ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2340/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la de 30.09.2016, reclamanții A. și B. au chemat-o în judecată pe pârâta Comuna Fântânele prin primar pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, în temeiul art. 1337 și urm. C. civ. 1864 să se dispună rezoluțiunea contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/2008, nr. y/2008, nr. z/2008, nr. w/2008, nr. t/2008, nr. s/2008, nr. q/2008, nr. r/2009 și nr. 846/2009, pentru evicțiunea totală provenită din fapta proprie a vânzătorului, repunerea părților în situația anterioară prin restituirea prețului achitat de cumpărători, respectiv 729.000 RON, actualizată cu rata inflației, restituirea sumei achitate de reclamanți în cuantum de 81.000 RON, actualizată cu rata inflației împreună cu dobânda legală aferentă perioadei 2013-2016 pentru parcele x, în suprafață totală de 10.800 mp și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. La data de 17.10.2016, reclamanții au formulat precizări prin care au arătat că cel de-al doilea capăt de cerere privește repunerea în situația anterioară ca urmare a rezoluțiunii contractelor de vânzare-cumpărare ce fac obiectul primului capăt de cerere; suma de 486.000 RON a fost calculată prin adunarea valorilor suprafețelor de teren ca fac obiectul contractelor autentificate cu prețul stabilit în urma licitației publice, de 7,5 RON/mp., iar suma de 729.000 RON solicitată prin cel de-al doilea capăt de cerere ca reprezentând contravaloarea achitată constituie o eroare materială, suma reală ce își găsește corespondent ca preț al contractelor fiind cea de 486.000 RON, suma de 729.000 RON reprezentând suma totală achitată de reclamanți și este compusă din suma ce reprezintă preț al contractelor și suma achitată pentru restul terenurilor pentru care nu au mai fost încheiate contracte de vânzare-cumpărare.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul Constanța, secția I civilă Prin sentința civilă nr. 419 din 06 martie 2016, Tribunalul Constanța, secția I civilă a fost admisă excepția inadmisibilității cererii privind restituirea sumei de 81.000 RON și a fost respinsă această cerere în consecință, iar celelalte cereri au fost respinse, ca neîntemeiate.

Decizia pronunțată în apel de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă Prin decizia civilă nr. 167/C din 30 octombrie 2017 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, a fost admis apelul cu consecința schimbării în parte a sentinței nr. 419/06.03.2016, în sensul respingerii excepția inadmisibilității acțiunii privind restituirea sumei de 81.000 RON și a obligat intimata-pârâtă Comuna Fântânele prin Primar să restituie reclamanților suma de 81.000 RON; au fost menținute restul dispozițiilor sentinței apelate.

Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă Prin Decizia nr. 2337 din 10 decembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins ca nefondat recursul principal declarat de recurenții-reclamanți, a admis recursul incident al pârâtei și, casând decizia recurată, a trimis cauza spre rejudecare.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, în rejudecare Prin Decizia nr. 88/C din 02 iulie 2020, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de recurenții reclamanți.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 88/C din 02 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, au declarat recurs reclamanții A. și B.. În motivarea recursului se susține, în esență, că: În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți susțin că au fost aplicate greșit dispozițiile vechiul C. civ., respectiv dispozițiile art. 484, art. 493, art. 494, art. 997, art. 1618 și art. 1691 cât și aplicarea greșită a prevederilor art. 22 alin. (4) și (5) C. proc. civ. Reclamanții susțin că întrucât Primăria Comunei Fântânele a încasat prețul pentru terenurile în litigiu (la data licitației), aceasta nu poate avea decât calitatea de persoană îmbogățită, dispunând de suma de bani în cauză prin realizarea unor proiecte comunale. În același timp, efectul asupra patrimoniului reclamanților este sărăcirea proporțională, care subzistă și la această dată. Drept urmare, susțin că sunt îndeplinite condițiile pentru acțiunea în restituire pentru îmbogățire fără justă cauză, fiind îndeplinită și condiția lipsei temeiului juridic pentru formularea unei altei acțiuni. Mai susțin reclamanții că procedura licitației și cea a adjudecării, ca operațiune juridică, este distinctă de procedura încheierii