ÎCCJ, decizie (scj.ro #193013)

Convenție arbitrală încheiată sub imperiul Codului de procedură civilă din 1865. Acțiune arbitrală formulată după intrarea în vigoare a Noului Codului de procedură civilă. Consecințe în privința naturii arbitrabile a litigiului

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Arbitrajul. Dispoziții generale

Index alfabetic: acțiune arbitrală

- convenție arbitrală

- interpretarea conținutului convenției

- aplicarea legii în timp

C. proc. civ. 1865, art. 340

C. proc. civ., art. 185 alin. (1), art. 542 alin. (1), art. 608 alin. (1)-(2), art. 613 alin. (1)

C. civ. 1864, art. 977 - art. 985

Potrivit dispozițiilor art. 340 C. proc. civ. 1865, în vigoare la data încheierii convenției arbitrale (2001), „persoanele care au capacitatea deplină de exercițiu al drepturilor pot conveni să soluționeze pe calea arbitrajului litigiile patrimoniale dintre ele, în afară de acelea care privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacție”, iar în conformitate cu art. 542 alin. (1) C. proc. civ., în vigoare la data începerii procesului arbitral (2019), „persoanele care au capacitate deplină de exercițiu pot conveni să soluționeze pe calea arbitrajului litigiile dintre ele, în afară de acelea care privesc starea civilă, capacitatea persoanelor, dezbaterea succesorală, relațiile de familie, precum și drepturile asupra cărora părțile nu pot să dispună”.

Astfel, deși la data încheierii convenției arbitrale legea permitea doar soluționarea litigiilor patrimoniale pe cale arbitrală, faptul că părțile au prevăzut că în cazul imposibilității soluționării oricărui litigiu, de orice natură, ivit între ele, pe cale amiabilă, se va recurge la calea arbitrajului, cu excepția cazului în care litigiul, la data apariției sale, este de competența exclusivă a instanțelor judecătorești, înseamnă că acestea au înțeles să confere plenitudine de jurisdicție, în condițiile legii, tribunalului arbitral, supunând atenției și analizei acestuia toate litigiile arbitrabile din perspectiva prevederilor legale în vigoare la data sesizării acestei jurisdicții alternative.

Așa fiind, reținându-se natura arbitrabilă a litigiului la data pornirii procesului, sfera celor excluse de art. 542 alin. (1) C. proc. civ. nefiind incidentă, în mod just s-a apreciat asupra competenței tribunalului arbitral și inaplicabilității prevederilor art. 340 C. proc. civ. 1865.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 641 din 16 martie 2022

Prin Hotărârea arbitrală nr. 12, pronunțată la data de 23 decembrie 2019, în dosarul nr. xA/2019, Tribunalul Arbitral din cadrul Curții de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Brașov a decis următoarele:

A admis în parte acțiunea înregistrată la Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Brașov, sub nr. x, din data de 4 octombrie 2019, formulată de reclamantul A. împotriva pârâților B. și S.C. C. S.R.L.

A respins excepțiile inadmisibilității cererii arbitrale, a lipsei de interes, respectiv  petitul referitor la plata de daune cominatorii.

A admis în parte excepția prescripției și a obligat pârâții să pună la dispoziția reclamantului, spre consultare, documentele care au stat la baza înregistrărilor contabile, evidențele din contabilitate și situațiile financiare începând cu data de 13 februarie 2015 ale S.C. C. S.R.L.

A obligat pârâții în solidar să achite reclamantului suma de 3.700 lei cu titlu de cheltuieli arbitrale, reprezentând taxă arbitrală și onorariu avocațial.

Acțiunea în anularea acestei hotărâri, formulată de reclamanții B. și S.C. C. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul A., întemeiată în drept pe dispozițiile art. 608 alin. 1 lit. a), b) și h) C. proc. civ., a fost respinsă prin decizia nr. 4/F/2020 din 9 decembrie 2020 a Curții de Apel Brașov, Secția civilă, cu obligarea fiecărui reclamant la plata în favoarea pârâtului a sumei de 1500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

În prealabil, prin încheierea din 11 noiembrie 2020 pronunțată de aceeași instanță a fost respinsă excepția invocată de reclamanți, a necompetenței materiale a Curții de Apel Brașov în soluționarea cauzei.

