ÎCCJ, decizie (scj.ro #197484)

Contract de credit. Clauză contractuală care transpune o dispoziție legală supletivă. Acțiune în constatarea caracterului abuziv al acestei clauze. Condiții și efecte

Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (1)

Directiva 93/13/CEE, art. 1 alin. (2)

C. civ. din 1864, art. 1578

Prin hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-81/19 s-a statuat că ”articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive” (considerentul nr. 37).”

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat transpune o dispoziție legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 C. civ., conform cărora „obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății.”

În cazul în care părțile au prevăzut în contractul de credit că rambursarea ratelor de credit se va face în valuta în care acesta a fost acordat, în absența unui acord diferit al părților în această privință, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13CEE și de cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, această clauză contractuală nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 1367 din 15 iulie 2020

Prin cererea înregistrată la 10 octombrie 2017 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, Secția a II-a civilă, sub nr. x/299/2017, mai mulți reclamanți, printre care și A. și B., au chemat-o în judecată pârâta C. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar inserate în contractele de credit încheiate între părți, să o oblige pe pârâtă la înghețarea/stabilizarea cursului valutar aplicat ratelor lunare încasate de bancă pentru restituirea împrumutului la valoarea cursului indicat în Anexa nr. 1 pct. 3, ca efect al constatării caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, prin adaptarea contractului, precum și la restituirea diferențelor încasate peste cursul valutar de la momentul semnării contractului și să o oblige pe pârâtă la plata sumei de 6.000 lei cu titlu de daune morale.

Prin încheierea din 31 ianuarie 2018, Judecătoria Sectorului 1 București, Secția a II-a civilă, a dispus disjungerea cererii introductive de instanță pentru fiecare contract de credit în parte; dosarul privindu-i pe reclamanții A. și B. a fost înregistrat sub nr. x/299/2018.

Prin sentința civilă nr. 855 din 14 februarie 2018 pronunțată în dosarul nr. x/299/2018, Judecătoria Sectorului 1 București, Secția a II-a civilă, a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă sub nr. x/3/2018.

Prin sentința civilă nr. 2168 din 05 iulie 2018, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, a respins ca nefondată acțiunea.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut în esență că părțile din prezenta cauză au încheiat un contract de credit bancar și că se aplică principiul nominalismului monetar reglementat de art. 1578 C. civ. de la 1864, întrucât contractul de credit bancar reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumație.

Tribunalul a considerat că nu se poate reține reaua-credință a băncii pentru simplul fapt că aceasta este o instituție financiară și a apreciat că banca nu a avut posibilitatea de a prevedea evoluția cursului de schimb.

Totodată, prima instanță a reținut că informarea în perioada precontractuală trebuie să permită consumatorilor să înțeleagă obligațiile pe care urmează să și le asume astfel încât decizia pe care o vor adopta să corespundă nevoilor lor; or, contractând un credit într-o monedă străină, consumatorii au acceptat, în deplină cunoștință de cauză, variația cursului.

Instanța a reținut, de asemenea, că dispozițiile contractuale sunt clare și inteligibile, nepresupunând dificultăți de înțelegere.

În ceea ce privește aplicarea teoriei  impreviziunii, instanța a apreciat că în cauză sunt incidente prevederile Codului civil din 1864, contractul încheiat între părți fiind perfectat anterior intrării în vigoare a noului Cod civil. Tribunalul a considerat că nu se impune aplicarea teoriei impreviziunii raportat la principiul nominalismului monetar și în considerarea faptului că împrumutații, alegând să încheie un contract de credit în altă monedă decât cea în care obțineau veniturile, și-au asumat riscul valutar.

Împotriva acestei sentințe, reclamanții au declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 525 din 21 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că dispoziția contractuală prin care împrumutatul este obligat să restituie creditul în aceeași monedă în care l-a obținut nu poate fi supusă cenzurii din perspectiva Legii nr. 193/2000, care transpune Directiva 93/13/CEE, așa cum s-a reținut într-o serie de decizii pronunțate de C.J.U.E., astfel că au fost apreciate ca lipsite de relevanță și nu s-a mai impus analiza celorlalte argumente ale apelanților-reclamanți legate de lipsa de informare sau de lipsa caracterului clar și inteligibil al clauzelor, de existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, de cerința bunei-credințe sau de încălcarea de către bancă a altor obligații specifice.

