ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6201/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 29 septembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii (C.S.M.), solicitând obligarea acestuia să-i comunice înscrisul denumit "Nota Direcției resurse umane și organizare nr. 6019/2017", menționat la punctul 8 din ordinea de zi a secției pentru procurori din data de 25 aprilie 2017. Prin încheierea din 23 decembrie 2020, instanța a respins excepția de necompetență teritorială a Curții de Apel Pitești, invocată de pârât prin întâmpinare, reținând, în esență, că prevederile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 nu derogă de la normele de competență specială instituite de dispozițiile art. 127 C. proc. civ.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 6/F-CONT din 29 ianuarie 2021 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost respinsă excepția netimbrării, fiind respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței nr. 6/F-CONT din 29 ianuarie 2021, a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și împotriva încheierii din 23 decembrie 2020, reclamantul A. a declarat recurs, criticându-le pentru nelegalitate din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, pct. 5, pct. 6 și pct. 8, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată. Sub un prim motiv de recurs, s-a arătat că instanța de fond nu și-a exercitat rolul activ de a stabili adevărul și nu a dat faptelor care rezultă din înscrisurile de la dosar o calificare corectă din punct de vedere juridic, hotărârea instanței fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material și cuprinde motive străine de natura cauzei. Astfel, a susținut recurentul că intimata i-a mai comunicat, cu alte ocazii, asemenea note care au stat la baza adoptării unor hotărâri de detașare și că, astfel de note de fundamentare, ce privesc situația detașărilor sale, reprezintă înscrisuri privind parcursul profesional și care pot fi puse la dispoziția sa în conformitate cu prevederile art. 33 din Legea nr. 317/2004 și ale art. 42 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, însă instanța de fond a ignorat aceste dispoziții legale și faptul că avea dreptul de a fi informat cu privire la toate înscrisurile, inclusiv conținutul acestora, privind parcursul său profesional. Prima instanță, în mod nelegal, a ignorat faptul că, în calitate de angajat, a cărui carieră este gestionată de intimat, avea dreptul de a fi informat cu privire la aspecte ce țin de cariera sa, în conformitate cu prevederile Codului Muncii și ale dispozițiilor legale care protejează angajații și, în mod greșit, nu a calificat refuzul comunicării notei cu nr. x/2017 ca pe un exces și abuz de putere și o vădită încălcare a dreptului la demnitate în desfășurarea activității de muncă. Mai mult, instanța a omis a reține faptul că potrivit standardelor și garanțiilor privind cariera, magistrații au dreptul la un mediu de desfășurare a activității adecvat, care presupune inclusiv dreptul de a cunoaște modul în care le este gestionată cariera, inclusiv de a cunoaște conținutul înscrisurilor pe care organele de gestionare a carierei le întocmește cu privire la aceștia. Omițând să-și îndeplinească rolul activ, instanța de fond a nesocotit dispozițiile art. 22 din C. proc. civ. potrivit cărora judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Un alt motiv de recurs vizează faptul că instanța de fond a reținut în mod greșit că cele discutate în cadrul Comisiei nr. 1 la data de 19.11.2012 au caracterul unui act administrativ producător de efecte juridice, susținând recurentul că discuțiile respective nici măcar nu s-au materializat în vreo hotărâre sau alt înscris, ci au fost doar consemnate într-o minută, care nu are capacitatea de a produce efecte juridice și de a institui norme sau reguli cu privire la conduita de urmat a CSM. Recurentul consideră că pentru a-i fi opozabilă, o eventuală hotărâre cu caracter normativ emisă de CSM, aceasta ar fi trebuit să fi fost publicată în Monitorul Oficial și că, potrivit Legii nr. 317/2004 Comisiile CSM nici măcar nu sunt abilitate pentru a adopta acte administrative, cu atât mai puțin unele cu caracter normativ prin care să se decidă conduita viitoare a Consiliului într-un domeniu sau altul. Ținând cont că în Monitorul Oficial nu a fost publicat niciun fel de act prin care să se stabilească în concret înscrisurile care nu se comunică și destinatarii cărora nu li se comunică, consideră că această "însușire a punctului de vedere al direcțiilor de specialitate", "însușire" care nici măcar nu este clară și care nu definește în concret destinatarii cărora li se aplică, ce li se aplică, în ce mod se aplică, nu poate avea caracterul unui act administrativ, nici cu caracter normativ și nici individual ori de vreo altă natură, ci este pur și simplu un act inexistent. Instanța de fond a preluat apărările pârâtului cu privire la conținutul celor decise în ședința Comisiei nr. 1 la data de 19.11.2012, fără