Împotriva acestei încheieri din 11 noiembrie 2020 și a deciziei nr. 4/F/2020 din 9 decembrie 2020 a Curții de Apel Brașov, Secția civilă, au declarat recurs reclamanții B. și S.C. C. S.R.L., invocând o serie de critici care, parțial, se constituie în motive de nelegalitate, circumscrise în drept prevederilor art. 488 alin. 1 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Astfel, nelegalitatea încheierii din 11 noiembrie 2020 a Curții de Apel Brașov, Secția civilă, a fost justificată prin încălcarea regulilor de procedură și aplicarea greșită a prevederilor art. 364 din Vechiul Cod de procedură civilă, astfel cum acestea au fost interpretate prin Decizia RIL nr. V din 25 iunie 2001 a Curții Supreme de Justiție a României, invocându-se injusta respingere a excepției necompetenței materiale funcționale a Curții de Apel Brașov.

Pe de altă parte, nelegalitatea deciziei a fost motivată din perspectiva prevederilor art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., invocându-se faptul că aceasta nu cuprinde motivele pe care s-a fundamentat soluția în ceea ce privește aspectele legate de modul de soluționare a excepțiilor prescripției dreptului material la acțiune, lipsei calității procesuale active, inadmisibilității și a lipsei de interes, precum și a chestiunii referitoare la cheltuielile de judecată la care au fost obligați în fața tribunalului arbitral.

O altă critică adusă deciziei primei instanțe vizează încălcarea normelor de procedură prevăzute de art. 340 din Vechiul Cod de procedură civilă și art. 542 din Noul Cod de procedură civilă și aplicarea greșită a normelor de drept material reprezentate de art. 6 alin. 1 -3 din Noul Cod civil, art. 968 din Vechiul Cod civil, art. 15 alin. 2 din Constituția României, art. 63 din Legea societăților nr. 31/1990 și art. 77 alin. 1 din Regulamentul Curții Arbitrale.

Astfel, recurenții au arătat, în esență, că în ceea ce privește clauza compromisorie disputată în speță, aceasta nu era aptă să producă efecte juridice întrucât, la data încheierii sale - 13 noiembrie 2001, litigiile nepatrimoniale nu erau, potrivit legii, susceptibile de soluționare pe calea arbitrajului, împrejurare în care aceasta este lovită de nulitate pentru cauză ilicită potrivit art. 968 din Vechiul Cod civil și, în consecință, nu putea antrena derularea prezentului litigiu nepatrimonial în fața tribunalului arbitral, amintind, totodată, și prevederile art. 15 alin. 2 din Constituția României care consacră principiul neretroactivității legii.

Au mai arătat recurenții că nearbitrabilitatea litigiului și, respectiv, necompetența tribunalului arbitral în litigiul pendinte, sunt justificate și prin prisma principiului

specialia generalibus derogant

, în condițiile în care prevederile art. 63 din Legea nr. 31/1990, ce consacră plenitudinea de jurisdicție a tribunalului în a cărui circumscripție își are societatea sediul, ca instanță de drept comun, au un caracter special și derogatoriu de la conținutul clauzei compromisorii în discuție. În susținerea aceluiași principiu de drept și a caracterului nearbitrabil al litigiului s-a mai menționat și faptul că acesta nu era susceptibil de a fi timbrat din perspectiva dispozițiilor art. 77 alin. 1 din Regulamentul Curții Arbitrale, care percepe taxe doar în funcție de valoarea obiectului cererii de arbitrare. Or, în speță, aceasta din urmă este nepatrimonială, respectiv, neevaluabilă și, prin urmare, nefiind taxabilă, nu poate învesti legal tribunalul arbitral.

De asemenea, s-au invocat critici referitoare la gestionarea datelor cu caracter personal ale recurentului - persoană fizică și exercitarea dreptului de informare și control al asociaților asupra actelor și activității societății în condițiile statutare, la încălcarea de către prima instanță a principiului liberului acces la justiție, a garanțiilor unui proces echitabil, a principiilor referitoare la dreptul la apărare, contradictorialității procedurii și rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului.

