Decizia nr. 15/2022 — ÎCCJ, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii · Dosar nr. 1134/1/2022 — recurs în interesul legii

Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 1.134/1/2022 este legal constituit conform dispozițiilor art. 516 alin. (3) din Codul de procedură civilă și ale art. 34 alin. (3) lit. c) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna procuror șef al Secției judiciare Antonia Eleonora Constantin.

La ședința de judecată participă doamna Mihaela Lorena Repana, magistrat-asistent în cadrul Secțiilor Unite, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 35 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii ia în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Galați ce formează obiectul Dosarului nr. 1.134/1/2022.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că au fost depuse la dosar raportul întocmit de judecătorii-raportori, precum și punctul de vedere al procurorului general.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele completului, acordă cuvântul asupra recursului în interesul legii reprezentantului procurorului general.

Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin susține că se impune reformularea problemei de drept în raport cu jurisprudența depusă de titularul sesizării, astfel cum s-a propus în punctul de vedere formulat în scris de către Ministerul Public, dat fiind că, în esență, problema de drept vizează faptul dacă sfera de aplicare a sintagmei "dacă se constată nevinovăția" din cuprinsul art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, include sau nu și ipoteza clasării/achitării dispuse ca efect al dezincriminării faptei. Apreciază că prima orientare jurisprudențială, care relevă o interpretare extensivă a dispozițiilor art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, este în litera și spiritul legii, în sensul că, în ipoteza dată, s-a constatat nevinovăția angajatului, iar acesta este îndreptățit la despăgubirile prevăzute de textul de lege în discuție. Ca atare, solicită admiterea recursului în interesul legii, conform reformulării problemei de drept, și pronunțarea unei decizii de unificare a practicii judiciare.

Nefiind întrebări pentru reprezentantul procurorului general, doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul rămâne în pronunțare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: I. Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție și obiectul recursului în interesul legii

Prin Hotărârea nr. 31 din 24 mai 2022, Colegiul de conducere al Curții de Apel Galați a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție cu soluționarea recursului în interesul legii ce vizează următoarea problemă de drept: " Art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la Decizia Curții Constituționale nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, își găsește aplicarea și în ipoteza dezincriminării faptei care a stat la baza formulării plângerii penale de către angajator, pe parcursul procesului penal (în faza de cercetare penală sau în faza judecății), în considerarea caracterului exonerator de răspundere civilă contractuală a angajatorului al actului de dezincriminare al autorității, conform art. 1.352 din Codul civil? Situația avută în vedere este cea în care, după ce se soluționează procesul penal prin clasarea cauzei sau, după caz, prin achitare, pe motiv că fapta nu este prevăzută de legea penală, salariatul solicită obligarea angajatorului la despăgubiri pentru toată perioada suspendării contractului de muncă." II. Dispozițiile legale supuse interpretării Înaltei Curți de Casație și Justiție

Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Codul muncii): " Art. 52. - (...) (2) În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a) și b), dacă se constată nevinovăția celui în cauză, salariatul își reia activitatea anterioară și i se plătește, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, o despăgubire egală cu salariul și celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului. (...)".

Codul civil: " Art. 1.352. - Fapta victimei înseși și fapta terțului înlătură răspunderea chiar dacă nu au caracteristicile forței majore, ci doar pe cele ale cazului fortuit, însă numai în cazurile în care, potrivit legii sau convenției părților, cazul fortuit este exonerator de răspundere." III. Orientările jurisprudențiale divergente

Autorul sesizării a sintetizat, în prealabil, circumstanțele care au dat naștere problemei de drept ce face obiectul sesizării cu recurs în interesul legii, după cum urmează: - angajatorul formulează plângere penală împotriva salariatului pentru fapte săvârșite în legătură cu serviciul, iar, în baza art. 52 alin. (1) lit. b) din Codul muncii, înainte ca textul să fie declarat neconstituțional prin Decizia Curții Constituționale nr. 279 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015, angajatorul dispune suspendarea facultativă a contractului individual de muncă; - pe parcursul procesului penal, în faza de cercetare penală sau în faza judecății, fapta care a făcut obiectul plângerii penale formulate de către angajator este dezincriminată. Se are în vedere ipoteza dezincriminării parțiale a infracțiunii de abuz în serviciu, prin Decizia Curții Constituționale nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, ceea ce conduce la o soluție de clasare a cauzei în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală ("fapta nu este prevăzută de legea penală"). Brevitatis causa, se va face referire în continuare la "dezincriminare", considerând că efectul declarării neconstituționalității textului de lege echivalează cu o dezincriminare; - ulterior, în temeiul art. 52 alin. (2) din Codul muncii, salariatul solicită reintegrarea pe postul deținut anterior și despăgubiri civile egale cu salariul și celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului, apreciind că în procesul penal i s-a constatat "nevinovăția".

În continuare, titularul sesizării a arătat că problema de drept care se pune este de a determina dacă, în ipoteza dezincriminării, având în vedere soluția din procesul penal - de clasare sau, după caz, de achitare, pe acest temei -, sunt ori nu sunt aplicabile dispozițiile art. 52 alin. (2) din Codul muncii, pentru obligarea angajatorului la despăgubiri.

