ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 56/2022

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 1.055/1/2022, este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna magistrat-asistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Timișoara - Secția a II-a civilă, în Dosarul nr. 3.087/30/2015/a36, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părților conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, fiind formulate puncte de vedere la raport de către apelanta-creditoare și intimata-debitoare. La 26 septembrie 2022 a fost înregistrat la dosar un memoriu amicus curiae depus de Moțiu Florin Aurel, profesor doctor la Facultatea de Drept a Universității de Vest din Timișoara.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Curtea de Apel Timișoara - Secția a II-a civilă a dispus, prin Încheierea din 4 mai 2022, în Dosarul nr. 3.087/30/2015/a36, sesizarea din oficiu a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept: " 1. Dacă aplicarea prevederilor art. 2661, art. 2663 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, introduse prin Ordonanța Guvernului nr. 30/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 150/2018, este compatibilă cu Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, cu modificările și completările ulterioare? 2. Care sunt în concret modalitățile de executare silită care pot fi efectuate potrivit Codului de procedură fiscală? Se poate dispune inclusiv poprirea contului unic de insolvență, prin derogare de la prevederile art. 163 alin. (3) din Legea nr. 85/2014? 3. Sunt considerate în curs executările silite încetate ope legis în temeiul art. 75 din Legea nr. 85/2014, conform dispozițiilor art. 352 alin. (4) din Codul de procedură fiscală?". II. Dispozițiile legale supuse interpretării Înaltei Curți de Casație și Justiție

Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare (Codul de procedură fiscală): "

Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 85/2014): " Art. 75. - (1) De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului. Valorificarea drepturilor acestora se poate face numai în cadrul procedurii insolvenței, prin depunerea cererilor de admitere a creanțelor. Repunerea pe rol a acestora este posibilă doar în cazul desființării hotărârii de deschidere a procedurii, a revocării încheierii de deschidere a procedurii sau în cazul închiderii procedurii în condițiile art. 178. În cazul în care hotărârea de deschidere a procedurii este desființată sau, după caz, revocată, acțiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului pot fi repuse pe rol, iar măsurile de executare silită pot fi reluate. La data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, atât acțiunea judiciară sau extrajudiciară, cât și executările silite suspendate încetează. (2) Nu sunt supuse suspendării de drept prevăzute la alin. (1): a) căile de atac promovate de debitor împotriva acțiunilor unui/unor creditor/creditori începute înaintea deschiderii procedurii și nici acțiunile civile din procesele penale îndreptate împotriva debitorului; b) acțiunile judiciare îndreptate împotriva codebitorilor și/sau terților garanți; c) procedurile extrajudiciare aflate pe rolul comisiilor sportive din cadrul federațiilor sportive care funcționează potrivit Legii educației fizice și sportului nr. 69/2000, cu modificările și completările ulterioare, având ca obiect denunțarea unilaterală a contractelor individuale de muncă sau convențiilor civile ale sportivilor și sancțiuni sportive aplicabile în această situație sau orice alte litigii având ca obiect dreptul sportivului de a participa la competiție. (3) Nu sunt supuse suspendării prevăzute la alin. (1) acțiunile judiciare pentru determinarea existenței și/sau cuantumului unor creanțe asupra debitorului, născute după data deschiderii procedurii. Pentru astfel de acțiuni se va putea formula, pe parcursul perioadei de observație și de reorganizare, o cerere de plată, transmisă cu confirmare de primire, ce va fi analizată de către administratorul judiciar într-un termen de 15 zile de la data primirii, cu respectarea prevederilor art. 106 alin. (1), care se aplică în mod corespunzător, fără ca aceste creanțe să fie înscrise în tabelul de creanțe. Împotriva măsurii dispuse de către administratorul judiciar se va putea formula contestație cu respectarea art. 59 alin. (5)-(7). (4) Titularul unei creanțe curente, certe, lichide și exigibile ce a fost recunoscută de către administratorul judiciar ori cu privire la care acesta a omis să se pronunțe în termen de 15 zile de la data primirii cererii de plată sau recunoscută de judecătorulsindic potrivit alin. (3), în cazul în care cuantumul creanței depășește valoarea-prag, poate solicita pe parcursul duratei perioadei de observație deschiderea procedurii de faliment al debitorului dacă aceste creanțe nu sunt achitate în termen de 60 de zile de la data luării măsurii administratorului judiciar de admitere sau omitere a pronunțării asupra cererii de plată ori a hotărârii instanței de judecată. Prevederile art. 143 alin. (2) și (3) se vor aplica în mod corespunzător. (5) În cazul bunurilor debitorului deja adjudecate sau al sumelor indisponibilizate prin proceduri de executare silită până la data deschiderii procedurii, organele de executare vor vira sumele corespunzătoare în contul prevăzut la art. 39 alin. (2), mai puțin onorariul acestora și celelalte cheltuieli de executare efectuate; debitorul își păstrează toate drepturile prevăzute de respectiva procedură. (6) Sumele provenite din executările silite vor fi plătite de administratorul judiciar/lichidatorul judiciar către creditorii titulari ai cauzei de preferință asupra bunurilor adjudecate în termen de 30 de zile, chiar și în perioada de observație. Asupra acestor sume nu se vor aplica onorariul și cheltuielile aferente procedurii insolvenței. (7) Sumele de bani existente în contul debitorului la data deschiderii procedurii și asupra cărora este constituită o ipotecă mobiliară, precum și garanțiile în numerar (cash colateral) vor fi distribuite la simpla cerere a creditorului de către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar creditorului titular al ipotecii mobiliare, pentru acoperirea creanțelor exigibile ale acestuia, în termen de 5 zile de la cererea creditorului. În cazul sumelor aferente unui cont escrow, în caz de opoziție, acestea vor fi transferate în contul prevăzut la art. 39 după verificarea de către judecătorul-sindic a îndeplinirii condițiilor de fond ale contractului. (8) Sumele de bani existente în contul debitorului la data deschiderii procedurii și asupra cărora este constituită o ipotecă mobiliară, precum și garanțiile în numerar (cash colateral) vor fi distribuite la simpla cerere a creditorului de către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar creditorului titular al ipotecii mobiliare, pentru acoperirea creanțelor exigibile ale acestuia, în termen de 5 zile de la cererea creditorului. În cazul sumelor aferente unui cont escrow, în caz de opoziție, acestea vor fi transferate în contul prevăzut la art. 39 alin. (2) după verificarea de către judecătorul-sindic a îndeplinirii condițiilor de fond ale contractului. (9) Pentru asigurarea resurselor în vederea continuării activității curente a debitorului în perioada de observație, sumele de bani care fac obiectul cauzelor de preferință prevăzute la acest articol vor putea fi folosite de către administratorul judiciar cu acordul creditorului titular al garanției. În cazul refuzului acestui acord, judecătorul-sindic poate autoriza folosirea acestor sume de bani, cu acordarea în beneficiul creditorului titular al garanției a protecției corespunzătoare, conform prevederilor art. 87 alin. (3)." " Art. 163. - (...) (3) Contul de insolvență deschis în condițiile art. 39 alin. (2) nu va putea fi în niciun mod indisponibilizat prin nicio măsură de natură penală, civilă sau administrativă dispusă de organele de cercetare penală, de organele administrative sau de instanțele judecătorești." III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Potrivit încheierii de sesizare, instanța de trimitere a constatat că prin Decizia penală nr. 862/A din 8 iunie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București -Secția a II-a penală, în Dosarul nr. 28.726/3/2006, s-a dispus confiscarea de la inculpatul A, de la partea responsabilă civilmente B (societate aflată în prezent în procedura insolvenței), de la inculpatul C, de la părțile responsabile civilmente D și E și de la inculpații F și G a sumei de 162.993.336,80 lei.