De asemenea, instanța de prim control judiciar a reținut că nu se poate da curs nici solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii în modalitatea solicitată de apelanții-reclamanți, în forma stabilizării cursului de schimb franc elvețian-leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului. Aceasta întrucât teoria impreviziunii are scopul de a reajusta drepturile și obligațiile părților, precum și întinderea acestora; or, prin modul de formulare a acestui capăt de cerere, apelanții-reclamanți nu tind spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens invers, în defavoarea băncii, deși nicio dispoziție legală sau clauză contractuală nu îi legitimează în acest sens.

Împotriva deciziei din apel, A. și B. au declarat recurs, solicitând casarea sa, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată.

Recurenții-reclamanți au arătat că instanța de apel a pronunțat decizia atacată cu încălcarea Legii nr. 193/2000 și a Directivei nr. 93/13/CEE.

Recurenții au expus pe larg argumente care vizează lipsa caracterului clar și inteligibil al clauzei de risc valutar, dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, inexistența bunei-credințe a băncii la data încheierii contractului de credit, precum și cu privire la lipsa negocierii contractului, acesta având, în opinia recurenților, caracterul unui contract de adeziune.

În continuare, au evocat jurisprudența Curții Europene de Justiție, reglementările naționale și comunitare cu privire la protecția consumatorului și au prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că sunt îndeplinite condițiile reglementate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 cu privire la nenegocierea contractului, dezechilibrul semnificativ între drepturile si obligațiile părților în defavoarea consumatorului și lipsa bunei-credințe a băncii, subliniind, totodată, că intimata nu și-a îndeplinit obligația de informare a consumatorului.

Au susținut recurenții că instanța de apel a respins apelul în mod eronat și neîntemeiat, reținând că prevederile contractuale referitoare la riscul valutar nu pot face obiectul examinării caracterului abuziv, pentru că reflectă o normă legală, ceea ce presupune că nu se poate verifica îndeplinirea condițiilor reglementate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Potrivit recurenților, instanța de apel a conchis în mod greșit că soluția tribunalului este corectă și legală, având în vedere că prevederile ce reglementează riscul valutar reflectă un act cu putere de lege, care este obligatoriu (părțile nederogând de la aceasta în cuprinsul contractului), fiind excluse de art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 și de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 din domeniul de aplicare al acestor norme de protecție, cu consecința că nu poate fi analizat pe fond caracterul lor abuziv și nu se poate examina măsura în care respectiva clauză a fost inserată fără a respecta obligația de informare, conciliere și avertizare a consumatorului în legătură cu riscul contractării unui credit în franci elvețieni.

O altă critică formulată prin prisma aceluiași motiv de recurs se referă la teoria impreviziunii și la decizia nr. 623/2016 a Curții Constituționale, menționate de instanța de apel în considerentele deciziei atacate.

Au arătat recurenții că impreviziunea intervine atunci când în executarea contractului a survenit un eveniment excepțional ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de părți la data încheierii contractului, ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligației debitorului și reprezintă paguba pe care o suferă una din părțile contractante ca urmare a dezechilibrului grav de valoare care intervine între prestațiile sale și contraprestațiile celeilalte părți, în cursul executării contractului, determinat de fluctuațiile monetare, care cel mai adesea constă într-o inflație deschisă sau galopantă.

De asemenea, au arătat că instanța de contencios constituțional a reținut că determinarea împrejurărilor care justifică aplicarea impreviziunii, concept derivând din buna-credință care trebuie să caracterizeze executarea contractului, trebuie realizată ținându-se cont de ideea de risc al contractului, care trebuie analizat dintr-un punct de vedere bivalent atunci când se materializează; astfel, contractul în sine presupune un risc inerent, asumat în mod voluntar de părți, în baza autonomiei lor de voință, principiu care caracterizează materia încheierii contractului, dar și unul supraadăugat, care nu a putut face obiectul

in concreto

al unei previzionări, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanților și care ține de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul

a quo

.

