ÎCCJ, decizie (scj.ro #197463)

Obiectul cauzei. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 28.06.2020, pe rolul Tribunalului Dolj, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții B., C. și D., a solicitat, pe calea acțiunii oblice: obligarea pârâților B. și C. să îi remită echivalentul în lei la data plății, actualizată cu indicele de inflație, a sumei de 44.000 euro, sumă compusă (potrivit contractului de schimb autentificat sub nr. 6407 din 09.12.2010 la B.N.P. X.) din suma de 37.000 euro, reprezentând contravaloarea apartamentului situat în Craiova și sulta de 7000 euro, suma de 44.000 euro fiind o parte din sulta de 63.000 euro pe care pârâta D. i-o datorează, conform deciziei nr. 378 din 9.11.2016, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, în dosarul nr. x/215/2009*, reprezentând contravaloarea apartamentului situat în Craiova. A solicitat, totodată, obligarea pârâților, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată. În drept, reclamantul a învocat dispozițiile art. 1560, art. 1635 și urm. C.civ. Prin întâmpinare, pârâta C. a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, iar, pe fond, respingerea ca nefondată a cererii de chemare în judecată.

Hotărârea pronunțată, în primă instanță, de tribunal. Prin sentința civilă nr. 300 din 30.06.2020, Tribunalul Dolj – Secția I civilă, a respins excepția inadmisibilității și a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții B., C. și D. Împotriva acestei sentințe, a formulat apel reclamantul A.

Decizia pronunțată, în apel, de curtea de apel. Prin decizia nr. 2349 din 9.12.2020, Curtea de Apel Craiova – Secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 300/2020, pronunțată de Tribunalul Dolj – Secția I civilă, apelantul - reclamant A. fiind obligat la plata sumei de 3.000 lei, către intimata - pârâtă C., cu titlu de cheltuieli de judecată, în apel. Cheltuielile în cuantum de 2.700 lei, reprezentând ajutor public judiciar sub forma scutirii de la plata taxei de timbru de care a beneficiat apelantul - reclamant A. au rămas în sarcina statului.

Calea de atac exercitată în cauză. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul A. solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, în principal, în rejudecare, admiterea apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 300/2020, pronunțată de Tribunalul Dolj – Secția I civilă, schimbarea sentinței apelate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, iar, în subsidiar trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași curți de apel. În cuprinsul cererii de recurs, reclamantul a formulat următoarele critici: 1. Instanța de apel a făcut o greșită interpretare a dispozițiilor art. 1560 C.civ., reținând eronat că nu sunt îndeplinite condițiile acțiunii oblice, respectiv: existența creanței certe, lichide și exigibile și solicitarea, în numele și pentru debitoare, a plății creanței. S-a pretins că instanța a ignorat faptul că reclamantul nu a acționat în dauna debitoarei sale, ci, dimpotrivă, substituindu-se acesteia, a urmărit atât prevenirea diminuării patrimoniului debitoarei sale, cât și valorificarea creanței proprii. A fost ignorat faptul că reclamantul a solicitat obligarea pârâților la plata sumei de bani reprezentând contravaloarea imobilului - apartament, exercițiul acestui drept derivând din calitatea de creditor față de debitoarea sa, pârâta D., aspect ce rezultă din decizia civilă nr. 387 din 9.11.2016, pronunțată de Curtea de Apel Craiova. Recurentul a pretins că demersul său a fost justificat și de sentința civilă nr. 615 din 29.01.2018 prin care s-a dispus revocarea donației dintre pârâți și repunerea acestora în situația anterioară. Or, scopul urmărit prin acțiunea oblică promovată a fost acela al recuperării sumelor de bani de la C. și B., având în vedere calitatea acestora de debitori ai debitoarei sale, D. 2. Greșit s-a reținut că demersul său judiciar, grefat pe calea acțiunii oblice, este nefondat, întrucât nu ar exista o creanță certă, lichidă și exigibilă, întrucât prin sentința civilă nr. 615/2018 nu s-a stabilit că restabilirea situației anterioare urmează a avea loc sub forma plății echivalentului bănesc a imobilului – apartament. Desființarea convenției încheiate de intimați și repunerea părților în situația anterioară presupune ca aceștia să își restituie reciproc prestațiile executate, iar dacă această restituire nu mai este posibilă, operează despăgubirea prin echivalent bănesc. Faptul că, anterior soluționării definitive a cauzei, având ca obiect revocarea donației, intimații C. și B. au înstrăinat unor terți imobilul – apartament, prin încheierea unui contract de schimb, cu consecința imposibilității restabilirii situației tabulare, această împrejurare nu conduce la constatarea lipsei caracterului cert, lichid și exigibil al creanței sale și nu îi scutește pe intimații C. și B. de plata contravalorii bunului înstrăinat. 3. Instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 1640 alin. (1) și (2) C.civ. și a reținut eronat că, în fața instanței de fond, nu a învocat dispozițiile art. 1637, art. 1640 și art. 1641 C.civ. și nu a solicitat restituirea valorii bunului, motiv pe care l-a considerat ca fiind invocat, direct, în apel. Rcurentul a mai pretins și faptul că instanța de apel a respins greșit cererea sa privind efectuarea unei expertize evaluatorii. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1), pct. 6 și 8 C.proc.civ.