Din cuprinsul art. 52 alin. (2) din Codul muncii rezultă că textul are în vedere două efecte distincte, respectiv reluarea activității de către salariat (efectul ex nunc, generat de însăși încetarea cauzei suspendării contractului de muncă și reactivarea acestuia) și obligarea angajatorului la despăgubiri (efectul ex tunc), ceea ce presupune că prin "constatarea nevinovăției" ar fi fost infirmate în procesul penal evaluarea și decizia angajatorului de a formula plângere penală și de a dispune suspendarea contractului de muncă, motiv pentru care ar trebui să fie angajată răspunderea acestuia față de salariat.

Ambele efecte presupun o condiție comună, și anume constatarea nevinovăției salariatului, iar obligarea la despăgubiri a angajatorului presupune, suplimentar, și îndeplinirea condițiilor răspunderii civile contractuale a acestuia, care constituie temeiul unei asemenea obligații.

Problema de drept care se pune este de a determina dacă, în ipoteza dezincriminării faptei penale, intervenită ulterior plângerii penale formulate de angajator și suspendării contractului de muncă, angajatorul răspunde sau nu contractual față de salariat sub forma despăgubirilor pe care textul legal le prevede.

Aceasta înseamnă că ar trebui să fie examinat impactul juridic al dezincriminării atât asupra condiției constatării nevinovăției, cât și asupra condițiilor răspunderii civile contractuale a angajatorului. Sub acest aspect, practica judiciară este neunitară în ceea ce privește interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 52 alin. (2) din Codul muncii.

În măsura în care s-ar aprecia că dezincriminarea ar conduce la o "constatare a nevinovăției" salariatului, se pune problema în ce măsură acest eveniment legislativ (ieșirea din vigoare a normei de incriminare) poate reprezenta o cauză exoneratoare de răspundere pentru angajator.

Prin urmare, după determinarea modalității corecte de interpretare a cadrului legal fixat de dispozițiile art. 52 alin. (2) din Codul muncii se impune unificarea practicii judiciare cu privire la întinderea noțiunii de "nevinovăție" prevăzute de art. 52 alin. (2) din Codul muncii, respectiv dacă aceasta trebuie interpretată în sens strict, fiind necesar să fie reținută cauza specială de clasare/achitare prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul de procedură penală ["fapta (...) nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege"], sau în sens larg, adică al reținerii oricărei alte ipoteze de clasare, achitare sau încetare a procesului penal prevăzute de art. 16 din Codul de procedură penală de către organele penale, inclusiv ipoteza dezincriminării faptei.

Titularul sesizării a identificat în practica judiciară două opinii principale și una nuanțată.

Astfel, a arătat că, într-o primă orientare jurisprudențială, s-a apreciat că, în ipoteza în care, în cursul procesului penal s-a dispus clasarea cauzei în contextul dezincriminării faptei care a făcut obiectul plângerii penale [în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală - "fapta nu este prevăzută de legea penală"], în realitate "s-ar fi constatat nevinovăția" salariatului, iar în virtutea acestei unice condiții, fără a fi necesară verificarea celorlalte condiții ale răspunderii civile contractuale, angajatorul răspunde contractual în temeiul art. 52 alin. (2) din Codul muncii, fiind obligat la despăgubiri.

În această primă orientare jurisprudențială nu sunt avute în vedere dispozițiile art. 52 alin. (2) din Codul muncii, care arată expres că salariatului "i se plătește, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, o despăgubire". Așadar, nu sunt analizate condițiile răspunderii civile contractuale, considerându-se că dezincriminarea faptei penale este, singură, necesară și suficientă pentru obligarea angajatorului la despăgubiri, întrucât salariatul este "nevinovat".

În sensul acestei opinii au fost anexate sesizării hotărâri judecătorești definitive pronunțate de curțile de apel Iași, Oradea și Craiova.

În cea de-a doua orientare jurisprudențială, instanțele au considerat că, deși pe parcursul procesului penal este dezincriminată fapta ce a făcut obiectul plângerii penale, totuși, aceasta nu echivalează cu "constatarea nevinovăției". Nici în acest caz nu sunt analizate condițiile răspunderii civile contractuale, dar în considerarea faptului că nu este îndeplinită condiția prealabilă a "constatării nevinovăției", astfel că este inutilă examinarea celorlalte condiții legale.

În sensul acestei orientări jurisprudențiale au fost anexate sesizării hotărâri judecătorești definitive ale curților de apel Suceava, Craiova și București.

Într-o a treia orientare jurisprudențială, identificată la nivelul Curții de Apel Cluj, a fost exprimată o soluție nuanțată față de cele două orientări diferite din jurisprudență, în sensul că dispozițiile art. 52 alin. (2) din Codul muncii ar distinge între reluarea activității de către salariat și plata despăgubirilor, acestea din urmă stabilindu-se, așa cum în mod expres arată textul, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, ce implică și ele condiția culpei, văzută însă distinct de cea penală. Instanța a reținut că, în situațiile în care procesul penal încetează fără a se pronunța o hotărâre definitivă de condamnare, se creează o situație complexă în care, pe de o parte, nu s-ar fi îndepărtat prezumția de nevinovăție a salariatului prevăzută de art. 23 alin. (11) din Constituția României, iar, pe de altă parte, nici nu poate fi reținută exercitarea de către angajator, în mod abuziv, a dreptului prevăzut de art. 52 alin. (1) din Codul muncii, ceea ce înseamnă că ne găsim într-o ipoteză în care operează, în tandem, câte o aparență de legitimitate în favoarea fiecăreia dintre părțile raportului juridic de muncă.

