ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 139/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Judecătoria Zărnești, sub numărul de dosar x/2019, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B., rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, autentificate sub nr. x/28.11.2013, la C., pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate prin convenție; restabilirea situației anterioare încheierii acestei convenții și obligarea pârâtei la restituirea către reclamantă a sumei de 20.000 de euro, reprezentând avansul din prețul achitat de reclamantă la data încheierii promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința civilă nr. 234/17.03.2020, pronunțată de Judecătoria Zărnești în dosarul civil nr. x/2019, s-a admis excepția de necompetență materială, invocată de pârâtă, prin întâmpinare și, pe cale de consecință, s-a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Brașov. Dosarul declinat a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Brașov, secția I civilă, la data de 22 aprilie 2020, sub nr. x/2019.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de Tribunalul Brașov, secția I civilă Prin sentința civilă nr. 36/S din data de 16.02.2021, Tribunalul Brașov, secția I civilă, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă, și, pe cale de consecință, a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B., având ca obiect "rezoluțiune promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare", ca fiind prescrisă; a luat act că pârâta și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

Decizia pronunțată în apel de Curtea de Apel Brașov, secția civilă Prin decizia civilă nr. 771/Ap din 17 iunie 2021, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a admis apelul formulat de către apelanta A., a anulat sentința civilă nr. 36/S/16 februarie 2021 pronunțată de Tribunalul Brașov și rejudecând: a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., a dispus rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare cumpărare autentificate sub nr. x/28 noiembrie 2013 de Biroul Individual Notarial C., a obligat pârâta B. să restituie reclamantei suma de 20.000 Euro, respectiv echivalentul în RON al acestei sume la cursul BNR din ziua plății și a obligat pârâta să plătească reclamantei A. suma de 4 993 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva acestei ultime hotărâri, a declarat recurs pârâta B.. În motivarea recursului declarat, aceasta a susținut următoarele critici de nelegalitate a hotărârii atacate: - Prin primul motiv de recurs, subsumat de către pârâtă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., se susține că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat de care se bucură sentința civilă nr. 483 din 4 iunie 2018, pronunțată de Judecătoria Zărnești, atât în ce privește chestiunea intervenirii rezoluțiunii unilaterale a antecontractului de vânzare-cumpărare, cât și în ceea ce privește culpa reținută în rezoluțiunea contractului. Astfel, a susținut că, prin sentința mai sus menționată, instanța a constatat intervenită rezoluțiunea antecontractului, reținând că, notificarea emisă de executorul judecătoresc cuprindea mențiunea conform căreia în cazul în care promitenta-cumpărătoare nu se va prezenta la sediul notarului public, promitenta-vânzătoare va efectua toate demersurile legale pentru rezilierea unilaterală a promisiunii de vânzare. Drept urmare, cum considerentele sentinței pronunțate de Judecătoria Zărnești nu au fost desființate, instanța de apel trebuia să constate că a intervenit rezoluțiunea contractului și nu să pronunțe o soluție contrară. În ceea ce privește culpa reținută, pârâta a susținut că instanța de apel a reținut culpa acesteia pentru înstrăinarea imobilului, deși antecontractul era în ființă, contrar celor reținute, cu autoritate de lucru judecat, de către Judecătoria Zărnești, prin sentința invocată mai sus, respectiv omisiunea culpabilă a promitentei-cumpărătoare de a se prezenta la biroul notarului public pentru autentificarea actului, reținându-se că boala soțului, invocată de reclamantă nu este de natură de a o