ÎCCJ, decizie (scj.ro #197471)

Hotărâre AGA. Eșalonarea plății dividendelor. Efecte

Legea nr. 31/1990, art. 67, art. 132

Din interpretarea prevederilor art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 reiese că adunarea generală a asociaților are dreptul să stabilească termenul în care se pot plăti dividendele.

Astfel,

beneficiile recunoscute acționarilor prin hotărâri AGA nasc în patrimoniul acestora un drept de creanță împotriva societății, iar în cazul în care s-a decis plata acestora eșalonat, la diferite termene, creanța lor nu este exigibilă înainte de împlinirea acestor termene pentru a se putea dispune obligarea societății la plata sumelor datorate.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 48 din 16 ianuarie 2020

Prin cererea înregistrată la data de 10 mai 2016 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București, sub nr. x/301/2016, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. au solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata dividendelor nete aferente anului 2012, respectiv 3.291 lei și dobânda legală calculată, conform O.G. nr. 13/2011 pentru reclamantul A. și 3.525 lei și dobânda legală, calculată potrivit O.G. nr. 13/2011 pentru reclamantul B., cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamanții au susținut, în esență, că sunt acționarii pârâtei, reclamantul A. deținând în anul 2012 un număr de 1618 acțiuni cu o cotă de participare de 6,9683%, iar reclamantul B. deținând în anul 2012 un număr de 1841 acțiuni cu o cotă de participare de 7,4628%. În anul 2012 valoarea dividendelor distribuite de societate a fost de 56.232 lei, conform hotărârii AGA din 10 mai 2013, însă pârâta nu a realizat plata către reclamanți, încălcând dispozițiile art. 67 din Legea nr. 31/1990.

În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. 67 din Legea nr. 31/1990 și O.G. nr. 13/2011.

La data de 24 mai 2016 reclamanții au depus cerere precizatoare indicând dobânda aferentă dividendelor cuvenite reclamantului A. ca fiind 424 lei, iar dobânda aferentă dividendelor cuvenite reclamantului B. ca fiind 454 lei.

La data de 21 iunie 2016 pârâta a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată.

Pârâta a arătat, în esență, că prin hotărârea AGA din data de 13 mai 2016 s-a stabilit că AGA acceptă prin vot propunerea de a se plăti cel puțin 10% din dividendele restante până la sfârșitul anului 2016 și alte 20% până la 1 mai 2017 dacă situația financiară o permite, iar dividendele se vor achita la toți acționarii în același timp, proporțional cu numărul de acțiuni deținute, nu se prescriu și nu sunt purtătoare de dobânzi penalizatoare, astfel că reclamanții trebuie să respecte prevederile hotărârii adoptate de AGA.

La 22 septembrie 2016 reclamanții au depus cerere precizatoare, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 77.974 lei cu titlu de dividende și 23.794 lei dobânda legală către reclamantul A. și 84.763 lei cu titlu de dividende și 26.468 lei dobânda legală către reclamantul B., ambele obligații reprezentând dividendele nete aferente anilor 2008-2014.

Prin sentința civilă nr. 12276 din 23 septembrie 2016, Judecătoria Sectorului 3 București a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 3 București, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A., în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată la 1 noiembrie 2016, sub nr. x/3/2016, pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă.

Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 3113 din 13 septembrie 2017, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A., ca neîntemeiată.

Reclamanții A. și B. au formulat apel împotriva sentinței primei instanțe, care a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 1141 A din 4 iunie 2018 a Curții de Apel București, Secția a VI-a civilă.

Instanța de apel a notat, cu titlu preliminar, că în litigiul de față societatea intimată-pârâtă nu contestă dreptul apelanților-reclamanți la dividende, întrucât a recunoscut dreptul acestora la dividendele aferente anilor 2008, 2009, 2010, 2011, 2012, 2013 și 2014 prin mai multe hotărâri AGA și, mai mult, așa cum rezultă din actele dosarului, a efectuat plăți parțiale către reclamanți.

S-a reținut că părțile litigante nu au contestat modul în care prima instanță a interpretat prevederile art. 67 din Legea nr. 31/1990, care recunoaște dreptul acționarilor la obținerea de dividende, ce se plătesc în termenul stabilit de  adunarea generală a asociaților sau, după caz, stabilit prin legile speciale, dar nu mai târziu de 6 luni de la data aprobării situației financiare anuale aferente exercițiului financiar încheiat.