Intimatul A.  a formulat întâmpinare invocând, în principal, nulitatea recursului față de prevederile art. 489 alin. 2 C. proc. civ., arătând că motivele invocate de recurenți în susținerea căii extraordinare de atac nu se încadrează în cazurile de casare strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. 1 C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin încheierea din 15 decembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, a respins excepția nulității recursului, apreciind că motivele de recurs invocate pot fi încadrate în cazurile de casare prevăzute la art. 488 alin. 1 C. proc. civ.

La aceeași dată - 15 decembrie 2021, recurenții au depus la dosar o cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru lămurirea chestiunii referitoare la legala constituire a completului de judecată pentru soluționarea, în fond, a căii de atac formulate împotriva unei hotărâri arbitrale, în sensul de a se stabili care este numărul de judecători care urmează să soluționeze, în fond, acțiunea în anulare formulată împotriva unei hotărâri arbitrale, având în vedere inclusiv decizia nr. V din 25 iunie 2001 a Curții Supreme de Justiție a României, pronunțată în cadrul recursului în interesul legii formulat cu privire la interpretarea dispozițiilor art. 364 și urm. din Vechiul Cod de procedură civilă, raportat la interpretarea juridică

rationae materiae

, precum și la principiul simetriei în drept, având în vedere similitudinea dispozițiilor legale incidente.

În motivarea cererii de sesizare, recurenții au arătat, în esență, că în cauză sunt îndeplinite cerințele prevăzute de dispozițiile art. 519 C. proc. civ. pentru admisibilitatea sesizării, iar pe fond și-au exprimat opinia în sensul compunerii dintr-un număr de 3 judecători și nu dintr-un singur judecător, a completului învestit cu soluționarea fondului acțiunii în anularea hotărârii arbitrale, în primă instanță.

Prin încheierea din 2 martie 2022 a acestei instanțe a fost respinsă cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la problema de drept supusă atenției, considerându-se că, pe de o parte, aceasta nu este nouă, iar pe de altă parte, în această etapă procesuală, lămurirea textului de lege, prin intermediul procedurii solicitate, nu este necesară, chestiunea urmând a fi analizată în cadrul examinării prezentei căi de atac.

Recursul este nefondat.

Cu titlu prealabil,

Înalta Curte de Casație și Justiție găsește de cuviință a stabili cu claritate care este cadrul legal al procesului, în sensul de a statua asupra normelor de drept substanțial și procesual aplicabile litigiului pendinte, demarat prin adresarea de către intimat, la data de 4 octombrie 2019, a unei cereri de arbitrare a unui diferend ivit între acesta și recurenți, Tribunalului Arbitral din cadrul Curții de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Brașov.

Necontestat, părților litigante le este opozabilă clauza compromisorie inserată la art. 11 din Actul constitutiv al S.C. C. S.R.L., autentificat la 13 noiembrie 2001 de BNP D. din Brașov care, sub titlul „soluționarea diferendelor”, statuează în sensul că orice diferend născut între asociați în legătură cu încheierea, interpretarea sau executarea contractului de societate va fi soluționat pe cale amiabilă, iar în cazul în care nu se cade de acord asupra soluționării amiabile a litigiului, acesta - în măsura în care nu intră în competența exclusivă a instanțelor judecătorești - va fi supus unui arbitraj organizat sub egida Camerei de Comerț și Industrie Brașov, care îl va soluționa în conformitate cu prevederile legale, ale propriului regulament, ale contractului de societate și ale statutului societății, cu aplicarea legii materiale române.

În mod evident, la data încheierii convenției - 13 noiembrie 2001, aceasta se afla sub incidența Vechiului Cod civil, respectiv a Vechiului Cod de procedură civilă.

Este de asemenea de remarcat împrejurarea că diferendele dintre părți au apărut în cursul anului 2018, culminând cu cererea de arbitrare a acestora adresată de intimatul A. Tribunalului arbitral la data de 4 octombrie 2019, dată la care erau în vigoare atât Noul Cod de procedură civilă, cât și Noul Cod civil.

Potrivit art. 15 alin. 2 din Constituția României, „legea dispune numai pentru viitor cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile”.

