ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 101/2022

Ședința publică din data de 20 ianuarie 2022

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele litigiului:

Prin cererea înregistrată la 4 octombrie 2017 pe rolul Judecătoriei Constanța, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B., C. și D., pentru ca prin hotărâre judecătorească:

- să se constate calitatea de moștenitori a părților de pe urma defunctului E. în cote egale de 1/4;

- să se constate că masa succesorală este formată din: imobilul situat în Bacău, str. xeuro, autoturism marca x, autoturism marca x, depozit bancar F.-10.000 euro, depozit bancar G. - aprox. 40.000 euro, mobilier-10.000 RON, aparatură -5.000 RON, obiecte de cult-5.000 RON;

- să se dispună partajarea și atribuirea loturilor formate către fiecare dintre moștenitori, cu obligarea la plata sultei dacă este cazul;

- constatarea nulității testamentului olograf găsit la ultimul domiciliu al defunctului E.;

- obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 7322 din 29 iunie 2018, Judecătoria Constanța a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța.

Prin sentința civilă nr. 2037 din 11 septembrie 2018, Tribunalul Constanța a declinat competența în favoarea Judecătoriei Constanța, constatându-se ivit conflict negativ de competență.

Prin sentința civilă nr. 50/FC din 22 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de apel Constanța, s-a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, secția I civilă.

În motivare, instanța a arătat că obiectul dosarului este reprezentat de o cerere în materie de moștenire și nu de împărțeală judiciară, astfel că valoarea obiectului cererii este determinată de valoarea obiectului testamentului potrivit art. 99 alin. (2) C. proc. civ. Cum această valoare este de 400.520 RON, printr-o interpretare per a contrario a art. 94 alin. (1) lit. k) C. proc. civ., Curtea de Apel Constanța a concluzionat că revine tribunalului competența de soluționare a cauzei.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Constanța sub dosar nr. x/2017.

Prin încheierea de ședință din 19 februarie 2019, s-a dispus disjungerea capătului de cerere privind partajul succesoral și formarea unui dosar separat, astfel că obiectul dosarului nr. x/2017 îl constituire doar capătul de cerere vizând nulitatea testamentului.

Prin sentința civilă nr. 2403 din 1 octombrie 2019, Tribunalul Constanța a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamantul A..

A fost obligat reclamantul la plata sumei de 4.000 RON către pârâta B., reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu avocat).

Prin decizia civilă nr. 141/C din 23 septembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 2403 din 1 octombrie 2019 pronunțată de Tribunalul Constanța, în cauza având ca obiect având ca obiect nulitate act, în contradictoriu cu intimații pârâții B., C., și D..

A obligat pe apelant la plata către intimata B. a sumei de 4000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei nr. 141/C din 23 septembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, reclamantul A. a declarat recurs.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 9 noiembrie 2020.

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-reclamant A. a arătat că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, în condițiile în care prin probatoriul administrat a dovedit atât existența manoperelor dolosive exercitate de intimata-pârâtă B., cât și starea de sănătate deteriorată a defunctului E..

În ceea ce privește respingerea de către instanța de fond a probei cu expertiza medico-legală psihiatrică având ca obiect dovedirea lipsei discernământului testatorului, instanța de apel, în mod cu totul eronat, a apreciat că această probă a fost respinsă ca o consecință a constatării decăderii reclamantului, raportat la dispozițiile art. 196 C. proc. civ.

Apreciază că instanța de fond putea da eficiență dispozițiilor art. 254 C. proc. civ., având în vedere că, pe de o parte, suplimentarea probatoriului a fost solicitată la primul termen de judecată și nu ar fi condus la tergiversarea judecății iar, pe de altă parte, necesitatea administrării acestei probe a rezultat din poziția procesuală a intimatei-pârâte exprimată prin întâmpinare. Mai mult decât atât, instanța de apel a ajuns la concluzia eronată că instanța de fond a respins proba ca o consecință a decăderii, deși instanța de fond nu s-a exprimat în acest sens, ci a motivat respingerea acestei probe, ca nefiind utilă judecății cauzei.

Recurentul-reclamant a arătat că ar fi nelegală motivarea instanței de apel, în sensul lipsei dolului sub forma captației și sugestiei, reținând că nu există nulitatea testamentului olograf. Această constatare se fundamentează exclusiv pe opinia instanței de fond, fără a mai fi analizat probatoriul administrat prin prisma afecțiunilor de care suferea testatorului, aspect ce putea fi lămurit prin încuviințarea probei cu expertiza medico-legală psihiatrică solicitată.

Din înscrisurile medicale existente la dosar, dar și din depozițiile martorilor audiați de către instanță, reiese faptul că autorul reclamantului avea deja de câțiva ani, anterior anului 2013, afecțiuni medicale grave, prezentând deficiente pe centrul vorbirii, pierderi de memorie, acestea culminând cu d pareza pe partea stânga.

Față de această situație, în condițiile în care astfel de afecțiuni debutează cu mult înainte de momentul diagnosticării, este total eronată aprecierea instanței de fond, dar și a instanței de apel, potrivit cu care din înscrisurile medicale comunicate la dosarul cauzei ce datează din anul 2015 nu rezultă existența vreunei legături de cauzalitate cu testamentul întocmit în 2013.

