ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1672/2021

Prin cererea înregistrată la 28 august 2018 pe rolul Tribunalului Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr. x/2018, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H. și I. au chemat în judecată pârâtul Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii Cluj-Napoca, solicitând anularea dispozițiilor colective nr. 112A din 30.03.2018 și nr. 207A din 29.05.2018, prin care s-a dispus reducerea sporului grupa I de la 75% la 55%, fiind retribuiți ulterior cu 10% spor grupa I și obligarea pârâtului la acordarea sporului salarial grupa I în procent de 85%, iar, în subsidiar, au solicitat obligarea pârâtului la plata sporului grupa I în procent de 75% și a sporului grupa II în procent de 15%, aferente salariului de bază. De asemenea, reclamanții au solicitat anularea actelor adiționale nr. x din 30.03.2018 și nr. 4 din 29.05.2018 la contractele individuale de muncă, în sensul menținerii salariilor de bază avute anterior reducerii acestora, obligarea pârâtului la plata diferenței de drepturi salariale dintre salariul cuvenit, indexat, majorat și reactualizat cu dobânda legală și cel acordat efectiv, calculată de la data emiterii deciziei până la acordarea efectivă și obligarea pârâtului la calcularea sporurilor prin raportare la salariul de bază și nu la salariul de încadrare. Totodată, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. 17, 37 și 41 din Codul Muncii, prevederile Regulamentului cadru din 29.03.2018 privind stabilirea locurilor de muncă, a categoriilor de personal, a mărimii concrete a sporului pentru condiții de muncă prevăzut în anexa nr. III a Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și a condițiilor de acordare a acestuia, pentru familia ocupațională de funcții bugetare, sănătate și asistență socială. Prin sentința civilă nr. 461 din 27 februarie 2019, pronunțată de Tribunalul Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea.

Împotriva acestei sentințe, reclamanții au declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 859/A din 12 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a IV-a pentru litigii de muncă și asigurări sociale.

Împotriva acestei decizii, reclamanții au formulat la 5 iulie 2019 contestație în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 și 503 alin. (3) C. proc. civ., înregistrată pe rolul aceleași instanțe, sub nr. x/2019. La 13 septembrie 2019, reclamanții au formulat o cerere de recuzare împotriva unui membru al completului de judecată, întemeiată pe dispozițiile art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. Prin încheierea din 19 septembrie 2019, instanța a respins cererea de recuzare, iar prin decizia civilă nr. 1301/A din 18 octombrie 2019, curtea de apel a respins ca inadmisibilă contestația în anulare.