Prevalându-se de prevederile art. 266 1 și art. 266 3 din Codul de procedură fiscală, organele fiscale au dispus poprirea contului unic de insolvență, debitoarea B formulând contestație împotriva acestei măsuri.

De asemenea, instanța de sesizare a arătat că în alte dosare asociate este în discuție valorificarea de către administratorul judiciar a unor imobile asupra cărora organele fiscale au instituit sechestre în temeiul acelorași norme menționate mai sus.

Din înscrisurile înaintate la solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție rezultă că, prin cererea înregistrată cu nr. 3.087/30/2015/a36 pe rolul Tribunalului Timiș - Secția a II-a civilă, debitoarea a formulat contestație la executare împotriva adresei nr. xxxx/7.06.2021, de indisponibilizare a sumelor existente în contul unic de insolvență, poprire comunicată contestatoarei la data de 15 iunie 2021, precum și a procesului-verbal privind cheltuielile de executare silită nr. xxxx/3.05.2021, comunicat contestatoarei la 4 iunie 2021, solicitând admiterea contestației și anularea indisponibilizării sumelor existente în contul unic de insolvență și a procesului-verbal privind cheltuielile de executare silită, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința nr. 1.328 din 9 decembrie 2011, Tribunalul Timiș - Secția a II-a civilă a admis în parte contestația și a dispus anularea adresei privind înființarea popririi nr. xxxx/7.06.2021 și a formelor de executare care privesc contul unic de insolvență al debitoarei, fiind respinsă în rest contestația.

În considerentele acestei hotărâri s-a reținut că, prin Încheierea civilă nr. 821 din 15 mai 2015, pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 3.087/30/2015, instanța a dispus, în temeiul art. 71 alin. (1) și (2) din Legea nr. 85/2014, deschiderea procedurii generale a insolvenței împotriva averii debitoarei, astfel că orice creanță sau drept asupra bunurilor acesteia se poate realiza numai în cadrul procedurii de insolvență și cu respectarea prevederilor legii insolvenței.

