ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5789/2021

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu Guvernul României, Ministerul Sănătății, Casa Națională de Asigurări de Sănătate, Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale, s-a solicitat să se dispună pe cale de ordonanță președințială obligarea pârâților la asigurarea către reclamant, pe bază de prescripție medicală, în regim de compensare 100% (fără contribuție personală), a medicamentului OLAPARIB (denumire comercială B.), până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2021 aflat pe rolul Curții de Târgu Mureș, secția a II a civilă, de contencios administrativ și fiscal. În temeiul art. 997 alin. (3) din C. proc. civ. s-a solicitat ca executarea ordonanței să se facă fără somație sau fără trecerea unui termen.

Sentința instanței de fond Prin sentința nr. 40 din data de 16 iunie 2021, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele: Respinge excepțiile lipsei calității procesuale pasive invocate de către pârâții Guvernul României, Ministerul Sănătății și Casa Națională de Asigurări de Sănătate prin întâmpinările depuse la dosar, ca neîntemeiate. Respinge excepția inadmisibilității cererii invocată de către pârâtul Guvernul României ca neîntemeiată. Admite cererea de ordonanță președințială formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Ministerul Sănătății, Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Agenția Națională a Medicamentului și Dispozitivelor Medicale. Obligă pârâții să-i asigure reclamantului medicamentul OLAPARIB (denumire comercială B.) pe bază de prescripție medicală, în regim de compensare 100 % (fără contribuție personală), până la soluționarea dosarului nr. x/2021 al acestei instanțe. Asupra recursului de față;

Căile de atac exercitate în cauză Împotriva acestei sentințe au declarat recurs, în termen, pârâții Ministerul Sănătății, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței civile recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de ordonanță președințială, Casa Națională de Asigurări de Sănătate, solicitând admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, în sensul casării sentinței recurate și, rejudecând pe fond, respingerea, ca neîntemeiată a cererii de ordonanță președințială și Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței civile recurate și, în rejudecare, admiterea excepției calității procesuale pasive a Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România și, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată. În motivarea cererii de recurs întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. recurenta pârâtă ANMDMR a arătat că a invocat, pe cale de excepție, lipsa calității sale procesuale pasive în raport cu disp. art. 6 alin. (2) și (3) din OMS nr. 861/2014, excepție întemeiată, întrucât instanța a fost sesizată cu o cerere privind obligarea pârâtului la asigurarea tratamentului gratuit și nu cu privire la obligarea pârâtelor la introducerea acestui medicament în lista cuprinzând denumirile comune internaționale corespunzătoare medicamentelor de care beneficiază asigurații, cu sau fără contribuție personală, pe bază de prescripție medicală, în sistemul de asigurări sociale de sănătate, precum și denumirile comune internaționale corespunzătoare medicamentelor care se acorda în cadrul programelor naționale de sănătate. Mai arată că ANMDMR nu are atribuții în asigurarea tratamentului gratuity al unui asigurat și nu area calitate procesuală pasivă în cauză. In subsidiar, s-a arătat că în speță nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 997 din C. proc. civ., întrucât reclamanții nu au în favoarea lor o aparență a dreptului, în condițiile în care medicamentul nu figurează, potrivit H.G. nr. 720/2008 pe lista anexă corespunzătoare medicamentelor compensate pentru afecțiunile solicitate. De asemenea, a susținut recurentul că nici condiția neprejudecării fondului nu este îndeplinită, întrucât se solicită instanței exercitarea unui control de nelegalitate asupra refuzului nejustificat al autorității pârâte de a completa H.G. nr. 720/2008, astfel că cererea de ordonanță președințială este neîntemeiată. Medicamentul Olaparib (denumire comercială B.) pentru indicația glioblastom nu are prevăzută indicația terapeutică în protocolul