exonera pe aceasta de îndeplinirea obligațiilor asumate la semnarea antecontractului. - Prin cel de al doilea motiv de recurs, subsumat de către pârâtă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se susține că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, prin interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2500, art. 2501, art. 2517, art. 2524 și art. 2539 C. civ. care reglementează prescripția dreptului material la acțiune. Astfel, a susținut că dreptul material la acțiune s-a născut la data 28 mai 2015, dată de la care a început să curgă termenul de prescripție, și s-a împlinit la data de 28 mai 2018, înainte de data introducerii prezentei acțiuni. Reținerea instanței de apel potrivit căreia promovarea acțiunii, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016, a constituit o cauză de întrerupere a termenului de prescripție este nelegală, dat fiind faptul că acea acțiune a fost respinsă, iar potrivit art. 2539 C. civ. prescripția nu este întreruptă dacă cererea a fost respinsă, iar noua cerere nu poate fi admisă. Subsumat aceluiași motiv de recurs, pârâta a susținut și că instanța de apel a încălcat prevederile art. 1549 alin. (1) C. civ. potrivit cărora desființarea contractului pentru neîndeplinirea culpabilă a obligațiilor asumate, operează în favoarea celui care și-a îndeplinit obligațiile. Or, astfel cum a fost reținut de către Judecătoria Zărnești, cu autoritate de lucru judecat, neexecutarea contractului este imputabilă exclusiv reclamantei (lipsa banilor și imposibilitatea de a înstrăina imobilul din care dorea să se mute), aspect recunoscut chiar de către aceasta, prin cererea de apel, pârâta neavând nicio vină pentru neîncheierea acestui contract.

Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte la data de 23 august 2021 și a fost repartizat aleatoriu completului C10. Intimata-reclamantă A. a formulat note scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În recurs nu au fost administrate probe suplimentare.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte apreciază asupra caracterului parțial întemeiat al acestora, de natură să justifice admiterea recursului declarat, potrivit celor ce urmează: - Nu există o putere de lucru judecat de invocat sau de apărat, a sentinței civile nr. 483/4.06.2018 pronunțată de Judecătoria Zărnești în dosarul nr. x/2016 (prin care a fost soluționată, în primă instanță, acțiunea reclamantei de obligare a pârâtei la restituirea sumei de 20.000 euro pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză), nici a dispozitivului și nici a considerentelor, pentru simplul fapt că această hotărâre de primă instanță a fost schimbată în tot pe calea controlului judiciar realizat în apel și înfăptuit prin decizia civilă nr. 1844/10.12.2018 a Tribunalului Brașov, menținută prin decizia civilă nr. 276R/10.04.2019 a Curții de Apel Brașov. Astfel, soluția inițială, de admitere a cererii de chemare în judecată și de obligare a pârâtei la restituirea avansului primit de 20.000 euro, justificată pe dispozițiile art. 1635 C. civ. care instituire obligația restituirii bunurilor primite în temeiul unui act juridic desființat ulterior cu efect retroactiv - ipoteză în care s-a considerat că se regăsesc și părțile cauzei - a fost infirmată în apel, prin reținerea caracterului inadmisibil al acțiunii întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, cât timp partea are la dispoziție o acțiune ex contractu (identificată ca fiind acțiunea în rezoluțiunea promisiunii de vânzare-cumpărare și în restituirea prestațiilor executate). Nu se poate afirma, așa cum o face recurenta-pârâtă că, deși soluția acestei sentințe a fost infirmată în calea de atac a apelului, considerentele care o explică - respectiv, cele relative la faptul că declarația unilaterală de rezoluțiune a antecontractului de vânzare-cumpărare s-ar fi materializat prin întâmpinarea pe care a formulat-o, în calitate de pârâtă, în acest dosar și la faptul că omisiunea îndeplinirii obligațiilor din antecontract este imputabilă reclamantei - mai beneficiază de autoritate de lucru judecat. Această posibilitate nu