Curtea de Apel București a conchis că nemulțumirea apelanților-reclamanți este generată de modul în care prima instanță a aplicat dispozițiile legale menționate în raport de hotărârea AGA din data de 13 mai 2016, prin care, cu majoritate, s-a decis achitarea dividendelor, eșalonat.

În acord cu soluția pronunțată de tribunal, instanța de prim control judiciar a reținut că regula instituită de art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 este aceea că adunarea generală a asociaților este cea care are dreptul să stabilească termenul în care se plătesc dividendele, iar în cauza de față s-a decis achitarea acestora, eșalonat, fiind stabilite diferite termene de plată.

S-a statuat că hotărârea adunării generale reprezintă manifestarea de voință a societății înseși, exprimând voința socială a acționarilor formată în cadrul ședinței adunării și produce efecte față de toți acționarii, chiar și față de cei care au votat împotriva deciziei adoptate.

De asemenea, s-a concluzionat că acționarii nemulțumiți de hotărârea adoptată și care apreciază că aceasta încalcă prevederile legale, precum și cei care au lipsit de la adunarea generală sau au votat împotrivă, au posibilitatea de a solicita anularea hotărârii, însă simplul vot împotrivă nu conferă acționarului dreptul de a nu ține seama de voința socială.

Instanța de prim control judiciar a găsit neîntemeiată critica apelanților-reclamanți, potrivit căreia intimata-pârâtă nu putea adopta hotărârea din data de 13 mai 2016, deoarece în acest mod se aduce atingere patrimoniului lor, apreciind că o asemenea susținere ar fi putut fi analizată într-o eventuală acțiune în anularea hotărârii AGA, iar nu pe cale incidentală, în litigiul de față, în care se urmărește valorificarea unui drept de creanță.

Totodată, s-a arătat că beneficiile aferente anilor 2008-2014, recunoscute prin hotărâri AGA, au născut în patrimoniul apelanților un drept de creanță împotriva societății, însă în raport de termenele stabilite prin hotărârea din data de 13 mai 2016, creanța nu este exigibilă pentru a se putea dispune obligarea societății intimate la plata sumelor datorate.

Curtea de apel a apreciat că hotărârea pronunțată în cauza înregistrată sub nr. x/301/2016 nu se poate impune cu putere de lucru judecat în dosarul de față, deoarece vizează un alt creditor și tranșează dreptul de creanță al acestuia, motiv pentru care a acordat respectivei hotărâri valoarea unei opinii jurisprudențiale.

Reținând că în prezenta cauză apelanții-reclamanți A. și B. nu au justificat existența unei creanțe exigibile, Curtea de Apel București a constatat că hotărârea instanței de fond este temeinică și legală și a respins apelul, ca nefondat.

Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs reclamanții A. și B., înregistrat la data de 24 august 2018 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, prin care au solicitat admiterea recursului, desființarea hotărârii atacate, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, precum și obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, s-au invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Recurenții-reclamanți susțin că au criticat, în apel, faptul că, deși instanța de fond a citat în motivarea sentinței dispozițiile art. 67 din Legea nr. 31/1990, menționarea textului legal a fost doar formală, întrucât nu s-a făcut aplicarea  acestora și s-a respins cererea reclamanților privind obligarea intimatei-pârâte la plata dividendelor cuvenite.

Astfel, consideră că motivarea sentinței și a deciziei atacate le încalcă grav dreptul de proprietate asupra creanțelor intrate, anual, în patrimoniul fiecăruia dintre creditori, pe măsura distribuirii dividendelor de către Adunarea generală a acționarilor din anii 2009, 2010, 2011, 2013, 2014 și 2015.

În plus, recurenții apreciază că motivarea este în evidentă contradicție cu interpretarea dată de instanța de fond art. 67 din Legea nr. 31/1990, conform căreia „în momentul stabilirii de către adunarea generală a asociaților a dividendelor, acesta încetează să mai fie un drept social și devine un drept de creanță individual al asociaților față de societate, drept care poate fi valorificat ca oricare drept de creanță potrivit dreptului comun”.

Se arată că s-a dovedit faptul că în fiecare dintre anii 2009, 2010, 2011, 2012, 2014 și 2015 reclamanții au devenit titularii câte unui drept de creanță reprezentat de dividendele distribuite prin hotărârile AGA aferente fiecărui an anterior celui al repartizării lor.