La 20 iulie 2015, potrivit prevederilor art. 110 din Legea nr. 85/2014, administratorul judiciar a întocmit tabelul preliminar al creanțelor debitoarei, ce cuprinde toate creanțele născute împotriva debitoarei până la data deschiderii procedurii de insolvență, respectiv 15 mai 2015.

Astfel, în ceea ce privește creanțele deținute de organul fiscal împotriva debitoarei, născute până la data de 15 mai 2015, acesta este deja înscris în tabelul preliminar de creanțe al debitoarei, cu o creanță garantată în valoare de 18.448.656 lei, care nu cuprinde și creanța născută din hotărârea penală definitivă.

Prin adresa de înființare a popririi nr. xxxx/7.06.2021, organul fiscal a solicitat băncii să indisponibilizeze sumele existente și viitoare provenite din încasările zilnice în conturile în lei și valută deschise pe numele debitoarei, pentru suma de 162.993.337 lei, reprezentând confiscare penală, debitoarea fiind înștiințată cu privire la înființarea popririi.

Astfel, executarea silită, în speța de față, a început în temeiul art. 266 1 și art. 266 3 din Codul de procedură fiscală.

Instanța a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 163 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, este insesizabil contul de insolvență din care ar urma să fie suportate cheltuielile procedurii și distribuite sumele reziduale în ordinea expres prevăzută de această lege.

S-a arătat că, de altminteri, prevederile art. 781 alin. (5) din Codul de procedură civilă (care nu sunt incompatibile cu normele fiscale) prevăd că nu pot fi executate sumele destinate unei afectațiuni speciale prevăzute de lege și asupra cărora debitorul nu poate dispune. Or, debitorul nu poate dispune în mod liber de sumele din contul de insolvență.

Prin urmare, contul unic al debitoarei nu poate face obiectul popririi dispuse de organul fiscal. În condițiile în care intimata a procedat la poprirea contului unic de insolvență, activitatea debitoarei este blocată, aceasta fiind în imposibilitate efectivă de a-și mai desfășura activitatea curentă, în sensul redresării activității.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel organele fiscale creditoare, arătând că executarea silită a fost demarată în mod corect și legal, cu respectarea dispozițiilor art. 266 1 și art. 266 3 din Codul de procedură fiscală și a Deciziei Curții Constituționale nr. 306 din 11 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 662 din 5 iulie 2021. IV. Motivele reținute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Completul de judecată al instanței de trimitere a apreciat că sunt întrunite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, arătând că este învestit cu o cauză în ultimă instanță, chestiunea de drept este nouă și nu a mai fost tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție, iar de aceasta depinde soluționarea pe fond a cauzei. V. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelantele-creditoare, organele fiscale, invocă, pe de o parte, aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 266 1 și art. 266 3 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, precum și a Deciziei Curții Constituționale nr. 306 din 11 mai 2021.

Intimata-debitoare aflată în insolvență invocă, pe de altă parte, Decizia nr. 28 din 16 aprilie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 506 din 20 iunie 2018, Decizia nr. 1 din 20 ianuarie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 147 din 25 februarie 2020, Decizia nr. 17 din 20 iulie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 20 ianuarie 2021, precum și Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 9 noiembrie 2016, pronunțată în Cauza C-212/15 ENEFI Energiahatekonysagi Nyrt împotriva Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Brașov.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, au fost formulate de către părți puncte de vedere la raport.

Astfel, apelanta-creditoare a apreciat că sesizarea este inadmisibilă, nefiind îndeplinită condiția existenței unei chestiuni de drept veritabile. A arătat că dispozițiile art. 266 3 din Codul de procedură fiscală sunt clare și că, în urma statuării Curții Constituționale prin Decizia nr. 306 din 11 mai 2021, se poate afirma că problema de drept nu mai reprezintă o noutate, iar dificultatea în interpretarea și aplicarea prevederilor legale a fost mult atenuată.

În acest sens a arătat că, prin Decizia Curții Constituționale nr. 306 din 11 mai 2021, cu referire la titlurile executorii pronunțate în materie penală, s-a stabilit fără putință de tăgadă faptul că legiuitorul a dat prioritate dispozițiilor Codului de procedură fiscală în raport cu alte acte normative.

Intimata-debitoare a susținut că sesizarea este admisibilă, fiind întrunite toate condițiile legale. De asemenea, chestiunea de drept are o complexitate ridicată, ce impune intervenția Înaltei Curți de Casație și Justiție, având în vedere că, în opinia Curții Constituționale, Codul de procedură fiscală este lege specială în raport cu Legea nr. 85/2014, pe când în interpretarea dată de instanța supremă prin deciziile sus-invocate, legea insolvenței este legea specială, inclusiv în raport cu Codul de procedură fiscală, și nu mai pot fi aplicate, în ceea ce privește realizarea creanțelor, dispozițiile contrare dintr-o altă lege. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Prin încheierea de sesizare, completul de judecată a arătat că, fiind adoptată o normă care derogă de la prevederile Legii nr. 85/2014, legiuitorul nu s-a preocupat de armonizarea celor două proceduri, respectiv executarea silită individuală efectuată potrivit Codului de procedură fiscală și cea concursuală realizată potrivit legii insolvenței. Astfel, s-a omis a se menționa care este modalitatea concretă în care se va realiza executarea silită potrivit prevederilor art. 266 1 și art. 266 3 din Codul de procedură fiscală.