unuei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare, astfel că cea de a doua nu poate echiva cu prima. Prin cel de al doilea motiv de recurs, reclamanții au susținut că cererea introductivă formulată de aceștia se contura ca fiind o acțiune în rezoluțiunea promisiunii de vânzare-cumpărare a celor două parcele de teren, cu consecința repunerii părților în situația anterioară, în sensul restituirii sumei de 81.000 RON, și, deși avea obligația să o facă, instanța de judecată nu a "dat sau restabilit calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă le-au dat o altă denumire, încălcându-se astfel dispozițiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 28 septembrie 2021 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestuia la data de 9 noiembrie 2021. 6. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul în raport cu actele și lucrările dosarului, criticile și apărările formulate și prevederile art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Litigiul poartă asupra solicitării reclamanților de rezoluțiune a nouă contracte de vânzare-cumpărare, cu consecința repunerii părților în situația anterioară prin restituirea prețului achitat, actualizat cu rata inflației și restituirea sumei în cuantum de 81.000 RON achitată în baza procesului-verbal de adjudecare nr. x/18.10.2006 pentru parcelele de teren x, actualizată cu indicele de inflație, împreună cu dobânda legală aferentă perioadei 2013-2016. Întrucât soluția dată capătului de cerere privind rezoluțiunea celor nouă contracte de vânzare - cumpărare și repunerea părților în situația anterioară, prin restituirea prețului, a intrat în autoritatea de lucru judecat, rejudecarea cauzei vizează exclusiv cererea de restituire a sumei de 81.000 RON achitată în baza procesului-verbal de adjudecare nr. x/18.10.2006 pentru parcelele de teren x, actualizată cu indicele de inflație. Prin primul motiv de recurs, reclamanții au criticat modalitatea de aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 484, art. 493, art. 494, art. 997, art. 1618 și art. 1691 vechiul C. civ., susținând că sunt îndeplinite, cumulativ, condițiile în vederea formulării acțiunii în restituire pentru îmbogățire fără justă cauză, fiind îndeplinită și condiția lipsei temeiului juridic pentru formularea unei alte acțiuni. Analizând criticile de nelegalitate formulate de reclamanți, ce se încadrează în dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că acestea nu sunt fondate. Astfel, în privința susținerilor formulate prin cererea de recurs vizând o aplicare greșită a art. 484, art. 493, art. 494, art. 997, art. 1618 și art. 1691 vechiul C. civ., se constată că aceste critici sunt formulate pur formal, recurenții nearătând în ce mod instanța de apel a nesocotit prevederile legale menționate, împrejurare care determină imposibilitatea instanței de recurs de a analiza o eventuală nelegalitate a hotărârii atacate, din această perspectivă. Prin următoarea critică adusă deciziei atacate, se susține că instanța de apel nu a făcut o corectă aplicare a condițiilor pentru admiterea acțiunii în îmbogățire fără justă cauză și nu a ținut cont că patrimoniul reclamanților a fost sărăcit în beneficiul celui al pârâtei, neobservând că este îndeplinită și condiția lipsei temeiului juridic pentru formularea unei alte acțiuni. Analizând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanța de apel, în motivarea soluției date, a reținut subsidiaritatea acțiunii în îmbogățirea fără justă cauză, iar nu neîndeplinirea condițiilor specifice acestei acțiuni. Cu privire la îmbogățirea fără justă cauză, Înalta Curte reține că aceasta intervine atunci când se produce un dezechilibru patrimonial prin mărirea patrimoniului unei persoane pe seama patrimoniului altei persoane însă, nu ca rezultat al unui act sau fapt juridic recunoscut de lege, concretizat într-un contract, o dispoziție legală sau judiciară, ci în absența unui astfel de temei juridic. Instanțele de fond au apreciat în mod corect că actio de in rem verso (în restituirea îmbogățirii fără justă cauză) este o acțiune cu caracter subsidiar oricărui alt mijloc procesual aflat la dispoziția creditorului pentru a obține satisfacerea pretențiilor sale. Caracterul subsidiar al acțiunii întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză are de fapt rolul de a împiedica o utilizare abuzivă a instituției prin care să fie deturnate alte instituții ale dreptului privat în toate ipotezele în care se poate vorbi de o îmbogățire și o însărăcire, deși există temei