În opinia recurenților, impreviziunea vizează numai riscul supraadăugat și, în condițiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestațiile la care părțile s-au obligat în condițiile noii realități economice și juridice. Ea nu are drept scop revenirea la prestațiile de la momentul

a quo

al încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de părți la același moment, fiind, așadar, străină acestora, dar oferă o bază legală pentru adaptarea sau încetarea contractului.

În acest context, au arătat că, în temeiul principiului nominalismului, s-au obligat să restituie împrumutul acordat de bancă în aceeași monedă în care a fost acordat - franci elvețieni, fiind evident pentru orice persoană cu pregătire medie că există un risc valutar pe care trebuie să și-l asume la încheierea unui astfel de contract, în condițiile în care veniturile împrumutaților sunt în altă monedă decât cea a contractului. Însă, susțin recurenții, nu au putut să prevadă și, implicit, nu au putut în mod rezonabil să își asume ca risc apariția crizei economice mondiale, care a determinat o valorizare extremă a monedei elvețiene, calificată în lucrările de specialitate ca monedă de refugiu, care se supraevaluează în momentele de criză.

Au subliniat recurenții că în prezent cursul valutar este dublu sau chiar mai mult, comparativ cu cel de la momentul semnării contractului, această hipervalorizare a monedei elvețiene generând un risc supraadăugat, care s-a dovedit greu de suportat.

De asemenea, au susținut că nu este lipsit de relevanță faptul că au încercat renegocierea contractului, împrejurare ce confirmă că obligația de plată a devenit extrem de împovărătoare, dincolo de limitele posibilităților reale de îndeplinire.

În drept, recurenții au invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

S-a întocmit în cauză raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 11 decembrie 2019 Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus comunicarea raportului către părți, pentru ca acestea să depună puncte de vedere.

Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 18 februarie 2020 a fost admis în principiu recursul, stabilindu-se termen la 8 aprilie 2020.

Prin încheierea din 8 aprilie 2020 s-a constatat suspendarea de plin drept a judecății recursului, în temeiul art. 42 alin. (6) Capitolul V al Anexei nr. 1 la Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195/16.03.2020.

Judecarea cauzei a fost reluată, stabilindu-se termen pentru dezbateri în ședință publică pentru termenul din 15 iulie 2020.

Analizând recursul,

prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte l-a respins pentru considerentele care vor fi dezvoltate în cele ce urmează.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, în extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora, în interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt sau în încălcarea unor principii generale de drept.

Argumentele expuse exhaustiv de recurenți în memoriul de recurs, care vizează lipsa caracterului clar și inteligibil al clauzei de risc valutar, dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, inexistența bunei-credințe a băncii la data încheierii contractului de credit, precum și cu privire la lipsa negocierii contractului, acesta având, în opinia recurenților, caracterul unui contract de adeziune, nu pot fi reținute, de vreme ce soluția curții de apel nu a fost întemeiată pe motive legate de neîndeplinirea condițiilor statuate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Nici criticile recurenților-reclamanți referitoare la exceptarea clauzei de risc valutar de la analiza caracterului abuziv nu pot fi reținute.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11

RWE

Vertrieb

AG împotriva

Verbraucherzentrale

Nordrhein

-

Westfalen

eV

, în Cauza C-34/13

Monika

Kusionova

împotriva

SMART

Capital a.s.

, precum și în Cauza C-186/16

Ruxandra

Andriciuc

și

alții

împotriva

Băncii

Românești S.A.

etc.

Astfel, prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16

Ruxandra

Andriciuc

și

alții

împotriva

Băncii

Românești S.A.

, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin hotărârea Curții de Justiție nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19,

NG

,

OH

împotriva

Banca

Transilvania S.A.

, având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, următoarele:

„27. (…) împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

RWE

Vertrieb

, C 92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014,

Kušionová

C 34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017,

Andriciuc

și

alții

, C 186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 și 30, precum și Hotărârea din 3 martie 2020,

Gómez

del

Moral

Guasch

, C 125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

(...)

În hotărârea pronunțată în cauza C-81/19, C.J.U.E. a reținut că „expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alineatul (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, și norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziție nu face nicio distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante și, pe de altă parte, dispozițiile supletive” (considerentul nr. 34), iar “faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare” (considerentul nr. 36).