a administra vreo probă din care să rezulte ce anume s-a decis în acea ședință, deși, în virtutea rolului activ, trebuia să verifice dacă în Monitorul Oficial a fost publicat vreun act administrativ cu caracter normativ care să instituie o normă care interzice comunicarea actelor care reprezintă note de fundamentare, ori, cel puțin să solicite intimatului să depună pentru dosar eventuala normă legală și nu doar să preia o apărare și o susținere nefundamentată a intimatului cu privire la existența unei norme. Instanța de fond, în mod greșit, nu a reținut faptul că intimatul-pârât a eșuat în a demonstra și indica un temei legal pentru care nota de fundamentare solicitată nu poate fi comunicată. Consideră recurentul-reclamant că prima instanță a omis să cerceteze și să aprecieze motivat cererea de chemare în judecată, aceasta făcând vorbire exclusiv de criteriile de apreciere nelegale ale intimatului-pârât, a acordat valoare de act administrativ cu caracter normativ unor discuții ale Comisiei nr. 1, care nu au fost materializate într-un act administrativ și nu a acordat importanța cuvenită standardelor referitoare la garanțiile și condițiile serviciului judecătorilor și procurorilor, în totală contradicție cu practica Curții Constituționale, care le acordă o importanță deosebită. S-a mai arătat că, considerentele instanței cu privire la importanța, precum și caracterul de act administrativ a discuțiilor Comisiei nr. 1 în ședința din data de 19.11.2012, precum și susținerile acesteia că reclamantul ar fi trebuit să atace și minuta ședinței respective, reprezintă motive străine de natura cauzei. O altă critică adusă sentinței vizează faptul că instanța de fond, în mod nelegal nu s-a pronunțat asupra cererii depusă de reclamant la data de 26.01.2021, prin care a solicitat, în condițiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, să oblige intimatul să înainteze instanței de judecată nota care face obiectul cauzei. Hotărârea primei instanțe a fost pronunțată fără administrarea acestei probe, încălcând dreptul la apărare al reclamantului și fără administrarea unor probe cu privire la aspectele "decise" sau "însușite" de Comisia nr. 1 cu ocazia ședinței din data de 19.11.2012, situație ce echivalează, în opinia recurentului, cu repronunțarea asupra fondului cauzei. În lipsa încheierii de încuviințare sau respingere a probelor cerute nu se poate stabili, dacă și în ce măsură, reclamantul a fost sancționat cu decăderea din dreptul de a propune și administra dovezi, în opinia sa, instanța încălcând dispozițiile art. 22, art. 224, art. 6 și art. 298 din C. proc. civ., precum și dispozițiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 554/2004. A mai susținut recurentul-reclamant că judecătorul fondului a încălcat dispozițiile privind incompatibilitatea, prevăzute de art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., apreciind că acesta avea obligația de a se abține de la soluționarea cauzei, întrucât era, la momentul judecării și soluționării cauzei, într-o relație de "dependență" în raport cu pârâtul CSM, având în vedere că se afla într-o procedură de selecție, promovare, pentru o funcție de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, ceea ce implică, inclusiv prezentarea la un interviu în fața membrilor aleși, judecători, din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, această situație fiind de natură a ridica îndoieli cu privire la imparțialitatea doamnei judecător, aflată în postura de a soluționa o cauză în care CSM avea calitatea de pârât. consideră că această procedură de selecție, cu presiunea pe care o implică, este de natură a declanșa, în mod voit sau nu, o stare de vulnerabilitate a judecătorului și o tendință de favorizare a intereselor Consiliului Superior al Magistraturii. În susținerea recursului promovat împotriva încheierii din data de 23 decembrie 2020, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 3 și pct. 5 C. proc. civ., a arătat recurentul că prima instanță a reținut în mod greșit că este competentă teritorial să judece cauza și că sunt aplicabile dispozițiile art. 127 C. proc. civ., privind competența facultativă, în opinia sa, instanța trebuia să rețină competența teritorială exclusivă a Curții de Apel București, având în vedere domiciliu său și faptul că prevederile art. 127 C. proc. civ. nu sunt aplicabile. Astfel, recurentul a apreciat că dispozițiile legale încălcate, care atrag nulitatea sub acest aspect sunt art. 127, art. 129 alin. (2) pct. 3 și art. 130 alin. (2) C. proc. civ.