În privința legii civile, respectiv a normelor de drept substanțial, art. 6 din Noul Cod civil prevede că aceasta este aplicabilă cât timp este în vigoare și că ea nu are putere retroactivă. Textul consfințește astfel, ca regulă fundamentală de aplicare a legii civile, neretroactivitatea legii civile noi, în sensul că

facta praeterita

(trecutul juridic) nu se află sub acțiunea acesteia. Apoi textul consacră aplicarea imediată a legii civile noi tuturor actelor și faptelor juridice încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, efectelor acestora, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare. În fine, inductiv, se impune ultraactivitatea legii civile vechi, expresie a principiului

tempus regit actum

, în sensul că actul juridic, odată încheiat, reprezintă o situație juridică definitiv stabilită care împiedică obligarea părților acestuia la a face altceva decât prevedea legea veche, în vigoare la data încheierii actului.

În lumina acestor considerații, Înalta Curte reține că actul constitutiv al societății recurente, respectiv contractul de societate încheiat în anul 2001, incluzând și clauza compromisorie în discuție (art. 11 din contract) se află sub incidența prevederilor Vechiului Cod civil.

Pe de altă parte, pentru ipoteza succesiunii normelor procesuale civile în timp, Noul Cod de procedură civilă a optat pentru regula care dă cea mai mare satisfacție previziunii, regulă potrivit căreia faza judecății, în întregul ei, este guvernată de dispozițiile legii în vigoare la momentul pornirii acesteia, respectiv la data înregistrării cererii de chemare în judecată (art. 24 Noul Cod de procedură civilă, raportat la art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010). În mod particular, în materia arbitrajului - ca sistem alternativ de soluționare a disputelor la care părțile aderă în mod convențional - momentul începerii procesului este demarcat de data formulării cererii de arbitraj, iar nu a introducerii acțiunii în anularea hotărârii arbitrale, etapă intermediară de o natură duală, cum just a reținut și prima instanță.

Din această perspectivă, litigiul de față, demarat la data de 4 octombrie 2019, apare ca fiind guvernat de prevederile Noului Cod de procedură civilă.

De remarcat că înșiși recurenții au indicat ca temei al pretențiilor deduse judecății statale prin acțiunea în anulare, prevederile art. 608 alin. 1 lit. a), b) și h) din Noul Cod de procedură civilă.

Pe fondul recursului,

prin raportare la cele ce preced, cum potrivit art. 613 alin. 1 din legea procesuală civilă incidentă în cauză, soluționarea acțiunii în anulare exercitată împotriva hotărârii arbitrale pentru motivele strict și limitativ prevăzute de art. 608 alin. 1 din același act normativ, este curtea de apel în circumscripția căreia funcționează instanța arbitrală, excepția necompetenței materiale funcționale a Curții de Apel Brașov invocată de recurenți apare ca fiind în mod just respinsă de prima instanță, prin încheierea din 11 noiembrie 2020, astfel încât criticile de nelegalitate formulate și întemeiate pe prevederile art. 488 alin. 1 pct. 5 din Noul Cod de procedură civilă nu pot fi reținute, cu precizarea că nici prevederile art. 364 din Vechiul Cod de procedură civilă și nici cele ale deciziei RIL nr. V din 25 iunie 2001 a Curții Supreme de Justiție dată în interpretarea și aplicarea acestora nu sunt aplicabile în speță.

Examinând, în continuare, motivele de casare a deciziei, întemeiate pe prevederile art. 488 alin. 1 pct. 5 și 8 din Noul Cod de procedură civilă, Înalta Curte constată că recurenții au invocat, în esență, încălcarea normelor de procedură deduse din prevederile art. 340 din Vechiul Cod de procedură civilă și, respectiv, ale art. 542 din Noul Cod de procedură civilă, ca și aplicarea greșită a normelor de drept material ale art. 6 alin. 1-3 din Noul Cod civil, art. 968 din Vechiul Cod civil, art. 15 alin. 2 din Constituție, art. 63 din Legea nr. 31/1990 și art. 77 alin. 1 din Regulamentul Curții Arbitrale, respectiv maniera în care prima instanță a valorificat, practic, clauza compromisorie disputată și a confirmat legalitatea arbitrării unui litigiu nepatrimonial, deși convenția arbitrală care a stat la baza demersului era lovită, în opinia lor, de nulitate absolută potrivit art. 968 din Vechiul Cod civil, pentru cauză ilicită, întrucât posibilitatea arbitrării unui conflict nepatrimonial la data încheierii convenției arbitrale (2001) era prohibită de lege.