Având în vedere argumentele care preced, Curtea a conchis că „(…) trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive” (considerentul nr. 37).

Raportat la aceste considerente, instanța supremă apreciază că instanța de apel a stabilit, printr-o judicioasă aplicare a dispozițiilor art. 1578 C. civ., că în speță clauza criticată din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar, normă legală care are caracter supletiv și care se aplică, astfel cum a reținut C.J.U.E. în hotărârea recentă analizată în precedent, în raportul juridic dedus judecății în absența unui acord diferit al părților în această privință.

Astfel, în cadrul examenului legalității și temeiniciei hotărârii primei instanțe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, curtea de apel a reținut în mod corect că rambursarea ratelor de credit în valuta în care acesta a fost acordat -  CHF - reprezintă aplicarea principiului nominalismului monetar prevăzut de art.1578 C. civ. din 1864, această statuare fiind corectă.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat transpune o dispoziție legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 C. civ. din 1864, conform cărora „obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății.”

De asemenea, trebuie notat că părțile nu au o prevedere contractuală derogatorie sub acest aspect.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și de cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Cum această primă condiție nu este îndeplinită și cum aceasta constituie premisa analizei din perspectiva caracterului abuziv al clauzei, în mod corect instanța de prim control judiciar a considerat că este de prisos parcurgerea celorlalte etape de verificare, soluția fiind la adăpost de critică sub acest aspect.

Înalta Curte va înlătura și critica formulată prin prisma aceluiași motiv de recurs, ce se referă la teoria impreviziunii și la aplicarea deciziei nr. 623/2016 a Curții Constituționale.

Spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze și de nulitatea acesteia, care se analizează pentru motive anterioare și/sau concomitente încheierii contractului, impreviziunea privește un contract valabil încheiat, care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților, produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

Deși nu a cunoscut o consacrare legală expresă sub imperiul dispozițiilor Codului Civil de la 1864, doctrina și practica, în special în materia contractelor comerciale internaționale, unde era reglementată clauza de

hardship,

au recunoscut posibilitatea aplicării teoriei impreviziunii ca o excepție de la principiul forței obligatorii a contractului, în cazul ruperii echilibrului contractual în urma schimbării împrejurărilor avute în vedere de către părți la momentul încheierii contractului, urmând ca, în aplicarea acestei teorii, să fie reajustate drepturile și obligațiile părților, precum și întinderea acestora.

În același sens s-a statuat și în decizia nr. 623/2016 a Curții Constituționale, în care s-a reținut că impreviziunea, aplicabilă potrivit concepției instanței de contencios constituțional și în regimul Codului civil de la 1864, intervine când în executarea contractului a survenit un eveniment excepțional și exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privința amplorii și efectelor sale.

Curtea a mai reținut că în determinarea împrejurărilor care justifică aplicarea impreviziunii trebuie să se țină seama de ideea de risc a contractului; astfel, contractul în sine presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de către cele două părți ale contractului și unul supraadăugat, care nu a putut face obiectul

in concreto

al previzionării de către niciuna dintre părți și care ține de intervenirea unor elemente care nu puteau fi avute în vedere la momentul

a quo

.

Totodată, s-a mai reținut că impreviziunea vizează numai riscul supraadăugat și, în condițiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestațiile la care părțile s-au obligat în condițiile noii realități economice/juridice, neavând drept scop revenirea la prestațiile de la momentul

a quo

al încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de către părți la același moment.

Față de argumentele expuse în precedent referitoare la teoria impreviziunii, Înalta Curte constată că în mod judicios instanța de apel a apreciat că din modalitatea de formulare a cererii rezultă că reclamanții nu urmăresc adaptarea

pentru viitor

a efectelor contractului, astfel încât prestațiile părților să fie unele echilibrate, ci ajustarea prestațiilor față de configurarea dată acestora la momentul încheierii convenției, când nu exista dezechilibrul contractual pretins de către reclamanți, ceea ce contravine scopului și mecanismului remediului impreviziunii și pune în mod nepermis semnul egalității între impreviziune și nulitate.

Având în vedere considerentele expuse în cele ce preced, Înalta Curte de Casație și Justiție, apreciind că în privința hotărârii atacate nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a din același cod, a respins recursul declarat.