Apărările formulate în recurs Intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a transmis la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului, susținând, în esență, netemeinicia motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 5, 6 și 8 C. proc. civ. Referitoare la necompetența teritorială a instanței, a arătat intimatul că aceasta nu poate fi invocată direct în recurs de către partea care nu a invocat-o în condițiile legii în fața primei instanțe și că recurentul-reclamant este cel care a ales să introducă cererea de chemare în judecată la Curtea de Apel Pitești. Cât privește criticile recurentului întemeiate pe faptul că instanța de fond nu s-ar fi pronunțat asupra cererii sale de probe, apreciază intimatul că acestea sunt nefondate, considerând că instanța a soluționat cauza cu respectarea dispozițiilor art. 22 C. proc. civ., judecătorul fondului stabilind în mod corect situația de fapt și aplicând normele de drept incidente situației de fapt, pronunțând o hotărâre legală și temeinic. Consideră că hotărârea primei instanțe este motivată într-o manieră ce garantează legalitatea și temeinici soluțiilor adoptate, argumentele prezentate fiind coerente, clare și lipsite de ambiguități sau de contradicții, apte să permită urmărirea raționamentul care a condus la adoptarea acestora, astfel că sunt nefondate susținerile recurentului cu privire la incidența în cauza a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. De asemenea, consideră a fi nefondate criticile recurentului circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciind că prima instanță a pronunțat o soluție legală și temeinică, cu aplicarea riguroasă a normelor de drept material incidente în cauză.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și alin. (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 28 iunie 2021, s-a fixat termen de judecată la data de 8 decembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând sentința recurată, prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Reclamantul A., procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat acordul secției pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii cu privire la o eventuală detașare a sa în cadrul misiunii B.). Cu privire la solicitarea menționată a fost întocmită de către Direcția resurse umane și organizare din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii nota nr. x/2017, prin care s-a propus, în conformitate cu prevederile art. 7 1 din Regulamentul privind transferul și detașarea judecătorilor și procurorilor, delegarea judecătorilor, numirea judecătorilor și procurorilor în alte funcții de conducere, precum și numirea judecătorilor în funcția de procuror și a procurorilor în funcția de judecător, aprobat prin Hotărârea nr. 193/2006, cu modificările și completările ulterioare, înaintarea acesteia către secția pentru procurori, pentru a analiza și dispune cu privire la solicitarea formulată de domnul A.. Prin Hotărârea nr. 212 din 25 aprilie 2017, secția pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii a respins solicitarea domnului procuror A.. Reclamantul a solicitat ulterior Consiliului Superior al Magistraturii o copie de pe nota nr. x/2017 întocmită de Direcția resurse umane și organizare din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, solicitare la care i s-a răspuns prin adresa nr. x/2020 emisă de Direcția resurse umane și organizare - Serviciul resurse umane pentru procurori, comunicându-i-se faptul că nu i se poate pune la dispoziție o copie de pe nota nr. x/2017, întrucât aceasta are un caracter intern. În aceste condiții, reclamant A., a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii (C.S.M.), prin care a solicitat obligarea acestuia să-i comunice înscrisul denumit "Nota Direcției resurse umane și organizare nr. 6019/2017", menționat la punctul 8 din ordinea de zi a secției pentru procurori din data de 25 aprilie 2017. Prin sentința recurată, acțiunea reclamantului a fost respinsă ca neîntemeiată, recurentul-reclamant formulând prezenta cale de atac atât împotriva sentinței civile nr. 6/F-CONT din 29 ianuarie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, cât și împotriva încheierii din 23 decembrie 2020 a aceleiași instanțe (încheierea prin care s-a soluționat excepția necompetenței teritoriale invocate de pârâtul Consiliului Superior al Magistraturii), invocând incidența în cauză a motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ. 2. Analiza motivele de casare 2.1. În primul rând sunt nefondate criticile aduse încheierii de ședință din 23 decembrie 2020, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 3 și pct. 5 C. proc. civ. În speța de față, excepția de necompetență teritorială a fost invocată de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, iar la termenul din 23 decembrie 2020 prima instanță a respins această excepție, reținând, în esență, că dispozițiile art. 127 C. proc. civ., ce reglementează o competență după calitatea părții, reprezintă norma specială, de la care dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, nu pot deroga. Prevederile art. 127 din C. proc. civ., cuprinse în Cartea I, Titlul III, Capitolul III, intitulat "Dispoziții speciale", reglementează o competență facultativă, după calitatea părții. Amintește instanța de control judiciar că potrivit art. 2 C. proc. civ. "(1) Dispozițiile prezentului cod constituie procedura de drept comun în materie civilă. (2) De