ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 914/2021

Ședința publică din data de 7 aprilie 2021

Asupra recursului civil de față, examinând actele și lucrările dosarului constată și reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 14 decembrie 2015 sub nr. x/2016* pe rolul Judecătoriei Piatra Neamț, reclamanții A. și B. au chemat-o în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor inserate la pct. 5 teza finală, pct. 9 prima teză și pct. 9 lit. a) din contractul de credit bancar nr. x din 23 mai 2008 și la pct. 2.10.a, pct. 2.11.a alin. (1) și (3), pct. 3.7 alin. (1) și (3) și pct. 3.9 din Condițiile Generale ale contractului; de asemenea, au solicitat eliminarea din contract a clauzelor abuzive și obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare și la restituirea tuturor sumelor plătite în baza clauzelor abuzive, la care se adaugă dobânda legală, sume actualizate la data executării, respectiv: 1.800 euro, reprezentând contravaloarea comisionului de acordare a creditului; 3.204 euro, cu titlu de comision de administrare perceput în perioada 25 iunie 2008 - 25 noiembrie 2015 și suma estimată de 35.738,35 euro, reprezentând dobânda achitată după primul an de creditare și până la data de 25 noiembrie 2015.

Prin sentința civilă nr. 3001 din 14 iunie 2016, Judecătoria Piatra Neamț a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, care, prin sentința civilă nr. 1084/C din 26 octombrie 2016, a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei Piatra Neamț.

Sesizată în aceste condiții în vederea pronunțării regulatorului de competență, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a stabilit, prin sentința civilă nr. 123 din 12 decembrie 2016, competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Prin încheierea din 15 februarie 2017, Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar prin sentința civilă nr. 1180/C din 13 noiembrie 2017 a admis în parte acțiunea și a constatat caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 2.10.a din Condițiile Generale ale contractului, potrivit căreia "pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica dobânda, fără consimțământul împrumutatului, în funcție de costul resurselor de creditare, noul procent de dobândă aplicându-se de la data modificării acestuia, la soldul existent"; a respins cererea în rest și a compensat cheltuielile de judecată efectuate de părți.

Prin sentința civilă nr. 620/C din 06 iunie 2018, Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanți privind completarea sentinței civile nr. 1180/C din l3 noiembrie 2017.

Împotriva sentinței civile nr. 1180/C din 13 noiembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal toate părțile au declarat apel; reclamanții au apelat și sentința civilă nr. 620/C din 6 iunie 2018.

Prin decizia civilă nr. 431 din 27 mai 2019, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a admis apelul promovat de A. și B. împotriva sentinței civile nr. 1180/C din 13 noiembrie 2017, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis acțiunea, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractul de credit nr. x din 23 mai 2008: pct. 5 teza finală, care prevede că "după această dată, dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile C., la care se adaugă 1"; pct. 9, vizând perceperea unui comision de acordare credit de 2,5% și pct. 9 lit. a), privind perceperea unui comision de administrare de 36 euro lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat. De asemenea, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor inserate la pct. 2.11.a alin. (1) și (3), la pct. 3.7 alin. (1) și (3) și la pct. 3.9. din Condițiile Generale de creditare și a obligat pârâta să restituie reclamanților sumele reținute în plus în temeiul clauzelor abuzive, astfel:

A fost obligată pârâta să emită un nou grafic de rambursare, având în vedere clauzele constatate ca fiind abuzive și au fost menținute dispozițiile care nu sunt contrare.

Prin aceeași decizie, a fost respins ca nefondat apelul declarat de C. S.A. și a fost respins ca nefondat apelul promovat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 620/C din 6 iunie 2018; a fost obligată apelanta-pârâtă la plata către apelanții-reclamanți a sumei de 7.537 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în fond și apel.

Împotriva acestei decizii, C. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea sa și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel.

În motivare, recurenta a susținut că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, instanța de apel reținând atât caracterul legal, cât și caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 2.10.a din Condițiile Generale de Creditare.

Astfel, pe de o parte a reținut că această clauza a fost exprimată într-un limbaj clar și inteligibil, fiind, pe cale de consecință, exclusă de la controlul judecătoresc, iar pe de altă parte a reținut caracterul ei abuziv.