există, odată ce hotărârea primei instanțe a fost infirmată în apel ea este lipsită de orice efect atât în privința soluției, cât și a considerentelor care o susțineau. - Încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 2500, 2501, 2517, 2524 și 2539 C. civ. constituite critici de nelegalitate a căror examinare este subordonată verificării legalității dezlegării date prin decizia atacată asupra caracterului întemeiat al cererii de chemare în judecată, examinare subordonată indusă tocmai de invocarea și reținerea incidenței în speță a dispozițiilor art. 2539 alin. (2) C. civ., privitoare la efectul întreruptiv de prescripție al unei cereri de chemare în judecată ce a fost respinsă - efect pretins în speță cu referire la cererea de chemare în judecată ce a făcut obiectul litigiului anterior purtat între părți, înregistrat sub nr. de dosar x/2016 -, sub condiția promovării într-un termen de 6 luni de când hotărârea de respingere a rămas definitivă, a unei cereri care să poată fi admisă. De aceea, vor fi supuse examinării cu prioritate criticile recurentei-pârâte, întemeiate tot pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a invocat o încălcare sau greșită aplicare de către instanța de apel a normei cuprinse în art. 1549 alin. (1) din C. civ., critici care se dovedesc a fi întemeiate în contextul în care se înțelege că instanța de apel a aplicat sancțiunea rezoluțiunii altfel decât permite legea, respectiv ca mijloc de desființare a contractului pentru neexecutarea culpabilă a obligațiilor asumate, dar care operează în favoarea celui ce și-a îndeplinit obligațiile și împotriva părții care, în mod culpabil, nu și-a îndeplinit propriile obligații contractuale. Examinând probele administrate în fața sa, prima instanță a concluzionat că vina (culpa) pentru neperfectarea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică aparține reclamantei, care nu s-a prezentat la notar la data stipulată în promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare, aceasta recunoscând la interogatoriu că la data de 28 mai 2015 nu deținea diferența de preț în cuantum de 48.000 euro. Reclamanta nu a dovedit că ar fi solicitat pârâtei (cum a susținut) încheierea unui act adițional prin care să prelungească termenul pentru încheierea în formă autentică a contractului, iar teza că pârâta a urmărit să înstrăineze imobilul fiului său vitreg e infirmată chiar de conduita acesteia din urmă care, altfel, nu ar fi notificat-o pe reclamantă, după data prevăzută în promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare, să se prezinte la notar în ziua de 14.07.2015 pentru încheierea contractului în formă autentică ori ar fi vândut bunul martorului audiat în instanță. Tot inițiativele avute (doar) de pârâtă pentru perfectarea actului de vânzare-cumpărare, dar nereușite, au înlăturat, în opinia tribunalului, și teza reclamantei cum că pârâta nu ar fi avut la 1.06.2015 actele necesare perfectării contractului de vânzare-cumpărare. Pe baza acestor elemente, tribunalul a apreciat caracterul neîntemeiat al acțiunii introdusă de reclamantă, în rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare cu repunerea părților în situația anterioară, care, în conformitate cu dispozițiile art. 1549 alin. (1) C. civ., nu poate fi cerută și obținută de partea în culpă pentru neîncheierea actului prefigurat. Iar, în continuarea acestui raționament, și în aplicarea dispozițiilor art. 2539 alin. (2) C. civ., a dat efecte instituției prescripției extinctive a dreptului la acțiune al cărei curs a apreciat că nu a fost întrerupt prin precedenta cerere de chemare în judecată, dat fiind caracterul neîntemeiat al cererii pendinte. Fără a nega sau infirma nimic din situația de fapt stabilită de prima instanță ori din concluzia acesteia în privința culpei reclamantei pentru neperfectarea actului juridic preconizat, instanța de apel a înlăturat doar caracterul exclusiv al acestei culpe, într-o analiză ce a vizat conduita pârâtei de după momentul împlinirii termenului prevăzut în antecontract pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare, reținând prin adăugare că