Apărările formulate în cauză. Intimata-pârâtă C. a formulat întâmpinare, prin care a invocat, pe cale de excepție, nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor, învocate în cererea de recurs, în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C.proc.civ. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, întrucât hotărârea recurată este legală și temeinică, solicitând obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Cu titlu preliminar, Înalta Curte va constata că excepția nulității recursului invocată, prin întâmpinare, de intimata-pârâtă C. este neîntemeiată, urmând a fi respinsă. Deși a fost fundamentată, în drept, pe dispozițiile art. 488, alin.1, pct. 6 și 8 Cod procedură civilă, se constată că dezvoltarea criticilor formulate în cererea de recurs pot fi subsumate doar cazului de nelegalitate înscris în art. 488, alin.1 pct.8 Cod procedură civilă, întrucât pun în discuție aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art.1560-1561 Cod civil. Recurentul nu a dezvoltat, însă, critici concrete care să fie susceptibile de încadrare în cazul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 6 din Codul de procedură civilă (când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauze), temeiul de drept fiind invocat pur formal. De asemenea, nici susținerea referitoare la respingerea greșită a cererii privind efectuarea unei expertize evaluatorii nu este susceptibilă de încadrare în vreunul dintre cazurile de nelegalitate, reglementate de art. 488, alin.1 pct. 1 - 9 Cod procedură civilă, de vreme ce recurentul nu a evocat vreun aspect privind încălcarea legii în încuviințarea probelor, fiind susținut doar faptul că proba solicitată a fost greșit respinsă. Or, activitatea privind încuviințarea și administrarea probelor solicitate de părți constituie atributul exclusiv al instanțelor de fond și ține de temeinicia hotărârii, aspect care nu poate fi cenzurat în calea de atac a recursului, ce implică doar verificarea legalității hotărârii judecătorești și nu a temeiniciei acesteia. În consecință, examinarea deciziei recurate urmează a fi realizată doar prin prisma criticilor de nelegalitate susceptibile de încadrare în art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă care se vădesc a fi nefondate, având în vedere următoarele considerente: În scopul interesului creditorilor de a lua toate măsurile necesare pentru conservarea, în patrimoniul debitorului, valorile patrimoniale urmăribile, necesare realizării integrale a drepturilor lor de creanță, legiuitorul a pus la dispoziția creditorilor o serie de mijloace juridice care au menirea realizării creanței lor, unul dintre aceste pârghii fiind și cel al acțiunii oblice, în temeiul căreia creditorul poate exercita drepturile și acțiunile debitorului, atunci când acesta refuză sau neglijează să le exercite în prejudiciul creditorului său (art. 1560 – 1561 C.civ.). Întrucât, ca natură juridică, acțiunea oblică a fost calificată expres de legiuitor ca fiind o măsură de conservare a garanției comune a creditorilor (art. 1558 C.civ.), Înalta Curte reține că examinarea realizată de instanța de apel, în circumstanțele particulare speței, a fost realizată corect în raport de efectele și consecințele juridice pe care o atare acțiune le generează, fiind avut corect în vedere faptul că un asemenea demers procesual nu poate avea drept consecință realizarea unei creanțe proprii a creditorului-reclamant, atât timp cât acest mecanism judiciar nu se circumscrie unei măsuri de executare a creanței. Date fiind limitele coordonatelor expuse referitoare la efectele juridice ale acțiunii oblice, se observă că, prin prezentul demers judiciar, recurentul-reclamant nu a acționat în numele debitoarei sale, D., și nu a solicitat constatarea unei creanțe a acesteia împotriva pârâților C. și B., pretins a decurge din sentința civilă nr. 615/2018 a Judecătoriei Craiova și nici obligarea acestora din urmă la plata către debitoarea sa, D., a creanței astfel constatate, ci