A mai susținut recurenta că instanța de prim control judiciar a aplicat greșit dispozițiile art. 7 pct. 2 din O.U.G. nr. 50/2010, în condițiile în care a obligat-o să restituie toate sumele încasate cu titlu de dobândă variabilă și comisioane, lipsind astfel contractul de credit, care este unul oneros, de contraprestația consumatorilor, care, de altfel, nu criticaseră și clauza de la pct. 5 din contract, care prevede dobânda fixă de 7,4% pe an și care se aplică în continuare.

De asemenea, a arătat că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1.088 C. civ.., potrivit cărora dobânda legală se percepe din ziua introducerii cererii de chemare în judecată, iar nu din ziua încasării sumelor, cum în mod nelegal s-a hotărât.

Potrivit recurentei, a fost obligată să restituie de mai multe ori sume cu titlu de dobândă legală, după modalități de plată diferite, cu privire însă la aceeași perioadă de referință.

A mai susținut autoarea căii de atac că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În acest sens, a arătat că în mod greșit a apreciat curtea de apel că este suficient să fie îndeplinită doar condiția referitoare la lipsa negocierii, atât timp cât, pentru a se constata caracterul abuziv al unei clauze contractuale, trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, toate condițiile prevăzute la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În continuare, a prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că nu sunt abuzive clauzele contractuale contestate de reclamanți, subliniind că acestea sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil, pentru înțelegerea căruia nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, că acestea au fost negociate, nu sunt contrare bunei-credințe și nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor.

Astfel, a susținut, în esență, că și-a îndeplinit obligația de transparență, stipulând prețul contractului într-un mod simplu, "într-un limbaj ușor inteligibil", potrivit imperativelor legii naționale, precum și "în mod clar și inteligibil", astfel cum stabilește reglementarea echivalentă la nivel european și a subliniat că obligația de a utiliza un limbaj clar și inteligibil nu trebuie absolutizată, banca neavând o îndatorire de educare ori de consiliere comercială a consumatorilor cu privire la contractele de credit.

De asemenea, a arătat că hotărârea atacată este nelegală din perspectiva art. 977-979 și 981-985 C. civ., de vreme ce contractul de credit dedus judecății nu este unul de adeziune standard, preformulat, cum eronat s-a reținut.

Cu privire la buna sa credință, a subliniat că nu numai că nu a impus clauzele contractuale consumatorilor, dar nu a întreprins nici acțiuni de convingere anterior încheierii contractului de credit, procedând, în schimb, la prezentarea ofertelor de produse bancare și la explicarea modului de stabilire a dobânzii și a comisioanelor agreate.

A conchis autoarea căii de atac că nu este abuzivă clauza privind dobânda variabilă, în condițiile în care a fost negociată, a fost introdusă cu bună-credință și nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În acest context, a susținut că dobânda de referință variabilă a băncii, indice cunoscut de intimați, se stabilește în funcție de costul resurselor de creditare ale băncii și este independentă de voința acesteia.

De asemenea, a arătat că nu sunt abuzive nici clauzele vizând comisioanele de acordare și de administrare, primul fiind perceput pentru toate operațiunile desfășurate de banca la momentul inițial al acordării creditului, iar al doilea pentru operațiuni legate de administrarea contului.

În mod suplimentar față de argumentele precedente, a arătat că instanța de prim control judiciar a ignorat prevederile art. 249 C. proc. civ. în ceea ce privește sarcina probei lipsei bunei-credințe.

În acest sens, a susținut că Legea nr. 193/200 instituie o derogare doar cu privire la condiția negocierii, stabilind că sarcina probei aparține profesionistului.

Cum excepțiile sunt de strictă interpretare, sarcina probei cu privire la îndeplinirea celorlalte condiții, inclusiv a lipsei bunei-credințe revine reclamanților.

Or, în speță intimații nu au invocat și nu au probat o eventuală lipsă a bunei-credințe; mai mult, buna-credință se prezumă, iar intimații nu au răsturnat această prezumție.

În concluzie, a susținut că, pentru restabilirea legalității, în condițiile nesocotirii principiilor ce guvernează procesul civil în legătură cu administrarea probelor, se impune admiterea recursului, prin raportare la motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

O altă critică adusă de recurentă deciziei atacate vizează greșita aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care exclude clauzele criticate de la analiza caracterului abuziv, întrucât acestea se asociază cu obiectul principal al contractului, fiind, totodată, clare și inteligibile.