Aceasta a și fost rațiunea pentru care a solicitat administrarea probei cu expertiză medico-legală psihiatrică, probă respinsă de instanța de fond, motivat de faptul că prin cererea de chemare în judecată s-a invocat existența dolului și nu lipsa de discernământ, înlăturând de plano necesitatea administrării acestei probe a cărei utilitate a rezultat din dezbateri.

Deși situația de fapt evocată de reclamant rezultă din întregul materialul probator administrat în cauză, instanța de apel a reținut ca fiind corectă motivarea instanței de fond, în sensul că s-a acordat maximă valoare probatorie doar depoziției martorei propusă de intimata-pârâtă, apreciind că din lucrările dosarului nu rezultă că intimata-pârâtă a exercitat mai mult decât "o simplă sugestie sau o simulare de grijă".

Totodată, nu poate fi primită aprecierea instanței de apel cu privire la depoziția martorei H. ca fiind veridică, în sensul că doar aceasta știa locul depozitării testamentului din imobilul defunctului, în condițiile în care aceasta nu locuia în imobil, iar firesc ar fi fost ca aceste aspecte să fi fost cunoscute de o rudă apropiată și nu de o persoană străină. Mai mult decât atât, susținerile acestei martore nu sunt confirmate prin niciun alt mijloc alta probă, astfel încât nu poate fi acordată maximă credibilitate depoziției martorului propus de intimata-pârâtă.

Recurentul-reclamant a arătat că, în acest context, instanța de apel nu a avut în vedere aspectul că intimata-pârâtă nu a dovedit în niciun fel afirmațiile potrivit cu care nu a fost în posesia cheilor de la imobilul defunctului, bazată doar pe declarația martorei H. și răspunsurile la interogatoriul administrat intimatei-pârâte.

În considerarea aspectelor invocate, apreciază că nu există niciun dubiu că au fost folosite mijloace dolosive care au avut drept scop revocarea primului testament redactat de către defunct și lăsarea aproape a întregii mase succesorale către o singură persoană, toate manoperele frauduloase având drept rezultat alterarea voinței autorului, în sensul că, fără exercitarea lor, acesta nu ar fi făcut alt testament.

În drept, au fost indicate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În aplicarea dispozițiilor art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor, analizat în complet de filtru la 23 septembrie 2021.

În cuprinsul raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, s-a reținut că se pune problema nulității recursului, completul urmând a analiza în ce măsură criticile formulate de reclamantul A. sunt susceptibile de încadrare în motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - indicat ca temei al cererii de recurs.

Raportul a fost comunicat părților la 28 septembrie - 8 octombrie 2021.

Părțile nu au formulat puncte de vedere la raport.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, a fost stabilit termen, în complet de filtru, fără citarea părților, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a rămas în pronunțare asupra excepției nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând recursul în raport de excepția nulității pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., invocată de intimata-pârâtă B., a cărei analiză este prioritară, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor imperative prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea lor, iar în conformitate cu prevederile art. 487 C. proc. civ. recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs.

Totodată, conform art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, sancțiunea nulității intervine și în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

Examinând cererea de recurs, se constată că aspectele evidențiate, astfel cum au fost formulate, nu conțin precizări care să reprezinte o minimă argumentare în drept a vreunei critici de nelegalitate care să permită încadrarea în vreunul dintre motivele de nelegalitate expres prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Criticile formulate de recurentul-reclamant referitoare la probatoriul administrat în cauză (suplimentarea probatoriului, respingerea de către instanță a probei cu expertiza medico-legală psihiatrică, modalitatea în care instanța a înțeles să valorifice mijloacele de probă administrate/să interpreteze probele), nu reprezintă motive de nelegalitate ce pot fi deduse judecății în calea extraordinară de atac a recursului, ci critici de netemeinicie ce nu pot fi cenzurate de către instanța de control judiciar, modalitatea de administrare și interpretare a probatoriilor reprezentând o chestiune de fapt, ce este analizată în cadrul cercetării aspectelor legate de fondul cauzei.

Înalta Curte constată că susținerile recurentul-reclamant din cuprinsul cererii de recurs nu reprezintă o motivare a căii de atac exercitate, conform exigențelor prevăzute de dispozițiile art. 486 alin. (1) C. proc. civ., care trebuie interpretate în sensul formulării, în cuprinsul motivelor de recurs, a unei argumentări juridice a nelegalității hotărârii atacate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță.

Nemulțumirile generale ale părții și susținerile legate de modalitatea de administrare a probatoriului nu se pot constitui în critici de nelegalitate care să poată fi deduse judecății în calea extraordinară de atac a recursului, ci pot constitui, eventual, critici de netemeinicie, ce nu pot fi cenzurate de către instanța de control judiciar, fiind supuse analizei în cadrul cercetării aspectelor legate de fondul cauzei.

Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanței competente controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept incidente cazului concret dedus judecății.

Condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

Motivarea recursului înseamnă nu doar exprimarea nemulțumirii față de hotărârea pronunțată, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părților, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală, motive care să poată fi încadrate în vreunul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute de lege

În acest sens, dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici care, circumscrise fiind motivelor de recurs îngăduite de lege, sunt de natură a evidenția nelegalitatea deciziei civile nr. 141/C din 23 septembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

În aceste condiții, reținând că în speță nu este posibilă o încadrare a criticilor de recurs, în condițiile dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 489 C. proc. civ., constatând că nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi invocate din oficiu, Înalta Curte urmează a aplica sancțiunea expres prevăzută de lege, respectiv anularea căii de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 141/C din 23 septembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 ianuarie 2022.