Concluzia Curții de Apel Cluj este aceea că, în atari situații, instanța "va avea de ales între cele două aparențe pe cea mai calificată, pentru a stabili în final cine a avut o mai mare legitimitate în cadrul acestui raport și deci care dintre participanți este mai puțin culpabil, în situațiile în care nu se constată o lipsă totală a oricărei culpe" (Decizia civilă nr. 86 din 7 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Cluj - Secția a IV-a pentru litigii de muncă și asigurări sociale în Dosarul nr. 454/112/2016*).

Autorul sesizării a menționat că această a treia orientare jurisprudențială pune mai bine în lumină condițiile pe care art. 52 alin. (2) din Codul muncii le prevede pentru a se putea dispune obligarea angajatorului la despăgubiri, cu accent pe ideea că oricum nu ar fi suficient să se constate nevinovăția (în sens negativ, pentru că nu a fost răsturnată prezumția de nevinovăție de care se bucură salariatul), pentru că mai trebuie să fie verificată, în persoana angajatorului, și îndeplinirea condițiilor răspunderii civile contractuale.

Opinia evidențiază, spre deosebire de celelalte două orientări jurisprudențiale, faptul că, pentru obligarea angajatorului la plata unor despăgubiri către salariat, trebuie să fie constatate atât nevinovăția salariatului, cât și îndeplinirea condițiilor răspunderii civile contractuale a angajatorului, nefiind suficient să se constate că nu s-ar fi înlăturat prezumția de nevinovăție a salariatului, cu atât mai mult cu cât soluționarea cauzei penale s-a făcut pe temeiul dezincriminării faptei, adică al unei împrejurări obiective, exterioare părților, care nu are legătură nici cu vinovăția sau nevinovăția salariatului și nici cu vreo culpă contractuală a angajatorului care s-a bazat pe legea în vigoare la data la care a formulat plângerea penală și a dispus măsura suspendării contractului individual de muncă. IV. Jurisprudența Curții Constituționale

Prin Decizia nr. 279 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul muncii sunt neconstituționale.

Curtea Constituțională a reținut în considerentele acestei decizii că "art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003, instituind o măsură de protecție pentru drepturile salariatului suspendat a cărui nevinovăție a fost constatată, prevede posibilitatea reluării de către acesta a activității anterioare și plata, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, a unei despăgubiri egale cu salariul și celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului. De asemenea, salariatul suspendat ar putea ocupa un alt loc de muncă pe perioada suspendării, așa cum a reținut chiar Curtea Constituțională în jurisprudența sa. Garanțiile mai sus arătate se referă la păstrarea locului de muncă și la asigurarea dreptului la salariu după încetarea suspendării, precum și la dreptul salariatului de a alege în mod liber un alt loc de muncă pe durata suspendării. Chiar și în aceste condiții, Curtea apreciază că reglementarea cauzelor de suspendare nu poate lăsa deschisă posibilitatea emiterii unor decizii arbitrare ori netemeinice, pentru că protecția dreptului la muncă presupune, între altele, ca restrângerea exercițiului acestui drept să respecte cerințele constituționale impuse de art. 53 alin. (2) referitoare la proporționalitate, și nu doar asigurarea unor măsuri cu caracter reparator ori a unor soluții alternative. Așa fiind, Curtea constată că, în urma efectuării testului de proporționalitate vizând măsura restrângerii exercițiului dreptului la muncă, suspendarea contractului individual de muncă ca efect al formulării unei plângeri penale de către angajator împotriva salariatului nu întrunește condiția caracterului proporțional, măsura fiind excesivă în raport cu obiectivul ce trebuie atins, astfel că dispozițiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Legea nr. 53/2003 sunt neconstituționale" (paragrafele 36-37).

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că dispozițiile art. 246 din Codul penal din 1969 și ale art. 297 alin. (1) din Codul penal sunt constituționale în măsura în care prin sintagma "îndeplinește în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înțelege "îndeplinește prin încălcarea legii".

În ceea ce privește dispozițiile art. 52 alin. (2) din Codul muncii, se constată că prin Decizia Curții Constituționale nr. 116 din 13 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 603 din 16 iulie 2018, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate vizând acest text de lege.

În considerentele acestei decizii s-au reținut următoarele: " 23. Curtea apreciază că, deși aflate într-o strânsă legătură în ipoteza textului de lege analizat, problema stabilirii vinovăției penale trebuie abordată în mod distinct față de cea a stabilirii caracterului justificat al suspendării contractului individual de muncă în temeiul art. 52 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 53/2003. Astfel, sintagma «dacă se constată nevinovăția celui în cauză» nu are semnificația faptului că, exceptând situațiile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, salariatul este considerat vinovat din punct de vedere penal, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 23 alin. (11) din Constituție, ci că, în planul raportului de muncă, temeiurile suspendării contractului individual de muncă nu au fost infirmate, astfel că este necesară clarificarea lor ulterioară. Această clarificare apare ca o sarcină a salariatului, prin solicitarea continuării procesului penal, pentru că angajatorul nu are la dispoziție aceleași drepturi procesuale. 24. Curtea apreciază că, deși au poziții specifice în cadrul raportului de muncă, angajatorul și salariatul trebuie să dispună de mijloace echivalente de a-și apăra drepturile ce derivă din acest raport, iar protecția salariatului, ca parte subordonată față de angajator, nu trebuie să dobândească semnificația negării oricărei posibilități a acestuia din urmă de a-și proteja drepturile și interesele." V. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

Prin Decizia nr. 19 din 13 iunie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1010 din 15 decembrie 2016, s-a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Iași - Secția litigii de muncă și asigurări sociale și s-au stabilit următoarele: "Ca urmare a Deciziei Curții Constituționale nr. 279 din 23 aprilie 2015, dispozițiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul muncii nu își mai produc efectul și dau naștere unui drept de creanță constând într-o despăgubire echivalentă cu remunerația cuvenită salariaților, pe durata suspendării, în cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial al României, Partea I."