Instanța de trimitere a constatat că existența unei condamnări penale poate justifica adoptarea unei proceduri derogatorii de executare silită, însă întrebarea este în ce măsură aceasta îi poate afecta pe ceilalți creditori din procedura insolvenței, arătând că poate duce chiar la blocarea procedurii insolvenței, care s-ar produce prin poprirea contului unic de insolvență.

În aprecierea completului de judecată care a formulat sesizarea, aplicarea prevederilor art. 266 1 și art. 266 3 din Codul de procedură fiscală se poate realiza doar într-o modalitate care să se armonizeze cu dispozițiile Legii nr. 85/2014. VII. Practica judiciară a instanțelor naționale în materie

La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, curțile de apel București, Timișoara, Alba Iulia, Craiova, Iași și Pitești au transmis practică judiciară identificată ca fiind relevantă asupra chestiunilor de drept supuse dezlegării, precum și opinii teoretice, iar curțile de apel Bacău, Cluj, Constanța, Galați, Ploiești, Târgu Mureș și Suceava au transmis doar puncte de vedere exprimate de judecători. Curțile de apel Oradea și Brașov au comunicat că nu au identificat practică judiciară în materie și nu au formulat puncte de vedere teoretice.

Cu privire la prima întrebare, într-o opinie s-a apreciat că dispozițiile art. 266 1 și art. 266 3 din Codul de procedură fiscală sunt compatibile cu dispozițiile Legii nr. 85/2014, în măsura în care se reține că relația dintre cele două acte normative este de la general la special. Astfel, dispozițiile Codului de procedură fiscală reprezintă norma generală, iar cele ale legii insolvenței reprezintă norma specială, care derogă de la norma generală. Puncte de vedere teoretice în acest sens au exprimat judecătorii de la Curtea de Apel București - Secția a V-a civilă, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Teleorman, Curtea de Apel Târgu Mureș - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și instanțele din raza de competență teritorială a acesteia.

S-a exprimat și opinia potrivit căreia prevederile art. 266 1 și art. 266 3 din Codul de procedură fiscală nu sunt compatibile cu Legea nr. 85/2014, în raport cu preeminența aplicabilității Legii nr. 85/2014, și nu se poate dispune poprirea contului unic de insolvență (Curtea de Apel Craiova - Secția a II-a civilă, Curtea de Apel Iași - Secția civilă, Tribunalul Neamț - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Tribunalul Maramureș - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Tribunalul Buzău, Curtea de Apel Suceava). În acest sens a fost depusă o sentință definitivă a Tribunalului Iași.

Într-o altă opinie s-a considerat că art. 266 1 și art. 266 3 din Codul de procedură fiscală conțin norme de executare silită derogatorii de la procedura insolvenței și, prin urmare, executarea silită a creanțelor prevăzute de art. 266 1 din Codul de procedură fiscală, datorate de debitorii insolvenți, este realizată potrivit dispozițiilor Codului de procedură fiscală. S-a arătat că relevantă pentru dezlegarea problemei de drept este și Decizia Curții Constituționale nr. 306 din 11 mai 2021.

Puncte de vedere teoretice în susținerea acestei opinii au formulat judecătorii de la Curtea de Apel București - Secția a VI-a civilă, Tribunalul București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal, secțiile III-V civile și Secția a VII-a civilă, Judecătoria Bolintin-Vale, Tribunalul Ialomița, Curtea de Apel Timișoara - Secția a II-a civilă, Curtea de Apel Iași - Secția civilă, Tribunalul Constanța - Secția a II-a civilă, Tribunalul Galați.

Au fost depuse trei sentințe definitive pronunțate de Tribunalul București -Secția a VII-a civilă, o decizie a Curții de Apel Timișoara - Secția a II-a civilă, o decizie a Curții de Apel Alba Iulia -Secția a II-a civilă și o decizie a Curții de Apel Pitești - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Referitor la cea de-a doua întrebare, într-o primă opinie s-a apreciat că atât timp cât legea nu prevede că o creanță bugetară stabilită printr-o hotărâre penală dobândește un drept de preferință, aceasta va fi valorificată în cadrul procedurii insolvenței, în raport cu natura și izvorul său.

Puncte de vedere teoretice în acest sens au exprimat judecătorii de la Curtea de Apel București - Secția a V-a civilă, Curtea de Apel Timișoara - Secția a II-a civilă, Curtea de Apel Craiova - Secția a II-a civilă, iar practică judiciară s-a identificat la Curtea de Apel Craiova.