juridic pentru ambele. În toate cazurile în care însărăcitul dispune de o acțiune, alta decât actio de in rem verso, fie că ea poate fi intentată împotriva îmbogățitului, fie împotriva unei terțe persoane, mecanismul îmbogățirii fără justă cauză nu este funcțional. Or, în cauză, se susține de către reclamanți că dreptul de proprietate al pârâtei a suferit, însă aceasta a păstrat totuși suma primită în urma procedurii de adjudecare, având calitatea de persoană îmbogățită. Însă, în cauza pendinte, se constată că suma de 81.000lei s-a achitat pârâtei în urma declarării reclamantului A. drept câștigător al unei licitații publice deschise, ce avea ca obiect vânzarea unor loturi de teren din proprietatea Comunei Fântânele, instanța de apel reținând, în mod corect că desfășurarea și finalizarea acestei proceduri are valoarea unei promisiuni bilaterale de vânzare - cumpărare. Astfel, instanța de apel, în mod judicios, a reținut că acțiunea întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză nu poate fi admisă, pentru că cei păgubiți au la dispoziție, pentru a recupera ceea ce li se datorează, o acțiune întemeiată pe răspunderea contractuală, calea actio de in rem verso nefiind deschisă acestora. În acest sens au fost și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție care, prin decizia nr. 2337 din 10 decembrie 2019, pronunțată în acest dosar, a reținut că "intimații-reclamanți au la îndemână alte mijloace juridice pentru a obține restituirea prețului achitat în cadrul procedurii de vânzare la licitație pentru suprafețele de teren care ulterior adjudecării nu au putut fi predate cumpărătorilor și pentru care nu s-au încheiat contractele de vânzare-cumpărare, acestea putând fi regăsite fie în dispozițiile speciale care au constituit cadrul legal pentru organizarea procedurii de vânzare la licitație publică, fie pot avea ca fundament juridic dispozițiile legale cu caracter general privind răspunderea contractuală." Astfel, Înalta Curte a apreciat că existența altor mijloace juridice pentru restituirea sumei de 81.000 RON reprezintă un impediment pentru promovarea unei actio de in rem verso. Cum reclamanții nu au formulat, în privința sumei de 81.000 RON, vreo acțiune întemeiată pe răspunderea civilă contractuală, cauză juridică ce rezultă direct din raportul derulat între părți, aceștia nu își pot invoca propria culpă, alegând, pentru obținerea sumei de bani achitate, un mijloc juridic căruia nu îi este recunoscut decât un caracter subsidiar. Tot în cadrul acestui motiv de recurs, recurenții au criticat raționamentul instanței de apel prin care aceasta a reținut că procedura licitației și procedura de adjudecare este distinctă de aceea a încheierii unei promisiuni de vânzare-cumpărare. Sub acest aspect, Înalta Curte reține că recurenții nu au dezvoltat această critică, rezumându-se la această simplă afirmație, neargumentată juridic și neînfățișând motive clare de analiză, care să demonstreze o presupusă nelegalitate a acestui raționament. Practic, această critică, poate fi considerată nemotivată, deoarece este cu totul neargumentată din punct de vedere al criticilor de nelegalitate, care trebuie să caracterizeze calea de atac dedusă prezentei judecăți. Prin cel de al doilea motiv de recurs, recurenții au susținut că cererea introductivă formulată de aceștia se contura ca fiind o acțiune în rezoluțiunea promisiunii de vânzare-cumpărare a celor două parcele de teren, cu consecința repunerii părților în situația anterioară, în sensul restituirii sumei de 81.000 RON, și, deși avea obligația să o facă, instanța de judecată nu a "dat sau restabilit calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă le-au dat o altă denumire, încălcându-se astfel dispozițiile art. 22 alin. (4) și (5) C. proc. civ. Aspectele semnalate pun în discuție încălcarea unor dispoziții de ordin procedural, susținerile încadrându-se, astfel, în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care sancționează încălcarea regulilor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității. Potrivit prevederilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., "judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă.", iar potrivit alin. (5) " Cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care toate părțile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică și motivele de drept asupra cărora au înțeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora." Obligația ce rezidă din cuprinsul art. 22 alin. (4) C. proc. civ. trebuie, însă, înțeleasă