În cuprinsul acestei decizii s-a arătat că "Decizia Curții Constituționale nr. 279 din 23 aprilie 2015 a determinat, așadar, ineficiența normei de drept ce permitea angajatorului să suspende contractul de muncă al persoanei împotriva căreia s-a formulat o plângere penală; drept urmare, de la data publicării deciziei de neconstituționalitate, când încetează efectele art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul muncii, se naște dreptul de a solicita despăgubiri echivalente cu drepturile salariale al angajatului, pentru perioada în care a fost suspendat contractul de muncă, până la reintegrarea efectivă, ca urmare a dispariției unei norme care nu mai poate produce niciun efect juridic" (paragraful 49).

Totodată, la paragrafele 55 și 56 din aceeași decizie s-a reținut că de la data încetării efectelor art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul muncii se va naște dreptul la despăgubire al angajatului echivalent cu remunerația pentru perioada în care a fost suspendat, ca urmare a dispariției unei norme care nu poate produce niciun efect juridic. S-a arătat că acest drept de creanță nu se va mai întemeia pe dispozițiile art. 52 alin. (2) din Codul muncii, pentru că dispar premisele aplicării sale, după publicarea deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României, Partea I. VI. Opinia Colegiului de conducere al Curții de Apel Galați

Colegiul de conducere al Curții de Apel Galați a apreciat că recursul în interesul legii este admisibil, chiar dacă practica judiciară nu este bogată, acest aspect nefiind de natură a împiedica Înalta Curte de Casație și Justiție să pronunțe o decizie de recurs în interesul legii. VII. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

Prin punctul de vedere formulat la data de 5 august 2022, Ministerul Public a apreciat, referitor la condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 514 din Codul de procedură civilă, că în realitate, potrivit jurisprudenței atașate sesizării, aspectul care a primit o dezlegare neunitară privește înțelesul sintagmei "constată nevinovăția celui în cauză" în situația punctual expusă, aceea în care procesul penal început împotriva angajatului nu s-a finalizat printr-o hotărâre de constatare a vinovăției penale, ci printr-o soluție de clasare sau achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală, în considerarea efectului de dezincriminare produs de Decizia Curții Constituționale nr. 405 din 15 iunie 2016, cu cele două orientări jurisprudențiale identificate, respectiv orientarea majoritară - prima dintre cele expuse de autorul sesizării și orientarea minoritară - cea de-a doua dintre cele expuse de autorul sesizării.

În acest context s-a apreciat că, pentru a oferi efect util sesizării, în acord cu jurisprudența anexată acesteia, completul învestit cu soluționarea recursului în interesul legii ar putea să constate că problema de drept vizează, în realitate, "Interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 52 alin. (2) din Codul muncii sub aspectul stabilirii înțelesului sintagmei «dacă se constată nevinovăția», în situația în care, ulterior emiterii de către angajator, în temeiul art. 52 alin. (1) lit. b) din același act normativ, a unei decizii de suspendare a contractului individual de muncă, organele judiciare penale dispun cu privire la fapta sesizată de angajator ori pentru care angajatul a fost trimis în judecată, clasarea, respectiv achitarea, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală, pe motiv că fapta nu este prevăzută de legea penală, întrucât, ulterior săvârșirii faptei și pe parcursul procesului penal, a intervenit Decizia Curții Constituționale nr. 405 din 15 iunie 2016".

Sintetic, problema de drept vizează dacă sfera de aplicare a sintagmei supuse interpretării include sau nu și ipoteza clasării/achitării dispuse ca efect al dezincriminării faptei.

Pe fondul problemei de drept, Ministerul Public a apreciat că prima orientare jurisprudențială este în litera și spiritul legii.

Astfel, s-a arătat că sintagma "dacă se constată nevinovăția celui în cauză" trebuie interpretată ținând cont de principiul prezumției de nevinovăție prevăzut de art. 23 alin. (11) din Constituția României, respectiv în sensul că în cuprinsul art. 52 alin. (2) din Codul muncii legiuitorul s-a referit la toate situațiile în care nu s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă prin care instanța penală a constatat vinovăția celui în cauză.

Interpretarea restrictivă a normei dată în cadrul celei de-a doua orientări jurisprudențiale conduce la o concluzie care, în esență, contravine principiului prezumției de nevinovăție.

Deși nu a intervenit o hotărâre definitivă a instanței penale prin care să se constate că angajatul ale cărui raporturi de muncă au fost suspendate a săvârșit, cu vinovăția cerută de lege, o faptă prevăzută de legea penală, care constituie infracțiune, instanțele învestite cu cererea de acordare a despăgubirilor în temeiul art. 52 alin. (2) din Codul muncii continuă să pretindă, în soluționarea acestor cauze, ca persoana în discuție să facă dovada nevinovăției sale.