Într-o altă opinie s-a arătat că reglementarea Codului de procedură fiscală indică formele de executare silită mobiliară și imobiliară, inclusiv executarea silită prin poprire, însă contul unic de insolvență, astfel cum este indicat prin dispozițiile art. 163 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, este exclus de la măsura popririi, întrucât norma imperativă stipulează expres că acest cont nu poate fi indisponibilizat în niciun mod și prin nicio măsură de organele de cercetare penală, administrative ori de instanțele judecătorești (Curtea de Apel București - Secția a VI-a civilă, Tribunalul București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal, secțiile III-V civile și Secția a VII-a civilă, Curtea de Apel Iași - Secția civilă, Tribunalul Neamț - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Curtea de Apel Târgu Mureș - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și instanțele din raza de competență teritorială). Au fost depuse trei sentințe definitive pronunțate de Tribunalul București - Secția a VII-a civilă și o decizie a Curții de Apel Alba Iulia - Secția a II-a civilă.

S-a exprimat și opinia conform căreia modalitățile de executare sunt cele stabilite de dispozițiile Codului de procedură fiscală, iar cum dispozițiile acestui cod derogă de la dispozițiile Legii nr. 85/2014 și sunt prioritare, se poate dispune și poprirea contului unic de insolvență (Judecătoria Bolintin-Vale, Tribunalul Ialomița, Tribunalul Teleorman, Curtea de Apel Cluj - Secția a II-a civilă, Tribunalul Suceava - cu mențiunea că doar pentru bunurile și veniturile realizate în cursul procedurii).

În ceea ce privește cea de-a treia întrebare s-a apreciat într-o opinie majoritară că executările silite încetate ope legis în temeiul art. 75 din Legea nr. 85/2014 nu pot fi văzute ca fiind în curs, întrucât art. 352 alin. (4) din Codul de procedură fiscală nu cuprinde vreo trimitere expresă la executările silite încetate de drept, ci le vizează exclusiv pe acelea în derulare (Curtea de Apel București - Secția a V-a civilă, Secția a VI-a civilă, Tribunalul București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal, secțiile III-V civile și Secția a VII-a civilă, Tribunalul Ialomița, Tribunalul Teleorman, Curtea de Apel Timișoara - Secția a II-a civilă, Curtea de Apel Craiova - Secția a II-a civilă, Tribunalul Neamț - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Tribunalul Maramureș - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Tribunalul Buzău, Curtea de Apel Târgu Mureș - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și instanțele din raza de competență teritorială, Curtea de Apel Suceava, Tribunalul Suceava). Au fost depuse trei sentințe definitive pronunțate de Tribunalul București - Secția a VII-a civilă.

Într-o altă opinie, considerând că întrebarea privește executările silite realizate prin raportare la dispozițiile art. 266 1 , respectiv art. 266 3 din Codul de procedură fiscală, având în vedere caracterul derogatoriu al acestor dispoziții față de cele ale Legii nr. 85/2014, s-a considerat că executările silite respective sunt în curs, acestea neîncetând prin deschiderea procedurii insolvenței debitorului, conform art. 75 din Legea nr. 85/2014 (Judecătoria Bolintin-Vale, Tribunalul Teleorman, Tribunalul Galați).

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii, cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. VIII. Jurisprudența Curții Constituționale

Prin deciziile Curții Constituționale nr. 306 din 11 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 662 din 5 iulie 2021, și nr. 614 din 30 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 623 din 24 iunie 2022, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că dispozițiile art. 266 3 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, ale art. I pct. 102 din Ordonanța Guvernului nr. 30/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, precum și ale Ordonanței Guvernului nr. 30/2017, în ansamblu, sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