În primul rând, Înalta Curte amintește aspectele reținute anterior în sensul că, în speță, prevederile Noului Cod civil nu sunt aplicabile contractului de societate în discuție, încheiat la data de 13 noiembrie 2001.

Cum, pe de altă parte, din considerentele deciziei recurate rezultă în mod evident că nici prima instanță nu și-a întemeiat soluția de respingere a acțiunii în anulare pe prevederile art. 6 alin. 1-3 din Noul Cod civil, se constată că această critică referitoare la aplicarea greșită a prevederilor legale sus-citate este lipsită de consistență și valoare juridică, urmând a fi înlăturată.

În al doilea rând, Înalta Curte constată că, potrivit art. 340 din Vechiul Cod de procedură civilă, în vigoare la data încheierii convenției arbitrale (2001), „persoanele care au capacitatea deplină de exercițiu al drepturilor pot conveni să soluționeze pe calea arbitrajului litigiile patrimoniale dintre ele, în afară de acelea care privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacție”, iar în conformitate cu art. 542 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă, în vigoare la data începerii procesului arbitral (2019), „persoanele care au capacitate deplină de exercițiu pot conveni să soluționeze pe calea arbitrajului litigiile dintre ele, în afară de acelea care privesc starea civilă, capacitatea persoanelor, dezbaterea succesorală, relațiile de familie, precum și drepturile asupra cărora părțile nu pot să dispună”.

Cu alte cuvinte, dacă la data încheierii convenției arbitrale legea permitea doar soluționarea litigiilor patrimoniale pe cale arbitrală, la data demarării prezentului litigiu, litigiile nepatrimoniale nu apar exceptate de la arbitraj.

Înalta Curte apreciază că esențial pentru dezlegarea litigiului de față este a se stabili natura arbitrabilă ori nearbitrabilă a diferendului nepatrimonial dintre părțile litigante.

Or, acest demers trebuie circumscris voinței reale, interne și comune a părților la data încheierii convenției, determinată prin prisma regulilor de interpretare statuate de art. 977 - 985 din Vechiul Cod civil aplicabil acesteia, după cum s-a arătat.

Astfel, procedând la o interpretare sistematică, indivizibilă și literală a clauzelor convenției arbitrale statuate la art. 11 din contractul de societate, instanța este în măsură să deceleze voința concordantă a părților și scopul urmărit la încheierea acesteia în sensul că, în cazul imposibilității soluționării oricărui litigiu, de orice natură, ivit între părți, pe cale amiabilă, se va recurge la calea arbitrajului organizat sub egida Camerei de Comerț și Industrie Brașov, cu excepția cazului în care litigiul, la data apariției sale, este de competența exclusivă a instanțelor judecătorești.

Altfel spus, deși este real că la data încheierii convenției legea permitea arbitrarea doar a litigiilor de natură patrimonială, părțile au înțeles să confere practic plenitudine de jurisdicție, în condițiile legii, tribunalului arbitral, supunând atenției și analizei acestuia toate litigiile arbitrabile din perspectiva prevederilor legale în vigoare la data sesizării acestei jurisdicții alternative. Așadar, părțile nu au prestabilit ca o serie de litigii să fie arbitrabile sau nearbitrabile după anumite criterii (obiect, natură, etc), ci au intenționat să supună arbitrajului toate litigiile susceptibile de a fi arbitrate potrivit legii, la data nașterii interesului de a recurge la soluționare, ceea ce însemna la data convenției (2001) doar litigii patrimoniale, iar la data demarării procesului (2019) atât litigii patrimoniale, cât și cele nepatrimoniale, interpretare care se impune părților contractante și permite o corectă determinare a forței obligatorii a clauzei în discuție, respectiv a drepturilor și obligațiilor corelative.

Așa fiind, reținându-se natura arbitrabilă a litigiului la data pornirii procesului, sfera celor excluse de art. 542 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă nefiind incidentă, în mod just s-a apreciat asupra competenței tribunalului arbitral și inaplicabilității prevederilor art. 340 din Vechiul Cod de procedură civilă în cauză.