Or, nevinovăția nu trebuie demonstrată și, atât timp cât vinovăția unei persoane suspectate sau acuzate nu a fost dovedită, potrivit legii, inclusiv organele judiciare, prin deciziile lor, nu trebuie să se refere la persoana respectivă ca fiind vinovată.

Această exigență se impune nu doar organelor judiciare penale, pe parcursul procesului penal, ci și celor învestite cu acțiuni civile, subsecvente finalizării cauzei penale printr-o hotărâre care nu a condus la constatarea vinovăției penale a celui acuzat.

Prin raportare exclusiv la prevederile Codului muncii, nu există nicio obligație a angajatorului de a suspenda contractul de muncă al angajatului în cazul în care formulează o plângere penală împotriva acestuia sau în cazul în care acesta este trimis în judecată penală.

Aplicarea acestui caz de suspendare a raporturilor de muncă ține exclusiv de aprecierea angajatorului și este facultativă, de vreme ce norma care îl consacră nu are caracter imperativ și indică un drept de opțiune al angajatorului.

A susține opinia celei de-a doua orientări jurisprudențiale, în sensul că o soluție de clasare/achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală, în ipoteza intervenirii Deciziei Curții Constituționale nr. 405 din 15 iunie 2016, nu este suficientă pentru constatarea nevinovăției angajatului și îndrituirii acestuia la salariul și celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării, înseamnă ca, implicit, instanței civile să îi revină atributul de a face aprecieri cu privire la săvârșirea de către angajat a infracțiunii sesizate de angajator, în ipoteza în care nu ar fi intervenit Decizia Curții Constituționale nr. 405 din 15 iunie 2016, ceea ce nu poate fi admis.

Această abordare nu poate fi primită în contextul în care angajatorul, din proprie inițiativă, a hotărât unilateral suspendarea raporturilor de muncă ale angajatului pe durata soluționării cauzei penale, deși, alternativ, avea posibilitatea începerii și efectuării cercetării disciplinare împotriva acestuia.

În plus, trebuie avută în vedere natura juridică a măsurii suspendării contractului individual de muncă: aceasta nu este o măsură cu caracter sancționator, ci o măsură provizorie, cu o durată incertă, ce depinde de durata procesului penal, constituind, în esență, o ipoteză de restrângere a dreptului constituțional la muncă, cu serioase consecințe față de angajat, mai ales atunci când procesul penal cunoaște o perioadă îndelungată de timp.

Orice eventuală faptă ilicită a angajatului în executarea obligațiilor de serviciu trebuie analizată și sancționată în mod direct, prin exercitarea acțiunii disciplinare, și nu indirect, prin suspendare, urmată de o ulterioară reapreciere a faptei ce a determinat angajatorul să ia măsura suspendării.

De aceea, măsura suspendării raporturilor de muncă din inițiativa angajatorului trebuie însoțită de garanții și măsuri de protecție a angajaților, pentru a contracara eventualele abuzuri din partea angajatorilor.

Așadar, dacă față de angajat nu s-a pronunțat o hotărâre penală definitivă prin care instanța penală să constate, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și că a fost săvârșită de inculpat, pronunțând una dintre soluțiile prevăzute de art. 396 alin. (2)-(4) din Codul de procedură penală, suspendarea unilaterală a contractului individual de muncă încetează și se justifică repunerea totală în drepturi a angajatului, aceasta fiind rațiunea prevederilor art. 52 alin. (2) din Codul muncii care obligă angajatorul să îl dezdăuneze pe angajat.

Completarea cu normele și principiile răspunderii civile contractuale vizează doar întinderea despăgubirilor, nefiind utilă pentru stabilirea cazurilor care dau dreptul la despăgubiri.

Ceea ce a intenționat legiuitorul prin trimiterea, în conținutul art. 52 alin. (2) din Codul muncii, la "normele și principiile răspunderii civile contractuale" a fost să excludă o răspundere civilă delictuală a angajatorului, și nu să stabilească condiții suplimentare ale răspunderii angajatorului, ce ar face necesară stabilirea unei vinovății sau nevinovății a angajatorului în dispunerea suspendării și, eventual, a unei vinovății suplimentare a angajatului și a unei fapte ilicite a acestuia, distincte de nevinovăția penală/reținerea faptului că nu a săvârșit o infracțiune.

Stabilirea, prin soluția de clasare/achitare, a împrejurării că angajatul nu a săvârșit o infracțiune este suficientă pentru a se constata nevinovăția penală a acestuia, în sens larg.

Așadar, în sensul art. 52 alin. (2) din Codul muncii, s-a constatat nevinovăția acestuia și se naște dreptul angajatului la obținerea unei despăgubiri egale cu salariul și celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării.