Astfel, a evocat dispozițiile legale naționale și comunitare și a subliniat că atât comisioanele bancare, cât și dobânda reprezintă însuși prețul contractului de credit comercial, dar și că nu transpar motivele pentru care instanța de apel a apreciat că prevederile contractuale contestate nu ar fi clare și inteligibile, în condițiile în care modul de formulare a acestora permite intimaților să înțeleagă totalitatea consecințelor economice ale contractării.

A subliniat autoarea căii de atac că interpretarea corectă a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 este aceea că, în orice situație, analizând clauzele contractuale referitoare la preț, instanța ar putea interveni cel mult în vederea asigurării unei exprimări clare și inteligibile a acestor clauze, iar nu în vederea asigurării unei așa-zise reechilibrări a prețului raportat la serviciile primite sau a verificării oportunității perceperii unui cost, care a fost stabilit deja de părți, în virtutea principiului pacta sunt servanda.

În final, a susținut că, reținând caracterul abuziv al pct. 2.10.a din Condițiile Generale de creditare, ca urmare a absenței negocierii, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000.

A arătat recurenta că a interpreta prevederile legale sus-menționate în modalitatea promovată de curtea de apel înseamnă a nega realități contemporane de notorietate, cunoscut fiind că orice persoane, indiferent de poziția ori de calitatea în care acționează, apelează întotdeauna la contracte preformulate pentru stabilirea unor raporturi contractuale.

În opinia recurentei, instanța trebuie să ia în considerare existența unui minim de diligență din partea consumatorului, suficient pentru a înțelege prevederile contractuale pe care înțelege să și le asume și a încerca influențarea lor, aceasta fiind semnificația art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Or, în speță intimații nu au contestat niciodată pasivitatea lor la momentul încheierii contractului și nu au făcut dovada existenței unei dorințe de a negocia, prin formularea unei cereri respinse sau ignorate de reprezentanții băncii.

Mai mult, a arătat că cele reținute de instanța de apel cu privire la lipsa negocierii contravine și dispozițiilor art. 13 din O.U.G. nr. 50/2010, potrivit cărora consumatorului i se furnizează, la cerere și gratuit, un exemplar din proiectul de contract de credit; prin urmare, legiuitorul actual a apreciat că înfățișarea proiectului contractului de credit reprezintă o îndatorire suficientă în faza precontractuală, care a fost realizată în speță.

În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinare, intimații-reclamanți A. și VĂTĂVOIU B. au solicitat respingerea recursului ca nefondat, întrucât decizia atacată este legală.

Au susținut, în esență, că hotărârea este suficient motivată și nu cuprinde considerente contradictorii. Totodată, au învederat că instanța de apel nu a încălcat prevederile art. 7 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2010, că efectul constatării nulității unor clauze abuzive este acela al restituirii sumelor încasate necuvenit de către profesionist, iar principiul retroactivității efectelor nulității absolute impunea obligarea recurentei la plata dobânzilor aferente sumelor de la data încasării lor, nu potrivit art. 1.088 C. civ.

Cât privește celelalte aspecte, relative la pretinsa greșită aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, intimații au arătat că acestea sunt critici de netemeinicie, nu de nelegalitate.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părților.

Prin încheierea din 11 martie 2020, recursul a fost admis în principiu și, în condițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., s-a fixat termen de judecată pe fond a căii extraordinare de atac în reformare, cu citarea părților.

Recursul declarat de pârâta C. S.A. este fondat, însă numai pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi primite. Sub un prim aspect, instanța supremă constată că hotărârea atacată nu cuprinde argumente decizorii contradictorii în ce privește caracterul abuziv al clauzei cuprinse în art. 2.10.a din Condițiile generale. Astfel, instanța de apel nu a reținut în cuprinsul considerentelor că această clauză de stabilire a dobânzii variabile a fost exprimată într-un limbaj clar și inteligibil. Dimpotrivă, în fraza citată de recurentă (paragraful 4, pagina 28) s-a constatat că, deși face parte din obiectul principal al contractului, clauza de dobândă nu este exclusă de la controlul instanței sub aspectul caracterului abuziv tocmai în considerarea lipsei de transparență a acesteia. Așadar, instanța de apel a dezvoltat un raționament logic și corect din punct de vedere juridic, în care nu există nicio fractură sau contradicție.