Prin urmare, recurenții apreciază că în anul 2016 Adunarea Generală a Acționarilor nu mai avea dreptul să adopte nicio hotărâre legată de dividendele distribuite în anii anteriori, dividende care se aflau deja în patrimoniul reclamanților, sub forma câte unui drept de creanță care le aparține în exclusivitate.

Totodată, menționează că în anul 2016 au votat împotriva deciziei de a eșalona plata dividendelor care fuseseră distribuite în anii anteriori, astfel cum rezultă din procesul-verbal olograf al ședinței din 13 mai 2016, pct. 7.

Mai mult, recurenții-reclamanți A. și B. învederează faptul că s-a pronunțat o decizie definitivă în dosarul nr. x/301/2016, prin care pârâta S.C. C. S.A. a fost obligată să achite integral dividendele către un alt acționar al societății pentru aceeași perioadă de timp, respectiv perioada cuprinsă între anii 2008 și 2014.

Or, prin modalitatea de soluționare a prezentei cauze, instanțele anterioare  au creat o vădită și nejustificată discriminare între reclamanții A. și B. și reclamanta din dosarul nr. x/301/2016, care are o calitate identică, respectiv aceea de creditor pentru dividendele aferente anilor 2008-2014.

Prin urmare, recurenții-reclamanți opinează că le-a fost încălcat și dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 pct. 1 din CEDO, încrederea în justiție fiind subminată, afectată de hotărâri contrarii pentru situații identice.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 21 martie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

La data de 12 aprilie 2019, după comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, intimata-pârâtă S.C. C. S.A. a depus la dosar întâmpinare, comunicată recurenților-reclamanți cu plic, prin care a adus la cunoștință că reclamantul A. se află într-un conflict de interese, întrucât are în prezent calitatea de membru în Consiliul de Administrație al societății pârâte. Intimata-pârâtă recunoaște dreptul de a încasa dividendele fiecărui acționar, însă susține că, în contextul economic dificil în care se află societatea, acest demers este unul nejustificat, care contribuie la creșterea riscului ca S.C. C. S.A. să intre în incapacitate de plată.

Părțile nu au depus la dosar punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 19 septembrie 2019, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul și a fixat termen în ședință publică, pentru soluționarea acestuia.

Înalta

Curte, analizând decizia recurată în limitele controlului de legalitate, raportat la

criticile formulate și la dispozițiile legale incidente

, a constatat că recursul este nefondat pentru următoarele considerente

:

Contrar susținerilor recurenților-reclamanți A. și B., motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, nu-și găsește incidența în cauză.

Dispozițiile anterior citate vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

Înalta Curte notează că subsumat motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți invocă aplicarea greșită a prevederilor art. 67 din Legea nr. 31/1990.

Acest text de lege, la alin. (2), prevede că „Dividendele se distribuie asociaților proporțional cu cota de participare la capitalul social vărsat, opțional trimestrial pe baza situațiilor financiare interimare și anual, după regularizarea efectuată prin situațiile financiare anuale, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel. Acestea se pot plăti în mod opțional trimestrial în termenul stabilit de adunarea generală a asociaților sau, după caz, prin legile speciale, regularizarea diferențelor rezultate din distribuirea dividendelor în timpul anului urmând să se facă prin situațiile financiare anuale”.

Din interpretarea acestor prevederi legale reiese că adunarea generală a asociaților are dreptul să stabilească termenul în care se pot plăti dividendele.

Nu se poate pretinde că instanța de apel a aplicat greșit aceste dispoziții legale, în condițiile în care aceasta nu a făcut altceva decât să constate că beneficiile aferente anilor 2008-2014, recunoscute prin hotărâri AGA, au născut în patrimoniul apelanților un drept de creanță împotriva societății pârâte, însă prin raportare la termenele stabilite prin hotărârea AGA din 13 mai 2016 creanța nu  este exigibilă.

Înalta Curte consideră util să reamintească faptul că voințele individuale ale asociaților, prin manifestarea lor în adunarea generală, devin o voință colectivă, care constituie voința societății, ca persoană juridică.

La baza formării voinței sociale stă principiul majorității, care se aplică, în prezent, tuturor societăților reglementate de Legea nr. 31/1990, indiferent de forma lor juridică.

Întrucât voința majorității este voința persoanei juridice, ea este hotărâtoare și obligatorie în viața societății.

Legea consacră existența voinței sociale și rolul acesteia în luarea deciziilor în cadrul societății.