În considerentele Deciziei nr. 614 din 30 septembrie 2021, la paragrafele 38 și 39, Curtea Constituțională a arătat că " 38. (...) prin derogare de la dispozițiile Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, executarea silită a creanțelor bugetare de natura celor reprezentând repararea prejudiciului material, a amenzilor, a cheltuielilor judiciare și a sumelor confiscate datorate de debitorii declarați insolvenți, stabilite prin hotărâri judecătorești, se realizează potrivit dispozițiilor Codului de procedură fiscală. De asemenea, prin excepție de la prevederile art. 220 alin. (8) din Codul de procedură fiscală, în cazul debitorului care datorează sume de natura celor reprezentând repararea prejudiciului material, a amenzilor, a cheltuielilor judiciare și a sumelor confiscate și pentru care s-a dispus atragerea răspunderii potrivit prevederilor legislației privind insolvența, coordonarea executării silite revine organului de executare silită cazuri speciale în a cărui rază teritorială își are/și-a avut domiciliul fiscal debitorul insolvent. Așadar, prin art. 2663 din Legea nr. 207/2015 se reglementează două chestiuni: (i) faptul că executarea silită a creanțelor bugetare de natura celor reprezentând repararea prejudiciului material, a amenzilor, a cheltuielilor judiciare și a sumelor confiscate datorate de debitorii declarați insolvenți și care sunt creanțe bugetare stabilite prin hotărâri judecătorești în materie penală nu mai urmează procedurile de insolvență, ci se realizează potrivit procedurilor în materie fiscală; (ii) coordonarea executării silite în cazul în care s-a dispus atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere, potrivit prevederilor legislației privind insolvența, nu mai revine organului de executare silită competent în a cărui rază teritorială își are/și-a avut domiciliul fiscal debitorul insolvent, astfel cum prevede art. 220 alin. (8) din Codul de procedură fiscală, la care face referire textul criticat, ci coordonarea executării silite revine organului de executare silită cazuri speciale în a cărui rază teritorială își are/și-a avut domiciliul fiscal debitorul insolvent. 39. Față de această împrejurare, Curtea a observat că cele prezentate mai sus sunt aspecte procedurale ce țin de executarea silită a tuturor creanțelor bugetare stabilite prin hotărâri judecătorești pronunțate în materie penală, provenite din săvârșirea de infracțiuni, reprezentând repararea prejudiciului material, a amenzilor, a cheltuielilor judiciare și a sumelor confiscate și pentru care s-a dispus atragerea răspunderii potrivit prevederilor legislației privind insolvența."

În continuare, la paragrafele 42-44, s-a reținut că: " 42. În aplicarea dispozițiilor art. 56 din Constituție, coroborate cu cele ale art. 139 din Legea fundamentală, Codul de procedură fiscală constituie procedura de drept comun pentru administrarea creanțelor fiscale și bugetare, iar unde acest cod nu dispune, se aplică prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă, în măsura în care acestea pot fi aplicabile raporturilor dintre autorități publice și contribuabili/plătitori, context în care acesta reglementează drepturile și obligațiile părților din raporturile juridice fiscale privind administrarea creanțelor fiscale datorate bugetului general consolidat, indiferent de autoritatea care le administrează, cu excepția cazului când prin lege se prevede altfel (art. 2 și art. 3 din Legea nr. 207/2015). Prin urmare, executarea silită prin care se urmărește valorificarea unor creanțe fiscale sau bugetare face, de principiu, obiectul unor reglementări cuprinse în Codul de procedură fiscală, prin care sunt prevăzute, la art. 220, și aspecte cu privire la competența organelor îndrituite cu ducerea la îndeplinire a măsurilor asigurătorii și cu efectuarea procedurii de executare silită a unor creanțe bugetare, care se realizează în baza hotărârii judecătorești sau a altui înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu. 43. Curtea a constatat că prin normele criticate legiuitorul a dat prioritate dispozițiilor Codului de procedură fiscală în raport cu alte acte normative, prin aplicarea principiului unicității reglementării în materie invocat chiar de autorii prezentei excepții de neconstituționalitate prin prisma normelor de tehnică legislativă, astfel cum acesta este prevăzut de art. 14 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. 44. În acest context, Curtea a reținut că procedurile în discuție sunt stabilite prin norme de natura legii ordinare, fapt ce a permis Guvernului ca, în baza unei legi de abilitare, să le modifice prin intermediul unei ordonanțe, inclusiv să deroge de la prevederile Legii nr. 85/2014, având în vedere că și art. 75 alin. (1) și (2) din această lege, invocat în susținerea excepției de neconstituționalitate, prevede aspecte procedurale, respectiv faptul că «(1) De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului. (...) (2) Nu sunt supuse suspendării de drept prevăzute la alin. (1): a) căile de atac promovate de debitor împotriva acțiunilor unui/unor creditor/creditori începute înaintea deschiderii procedurii și nici acțiunile civile din procesele penale îndreptate împotriva debitorului; b) acțiunile judiciare îndreptate împotriva codebitorilor și/sau terților garanți;(...)»".

Cât privește dispozițiile art. 75 din Legea nr. 85/2014, și acestea au făcut obiectul controlului de constituționalitate, fiind respinse excepțiile de neconstituționalitate prin Decizia Curții Constituționale nr. 484 din 25 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.214 din 11 decembrie 2020, Decizia Curții Constituționale nr. 690 din 8 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 18 martie 2019, și Decizia Curții Constituționale nr. 746 din 22 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 100 din 8 februarie 2019. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. X. Înalta Curte de Casație și Justiție

Înainte de cercetarea în fond a chestiunii de drept supuse dezlegării, Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, constată că sesizarea este inadmisibilă, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Din cuprinsul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, ce reglementează procedura de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, rezultă următoarele condiții de admisibilitate a sesizării, care trebuie îndeplinite cumulativ: (i) existența unei cauze aflate în curs de judecată; (ii) cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit să soluționeze cauza; (iii) instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în ultimă instanță; (iv) ivirea unei chestiuni de drept veritabile, susceptibile să dea naștere unor interpretări diferite, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată; (v) chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să fie nouă; (vi) asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Sunt îndeplinite primele trei condiții de admisibilitate, întrucât sesizarea a fost formulată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul Curții de Apel Timișoara, care este învestită în ultimă instanță cu soluționarea apelului exercitat împotriva unei sentințe pronunțate de tribunal într-un litigiu în materia insolvenței, iar hotărârea ce urmează a fi pronunțată de curtea de apel este definitivă, conform art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.