cuprins în Ordinul Ministerului Sănătății nr. 564/499/2021, aprobată prin H.G. nr. 720/2008, și, mai mult decât atât, extinderea indicației nu a fost solicitată de către deținătorul autorizașiei de punere pe piață, conform dispozițiilor legale și nu poate fi compensat pentru această indicație. Pârâta a arătat că orice cerere de extindere de indicație terapeutică a medicamentului Olaparib (denumire comercială B.) pentru indicația terapeutică "glioblastom" se formulează în mod exclusiv de către deținătorul de autorizație de punere pe piață a medicamentului, în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 726/2004, însă acest deținător nu a adresat nicio cerere Agenției Europene a Medicamentului pentru extinderea indicațiilor terapeutice ale medicamentului în litigiu și la indicația solicitată de reclamant. Nu se poate reține o pasivitate a ANMDEMR, atâta timp cît deținătorulu autorizației de punere pe piață nu a depus cerere de evaluare a medicamentului pentru indicația terapeutică "glioblastom". De altfel, utilizarea medicamentului Olaparib (denumire comercială B.) pentru indicația terapeutică "glioblastom" se face off-label, iar în acest caz medicii și pacienții își asumă riscul folosirii unui medicament în afara indicațiilor aprobate. În recursul său, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta- pârâtă Casa Națională de Asigurări de Sănătate a criticat sentința recurată pentru nelegalitate, invocând, în esență, următoarele motive: În mod greșit instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Casei Naționale de Asigurări de Sănătate cu eludarea dispozițiilor legale aplicabile, legitimarea procesuală pasivă nu aparține CNAS în raport de obiectul cauzei și atribuțiile CNAS expres prevăzute de art. 280 din TITlul VIII din Legea nr. 95/2006. CNAS nu are nicio atribuție prevăzută în sarcina sa cu privire la extinderea indicațiilor unui medicament, deținătorul de autorizație de punere pe piață este responasibil în sensul menționat. În motivarea cererii de recurs a mai arătat că în mod greșit instanța de fond a apreciat că sunt întrunite condițiile de admisibilitate a ordonanței președințiale și că în favoarea reclamanților există aparența de drept, cu ignorarea cadrului normativ invocat de CNAS în cuprinsul întâmpinării depuse la dosarul cauzei, care justifica faptul că în favoarea reclamantului nu există aparența de drept, și anume: art. 241, 242 și 243 din Legea nr. 95/2006, republicată, cu modificările și completările ulterioare; art. 3 din H.G. nr. 720/2008, cu modificările și completările ulterioare; art. 3 alin. (1) și (2) din Ordinul ministrului sănătății nr. 1301/500/2008, cu modificările și completările ulterioare; art. 10 pct. 1 de la Anexa 2 la Ordinul ministrului sănătății nr. 398/2013, cu modificările și completările ulterioare. Medicamentul Avastin se regăsește în H.G. nr. 720/2008, fiind inclus în lista medicamentelor compensate, în cadrul Programului Național de Oncologie prevăzut la Secțiunea C2, din Sublista C din Anexa la actul normative invocate, însă nu are indicații pentru "glioblastom"., afecțiunea de care suferă reclamanta. Medicamentul Olaparib (denumire comercială B.) pentru indicația "glioblastom" nu are prevăzută indicația terapeutică în protocolul cuprins în Ordinul Ministerului Sănătății nr. 54/499/2021, aprobată prin H.G. nr. 720/2008, și, mai mult decât atât, extinderea indicației nu a fost solicitată de către deținătorul autorizașiei de punere pe piață, conform dispozițiilor legale și nu poate fi compensat pentru această indicație. Astfel, medicamentul Olaparib (denumire comercială B.) conform rezumatului caracteristicilor produsului este autorizat pentru indicațiile terapeutice: carcinom ovarian epitelial de grad înalt recidivat cu mutație BRCA (germinală și/sau somatică), neoplazie de trompă uterină sau neoplazie peritoneală primară, sensibile la medicamente pe bază de platină, cu răspuns complet sau parțial la chimioterapie pe bază de platină. Recurenta susține că pentru ca instanța de contencios administrativ să dispună obligarea pârâților la asigurarea medicamentului Olaparib (denumire comercială B.) pe bază de prescripție medicală, în regim de compensare 100% fără contribuție personală, ar fi trebuit să constate, la nivel de aparență un refuz nejustificat al pârâților de a acorda