Nici criticile de nemotivare sau de motivare contradictorie referitoare la soluția instanței de apel de obligare a recurentei la plata dobânzii legale aferente sumelor a căror restituire s-a dispus (dobândă contractuală și comisioane încasate necuvenit) nu pot fi primite.

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că, deși recurenta subscrie acest aspect motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în concret susținerile se cantonează la aspecte de nelegalitate, relative la încălcarea unei norme de drept material (art. 1.088 din C. civ. de la 1864) - ce ar putea atrage incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - sau la caracterul contradictoriu al dispozitivului, nu al considerentelor, situație care nu poate atrage incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Dincolo de aceste observații de ordin procedural, sub un al doilea aspect se constată că recurenta reproșează instanței de apel în cadrul acestei critici că nu s-a preocupat de analiza apărărilor pe care le-a formulat și a înscrisurilor pe care le-a depus, fără a indica, însă, în concret, care sunt aspectele esențiale omise de aceasta. Or, atare susțineri generice nu pot fi primite nici din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6, nici din cea a pct. 8 a aceluiași articol din C. proc. civ., întrucât nu se poate solicita instanței de recurs să identifice ea însăși argumentele esențiale ce nu au fost examinate efectiv de instanțele inferioare, în sensul jurisprudenței relevante a C.E.D.O. privind aplicarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Înalta Curte apreciază că sunt nefondate și susținerile recurentei relative la încălcarea, de către judecătorii din apel, a prevederilor art. 249 C. proc. civ., în ceea ce privește sarcina probei lipsei de bună-credință, ca și condiție cumulativă pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Această critică, întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a fost structurată, în esență, pe considerentul că, prin dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, s-a instituit o derogare de la dreptul comun al sarcinii probei doar în ceea ce privește condiția negocierii. În ceea ce privește îndeplinirea celorlalte condiții, inclusiv lipsa bunei-credințe, sarcina probei aparține reclamantului/consumatorului, aspect ignorat de instanța de prim control judiciar.

Analizând această susținere, instanța supremă constată că judecătorii din apel nu au reținut că reclamanții nu ar avea, contrar prescripțiilor art. 328 alin. (2) C. proc. civ., obligația de a invoca și proba încălcarea exigențelor de bună-credință în inserarea în convenție a clauzelor pretins abuzive și, prin urmare, nu au făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 249 C. proc. civ.

În realitate, prin critica formulată recurenta încearcă să demonstreze că reclamanții-consumatori nu au dovedit îndeplinirea tuturor condițiilor prevăzute de lege pentru aprecierea caracterului abuziv al clauzelor contestate. Or, evaluarea probatoriului de către instanțele devolutive, în vederea stabilirii unei anumite situații de fapt, excedează controlul judiciar efectuat de instanța de recurs, limitată, în demersul său, doar la aspectele de nelegalitate ale hotărârii atacate.

Cât privește criticile subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că doar o parte a acestora pot fi primite. Prealabil analizei propriu-zise a tuturor aspectelor invocate, reține că ordinea abordării acestora va fi diferită de cea realizată de autorul căii de atac, din considerente ce țin de acuratețea raționamentului logico- juridic. Totodată, vor fi excluse de la analiză susținerile de netemeinicie care, în mod evident, nu pot face obiectul căii extraordinare de atac a recursului.

Astfel, prin cererea de recurs s-a invocat încălcarea prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care excludeau de la analiza caracterului abuziv clauzele contestate, întrucât vizau dobândă și comisioane asociate obiectului principal al contractului și care erau exprimate într-un limbaj clar și inteligibil. În opinia recurentei, nelegalitatea soluției instanței de apel rezidă în aceea că toate elementele ce compun costul total al creditului, în sensul art. 3 lit. g) și i) din Directiva 2008/48/CE sau al art. 7 pct. 4 din legea națională - O.U.G. nr. 50/2010, reprezintă prețul contractului și determină asocierea clauzelor criticate cu obiectul principal al convenției.