asemenea, dispozițiile prezentului cod se aplică și în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziții contrare." Totodată, art. 10 alin (3) din Legea nr. 554/2004: "(3) Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul său. Reclamantul autoritate publică, instituție publică sau asimilată acestora se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul pârâtului." Raportat la obiectul cererii de chemare în judecată și față de prevederile art. 127 C. proc. civ., ce reprezintă o normă specială ce reglementează un caz de prorogare legală de competență, Înalta Curte constată că instanța de fond, în mod corect a respins excepția de necompetență invocată de pârât. Reclamantul, în considerarea calității sale de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a avut posibilitatea de a alege între mai multe instanțe deopotrivă competente, iar acesta a înțeles să introducă cererea de chemare în judecată la Curtea de Apel Pitești, în fața instanței de fond, formulând concluzii de respingere a excepției de necompetență teritorială invocată în cauză de către pârât. Or, posibilitatea reclamantului de a sesiza una din instanțele învecinate, oferită de dispozițiile art. 127 C. proc. civ. nu poate fi înțeleasă ca oferind și posibilitatea ca acesta să revină asupra alegerii instanței, în funcție de nemulțumirile legate de soluția pronunțată în cauză, întrucât, odată alegerea făcută reclamantul nu mai poate reveni asupra ei. Prin urmare, în măsura în care reclamantul a înțeles să uzeze de aceste prevederi și să introducă cererea de chemare în judecată la Curtea de Apel Ploiești, nemulțumirile exprimate în recurs cu privire la competență sunt lipsite de susținere, legalitatea încheierii din 23 decembrie 2020, pronunțate de instanța de fond, fiind confirmată de către instanța de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea și aplicare corectă a prevederilor legale incidente cauzei, neputând să atragă casarea încheierii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 3 și 5 C. proc. civ., invocate de recurent. 2.2 Înalta Curte nu poate primi nici argumentele de ordin critic, subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., formulate cu privire la sentința recurată. Potrivit motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității". Acesta vizează neregularități de ordin procedural sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., care definește nulitatea ca fiind sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau formă, fiind absolută, atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public, și relativă, în cazul în care cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes privat. Criticile aduse sentinței instanței de fond de către recurentul-reclamant privesc, în esență, nesocotirea dispozițiilor art. 22 din C. proc. civ. referitoare la rolul activ al judecătorului, încălcarea dreptului său la apărare, încălcare determinată de faptul că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra cererii sale de probe întemeiată pe dispozițiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, precum și încălcarea dispozițiilor art. 43 și art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., privind incompatibilitățile și obligația de a se abține. Reclamantul a învestit instanța cu o cerere de obligare a pârâtului la comunicarea notei cu nr. x/2017 a Direcției resurse umane și organizare din cadrul CSM, întemeiate pe dispozițiile art. 1 și următoarele din Legea nr. 554/2004, ale Legii nr. 317/2004, republicată cu modificările și completările ulterioare și ale Legii nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Judecătorul fondului a procedat la analizarea cererii reclamantului prin prisma dispozițiilor legale de care acesta s-a prevalat, raportându-se la probele de care părțile au înțeles să se folosească în cauză. Așa cum se poate observa acesta a stabilit în mod corect situația de fapt ce rezultă din probele administrate în cauză și a aplicat normele de drept substanțial incidente situației de fapt, soluționând cauza cu respectarea dispozițiilor art. 22 din C. proc. civ. Sunt neîntemeiate susținerile recurentului-reclamant referitoare la pretinsa nesocotire a dreptului său la apărare generată de nepronunțarea instanței cu privire la cererea sa din data de 26.01.2021, întemeiată pe prevederilor art. 13 alin. (3) din Legea nr. 554/2004. Instanța de fond a încuviințat și administrat proba cu înscrisuri, aspect ce rezultă incontestabil din cuprinsul considerentelor sentinței atacate, în care sunt enumerate documentele depuse la dosarul cauzei. Potrivit art. 13 din Legea nr. 554/2004, a cărui nesocotire și invocă: (1) La primirea cererii, instanța dispune citarea părților. Autoritatea publică emitentă va comunica împreună cu întâmpinarea actul atacat împreună cu întreaga documentație care a stat la baza emiterii lui, precum și orice alte lucrări necesare pentru soluționarea cauzei. Instanța poate solicita emitentului orice alte lucrări necesare pentru soluționarea