Împotriva încheierii din 19 septembrie 2019, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H. și I. au declarat recurs în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., solicitând casarea acesteia, constatarea stării de incompatibilitate relativă invocată, și, în consecință, casarea hotărârii pronunțate în contestația în anulare. Prin decizia 2040 din 21 octombrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019, s-a respins recursul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, recurenții B. și D. au formulat la 7 aprilie 2021 contestație în anulare în temeiul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., prin care au solicitat anularea în totalitate a hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea recursului, casarea încheierii din 19 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a IV-a pentru litigii de muncă și asigurări sociale, în dosar nr. x/2019, și, în consecință, casarea hotărârii pronunțate și trimiterea cauzei pentru rejudecarea contestației în anulare. De asemenea, recurenții au solicitat obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată. Contestatorii au susținut că hotărârea atacată este rezultatul unor erori materiale evidente, care rezultă din interpretarea eronată a hotărârilor civile anexate recursului, privind situația de fapt. O primă eroare indicată de contestatori vizează reținerea, în mod greșit, în practicaua hotărârii atacate, a faptului că "recurenții prin avocat, au solicitat trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel", întrucât, în realitate, aceștia au formulat recurs împotriva unei decizii pronunțate în procedura contestației în anulare. Contestatorii susțin că au solicitat să se constate starea de incompatibilitate a unui singur membru al completului de judecată și, în consecință, nulitatea absolută a tuturor actelor efectuate pe toată procedura contestației în anulare, nu în apel. A doua eroare relevată de contestatori are în vedere faptul că instanța a interpretat eronat că, prin decizia pronunțată în recurs, s-a reținut inadmisibilitatea schimbării cauzei juridice, în apel, privind motivele referitoare la discriminarea salarială. Contestatorii mai susțin că instanța de revizuire nu s-a pronunțat asupra excepției inadmisibilității apelului, invocate din oficiu, privind schimbarea cauzei juridice în apel, deoarece apelul referitor la motivul de discriminare salarială era admisibil, fiind invocat la instanța de fond. Prin urmare, contestatorii consideră că este incident cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. Contestatorii subliniază că în motivarea deciziei atacate se reține, în mod greșit, că nu este necesar a se răspunde tuturor criticilor părților, ci doar celor fundamentale. Prin urmare, contestatorii apreciază că încheierea de respingere a cererii de recuzare a fost motivată succinct, prin arătarea faptului că nu există identitate între cele doua căi extraordinare de atac, fără a se realiza o analiză propriu-zisă a motivului pe care părțile și-au întemeiat cererea de recuzare, raportat la situația concretă din cauză și la dispozițiile legale invocate. În continuare contestatorii, prezintă situația de fapt și litigiile promovate. Intimații nu au formulat întâmpinare. Cauza a fost înregistrată la 8 aprilie 2021 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă, sub nr. x/2021. Înalta Curte, examinând contestația în anulare din perspectiva temeiului de drept invocat, constată următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale. Semnificația noțiunii de "eroare materială" prin opoziție cu eroarea de judecată vizează greșeli evidente în legătură cu aspectele formale ale judecății, în principal cu caracter procedural. Scopul acestui caz de contestație în anulare este acela de a da posibilitatea instanței care a comis o greșeală, de fapt, involuntară, iar nu o greșeală de judecată, să își retracteze propria hotărâre. Astfel, ipoteza vizată de acest text de lege are în vedere erori cu privire la aspectele formale, procedurale, ale judecății în recurs sau situații în care se confundă ori se omit date materiale, factuale, importante ale cauzei pentru verificarea cărora nu este necesară o reexaminare a fondului ca urmare a unor greșeli de judecată. În sensul dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., noțiunea de "greșeală materială" reprezintă o greșeală de ordin procedural de o asemenea gravitate încât a avut drept consecință pronunțarea unei soluții eronate, rezultată din confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale care determină soluția respectivă. Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, context în care motivul de anulare prevăzut de 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. este reglementat de un text de excepție, noțiunea de "greșeală materială" fiind restrictiv interpretată, în sensul că pe această cale nu pot fi valorificate greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural. Dacă s-ar permite un astfel de demers procedural, în realitate, s-ar deschide calea unui veritabil recurs la recurs, adică reanalizarea aceluiași recurs prin redeschiderea unei judecăți soluționate definitiv, încălcându-se astfel securitatea raporturilor juridice, ceea ce legea nu permite. În cauză, din perspectiva textului legal contestatorii susțin că s-a reținut, în mod eronat, în practicaua hotărârii atacate, instanța la care au solicitat recurenții trimiterea cauzei spre o nouă judecată, în realitate aceasta fiind cea care a soluționat contestația în anulare. Această eroare invocată de contestatori nu este esențială, respectiv să fi determinat hotărârea atacată întrucât solicitarea de a trimite cauza instanței care a soluționat contestația în anulare nu este în masură să schimbe soluția pronunțată, instanța de recurs analizând în mod judicios motivele de casare invocate. Mai mult, eroarea materială se apreciază în raport cu situația rezultată din actele dosarului la data pronunțării hotărârii care se atacă și nu poate fi confundată cu eroarea materială la care se referă art. 442 C. proc. civ., care poate fi îndreptată din oficiu sau în urma unei cereri. Or, în cauză eroarea privind solicitarea recurenților vizează tocmai această procedură de îndreptare a hotarârii. Motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. are în vedere greșelile evidente, involuntare, săvârșite de instanță ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale importante, de natură a schimba soluția pronunțată. Susținerile contestatorilor referitor la interpretarea eronată a instanței de recurs privind faptul că în decizia pronunțată în recurs, s-a reținut inadmisibilitatea schimbării cauzei juridice, în apel, pentru motivele referitoare la discriminarea salarială și, în consecință, ar fi incident cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., vizează eventuale greșeli de judecată a instanței de recurs și nu greșeli materiale, în sensul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.. Astfel, contestatorii tind să pună în discuție elemente ale cauzei care, nefiind greșeli care să privească aspecte de ordin formal ale judecății, țin de dezlegarea dată de către instanța de recurs aspectelor pricinii privind starea de incompatibilitate. În ceea ce privește critica contestatorilor privind nemotivarea hotărârii atacate prin raportare la situația concretă din cauză și la dispozițiile legale invocate în cererea de recuzare, Înalta Curte constată că nu se invocă o eroare materială propriu-zisă iar din perspectiva celor solicitate de contestatori s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului. Or, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, numai erorile de fapt ce nu devin vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securității raporturilor juridice motivat de faptul că nu au putut fi corectate prin intermediul căilor ordinare de atac, în acest sens fiind Hotărârea din 14 februarie 2008, pronunțată în Cauza Pshenichny împotriva Rusiei, paragraful 26. Așadar, dispoziția legală cuprinsă în art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. are în vedere erorile materiale de natură procedurală, în legătură cu aspecte formale ale judecății, care să determine hotărârea pronunțată și nu, cum consideră contestatorii prin cererea formulată, greșeli neesențiale care pot fi înlăturate prin procedura îndreptării hotărârii sau greșeli de judecată. În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va respinge conform art. 508 alin. (1) C. proc. civ. contestația în anulare formulată de contestatorii B. și D. împotriva deciziei nr. 2040 din 21 octombrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019. PENTRU ACESTE MOTIVE,