Contrar celor susținute de recurentă, noțiunea de obiect principal al contractului, noțiune autonomă ce nu a fost lăsată de dreptul Uniunii Europene la aprecierea statelor membre și care face obiectul unei jurisprudențe constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene (Cauza C -26/13 Arpad Kasler, Hajnalka Kaslerne Rabai împotriva OTP Jelzalogbank Zrt), nu se confundă cu cea de cost total al creditului pentru consumatori. În primul rând, costul total al creditului era definit, la data perfectării convenției, de art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992, și nu de O.U.G. nr. 50/2010, act normativ inaplicabil contractelor de credit în curs de derulare la data intrării lui în vigoare (art. 95 din ordonanță, astfel cum a fost modificat prin pct. 39 din Legea de aprobare nr. 288/2010).

În al doilea rând, Curtea de Justiție a statuat constant că domeniul de aplicare exact al noțiunilor de obiect principal și preț, în sensul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 (transpus în dreptul național în art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000) nu poate fi determinat cu ajutorul noțiunii "costul total al creditului pentru consumatori", în sensul articolului 3 lit. (g) din Directiva 93/13 (C-143/13, Bogdan Matei și Ioana Ofelia Matei împotriva Volksbank România S.A., par. 47).

Așa cum s-a arătat, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că se circumscriu noțiunii de obiect principal al contractului doar acele clauze contractuale care stabilesc prestațiile esențiale ale acestei convenții și care, în consecință, îl caracterizează (Cauza C-26/13, suscitată, Cauza 143/13, suscitată, par. 50, 51, 53, 54, Cauza C-186 Andriciuc și alții par. 35 și 36). În acest context, corect a reținut instanța de apel că dobânda reprezintă o prestație caracteristică împrumutului pe piața financiară și poate fi subscrisă noțiunii în discuție și excluderii de la analiza caracterului abuziv. În ce privește, însă, cele două comisioane, față de particularitățile speței nu se poate conchide că există vreun argument care să justifice caracterul esențial al acestor prestații, în economia generală și prevederile contractului de credit și nici în contextul juridic și factual al acestuia, ele reprezentând, în realitate, elemente de fapt care, în orice caz, sunt lăsate la aprecierea exclusivă a instanțelor devolutive.

Însă nici împrejurarea că instanța de apel nu a exclus de la analiza caracterului abuziv clauzele referitoare la dobândă nu reprezintă o încălcare a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, din moment ce a constatat lipsa de transparență a acestor clauze. În calificarea cerinței de transparență a clauzelor, instanța de prim control judiciar a făcut o corectă aplicare a jurisprudenței C.J.U.E. relevante, potrivit căreia caracterul clar și inteligibil nu poate fi redus la caracterul comprehensibil al clauzelor pe plan formal și gramatical, ci este necesar a se stabili dacă consumatorul putea să analizeze consecințele economice ale unei anumite clauze asupra patrimoniului său (Cauza Kasler, par. 71, 72, Cauza C-96/14, Jean Claude van Hove, par. 40-48).

Fără a relua considerentele instanței de apel referitoare la lipsa de transparență a clauzelor privitoare la dobânda variabilă, se impune a arăta că demersul instanțelor devolutive a fost ușurat de faptul că un atare tip de clauză, precum cea din art. 2.10 din Condițiile generale, care permite creditorului să modifice unilateral rata dobânzii, fără indicarea unui mecanism de modificare a ratei dobânzii, figurează în mod expres la pct. 1 lit. (j) din anexa la Directiva 93/13. Or, conform art. 3 alin. (3) din Directivă, ea reprezintă o listă orientativă și neexhaustivă a clauzelor care pot fi considerate abuzive. Legea română a transpus aceste prevederi în art. 4 alin. (4) din Legea nr. 193/2000 și în anexa la lege, astfel că, în speță, a fost vorba de clauze ce figurează în mod explicit cu potențial caracter abuziv. Așadar, toate susținerile recurentei referitoare la pretinsa încălcare, de către instanța de apel, a prevederilor art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000 în analiza clauzelor de dobândă variabilă, urmează a fi analizate prin prisma apartenenței acestor clauze la lista evocată.

Instanța supremă reține, de asemenea, că prin hotărârea atacată nu au fost greșit aplicate prevederile art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000.