acest medicament, refuz care nu a existat din partea autorităților publice, în condițiile în care, indicația terapeutică de care suferă intimata reclamantă respectiv de "glioblastom" nu a fost autorizată la nivel european de către Agenția Europeană a Medicamentului si nici nu poate fi evaluate din oficiu de către ANMDM. Totodată această afecțiune nici nu au fost prevăzută în rezumatul caracteristicilor produsului (RCP-ul medicamentului Olaparib) emis deținătorului de autorizație de punere pe piață a medicamentului în litigiu de către autoritățile competente, în speța de față, de către Agenția Europeană a Medicamentului. Totodată această afecțiune nici nu a fost prevăzută în rezumatul caracteristicilor produsului (RCP-ul medicamentului Olaparib) emis deținătorului de autorizație de punere pe piață a medicamentului în litigiu de către autoritățile competente, în speța de față, de către Agenția Europeană a Medicamentului. Se mai precizează că afecțiunea de care suferă reclamanta nu a fost supusă evaluării de către ANMDM și nu deține decizie emisă de către ANMDM pentru extinderea indicațiilor terapeutice a medicamentului Olaparib, ca urmare a faptului că deținătorul de autorizație de punere pe piață a medicamentului în litigiu nu a solicitat acest lucru. Mai mult, nu au fost incluse în Protocolul obligatoriu de prescriere și administrare a medicamentului Olaparib (denumire comercială B.) în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate, prevăzut de Ordinul ministrului sănătății si al președintelui CNAS nr. 564/499/2021, cu modificările si completările ulterioare și nu au fost solicitate a fi autorizate și evaluate pentru a fi incluse în protocol de către deținătorul de autorizație de punere pe plată a medicamentului în litigiu. Se mai arată că, în cauza de față, nu se poate constata o pasivitate a autorităților publice, întrucât medicamentul solicitat de către intimată nu poate fi supus proceselor de autorizare și evaluare de către ANMDM, în condițiile legii, atât timp cât, deținătorul de autorizație de punere pe piață a medicamentului Olaparib (denumire comercială B.) nu a depus o cerere în sensul autorizării și evaluării medicamentului pentru indicațiile "qlioblastom". A mai menționat recurenta faptul că, prima instanță nu a reținut un aspect extrem de important pentru soluționarea cauzei si anume că, pentru ca un medicament să poată fi inclus cu o extindere de indicație terapeutică în Lista medicamentelor compensată, aprobată prin H.G. nr. 720/2008, cu modificările și completările ulterioare, acesta trebuie supus mecanismului de autorizare si ulterior, mecanismului de evaluare de către deținătorul de autorizație de punere pe piață sau reprezentantul legal al acestuia, în conformitate cu prevederile art. 704 si art. 706 din Legea nr. 95/2006, republicată, cu modificările si completările ulterioare, art. 4 alin. (2) lit. l) din H.G. nr. 734/2010, cu modificările si completările ulterioare (în ceea ce privește autorizarea medicamentului) și dispozițiile Ordinului nr. 861/2014, cu modificările si completările ulterioare (în ceea ce privește evaluarea medicamentului). În opinia recurentei, instanța de fond, prin pronunțarea acestei hotărâri judecătorești obligă CNAS să încalce prevederile legale aplicabile în materie si să exercite prerogative care nu sunt prevăzute de lege în sarcina sa, cu impact semnificativ asupra activității acestei instituții, nefiind posibilă substituirea cumulativă a CNAS, atât în drepturile si obligațiile caselor de asigurări de sănătate, cât și a furnizorilor de medicamente. În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentul- pârât Ministerul Sănătății a criticat sentința recurată pentru nelegalitate, invocând, în esență, următoarele motive: Instanța de fond în mod greșit a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Ministerul Sănătății, reținând că fiecare dintre pârâtele chemate în judecată are calitate procesuală pasivă, fiind implicate în procesul de elaborare a listei cu medicamentele de care beneficiază asigurații în sistemul de asigurări sociale de sănătate. Menționează însă, că Ministerul Sănătății nu are atribuții în gestionarea FNUASS, fond din care se derulează și se finanțează programul național de oncologie,ca program național curativ. Instanța de fond face confuzie între obligația de a acorda medicamente în regim de compensare 100% și obligația de includere în Listă, care sunt atribuții complet diferite și au titular diferiți, astfel că Ministerul Sănătății nu are atribuții cu privire la acordarea medicamentelor în regim de compensare 100%. Toată motivarea instanței din considerente cu privire la calitatea procesuală pasivă a Ministerului Sănătății se referă la atribuțiile acestuia de includere în Listă a medicamentului, fapt pentru care, opinează că nici instanța de fond nu a avut argumente cu privire la calitatea procesuală pasivă a Ministerului Sănătății în raport cu obiectul ordonanței președințiale. Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că soluția instanței de fond din sentința civilă nr. 40/2021 este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât dreptul reclamantei nu derivă din parcurgerea procedurii reglementate de art. 232 din Legea nr. 95/2006, și anume recunoașterea dreptului de a beneficia de un medicament ce nu se află pe lista menționată de acest text de lege. Se mai arată că în mod eronat, instanța de fond a reținut că în favoarea reclamantei există aparența dreptului, conturată de faptul că medicamentul Olaparib este inclus în schema pentru alte afecțiuni oncologice și din actele depuse la dosar a rezultat că urmare tratamentului administrat și achiziționat prin mijloace proprii s-a conturat o îmbunătățire relativă a stării de sănătate. Raportat la obiectul cererii de ordonanță președințială, reclamanta nu are în favoarea sa o aparență a dreptului, deoarece prin "pipăirea fondului" se constată că la nivel de aparență reclamanta în calitate de asigurat nu are dreptul în temeiul legii de a beneficia de compensare 100% pentru medicamentul solicitat în petitul acțiunii, conform art. 231 și 232 din Legea nr. 95/2006. Prin acordarea medicamentului Olaparib în regim de compensare 100% practic, instanța de fond a recunoscut dreptul reclamantei de a beneficia gratuit de medicamente făcând abstracție de cadrul legal referitor la asigurările de sănătate, prejudecând în acest fel fondul cauzei.

Apărarea formulată în cauză Intimata - reclamantă A., deși legal citată nu a formulat întâmpinare în cauză.

Soluția și considerentele instanței de recurs Examinând cu prioritate excepției inadmisibilității recursului declarat de pârâta Agenția Națională A Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România, invocată din oficiu, Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată, pentru următoarele considerente: Pârâta Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România a declarat un recurs incident, invocând prevederile art. 491 coroborate cu cele ale art. 474 alin. (1) din C. proc. civ. Înalta Curte reține că în conformitate cu prevederile art. 491 raportate la art. 472 alin. (1) C. proc. civ., intimatul este în drept, după împlinirea termenului de recurs, să formuleze recurs, în scris, în cadrul procesului, în care se judecă recursul formulat de partea potrivnică, printr-o cerere proprie, care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe. Așadar, recursul incident este o posibilitate acordată de legiuitor, părții care este nemulțumită de hotărâre, dar care nu are un interes pregnant de a o ataca, însă în recursul părții potrivnice, își exercită dreptul de a solicita schimbarea soluției. În prezenta cauză, partea potrivnică a recurentului incident, respectiv reclamanta, nu a declarat recurs în prezenta cauză, astfel că nu ne aflăm într-un cadru procesual în care demersul procesual al ANMDM să poată fi exercitat. Nu se poate aprecia că recurenții principali au interese contrare cu cele ale titularului recursului incident, cu atât mai mult cu cât motivele invocate sunt similare, astfel că, nefiind îndeplinite cerințele de admisibilitate menționate mai sus, recursul incident va fi respins ca inadmisibil. Cu privire la recursul declarat de pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate se reține că aceasta are atribuții în decontarea medicamentelor incluse în lista aprobată de H.G. nr. 720/2008, pentru care există protocoale terapeutice aprobate conform OMS nr. 564/499/2021 și care se finanțează prin programele naționale curative. Pe fondul cererii de ordonanță președințială, sub aspectul aparenței dreptului, ținând cont de circumstanțele concrete ale