Dată fiind poziția de superioritate avută de angajator (care a avut la îndemână, în mod unilateral și în funcție de aprecierea sa exclusivă, cele două variante, raportat la persoana angajatului, fie să declanșeze acțiunea disciplinară și, eventual, să aplice o sancțiune disciplinară angajatului, în condițiile legii, în cazul în care acesta ar fi săvârșit abaterea disciplinară, fie să dispună suspendarea contractului de muncă, întrerupând astfel, cu titlu provizoriu, raportul de muncă al angajatului), adoptarea de către acesta a soluției de a suspenda contractul de muncă, fără a recurge la procedura disciplinară și fără a parcurge etapele inerente unei asemenea proceduri (care ar fi stabilit într-un termen mult mai scurt dacă angajatul era sau nu vinovat de săvârșirea unei abateri disciplinare), este echitabil ca angajatorul să suporte și riscul intervenirii unei soluții de clasare/achitare dispuse ca urmare a faptului că fapta sesizată ca fiind săvârșită de angajat nu mai este prevăzută de legea penală, ca urmare a intervenirii efectelor Deciziei Curții Constituționale nr. 405 din 15 iunie 2016.

Față de cele menționate, prin raportare la obiectul sesizării cu recurs în interesul legii, în situația în care ulterior formulării plângerii penale de către angajator este publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, Decizia Curții Constituționale nr. 405 din 15 iunie 2016, prin care s-a declarat neconstituțional textul ce incrimina fapta sesizată, iar organele judiciare au dispus cu privire la această faptă clasarea/achitarea angajatului în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală, interpretarea art. 52 alin. (2) din Codul muncii este în sensul că s-a constatat nevinovăția angajatului, iar acesta este îndreptățit la despăgubirile prevăzute de art. 52 alin. (2) din Codul muncii. VIII. Opinia specialiștilor consultați

În conformitate cu dispozițiile art. 516 alin. (6) din Codul de procedură civilă, a fost solicitată opinia scrisă a unor specialiști cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării.

Departamentul de drept public - Centrul de Cercetări în Științe Penale al Facultății de Drept din cadrul Universității de Vest din Timișoara a exprimat opinia că de la data publicării deciziei de neconstituționalitate, când încetează efectele art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul muncii, se naște dreptul de a solicita despăgubiri echivalente cu drepturile salariate ale angajatului, pentru perioada în care a fost suspendat contractul de muncă până la reintegrarea efectivă, ca urmare a dispariției unei norme care nu mai poate produce niciun efect juridic.

S-a arătat că, raportat la conceptul de "nevinovăție" utilizat de art. 52 alin. (2) din Codul muncii, acesta prezintă autonomie conceptuală, nefiind echivalent cu termenul existent în dreptul penal.

De asemenea, s-a reținut că dezincriminarea faptei printr-o decizie a Curții Constituționale echivalează cu lipsa tipicității, întrucât nu există nicio justificare rezonabilă și obiectivă pentru a face distincție între ipoteza în care o normă de incriminare își încetează efectele printr-o lege de abrogare și situația în care aceeași normă și-ar înceta efectele ca urmare a constatării ei ca fiind neconstituțională.

Dezincriminarea faptei nu poate reprezenta o cauză exoneratoare de răspundere pentru angajator, suspendarea contractului de muncă fiind lipsită de temei, motiv pentru care angajatul are dreptul la despăgubiri.

Efectul dezincriminării exclude însăși ideea de vinovăție. Vinovăția nu mai poate fi constatată în condițiile în care fapta nu mai este prevăzută de legea penală. În consecință, decizia de suspendare a contractului de muncă drept urmare a formulării unei plângeri penale pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală este lipsită de temei.

Dacă s-a dispus o soluție de clasare sau de încetare a procesului penal pentru motivele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, nu există vinovăție penală. În schimb, trebuie reținută existența vinovăției în cazul în care se dispune o soluție în procesul penal ca urmare a amnistiei, prescripției răspunderii penale, a retragerii plângerii prealabile sau a împăcării părților. În aceste cazuri, salariatul va beneficia de prevederile art. 52 alin. (2) din Codul muncii numai dacă a recurs la aplicarea dispozițiilor art. 18 din Codul de procedură penală, clasarea sau achitarea fiind soluții de natură să excludă vinovăția sa.

Suspendarea va dura până ce instanța de judecată se pronunță asupra vinovăției sau nevinovăției salariatului, în această chestiune fiind relevantă Decizia Curții Constituționale nr. 116 din 13 martie 2018.

S-a apreciat că în cazul de față nu este incident art. 1.352 din Codul civil care reglementează fapta victimei sau a terțului asimilată forței majore, deoarece legiuitorul nu poate fi privit ca fiind un "terț" existent în raportul juridic civil.

Cu toate acestea, s-a considerat că dezincriminarea parțială survenită ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 405 din 15 iunie 2016 nu poate fi asimilată niciunui caz clasic de forță majoră, deoarece forța majoră este un eveniment exterior, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil care conduce la inexistența legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciul produs, or, în cazul de față, raportul de cauzalitate subzistă.

Departamentul de drept privat din cadrul Facultății de Drept a Universității din București a apreciat că problema dezincriminării faptei care a făcut obiectul plângerii penale este irelevantă, întrucât prin Decizia Curții Constituționale nr. 279 din 23 aprilie 2015 a fost constatată neconstituționalitatea ipotezei normative care a condus la suspendarea contractului de muncă - și, pe cale de consecință, lăsarea fără efecte a prevederilor art. 52 alin. (2) din Codul muncii -, împrejurare care face inutil orice demers de analiză pe fondul temeiniciei deciziei de suspendare, al efectelor pe care le produce dezincriminarea pe planul existenței vinovăției sau nevinovăției salariatului ori al existenței unor potențiale cauze de nerăspundere a angajatorului.