Contrar celor susținute de recurentă, instanța de apel nu a reținut că lipsa negocierii unei clauze este suficientă pentru constatarea caracterului abuziv al acesteia. Dimpotrivă, s-a constatat că este necesară întrunirea cumulativă a tuturor condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, iar instanța de prim control judiciar nu a ignorat obligația de a le analiza. În realitate, recurenta-pârâtă încearcă să repună în discuție toate aspectele factuale pe care s-a întemeiat decizia atacată, demers incompatibil cu prezenta cale de atac din perspectiva art. 483 alin. (3) și a art. 488 C. proc. civ.

Astfel, sub un prim aspect, recurenta susține că toate clauzele contractuale constatate ca fiind abuzive sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil. Fără a relua argumentele precedente legate de caracterul transparent al clauzelor de dobândă variabilă, instanța supremă reamintește că o clauză trebuie să fie astfel formulată încât să permită consumatorului să prevadă consecințele economice pe care le generează. Însă cerința de transparență presupune analiza unui ansamblu de elemente de fapt pertinente, care nu se limitează la caracterul inteligibil al clauzei pe plan formal, ci presupune verificarea publicității și informațiilor furnizate de împrumutător în cadrul negocierii unui contract de împrumut, de evaluarea standardului unui consumator mediu etc. Or, toate aceste elemente factuale nu pot fi repuse în discuție și verificate în etapa procesuală a recursului.

Este adevărat că, în cauza C-621/17 - Gyula Kiss împotriva CIB Bank ZRT, C.J.U.E. a statuat că cerința de transparență a unor clauze contractuale, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, nu impune ca profesionistul să detalieze toate serviciile furnizate în schimbul acestora.

Însă soluția instanței de apel, de constatare a caracterului abuziv al clauzelor ce instituiau comisionul de acordare și pe cel de administrare nu s-a limitat la analiza acestei cerințe de transparență, ci a verificat și celelalte condiții instituite de lege.

O parte consistentă a motivelor de recurs încearcă să demonstreze că, în speță, clauzele contestate de intimată au fost negociate și că ele sunt incluse "într-un contract consensual, cu conținut obligatoriu" și nu într-un contract de adeziune standard, preformulat, recurenta invocând în susținerea acestei teze pretinsa încălcare a prevederilor art. 977 - 979 și art. 981 - 985 din C. civ. de la 1864.

Instanța de recurs subliniază, însă, că instanțele de fond au reținut, în esență, că banca pârâtă nu a reușit să răstoarne, prin probele administrate, prezumția de nenegociere a unor clauze standard preformulate, prezumție instituită prin art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 și notează, în continuarea considerentelor expuse în precedent, că trebuie reliefat încă o dată faptul că recurenta solicită instanței de recurs să reevalueze circumstanțele factuale ale încheierii/semnării contractului, anume în ce măsură profesionistul a oferit consumatorului posibilitatea de a negocia, de a influența sau modifica conținutul contractului, demers incompatibil cu recursul întrucât vizează elemente atașate situației de fapt.

În sfârșit, Înalta Curte arată nu va primi teza potrivit căreia, în speță, este vorba de un contract obligatoriu, întrucât condițiile încheierii sunt impuse de legiuitor în scop de protecție. Cel puțin în privința clauzelor contestate în prezenta cauză, recurenta nu a fost în măsură să indice prevederile legale în vigoare, la data perfectării lui, în anul 2008, care impuneau un anumit conținut predeterminat, obligatoriu al acestor prevederi și pe care recurenta le-ar fi respectat.

Cât privește condiția referitoare la lipsa bunei-credințe în stabilirea caracterului abuziv al clauzelor contestate, recurenta a susținut, sub un prim aspect, că nu au fost respectate prevederile legale în legătură cu sarcina probei. Însă acest element a făcut obiectul analizei instanței de recurs în considerentele relative la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și nu va fi reluat.

Sub un al doilea aspect, autoarea căii de atac a susținut că analiza acestei condiții ar fi trebuit raportată la noțiunea de practici comerciale înșelătoare, ce rezultă din conținutul art. 6 din Legea nr. 363/2007. Această susținere va fi înlăturată, întrucât instanța de apel a făcut o corectă aplicare a jurisprudenței C.J.U.E. relevante, referitoare la interpretarea art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE, a analizat și a conchis în mod just că, pentru a constata dacă cerința de bună-credință este îndeplinită, judecătorul național nu are obligația de a se raporta la noțiunea de practici comerciale înșelătoare. El trebuie să verifice doar dacă profesionistul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale (Hotărârea din 14 martie 2013, Aziz, C-415/11).