În ceea ce privește cerința referitoare la existența unei "chestiuni de drept veritabile", în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a reținut că aceasta trebuie să constea într-o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită și prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății (Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016; Decizia nr. 62 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 9 octombrie 2017; Decizia nr. 18 din 5 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 337 din 17 aprilie 2018; Decizia nr. 34 din 24 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 7 iulie 2021).

De asemenea, în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Decizia nr. 9 din 20 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 10 aprilie 2017, paragrafele 62 și 65) s-a reținut că "problema eficienței sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție (...), reclamă (...) o chestiune juridică reală, care ridică probleme de interpretare a unor dispoziții legale imperfecte, lacunare ori contradictorii ce necesită rezolvarea de principiu a chestiunii de drept în procedura hotărârii prealabile, și nu realizarea unor operațiuni de interpretare și aplicare a unui text de lege în raport cu circumstanțele particulare ce caracterizează fiecare litigiu. (...) Cum interpretarea normelor de către judecător implică tocmai acel procedeu logico-judiciar de stabilire a conținutului și sensului acestor norme, chestiunea de drept trebuie să suscite serioase dificultăți care ar împiedica pronunțarea soluției, deci nu simple obstacole care ar putea fi înlăturate printr-o reflexie mai aprofundată a judecătorului cauzei".

Tot în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a reținut că, pentru a ne afla în prezența unei veritabile chestiuni de drept, care să justifice în mod real recurgerea la mecanismul hotărârii prealabile, este necesar să se constate "caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, precum și a dificultății completului în a-și însuși o anumită interpretare" (Decizia nr. 2 din 22 ianuarie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 februarie 2018, paragraful 42).

Din modul în care instanța de trimitere a formulat punctul de vedere asupra problemei de drept, expus la capitolul VI din prezenta decizie, se constată că judecătorul cauzei nu se confruntă cu o veritabilă dificultate în interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale în circumstanțele litigiului dedus judecății, aceasta putând fi dezlegată prin identificarea legii generale și a celei speciale și aplicarea principiului specialia generalibus derogant, sens în care un reper important îl constituie dezlegările obligatorii ale Curții Constituționale, aduse prin Decizia nr. 306 din 11 mai 2021 și Decizia nr. 614 din 30 septembrie 2021.

Din punctul de vedere al instanței de trimitere, rezultă că dificultatea acesteia nu este una de interpretare, instanța fiind mai degrabă nemulțumită că, fiind emisă o normă care derogă de la prevederile Legii nr. 85/2014, legiuitorul nu s-a preocupat de armonizarea celor două proceduri, respectiv executarea silită individuală efectuată potrivit Codului de procedură fiscală și cea concursuală realizată potrivit legii insolvenței, omițând a menționa care este modalitatea concretă în care se va realiza executarea silită potrivit dispozițiilor art. 266 1 și art. 266 3 din Codul de procedură fiscală.

Or, o astfel de omisiune nu poate fi clarificată pe calea mecanismului procedural al sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care, potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, poate avea ca obiect doar o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, iar nu o chestiune teoretică sau o propunere de îmbunătățire a textului de lege ce se cere interpretat, care necesită o modificare legislativă.

Din raționamentul instanței de trimitere se constată că aceasta acceptă că existența unei condamnări penale poate justifica adoptarea unei proceduri derogatorii de executare silită, ceea ce denotă faptul că judecătorul cauzei nu întâmpină o dificultate reală în identificarea legii generale și a celei speciale sau în interpretarea vreuneia dintre acestea.

Din contră, dificultatea pare să rezide în acceptarea consecințelor aplicării acestei legi asupra procedurii insolvenței, judecătorul punându-și întrebarea, teoretică și fără o implicație concretă asupra cauzei pe care o are de soluționat, în ce măsură aceasta îi poate afecta pe ceilalți creditori din procedura insolvenței, arătând că poate duce chiar la blocarea procedurii insolvenței, care s-ar produce prin poprirea contului unic de insolvență. Or, această întrebare ține de concepția generală a legiuitorului în abordarea tratamentului acestui tip de creanțe, respectiv executarea silită a acestora.

În sfârșit, în aprecierea completului de judecată care a formulat sesizarea, aplicarea prevederilor art. 266 1 și art. 266 3 din Codul de procedură fiscală se poate realiza doar într-o modalitate care să se armonizeze cu dispozițiile Legii nr. 85/2014.