S-a arătat că există două ipoteze posibile, care însă au o soluție comună.

Prima ipoteză se referă la situația în care angajatorul dispune suspendarea contractului individual de muncă drept urmare a formulării unei plângeri penale pentru fapte incompatibile cu funcția deținută de către salariat, ulterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curții Constituționale nr. 279 din 23 aprilie 2015. În acest caz, este de domeniul evidenței că decizia de suspendare are un caracter nelegal, fiind întemeiată pe un text de lege care nu mai este în fondul activ al legislației ca urmare a constatării neconstituționalității sale. Salariatul trebuie să formuleze o contestație împotriva deciziei de suspendare a contractului individual de muncă, prin care să solicite constatarea nulității sale, ca efect al încetării producerii efectelor juridice de către art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul muncii, precum și reintegrarea în muncă și plata unor despăgubiri egale cu drepturile salariale de care a fost lipsit de la momentul la care decizia de suspendare a intrat în efectivitate și până la momentul reintegrării.

A doua ipoteză are în vedere cazul când angajatorul dispune suspendarea contractului individual de muncă, în urma formulării unei plângeri penale pentru fapte incompatibile cu funcția deținută de către salariat, anterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curții Constituționale nr. 279 din 23 aprilie 2015, însă pe durata suspendării contractului de muncă această decizie începe să producă efecte. În acest caz, întrucât situația juridică nu este definitiv consolidată, ci, dimpotrivă, se află în curs de executare, este pe deplin incidentă Decizia Curții Constituționale nr. 279 din 23 aprilie 2015.

S-a subliniat și că Decizia Curții Constituționale nr. 405 din 15 iunie 2016, prin care a fost dezincriminat parțial abuzul în serviciu, este ulterioară Deciziei Curții Constituționale nr. 279 din 23 aprilie 2015, iar de la data publicării acestei din urmă decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I, angajatorul avea obligația de a dispune încetarea măsurii suspendării contractului individual de muncă, cu consecința reintegrării în muncă a salariatului.

În speță, nu ar trebui să aibă relevanță dacă salariatul a formulat în termen legal contestație împotriva deciziei de suspendare a contractului individual de muncă, întrucât sub imperiul reglementării în vigoare illo tempore (anterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 279 din 23 aprilie 2015), instanța specializată în conflicte de muncă și asigurări sociale era competentă să analizeze doar legalitatea deciziei de suspendare a contractului individual de muncă și nu se putea pronunța cu privire la existența vinovăției sau nevinovăției salariatului, întrucât acest aspect putea fi tranșat exclusiv în cadrul procesului penal, într-o etapă ulterioară momentului suspendării raporturilor de muncă.

Pe cale de consecință, la momentul formulării contestației împotriva deciziei de suspendare a contractului individual de muncă, o eventuală obligare a angajatorului la plata despăgubirilor întemeiată pe prevederile art. 52 alin. (2) din Codul muncii nu era posibilă, întrucât procesul penal nu era soluționat.

În continuare, odată cu constatarea neconstituționalității prevederilor art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul muncii, prevederile art. 52 alin. (2) din Codul muncii au devenit inaplicabile, întrucât se aflau într-o relație de accesorialitate cu dispozițiile legale contrare Legii fundamentale.

Departamentul de drept penal din cadrul Facultății de Drept a Universității din București a arătat că termenul de "nevinovăție" din cuprinsul art. 52 alin. (2) din Codul muncii are în vedere cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală. Angajatul are dreptul la remediile prevăzute de norma din Codul muncii doar în aceste ipoteze.

Dezincriminarea înlătură tipicitatea faptei, conduita respectivă nemaifiind prevăzută ca infracțiune de vreo normă juridică. Legiuitorul consideră că nu se mai impune antrenarea răspunderii penale pentru această faptă, valoarea socială nemaiavând nevoie de protecție penală, sau Curtea Constituțională constată încălcarea dispozițiilor constituționale, cu consecința imposibilității antrenării răspunderii penale pentru respectiva conduită.

Prin urmare, va fi circumscrisă sintagmei "dacă se constată nevinovăția" și clasarea sau achitarea dispusă în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală, în situația dezincriminării faptei intervenite pe parcursul procesului penal, printr-o dispoziție legală expresă ori printr-o decizie prin care Curtea Constituțională constată neconstituționalitatea unei norme de incriminare (deci inclusiv Decizia Curții Constituționale nr. 405 din 15 iunie 2016).

În această opinie s-a apreciat că art. 1.352 din Codul civil nu este incident în situația în care intervine dezincriminarea ori constatarea unui text de incriminare ca fiind neconstituțional.

De asemenea, s-a arătat că în situația în care se pronunță o soluție în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală (deci inclusiv dacă a intervenit dezincriminarea faptei pe parcursul procesului penal), salariatul își va relua activitatea potrivit dispozițiilor art. 52 alin. (2) din Codul muncii, contractul individual de muncă reîncepând să își producă efectele.

Acordarea despăgubirilor pentru perioada suspendării contractului individual de muncă este condiționată de întrunirea condițiilor răspunderii civile contractuale, pe care le verifică instanța civilă în procesul dintre angajat și angajator întemeiat pe dispozițiile art. 52 alin. (2) din Codul muncii.