cazului, mai exact de gravitatea bolii și costul foarte ridicat al tratamentului, Înalta Curte reține că, în esență, dreptul invocat de reclamantă îl constituie dreptul la viață, drept care nu se poate realiza și conserva în concret decât prin urmarea tratamentului prescris și la care organismul reclamantei răspunde. Este real faptul că indicatiile terapeutice pentru medicamentele prescrise nu se poate realiza decât în condițiile Ordinului MS nr. 861/23.07.2014, prin depunerea unei documentații către Agenția Națională a Medicamentelor și a Dispozitivelor Medicale, din care să rezulte îndeplinirea criteriilor prevăzute în cuprinsul ordinului, urmată de emiterea unei decizii favorabile din partea acestei instituții. Procedura de mai sus este însă una laborioasă, care presupune adunarea de dovezi științifice, tehnice și financiare din surse multiple (spre exemplu, este necesară demonstrarea utilizării produsului pe scară largă la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene și menținerea unei abordări unitare) ceea ce implică o perioadă lungă de timp. Or, timpul este exact elementul care lipsește intimatei-reclamante, întrucât orice întârziere poate avea consecințe deosebit de grave, punând în pericol chiar dreptul la viață al acesteia. Aceste aspecte vin să contureze aparența de drept la care se referă art. 997 C. proc. civ. O soluție contrară ar constitui, în opinia Înaltei Curți, o lezare gravă a dreptului la viață și sănătate, imposibil de acceptat într-o societate ce se pretinde protectoare a unor drepturi și libertăți fundamentale. În Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, la articolul 2 din Titlul I - Drepturi și libertăți, este stipulat Dreptul la viață, care, conform Constituției și legilor în materie, este garantat și protejat și în România. Unul din elementele esențiale ale asigurării dreptului la viață, îl reprezintă asigurarea sănătății persoanei, prin sistemul instituțiilor de sănătate publică și cel al asigurărilor de sănătate. Pactul internațional privind drepturile economice, sociale și culturale prevede de asemenea, în art. 12: "Statele (...) recunosc dreptul pe care îl are orice persoană de a se bucura de cea mai buna sănătate fizică și mentală pe care o poate atinge." De altfel, Rezoluția Parlamentului European din 10 aprilie 2008 privind combaterea cancerului în Uniunea Europeană extinsă a sesizat "diferențele surprinzătoare și inacceptabile la nivelul calității serviciilor oferite de centrele pentru tratarea cancerului, al centrelor de radioterapie și al accesului la medicamente împotriva cancerului" și a îndemnat, în art. 30 al acestei rezoluții, Comisia și statele membre să se asigure că medicamentele pentru tratarea cancerului să fie disponibile în egală măsură în toate statele membre, pentru toți pacienții care au nevoie de ele. În speță, instanța de recurs apreciază că, prin refuzul acordării, cu titlu provizoriu, până la o pronunțare asupra fondului pretențiilor, a unor servicii medicale specializate, s-ar leza intimatei dreptul la sănătate și implicit la viață. Referitor la critica invocată de către recurenta Casa Națională de Asigurări de Sănătate privind neprejudecarea fondului, Înalta Curte reține că și aceasta este nefondată. Condiția de admisibilitate ce vizează neprejudecarea fondului presupune o examinare a existenței dreptului și a normei aplicabile, de natură să confere acestuia o aparență de legalitate și temeinicie, condiție îndeplinită în cauză. În raport cu prevederile art. 997 din C. proc. civ., instanța poate analiza doar aparența dreptului invocat, iar măsurile luate nu trebuie să rezolve litigiul în fond și nici să facă imposibilă restabilirea situației de fapt ca efect al executării lor, nefiind posibil ca în cadrul acestei proceduri speciale să tranșeze fondul raportului litigios. În cauză, solicitarea intimatei-reclamante de obligare a pârâților la asigurarea accesului la medicația prescrisă în regim de compensare 100%, pentru un interval limitat de timp se încadrează în prevederile legale menționate, pentru că nu implică măsuri care să rezolve litigiul în fond și nici care să facă imposibilă restabilirea situației de fapt, întrucât instanța nu se pronunță într-un astfel de caz în sensul obligării pârâților la includerea acelui medicament în lista prevăzută de art. 231 și