pârâta, în calitate de promitent-vânzător, se face, la rândul său culpabilă, de înstrăinarea imobilului "unor terțe persoane, cu toate că antecontractul de vânzare-cumpărare era în ființă, iar, de la apelanta reclamantă a încasat aproape o treime din prețul vânzării". În considerarea acestui aspect, s-a apreciat de curtea de apel că "creditor al obligației neexecutate culpabil este și apelanta-reclamantă (...)" Această dezlegare a instanței de apel este rezultatul unei raționament contradictoriu și unei aplicări greșite a dispozițiilor art. 1549 C. civ., observându-se, în primul rând, că rezoluția în privința culpei (concurente) pârâtei, deși este stabilită în legătură cu neîncheierea contractului promis între părți prin antecontract, este dedusă din fapte și împrejurări ulterioare momentului de referință, care este marcat de data agreată de părți pentru realizarea acestuia, respectiv 28.05.2015. În al doilea rând, se observă că, fără nicio legătură cu obligațiile contractuale asumate prin promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/28.11.2013, pârâtei i se impută neexercitarea unor posibilități legale, a unor drepturi puse la dispoziția celui ce-și îndeplinește propriile obligații, de a obține fie rezoluțiunea (unilaterală sau judiciară) convenției pentru neexecutarea culpabilă a obligațiilor cocontractantului, fie executarea în natură a acestora, prin pronunțarea de către instanță a unei hotărâri care să țină loc de contract. Pe de altă parte, imputând pârâtei neurmarea căilor legale pentru a obține desființarea prin rezoluțiune a antecontractului de vânzare-cumpărare, se înțelege că și în viziunea instanței de apel, tot reclamanta este partea aflată în culpă pentru neexecutarea promisiunii, de vreme ce consideră că pârâta era cea care trebuia să valorifice sancțiunea rezoluțiunii. În pofida acestui raționament inclus, în mod contradictoriu se afirmă că și pârâta este partea în culpă pentru neperfectarea contractului de vânzare-cumpărare, întrucât nu ar fi uzat de calea desființării antecontractului neexecutat culpabil de reclamantă. Or, în mod evident, o parte nu poate fi în culpă pentru neexercitarea unor drepturi. Spre deosebire de situația reclamantei, a cărei culpă în neîncheierea contractului de vânzare-cumpărare a bunului imobil a fost dedusă, cum era firesc, prin examinarea conduitei acesteia anterioară și contemporană datei convenite în acest scop (28.05.2015), cu prelungirile succesive propuse de pârâtă pentru datele de 1.06.2015 și apoi 14.07.2015, cu trimitere la obligațiile asumate prin antecontract - conform analizei tribunalului asupra căreia curtea de apel nu a adus nici un fel de modificări - în cazul pârâtei, culpa a fost dedusă din fapte ori circumstanțe ulterioare momentelor respective și care ies de sub reglementarea convențională a antecontractului. În acest sens, se reține că exced clauzelor promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/28.11.2013 și obligațiilor asumate de părți în vederea încheierii actului juridic prefigurat de acestea, ambele fapte imputate pârâtei prin analiza instanței de apel, respectiv nedeclararea rezoluțiunii unilaterale/nesolicitarea rezoluțiunii în instanță/nesolicitarea obligării reclamantei la încheierea contractului în formă autentică, ca și înstrăinarea bunului imobil unui terț, după epuizarea tuturor termenelor acordate reclamantei pentru îndeplinirea propriilor obligații (și ca urmare a nerespectării acestora până la termenele arătate), indiferent că faptele sunt privite separat sau combinate. În alte cuvinte, în analiza instanței de apel, se reține pârâtei o culpă în neexecutarea promisiunii de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/28.11.2013, pentru fapte care nu au legătură cu obligațiile asumate de părți în vederea realizării acesteia ori care sunt ulterioare executării unor astfel de obligații, în cazul pârâtei. Din această ultimă categorie face parte și înstrăinarea către terț a bunului promis reclamantei, în calitate de promitentă-cumpărătoare, acțiune care, deși la modul general, poate constitui o cauză a neexecutării culpabile a obligațiilor