Referitor la critica potrivit căreia clauzele contestate nu creează, în detrimentul intimaților, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, nici aceasta nu poate fi reținută. În concret, recurenta nu invocă greșita aplicare a unui text de lege sau ignorarea jurisprudenței C.J.U.E. relevante, pe care o citează de altfel, ci solicită reanalizarea unor circumstanțe factuale, demers incompatibil cu etapa judecării recursului, limitată la aspecte de nelegalitate ale hotărârii.

În sfârșit, subsumat aceleiași critici recurenta a invocat greșita aplicare a prevederilor art. 7 pct. 2 din O.U.G. nr. 50/2010, care definește contractul de credit încheiat cu un consumator. În esență, a susținut că părțile au încheiat un contract cu titlu oneros, iar instanța de apel, obligând recurenta să restituie consumatorului toate sumele încasate cu titlu de dobândă variabilă și comisioane, a lăsat serviciile furnizate de Bancă, de punere la dispoziție a capitalului, în principal, fără contraprestație. A mai arătat că, oricum, câtă vreme clauza de la art. 5 teza I din Contractul de credit, referitoare la dobânda fixă, nu a fost contestată, aceasta ar fi putut să continue să producă efecte. A susținut, de asemenea, că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 1.088 din C. civ. de la 1864, întrucât a acordat dobânda legală aferentă sumelor de restituit de la data încasării acestora de către Bancă. Or, potrivit textului de lege suscitat, dobânda legală se percepe de la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Procedând la reevaluarea criticilor astfel formulate, Înalta Curte reține că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene, ce vizează interpretarea și aplicarea art. 6 alin. (1) și art. 7 din Directiva 93/13/CEE, o dată ce o clauză este declarată abuzivă și, prin urmare, nulă, instanței naționale îi revine obligația de a înlătura aplicarea acestei clauze pentru ca ea să nu mai producă efecte obligatorii pentru consumator, cu excepția cazului în care consumatorul se opune (a se vedea Hotărârea din 14 iunie 2012, Banca Espanol de Crédito, C-618/19, pct. 65, Hotărârea din 26 martie 2019, Abanca Corporacion Bancaria și Bankia, C-70/17 și C-179/17, pct. 72).

În consecință, instanța națională nu poate fi abilitată să modifice conținutul clauzelor abuzive, în caz contrar riscând să contribuie la eliminarea efectului descurajator pe care îl are asupra profesioniștilor faptul că astfel de clauze pur și simplu nu sunt aplicate în ceea ce privește consumatorul. Așadar, constatarea pe cale judecătorească a caracterului abuziv al unei astfel de clauze trebuie, în principiu, să aibă drept consecință restabilirea în drept și în fapt a situației în care s-ar găsi consumatorul în lipsa respectivei clauze abuzive.

Potrivit C.J.U.E., obligația instanței naționale de a înlătura o clauză contractuală abuzivă care impune plata unor sume care se dovedesc a fi nedatorate determină, în principiu, un efect restitutoriu corespunzător în privința acelorași sume (Hotărârea din 21 decembrie 2016, Gutierrez Naranjo și alții, C-154/15, C-307/15, C-308/15, pct. 62).

Așadar, restituirea sumelor încasate cu titlu de comisioane, urmare a constatării nulității clauzelor care le-au instituit, în contextul în care acestea vizează prestații neesențiale în economia convenției, nu poate fi considerată nelegală, invocându-se drept argument definiția contractului de credit din art. 7 pct. 2 din O.U.G. nr. 50/2010. De altfel, fără a reveni asupra considerentelor anterioare, acest act normativ nu este incident raportului juridic dedus judecății, contractul de credit fiind încheiat anterior intrării sale în vigoare, respectiv în anul 2008.