cauzei. (2) În situația în care reclamant este un terț în sensul art. 1 alin. (2) sau când acțiunea este introdusă de Avocatul Poporului ori de Ministerul Public, instanța va cere autorității publice emitente să îi comunice de urgență actul atacat împreună cu documentația care a stat la baza emiterii lui, precum și orice alte lucrări necesare pentru soluționarea cauzei. (3) În mod corespunzător situațiilor prevăzute la alin. (1) și (2), după caz, se procedează și în cazul acțiunilor care au ca obiect refuzul de rezolvare a cererii privind un drept recunoscut de lege sau un interes legitim. Din interpretarea acestor dispoziții legale, se desprinde ideea obligației autorității publice emitente de a comunica, împreună cu întâmpinarea, actul atacat împreună cu întreaga documentație care a stat la baza emiterii lui, precum și orice alte lucrări necesare pentru soluționarea cauzei, pentru situația în care obiectul cererii privește fie un act administrativ, fie refuzul de soluționare a cererii privind un drept recunoscut de lege sau un interes legitim, ceea ce nu este cazul în speță. Cererea recurentului privește obligarea pârâtului la comunicarea unui document cu caracter intern, document ce nu are trăsăturile caracteristice unui act administrativ. Recurentul-reclamant nu a înțeles să atace actul administrativ ce are la bază această notă, respectiv Hotărârii nr. 212 din 25 aprilie 2017, astfel că solicitarea acestuia întemeiată pe prevederilor art. 13 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, prin raportare la obiectul cauzei, nu putea fi formulată în cadrul unei cererii de probe. Prin urmare, nemulțumirile recurentului-reclamant cu privire la modalitatea în care judecătorul fondului a administrat probatoriul și a soluționat cauza, nu pot atrage casarea sentinței prin prisma temeiurilor indicate de acesta. O altă critică, ce vizează legalitatea sentinței recurate, privește încălcarea de către judecătorul fondului a dispozițiilor legale referitoare la incompatibilitate și abținere. În esență, recurentul a susținut acest motiv de casare din perspectiva faptului că judecătorul fondului era, la momentul judecării și soluționării cauzei, într-o relație de "dependență" în raport cu pârâtul CSM, având în vedere că se afla într-o procedură de selecție, promovare, pentru o funcție de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție. Cu privire la această critică, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant nu a uzat de mijloacele procedurale prevăzute de C. proc. civ. în situația incompatibilității judecătorului. Nimic nu împiedica recurentul-reclamant să uzeze de dispozițiile art. 44 -47 C. proc. civ., în măsura în care avea suspiciuni cu privire la imparțialitatea judecătorului fondului, fondate pe faptul că acesta urma să susțină un interviu la CSM. Prin urmare, neprocedând în acest fel, recurentul-reclamant nu poate invoca direct în recurs incompatibilitatea judecătorului de la fond, în condițiile în care, așa cum a arătat și în fața instanței de recurs, cunoștea chestiunea legată de incompatibilitate încă de la momentul judecării cauzei pe fond, astfel că și această critică este nefondată. Cu privire la incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. S-a susținut că hotărârea primei instanțe ar cuprinde motive străine de natura cauzei deduse din importanța acordată de instanță discuțiilor Comisiei nr. 1 în ședința din 19.11.2012. Înalta Curte amintește că potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. " Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". Textul consacră ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - întrucât astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată cât și una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii. Niciuna dintre aceste ipoteze nu a fost afirmată și dezvoltată ca atare pentru ca, în mod real, recursul să poată fi încadrat în textele de lege menționate. Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății. Astfel, judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia de respingere a cererii de chemare în judecată. Acesta a analiza cererea reclamantului prin raportare la condiția din partea finală a art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea 554/2004, reținând că nota în discuție nu are trăsăturile caracteristice actului administrativ, nefiind aptă să producă efecte juridice prin ea însăși, din moment ce reprezintă doar un înscris care stă la baza hotărârii prin care s-a soluționat o anumită cerere de detașare a reclamantului. Referirile făcute de prima instanță cu privire la cele decise de Comisia nr. 1 din 19.11.2012, au constituit un argument în plus în susținerea faptului că nota comisiei de specialitate nu este un act administrativ. Ca atare, instanța de control judiciar constată că sunt nefondate criticile subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Nu poate fi reținută nici incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recurentul a susținut, în esență, că