Din această perspectivă, apărarea recurenților în sensul ineficacității clauzei compromisorii disputate este lipsită de relevanță, aceasta producând, dimpotrivă, consecințele juridice subliniate.

Lipsită de eficiență apare în schimb, în opinia Înaltei Curți, invocarea de către recurenți direct în recurs a nulității clauzei compromisorii disputate, dedusă din prevederile art. 968 ale Vechiului Cod civil, cu încălcarea prevederilor imperative și derogatorii de la procedura de drept comun ale art. 592 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă, potrivit cărora „orice excepție privind existența și validitatea convenției arbitrale, constituirea tribunalului arbitral, limitele însărcinării arbitrilor și desfășurarea procedurii până la primul termen de judecată la care partea a fost legal citată trebuie ridicată, sub sancțiunea decăderii, cel mai târziu la acest termen, dacă nu s-a stabilit un termen mai scurt”.

Pe cale de consecință, văzând și dispozițiile art. 608 alin. 2 din Noul Cod de procedură civilă, se constată decăderea recurenților din dreptul de a invoca nulitatea clauzei compromisorii, demersul acestora fiind lovit de nulitate în condițiile art. 185 alin. 1 din același cod.

În al treilea rând, Înalta Curte apreciază că nici prevederile art. 63 din Legea nr. 31/1990 referitoare la plenitudinea de jurisdicție a tribunalului în a cărui circumscripție își are sediul principal societatea, în litigiile izvorâte din aplicarea acestei legi și nici cele ale art. 77 alin. 1 din Regulamentul privind organizarea arbitrajului comercial de către Camera de Comerț și Industrie Brașov referitoare la modalitatea de stabilire a taxelor arbitrale prin raportare la valoarea obiectului cererilor nu sunt de natură a înfrânge deplina competență a tribunalului arbitral în soluționarea prezentului litigiu întrucât, pe de o parte, contrar susținerilor recurenților, clauza compromisorie atributivă de competență are caracter special și derogatoriu, aplicându-se cu prioritate față de prevederile art. 63 din Legea nr. 31/1990, în virtutea principiului

specialia generalibus derogant

, litigiul de față nefiind de competența exclusivă a instanței judecătorești, iar, pe de altă parte, competența tribunalului arbitral nu acoperă doar sfera litigiilor patrimoniale, evaluabile, însuși Regulamentul invocat conținând dispoziții referitoare la determinarea taxelor arbitrale în litigii neevaluabile în bani.

Din perspectiva tuturor considerentelor expuse, instanța de recurs arată că motivele de casare întemeiate pe prevederile art. 488 alin. 1 pct. 5 și 8 analizate nu sunt fondate și vor fi înlăturate.

Următorul motiv de recurs deduce verificării instanței supreme nemotivarea sentinței recurate, transpusă în neindicarea motivelor pe care s-a fundamentat soluția primei instanțe în ceea ce privește aspectele legate de soluționarea excepțiilor prescripției dreptului material la acțiune, lipsei calității procesuale active, inadmisibilității și a lipsei de interes, precum și în ceea ce privește chestiunea referitoare la cheltuielile de judecată la care recurenții au fost obligați în fața tribunalului arbitral.

Și această critică este nefondată, urmând a fi respinsă în condițiile în care, după cum se poate lesne observa din analiza considerentelor sentinței recurate, curtea de apel a realizat sinteza motivelor de nulitate invocate împotriva sentinței arbitrale în raport cu încadrarea lor în dispozițiile art. 608 din Noul Cod de procedură civilă și analiza judicioasă și completă a argumentelor pro și contra, de fapt și drept ridicate de părțile litigante. Susținerea recurenților referitoare la lipsa de motivare nu este justificată în condițiile în care raționamentul logico-juridic al primei instanțe este explicat adecvat, suficient și reflectă cu claritate punctul de vedere al completului de judecată asupra chestiunilor examinate, motivarea reprezentând o chestiune de conținut și nu una de cantitate.

Totodată, critica referitoare la modalitatea de soluționare de către instanța de fond a aspectelor legate de necomunicarea hotărârii arbitrale în termenul prevăzut de lege nu se poate constitui în obiect de analiză nici pentru instanța de recurs, din perspectiva motivelor strict și limitativ prevăzute de art. 608 alin. (1) din Noul Cod de Procedură Civilă pentru desființarea hotărârii arbitrale pe calea acțiunii în anulare.