Însă, o dată în plus, această apreciere nu impune clarificarea unei chestiuni de drept, ci mai degrabă sugerează o modificare legislativă care nu poate forma obiectul procedurii prevăzute de art. 519 și următoarele din Codul de procedură civilă.

Este necontestat faptul că și chestiunea de drept ce formează obiectul prezentei sesizări este susceptibilă de interpretări diferite, situație specifică însă oricărui litigiu dedus judecății, și poate genera divergențe de jurisprudență, care "constituie, prin natura lor, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având competență în raza lor teritorială", iar "rolul unei instanțe supreme este tocmai să regleze aceste contradicții de jurisprudență" (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 6 decembrie 2007, pronunțată în Cauza Beian împotriva României, paragraful 37; Hotărârea din 27 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Ștefan și Ștef împotriva României, paragrafele 32 și 33).

Se observă însă că jurisprudența sumară transmisă de instanțe, prezentată la capitolul VII din prezenta decizie, nu relevă divergențe de practică judiciară, ci, dimpotrivă, reflectă o interpretare și aplicare unitară a dispozițiilor în discuție în circumstanțe similare, în timp ce posibila opinie divergentă este împărtășită numai la nivel teoretic prin punctele de vedere exprimate de unii judecători.

Cele două posibile interpretări divergente ale dispozițiilor din Codul de procedură fiscală incidente în perioada raportului juridic ce formează obiectul cauzei reprezintă în realitate pozițiile divergente pe care se situează părțile diferendului fiscal, respectiv contribuabilul și organul fiscal.

Or, așa cum a arătat Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, "o asemenea situație este întâlnită în cazul tuturor litigiilor, iar rolul instanței este de a înclina balanța, pe baza raționamentului logico-juridic, în procesul de interpretare și aplicare a legii, în favoarea uneia dintre părțile litigante, rolul judecătorului fiind tocmai acela de a aplica legea, pe baza metodelor de interpretare, în circumstanțele concrete ale cauzei deduse judecății." (Decizia nr. 34 din 24 mai 2021, paragraful 65)

În condițiile prezentei sesizări, dezlegarea ce ar fi dată de Înalta Curte de Casație și Justiție reprezintă chiar soluția ce urmează a fi pronunțată în litigiul în care a fost formulată sesizarea. Este adevărat că, de regulă, hotărârea pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept anticipează în mare măsură soluția ce urmează a fi pronunțată în cauza în care este formulată sesizarea, ca o confirmare a legăturii de dependență între chestiunea de drept și litigiul de fond, însă, în speță, reprezintă o veritabilă dezlegare a litigiului respectiv.

În speță, chestiunea de drept se rezumă, în esență, la stabilirea legii aplicabile, respectiv dispozițiile din Codul de procedură fiscală în vigoare în perioada derulării raportului juridic de drept fiscal ce formează obiectul litigiului în care a fost formulată sesizarea sau cele ale Legii nr. 85/2014.

În dezlegarea chestiunii de drept un reper solid îl reprezintă, așa cum s-a arătat mai sus, jurisprudența Curții Constituționale citată. Din această perspectivă, în condițiile existenței unei dezlegări jurisprudențiale obligatorii ce poate fi aplicată prin analogie, se poate afirma că problema de drept nu prezintă o noutate care să ridice judecătorului probleme de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale, dificultatea în interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale fiind mult atenuată.

Astfel, în cauză, nu există o dificultate sporită de interpretare și aplicare a legii care să justifice angrenarea mecanismului hotărârii prealabile, ci, mai mult, o intenție neexprimată expres de semnalare a unor inconveniente generate de acceptarea unei anumite interpretări și aplicări a dispozițiilor legale din perspectiva procedurii insolvenței și atingerii scopului acesteia. Or, nu acesta este rolul mecanismului hotărârii prealabile, întrucât există riscul ca, în numele dezideratului de asigurare a unei practici judiciare unitare, să fie deturnat scopul acestuia.

Totodată, se impune a se preciza că, în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Decizia nr. 2 din 22 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 februarie 2018, paragrafele 38 și 42), s-a statuat că: " (...) punctul de vedere al instanței trebuie să aibă o anumită complexitate și necesită un examen real al cauzei, respectiv o interpretare proprie a textului normativ supus dezbaterii, ce urmează a fi reflectat în punctul de vedere al completului, astfel cum acesta este reglementat în dispozițiile art. 520 din Codul de procedură civilă. Cerința normei impune, totodată, ca punctul de vedere al instanței să întrevadă explicit care este pragul de dificultate al întrebării și în ce măsură acesta depășește obligația ordinară a instanței de a interpreta și aplica legea în cadrul soluționării unui litigiu. De asemenea, trebuie să cuprindă o justificare a modului în care chestiunea de drept care face obiectul sesizării este susceptibilă de interpretări diferite, necesitând astfel o dezlegare de principiu. (...) Rolul completului de judecată care inițiază sesizarea este acela de a arăta, sigur și categoric, norma a cărei interp