instanța de fond a nesocotit dispozițiile art. 33 din Legea nr. 317/2004 și ale art. 42 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, care prevăd posibilitatea punerii la dispoziție a notelor de fundamentare care privesc o situație a detașărilor sale și faptul că avea dreptul de a fi informat cu privire la toate înscrisurile, inclusiv conținutul acestora, privind parcursul său profesional. Criticile recurentului-reclamant, circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate, prima instanță pronunțând o soluție legală și temeinică, cu aplicarea riguroasă a normelor de drept material incidente în cauză. Instanța de fond a analizat cererea reclamantului în temeiul prevederilor legale invocate de acesta, concluzionând în mod judicios și argumentat că cererea sa nu vizează emiterea sau anularea unui act administrativ și că în cauză nu exisă un refuz nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim sau de a răspunde solicitantului în termenul legal. Raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a rezultat din cererea depusă de reclamant la dosar, pe care l-a examinat în mod detaliat, având în vedere dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 8 și art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, instanța de fond a reținut corect că nota nr. x/2017 întocmită de direcția de specialitate constituie doar un act pregătitor al Hotărârii nr. 212 din 25 aprilie 2017 a secției pentru procurori din cadrul CSM, aceasta neavând trăsăturile caracteristice unui act administrativ. Potrivit art. 8 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, "(1) (...) se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său (...) prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.". Art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 asimilează actelor administrative unilaterale și "refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim (...)", iar art. 2 alin. (1) lit. i) definește refuzul nejustificat de a soluționa o cerere ca fiind "exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane". În ceea ce privește noțiunea de act administrativ la care art. 1 și art. 8 din Legea 554/2004 fac referire, aceasta este definită de art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea 554/2004 astfel: "act administrativ - actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice;" Recurentul-reclamant susține că refuzul comunicării înscrisului în discuție reprezintă un abuz care încalcă dreptul său de a fi informat cu privire la aspectele care au fost reținute în nota respectivă și care privesc parcursul său profesional, însă acesta nu afirmă existența unui drept subiectiv dedus din nota pe care o solicită și care să îi fie încălcat prin necomunicarea acesteia. Or, astfel cum a reținut și judecătorul fonului, fiind pe tărâmul Legii contenciosului administrativ, iar nu al accesului la informații de interes public în contextul Legii nr. 544/2001, dreptul de a fi informat cu privire la ceea ce cuprinde actul premergător emiterii actului administrativ și interesul de a obține acest act premergător, apare doar în măsura formulării unei contestații, față de actul administrativ, prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 stabilind că: "Instanța este competentă să se pronunțe, în afara situațiilor prevăzute la art. 1 alin. (6), și asupra legalității operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecății". De vreme ce recurentul-reclamant a susținut doar lipsa informării acestuia cu privire la ceea ce cuprinde nota discutată, fără a indicat și fără a dovedi nicio altă vătămare care să rezulte din necomunicarea actului premergător, nu se poate reține că prin necomunicarea notei s-ar încălca vreun drept al acestuia care să facă parte din obiectul unui raport de drept administrativ. Nota nr. x/2017 putea fi contestată odată cu actul administrativ la care se referă, respectiv odată cu Hotărârea CSM nr. 212/25.04.2017 a secția pentru procurori, în condițiile prevăzute de lege, însă recurentul-reclamant nu a înțeles să conteste această hotărâre. În mod corect a apreciat instanța fondului, în ceea ce privește dispozițiile din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările ulterioare și din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, că, în lipsa unor argumente concrete și a indicării precise a textelor din cele două acte normative, aceste dispoziții nu pot fundamenta solicitarea reclamantului. Cât privește susținerile ce vizează cele decise în ședința din 19.11.2012 a Comisiei nr. 1 "Independenta și responsabilizarea justiției, eficientizarea activității acesteia și creșterea performanței judiciare; integritatea și transparența sistemului judiciar", Înalta Curte constată că acestea exced analizei recursului de față, iar pe de altă parte, referirile la această minută constituie doar un argument în plus al instanței, în susținerea soluției adoptate de aceasta. 3. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamantului ca nefondat.