Înalta Curte subliniază că, subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 6 din Noul Cod de procedură civilă, nemotivarea hotărârii judecătorești presupune lipsa totală ori insuficiența argumentelor determinante folosite pentru adoptarea soluției reflectate în dispozitiv, iar nu nemulțumirea generată de conținutul de substanță al considerentelor, perspectivă din care critica invocată nu poate fi primită.

Instanța supremă reține că celelalte critici formulate în recurs referitoare la gestionarea datelor cu caracter personal ale recurentului - persoană fizică și exercitarea dreptului de informare și control al asociaților asupra actelor și activității societății în condițiile statutare au un caracter pur formal și tind la o reapreciere a probelor administrate și o reevaluare a situației de fapt statuate, vizând practic temeinicia hotărârii, demers inadmisibil în calea extraordinară de atac a recursului în actualul context legislativ. Totodată, critica pur formală a încălcării de către prima instanță a principiului liberului acces la justiție, a garanțiilor unui proces echitabil, a principiilor referitoare la dreptul la apărare, contradictorialității procedurii și rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului nu poate fi de natură să genereze încadrarea în motivele de nelegalitate apte să atragă casarea hotărârii, prevăzute de art. 488 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă, astfel încât va rămâne în afara ariei de analiză a instanței de recurs.

Cu referire la cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formulată de recurenți și respinsă după cum s-a arătat prin încheierea din 2 martie 2022, pentru lipsa caracterului de noutate al problemei de drept și lipsa necesității unor lămuriri ale textului legal incident în prezenta fază procesuală, instanța de recurs reține că problema compunerii completului de judecată competent să soluționeze în primă instanță acțiunea în anularea hotărârii arbitrale a constituit obiect al dezbaterilor și disputelor doctrinare și jurisprudențiale atât în conjunctura prevederilor art. 366

1

din Vechiul Cod de procedură civilă, cât și în cea jalonată de prevederile art. 613 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă, practica judiciară fiind în prezent cristalizată în sensul că, în contextul Noului Cod de procedură civilă, soluționarea de către curtea de apel a acțiunii în anulare se realizează în completul prevăzut de lege pentru judecata în primă instanță care, potrivit art. 54 alin. 1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, este format dintr-un singur judecător, excepțiile fiind expres prevăzute de legiuitor și de strictă interpretare.

Pe de altă parte, după cum se poate observa, chestiunea în discuție nu este una veritabilă, nu prezintă un anumit grad de dificultate și, totodată, dezlegarea acesteia nu este de natură să producă consecințe juridice de natură să determine soluționarea pe fond a cauzei, în contextul cadrului procesual extraordinar al recursului, astfel încât cerințele prevăzute de art. 519 din Noul Cod de procedură civilă nu sunt îndeplinite.

Față de aceste constatări, se remarcă că, în realitate, recurenții invocă practic un nou motiv de recurs, referitor la nelegala compunere a completului de judecată, circumscris prevederilor art. 488 alin.1 pct.1 din Noul Cod de procedură civilă, peste termenul legal de motivare a căii de atac, demers inadmisibil prin prisma prevederilor art. 489 alin. 3 din Noul Cod de procedură civilă ce conferă exclusiv instanței de judecată posibilitatea invocării din oficiu a motivelor de casare de ordine publică după împlinirea termenului de motivare a recursului, context în care acesta va rămâne neanalizat, întrucât instanța de recurs nu înțelege să și-l însușească.

În concluzie, Înalta Curte de Casație și Justiție a înlăturat motivele de casare examinate și, pentru toate considerentele prezentate, în temeiul art. 496 alin. (1) din Noul Cod de procedură civilă, a respins recursul ca nefondat.

Față de prevederile art. 451 - 453 din Noul Cod de procedură civilă, aplicabile și în recurs potrivit art. 494 din același act normativ, reținând culpa procesuală în sarcina recurenților, ca părți căzute în pretenții, Înalta Curte de Casație și Justiție i-a obligat pe aceștia să plătească intimatului suma de 1000 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, justificată cu factura aflată la fila 69 din dosarul de recurs.