Instanța civilă învestită cu cererea angajatului de obligare a angajatorului la plata despăgubirilor în baza art. 52 alin. (2) din Codul muncii, în cazul în care angajatorul a refuzat plata unor astfel de despăgubiri de bunăvoie, are la îndemână întregul cadru procesual prevăzut de Codul de procedură civilă pentru a stabili dacă angajatorul a acționat abuziv ori culpabil, formulând plângerea penală fără temei și suspendând contractul de muncă, acționând ultra vires. O soluție contrară ar presupune angajarea răspunderii civile pe baza unor probabilități, deși nimic nu împiedică instanța să administreze probe pentru a verifica temeinicia pretențiilor angajatului.

În concluzie, s-a arătat că: (i) se va constata nevinovăția salariatului atunci când se dispune achitarea sau clasarea cauzei în baza art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, deci și atunci când fapta este dezincriminată sau se constată neconstituționalitatea normei de incriminare; (ii) art. 1.352 din Codul civil nu are nicio relevanță în ipoteza dezincriminării sau constatării neconstituționalității. Aceste evenimente de ordin legislativ nu înlătură legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; (iii) în acțiunea subsecventă introdusă de angajat împotriva angajatorului în baza art. 52 alin. (2) din Codul muncii, instanța civilă trebuie să verifice condițiile răspunderii civile contractuale. Instanța va administra probatoriul necesar pentru a determina dacă angajatorul a acționat abuziv atunci când a suspendat contractul de muncă.

Prin urmare, s-a apreciat că prima opinie prezentată în cererea de recurs în interesul legii este greșită pentru că ignoră textul expres al art. 52 alin. (2) din Codul muncii, care impune verificarea condițiilor răspunderii civile contractuale.

A doua opinie este greșită pentru că dezincriminarea faptei presupune constatarea nevinovăției salariatului, fiind un motiv de achitare, acțiunea penală fiind lipsită de temei.

A treia opinie este parțial corectă, atunci când arată că dezincriminarea nu produce un efect direct și necondiționat asupra aplicabilității art. 52 alin. (2) din Codul muncii. Instanța civilă va administra însă probele necesare pentru a verifica îndeplinirea condițiilor răspunderii civile contractuale a angajatorului. IX. Opinia judecătorilor-raportori

Judecătorii-raportori au apreciat că recursul în interesul legii este admisibil și că se impune o reformulare a problemei de drept, iar pe fondul recursului în interesul legii au considerat că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 52 alin. (2) din Codul muncii, raportat la Decizia Curții Constituționale nr. 405 din 15 iunie 2016, în cazul salariatului cu privire la care angajatorul a emis, în temeiul art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul muncii, decizie de suspendare a contractului individual de muncă, ca urmare a efectelor Deciziei Curții Constituționale nr. 279 din 23 aprilie 2015, în situația în care raportul juridic guvernat de dispozițiile legii constatate ca fiind neconstituțională nu a fost definitiv consolidat, în patrimoniul salariatului ia naștere un drept de creanță constând într-o despăgubire echivalentă cu remunerația cuvenită pe toată durata suspendării, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale. X. Înalta Curte de Casație și Justiție X.1. Asupra admisibilității recursului în interesul legii

Verificarea regularității învestirii Înaltei Curți de Casație și Justiție impune analizarea condițiilor de admisibilitate a recursului în interesul legii, în conformitate cu dispozițiile art. 515 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora "recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează cererii", precum și ale art. 514 din același cod, referitoare la obiectul recursului și titularul dreptului de sesizare.

Analiza implică, așadar, următoarele aspecte: a) cel al cerinței de ordin formal prevăzute de dispozițiile art. 515 din Codul de procedură civilă - dovada că problema de drept care formează obiectul sesizării a fost soluționată în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează cererii.

Această cerință de admisibilitate se constată a fi îndeplinită, având în vedere jurisprudența anexată sesizării, ilustrată prin hotărâri judecătorești definitive, din care rezultă că practica judiciară neunitară se identifică la nivelul mai multor curți de apel din țară.

Astfel, din consultarea jurisprudenței anexate cererii de sesizare, respectiv menționate în cuprinsul acesteia, se constată că există trei orientări cu privire la problema de drept supusă dezlegării, după cum s-a arătat mai sus, la capitolul III: - în susținerea primei orientări jurisprudențiale, potrivit căreia, în ipoteza în care, în cursul procesului penal, s-a dispus clasarea cauzei în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală - fapta nu este prevăzută de legea penală - în contextul dezincriminării faptei care a făcut obiectul plângerii penale, această împrejurare echivalează cu constatarea nevinovăției salariatului, nemaifiind necesară verificarea celorlalte condiții ale răspunderii civile contractuale, angajatorul fiind obligat la despăgubiri în temeiul art. 52 alin. (2) din Codul muncii, au fost atașate patru decizii definitive pronunțate de Curtea de Apel Iași - Secția litigii de muncă și asigurări sociale, o decizie definitivă a Curții de Apel Oradea - Secția I civilă și două decizii definitive pronunțate de Curtea de Apel Craiova - Secția litigii de muncă și asigurări sociale; - în susținerea celei de-a doua orientări jurisprudențiale, potrivit căreia, deși pe parcursul procesului penal este dezincriminată fapta ce a făcut obiectul plângerii penale, totuși aceas