Nici pretinsa încălcare a prevederilor art. 1.088 alin. (2) din C. civ. de la 1864 nu poate fi reținută, întrucât pentru curgerea dobânzii legale aferente sumelor de restituit nu este necesară punerea în întârziere prin cererea de chemare în judecată. Dreptul la repararea pagubei se naște din ziua cauzării prejudiciului, întrucât, în cazul repunerii părților în situația anterioară, ca efect al nulității unor clauze contractuale, debitorul obligației de restituire, anume profesionistul, este cel căruia îi este imputabilă cauza restituirii. Așadar, el este obligat să acopere și beneficiul nerealizat de către creditorul obligației de restituire, anume dobânda legală aferentă sumelor încasate fără drept. De altfel, doctrina și jurisprudența formate sub imperiul vechiul C. civ. au fost constante în a aprecia că acesta este un caz în care debitorul este de drept în întârziere, obligația de restituire fiind asimilată acoperirii prejudiciului săvârșit prin fapte ilicite extracontractuale.

Cu toate acestea, deși contractul de credit poate continua să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea acelor clauze abuzive care nu vizează prestații esențiale, situația este diferită în cazul constatării nulității clauzei de dobândă variabilă. Este de netăgăduit că părțile au perfectat un contract de credit bancar, specie a contractului de împrumut cu dobândă, astfel că, eliminându-se o clauză esențială a convenției, este posibil ca aceasta să nu poată continua să producă efecte juridice. Contrar susținerilor recurentei-pârâte, clauza de dobândă fixă, inserată doar pentru un termen de un an, nu poate continua să supraviețuiască. Aceasta ar însemna o veritabilă ingerință a instanței în conținutul contractului, prohibită de jurisprudența constantă a C.J.U.E.

Invalidarea clauzei abuzive în discuție ar obliga instanța să anuleze contractul în întregul său, expunându-i astfel pe reclamanții consumatori unor consecințe deosebit de prejudiciabile.

Dreptul național român nu îngăduie, de asemenea, identificarea unei dispoziții supletive care să înlocuiască clauza de dobândă variabilă constatată, în mod corect, drept abuzivă și, prin urmare, înlăturată din convenție, soluție permisă de jurisprudența C.J.U.E. (Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler și Kaslerne Rabai, citată în cuprinsul prezentei decizii, C-26/13 pct. 80 și 83).

În acest context, se impune admiterea recursului, pentru încălcarea art. 6 din Legea nr. 193/2000 și a prevederilor art. 6 și art. 7 din Directiva 93/13/CEE, astfel cum au fost interpretate de jurisprudența C.J.U.E.

În esență, în măsura în care reclamanții-consumatori nu și-au exprimat intenția de a menține clauzele abuzive relative la dobânda variabilă, iar anularea contractului de credit i-ar expune pe aceștia unor consecințe extrem de prejudiciabile, instanța, învestită, în rejudecare, după casarea cu trimitere, doar cu aspectele relative la modalitatea de calcul a ratei dobânzii și, succesiv, cu restituirea eventualelor sume achitate necuvenit, cu acest titlu, urmează să facă aplicarea soluției ce rezultă din Hotărârea Curții din 25 noiembrie 2020, în cauza C-269/19.

Altfel spus, instanța, în rejudecare, trebuie să invite părțile să negocieze, să stabilească cadrul negocierilor respective și să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile și obligațiile cocontractanților, precum și să stabilească întinderea sumelor încasate necuvenit ca urmare a aplicării sancțiunii nulității clauzelor al căror caracter abuziv s-a constatat, cu luarea în calcul a efectului retroactiv al nulității și al principiului restitutio in integrum. Aceasta cu atât mai mult cu cât în cererea de chemare în judecată s-a solicitat și obligarea băncii la emiterea unui nou grafic de rambursare a creditului, solicitare căreia i s-a dat dezlegare în dispozitiv, acțiunea fiind admisă în totalitate.

În consecință, conform art. 496 alin. (1) teza a II-a și art. 497 teza I C. proc. civ., raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va admite recursul și va casa în parte decizia atacată, cu consecința trimiterii cauzei instanței de apel, spre o nouă judecată a apelului declarat de reclamanți. Va menține celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 431/27.05.2019, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Casează în parte decizia civilă atacată și trimite cauza curții de apel, spre o nouă judecată a apelului declarat de reclamanții A. și Vătăvoiu B. împotriva sentinței civile nr. 1180/C/13.11.2017, pronunțată de Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 7 aprilie 2021.