a pretins direct ca pârâții C. și B. să fie obligați să-i plătească suma de 44000 euro, cu toate că între reclamant și acești din urmă pârâți nu există niciun raport juridic obligațional. Prin urmare, scopul urmărit de recurentul-reclamant prin promovarea acțiunii oblice de față, reiterat și în cuprinsul cererii de recurs, a fost acela de a obține îndestularea propriei creanțe ce rezultă din sentința civilă nr. 378/2016 a Curții de Apel Craiova, în baza căreia pârâta D. a fost obligată să plătească reclamantului, cu titlu de sultă, suma de 63.000 euro sau echivalentul în lei, la data executării respectivei hotărâri. Or, finalitatea urmărită de recurent, în contextul obiectului pretenției reclamate și a cadrului procesual configurat prin cererea de chemare în judecată, contravine efectelor juridice pe care legiuitorul le recunoaște acțiunii oblice, respectiv acelea ca, prin acțiunea promovată de creditor, în locul debitorului său, să se obțină reîntregirea patrimoniului debitorului cu suma de bani pe care acesta o are de recuperat de la propriul debitor și nu acela al satisfacerii, de către creditor, a unei creanțe proprii. Așadar, deși instanțele fondului au recunoscut reclamantului atât calitatea de creditor al pârâtei D., ce derivă din dosarul de partaj, finalizat prin decizia civilă nr. 387/2016 a Curții de Apel Craiova, prin care această pârâtă a fost obligată să plătească reclamantului o sumă de bani, cât și interesul acestuia de a exercita, în locul debitoarei sale, drepturile pe care le are împotriva terților, în mod corect a fost reținut că prin exercitarea prezentei acțiuni oblice reclamantul a urmărit îndestularea unei creanțe proprii direct de la terții-pârâți C. și B., demers judiciar care nu poate fi primit, atâta timp cât contravine normelor legale înscrise în art. 1561 Cod civil. Având în vedere considerentele expuse, rezultă că susținerile recurentului referitoare la încălcarea și interpretarea greșită a dispozițiilor înscrise în art. 1560, 1561 Cod civil se vădesc a fi neîntemeiate, cererea de chemare în judecată promovată de reclamant fiind corect respinsă, ca nefondată, în raport de finalitatea urmărită de reclamant. În ce privește argumentele recurentului referitoare la reținerea greșită a neîntrunirii condiției referitoare la existența unei creanțe certe, lichide și exigibile a pârâtei D. împotriva pârâților C. și B., rezultate din sentința civilă nr. 615/2018 a Judecătoriei Constanța prin care s-a dispus revocarea donației dintre pârâți și repunerea părților în situația anterioară ori a celor referitoare la neinvocarea în fond a dispozițiilor art. 1637-1641 C.civ., Înalta Curte reține că aceste susțineri se vădesc a fi lipsite de relevanță juridică de vreme ce efectul mecanismul judiciar recunoscut creditorului prin intermediul acțiunii oblice este acela, după cum deja s-a arătat, al protejării patrimoniului debitorului, în beneficiul tuturor creditorilor, în temeiul dreptului lor de gaj general și nu acela de satisfacere a unei creanțe proprii a reclamantului care, în calitatea sa de creditor, a promovat acțiunea. De altfel, astfel cum s-a reținut prin decizia recurată, pârâta D. nu are, la rândul său, o creanță certă, lichidă și exigibilă împotriva pârâților C. și B., câtă vreme prin sentința civilă nr. 615/2018 a Judecătoriei Craiova, deși s-a dispus revocarea donației dintre pârâți și repunerea pârâților în situația anterioară, nu a fost stabilit ca acest lucru să aibă loc prin echivalent bănesc, întrucât niciuna dintre părți nu a solicitat acest lucru. Așa fiind, constatând că motivul de recurs înscris în art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă nu este incident în cauză, deoarece decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea și interpretarea corectă a dispozițiilor legale în materie, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 Cod procedură civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 2349/2020 a Curții de Apel Craiova, Secția I civilă.