Astfel, potrivit art. 132 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, „Hotărârile luate de adunarea generală în limitele legii sau actului constitutiv sunt obligatorii chiar pentru acționarii care nu au luat parte la adunare sau au votat contra”.

Prin urmare, recurenții-reclamanți din prezenta cauză susțin fără temei că nu le poate fi opozabilă hotărârea AGA din data de 13 mai 2016, prin care s-a decis, cu majoritate, ca dividendele recunoscute și cuvenite acționarilor să fie plătite acestora eșalonat, conform graficului stabilit.

Conform art. 132 alin. (2) din aceeași lege, „Hotărârile adunării generale contrare legii sau actului constitutiv pot fi atacate în justiție, în termen de 15 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, de oricare dintre acționarii care nu au luat parte la adunarea generală sau care au votat contra și au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal al ședinței”.

În cauza de față, reclamanții A. și B., în calitatea lor de acționari ai societății pârâte, aveau dreptul să solicite, în temeiul prevederilor anterior evocate, anularea hotărârii adunării generale, prin care a fost adoptată măsura de a se plăti eșalonat dividendele, întrucât au votat contra și s-a consemnat în procesul-verbal al ședinței împotrivirea lor, însă nu au înțeles să uzeze de acestea.

Într-o altă exprimare, Înalta Curte reține că nu prezintă relevanță, în economia prezentului litigiu, împrejurarea că reclamanții au votat împotriva deciziei de a se eșalona plata dividendelor, care au fost distribuite în anii anteriori, de vreme ce nu au atacat respectiva hotărâre a Adunării Generale a Acționarilor în instanță.

Critica formulată de recurenții-reclamanți referitoare la puterea de lucru judecat a hotărârii definitive pronunțate în dosarul nr. x/301/2016, prin care pârâta S.C. C. S.A. a fost obligată să achite integral dividendele către un alt acționar al societății pentru aceeași perioadă de timp, nu poate fi primită.

În esență, puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, iar hotărârea este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre.

Autoritatea de lucru judecat și puterea de lucru judecat nu sunt sinonime. Autoritatea de lucru judecat este o parte a puterii de lucru judecat. Existența unei hotărâri judecătorești poate fi invocată în cadrul unui alt proces, cu autoritate de lucru judecat atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii sau, cu putere de lucru judecat, când se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie aceleași părți, să se discute același obiect și aceeași cauză.

Pentru a se invoca puterea de lucru judecat nu este necesară existența triplei identități de părți, cauză și obiect, ci este necesară doar probarea identității între problema soluționată anterior și problema dedusă judecății, instanța de judecată fiind ținută să pronunțe aceeași soluție.

Principiul puterii de lucru judecat împiedică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească definitivă printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară, dată în alt proces.

Noțiunea de proces echitabil presupune că dezlegările irevocabile date problemelor de drept în litigii anterioare, dar identice sub aspectul problemelor de drept soluționate, au caracter obligatoriu în litigiile ulterioare, deoarece, în caz contrar, s-ar încălca principiul securității raporturilor juridice, cu consecința generării incertitudinii jurisprudențiale.

Conform dispozițiilor art. 430 alin. (2) NCPC, „Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă”.

Autoritatea de lucru judecat privește numai considerentele decisive și pe cele decizorii. Așadar, raportat la prevederile enunțate anterior, considerentele decizorii sunt cele prin care se rezolvă chestiuni litigioase ce sprijină soluția cuprinsă în dispozitiv.

Dincolo de aceste argumente teoretice, Înalta Curte constată că litigiul înregistrat sub nr. x/301/2016, soluționat definitiv prin decizia nr. 339/2018 din 25 ianuarie 2018 a Tribunalului București, Secția a VI-a civilă, a avut ca obiect cererea formulată de reclamanta D., prin care s-a solicitat obligarea pârâtei S.C. C. S.A. la plata sumei de 128.545 lei, reprezentând valoarea dividendelor restante pentru perioada 2008-2014, precum și la plata sumei de 42.269 lei, cu titlu de dobândă legală penalizatoare aferentă debitului principal.

Problema de drept ce a făcut obiectul acestei cauze, dezlegată prin hotărârea invocată de către recurenți cu putere de lucru judecat, fiind diferită față de cea dedusă judecății în prezenta cauză, nu poate duce la aplicarea prezumției de lucru judecat, așa cum, în mod legal, a apreciat curtea de apel.

Față de cele anterior expuse, Înalta Curte constată că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei recurate și, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins, ca nefondat.