asumate de promitentul-vânzător, în speță, nu are această semnificație cât timp vânzarea bunului de către pârâtă a intervenit cu mult ulterior depășirii termenelor convenite cu reclamanta (28.05.2015) sau acordate acesteia (1.06.2015, 14.07.2015) pentru perfectarea vânzării, respectiv la 12.02.2016, și ca o consecință a nerespectării propriilor obligații de către promitenta-cumpărătoare (reclamanta). Este adevărat că, în privința promisiunii bilaterale semnată cu reclamanta la 28.11.2013 nu intervenise rezoluțiunea nici unilaterală, nici cea judiciară și nici cea de drept, așa cum arată instanța de apel, însă aceasta nici nu semnifică faptul că, la data înstrăinării bunului, părțile convenției mai erau ținute de obligațiile asumate prin aceasta sau că bunul se afla în continuare indisponibilizat în favoarea reclamantei, pentru a se reține o culpă pârâtei decurgând din această vânzare. Conform promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, promitenta - vânzătoare (pârâta) se obligase să indisponibilizeze bunul în favoarea promitentei - cumpărătoare (reclamanta) până la data de 28.05.2015, când avea să i-l vândă pentru prețul de 68.000 euro. S-a reținut necontestat de către prima instanță că apoi, în mod succesiv, pârâta și-a menținut obligațiile până la 1.06.2015 și 14.07.2015, fără să obțină perfectarea actului de vânzare-cumpărare prin concursul reclamantei, astfel că la data înstrăinării către terț (12.02.2016, situată după împlinirea termenului special de prescripție prevăzut de art. 1669 alin. (2) C. civ.), ea era liberă să-și vândă bunul, nemaifiind ținută de obligațiile din antecontract, iar imobilul nemaifiind indisponibilizat în favoarea reclamantei. Reținând eronat o culpă pârâtei din vânzare bunului către terț, ulterior depășirii termenelor convenite și acordate pentru încheierea actului prefigurat prin antecontract și cât timp acesta nu fusese rezoluționat, se înțelege că instanța de apel a atribuit valoare sine die obligațiilor asumate prin convenția părților, în pofida conținutului acesteia, considerând că bunul a rămas definitiv și perpetuu la dispoziția reclamantei, deși pârâta se obligase să i-l vândă până la 28.05.2015, termen pe care a înțeles să-l prelungească în favoarea acesteia până la 14.07.2015. În plus, atribuind o astfel de culpă pârâtei în legătură cu neexecutarea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, instanța de apel scapă din vedere că o atare situație este contrafactuală sub două aspecte: în primul rând, întrucât nici prima instanță, nici ea însăși nu a reținut că neperfectarea vânzării-cumpărării ar fi fost cauzată de înstrăinarea de către pârâtă a bunului promis, către terț, (o astfel de împrejurare fiind exclusă prin datele de fapt ale cauzei, așa cum au fost ele stabilite), iar în al doilea rând întrucât niciun moment, prin niciunul din demersurile sale (nici anterioare, nici cel actual) reclamanta nu a urmărit și dorit obținerea bunului imobil în proprietate, prin perfectarea contractului de vânzare-cumpărare pe cale convențională sau prin mijlocirea instanței, dovedindu-se dincolo de orice îndoială că, deși se obligase să îl cumpere până cel mai târziu la 28.05.2015, s-a desistat de această intenție, sub diverse pretexte fără efect exonerator. Pentru aceste motive, concluzia instanței de apel asupra temeiniciei acțiunii în rezoluțiunea convenției autentificată și semnată de părți sub nr. x/28.11.2013, formulată de reclamantă, este rezultat al unei greșite interpretări și aplicări în cauză a dispozițiilor art. 1549 C. civ. și al unui raționament contradictoriu, astfel că, în baza art. 488 (1) pct. 8 și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat și va casa decizia atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, prin luarea în considerare și aplicarea celor statuate anterior, în dezlegarea celorlalte aspecte pe care le implică rezolvarea litigiului, urmând ca la soluționarea cauzei în apel să fie făcută aplicarea art. 501 alin. (3) C. proc. civ. în referire la celelalte critici invocate în fața instanței de recurs (relative la incidența prescripției extinctive).