în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil, acela al disponibilității părților și cel al contradictorialității, neputând constitui temeiul substituirii instanței în poziția procesuală a uneia dintre părți și în apărarea intereselor acesteia. Or, este cunoscut că limitele judecății trebuie raportate la ceea ce constituie obiect al învestirii instanței, de vreme ce rolul activ al judecătorului de a stărui prin toate mijloacele la stabilirea situației de fapt este limitat la aspectele ce formează obiectul pricinii supuse judecății, instanța având sarcina de a clarifica doar acele situații care impun o explicitare a cererii de chemare în judecată. În cauza dedusă judecății, însă, obiectul și temeiul juridic al acțiunii au fost clar stabilite prin cererea de chemare în judecată, iar argumentele de fapt și de drept pe care recurenții, care au beneficiat de asistență juridică calificată, le-au adus în susținerea cererii lor nu impuneau o altă calificare a cererii de chemare în judecată sau alte clarificări ale cadrului procesual. Recurenții au promovat o acțiune prin care au solicitat explicit restituirea sumei de 81.000 RON, în temeiul "dispozițiilor legale" fiind indicate prevederile art. 1345 și următoarele noul C. proc. civ., cele care reglementează instituția îmbogățirii fără justă cauză. Or, este de principiu, în materia dreptului procesual civil, că partea are dreptul să hotărască cu privire la exercitarea acțiunii, a cărei pornire se concretizează prin cererea de chemare în judecată. În acest scop, partea este obligată să determine obiectul acțiunii, urmând ca litigiul să fie soluționat numai în acest cadru și fără ca instanța de judecată să poate depăși limitele fixate. Obiectul litigiului și limitele acestuia sunt fixate atât de pretențiile exprimate prin cererea de chemare în judecată, cât și de apărările făcute prin întâmpinare. Prin aceste acte de procedură sunt deduse analizei instanței nu doar pretențiile sau apărările părților, ci și cauzele, temeiurile juridice ale acestor pretenții sau apărări. Potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ., dreptului procesual de dispoziție al părții îi corespunde obligația instanței de a se pronunța exclusiv asupra a ceea ce partea a înțeles să supună judecății, prin cererea de chemare în judecată, formulată în condițiile legii. În considerarea prevederilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ., care consacră principiul disponibilității, câtă vreme obiectul și limitele procesului au fost stabilite prin cererea dedusă judecății în primă instanță, în sensul că reclamanții au solicitat restituirea sumei de 81.000 RON în temeiul dispozițiilor art. 1345 și următoarele noul C. proc. civ. care reglementează instituția îmbogățirii fără justă cauză, instanțele au calificat cererea, au judecat în limitele învestirii și s-au pronunțat asupra obiectului acesteia, așa cum a fost formulată de către reclamant, în cererea de chemare în judecată - îmbogățire fără justă cauză. În circumstanțele expuse, contrar susținerilor recurenților, în mod corect instanța de apel nu a efectuat o recalificare a actelor și faptelor deduse judecății, de vreme ce judecătorul fondului, în virtutea principiului disponibilității ce guvernează procesul civil, a dat curs voinței reclamanților relativ la stabilirea limitelor învestirii instanței, în raport de motivele de fapt ale cererii și scopul urmărit prin promovarea acțiunii, prin acest capăt de cerere. Mai mult, susținerile recurenților potrivit cărora cererea introductivă formulată de aceștia se contura ca fiind o acțiune în rezoluțiunea promisiunii de vânzare-cumpărare a celor două parcele de teren, cu consecința repunerii părților în situația anterioară, în sensul restituirii sumei de 81.000 RON, au fost formulate pentru prima oară în cadrul motivelor de recurs, nefăcând obiect de analiză la instanța de fond și nici în fața instanței de apel. Prin urmare, acestea nu pot face obiect al analizei nici în fața instanței de recurs. Astfel, în soluționarea căii de atac, instanța de recurs poate analiza legalitatea soluției instanței de apel raportat la cadrul procesual și la situația de fapt deja stabilită de către instanțele de fond și apel, în limitele învestirii, fără a putea să analizeze și să se pronunțe asupra altor aspecte, care nu au făcut obiect al analizei până în această fază procesuală. Având în vedere considerentele expuse, urmează a se dispune, în conformitate cu prevederile art. 497 C. proc. civ., respingerea recursului, ca nefondat.