următoarele din Legea nr. 95/2006, pentru ca un număr nedeterminat de pacienți să beneficieze de o asemenea măsură, după cum nici nu stabilește un drept definitiv al reclamantei în sensul solicitat. De altfel, Înalta Curte constată că medicamentele din litigiu sunt incluse în Lista cuprinzând denumirile comune internaționale corespunzătoare medicamentelor de care beneficiază asigurații, cu sau fără contribuție personală, pe bază de prescripție medicală, în sistemul de asigurări sociale de sănătate, precum și denumirile comune internaționale corespunzătoare medicamentelor care se acordă în cadrul programelor naționale de sănătate, aprobată prin H.G. nr. 720/2008, dar pentru alte indicații terapeutice. Relevante în prezenta cauză sunt și o parte dintre considerentele Hotărârii Panaitescu împotriva României, din 10 aprilie 2012, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 2 din Convenție, sub aspect procedural, în cazul unui reclamant bolnav de cancer căruia statul român nu i-a decontat integral un medicament (Avastin), deoarece acesta nu era inclus în lista medicamentelor decontate: "28. Curtea a admis faptul că nu este imposibil ca actele și omisiunile autorităților în materie de politica sănătății să angajeze, în anumite împrejurări, răspunderea acestora în temeiul art. 2. Cu toate acestea, în cazul în care un stat membru a luat măsuri corespunzătoare pentru a asigura înalte standarde profesionale în rândul angajaților din domeniul sănătății și protejarea vieților pacienților, Curtea nu poate accepta ideea că niște chestiuni precum eroarea de judecată a personalului din domeniul sănătății sau coordonarea neglijentă între membrii personalului din domeniul sănătății în tratamentul unui pacient sunt suficiente, în sine, să angajeze răspunderea unui stat contractant din perspectiva obligațiilor lui pozitive în temeiul art. 2 din convenție pentru apărarea vieții [a se vedea Powell împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 45305/99, CEDO 2000-V și Öneryildiz împotriva Turciei (MC), nr. 48939/99, pct. 71, CEDO 2004-XII]. 29. Curtea reamintește că abordarea sa față de interpretarea art. 2 este ghidată de ideea că obiectul și scopul convenției ca instrument pentru protecția persoanelor impune interpretarea dispozițiilor sale și aplicarea lor astfel încât garanțiile acesteia să fie practice și efective (a se vedea, de exemplu, Yașa împotriva Turciei, 2 septembrie 1998, pct. 64, Culegere de hotărâri și decizii 1998-VI). 30. În cazul de față, capătul de cerere invocat în fața Curții este că autoritățile naționale nu au făcut ceea ce era de așteptat din partea lor, nu numai de către reclamant, ci și de către instanțele interne (supra, pct. 13-14), care le-au ordonat să îi asigure reclamantului medicamentele necesare ca să se trateze de boala care în cele din urmă i-a cauzat moartea." Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate împotriva 40 din data de 16 iunie 2021 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a cadrului normativ aplicabil și a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte constată că recursul formulat de pârâtul Ministerul Sănătății este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. În primul rând, în aplicarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ., privind încadrarea motivelor de casare în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., instanța de recurs constată că recurenții invocă lipsa calității procesuale pasive, excepție invocată și în fața instanței de fond însă respinsă de aceasta ca neîntemeiată. Această critică nu poate fi însă analizată prin prisma motivelor de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocate de recurenți ci prin prisma motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. ce privește încălcarea regulilor de procedură, întrucât calitatea procesuală pasivă constituie una dintre condițiile esențiale de exercitare a acțiunii civile, înscriindu-se astfel în categoria "regulilor de procedură" în accepțiunea art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar nu în categoria normelor de drept material a căror încălcare sau nerespectare este reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În aceste coordonate, analizând excepția privind lipsa calității procesuale a recurentului pârât Ministerul Sănătății, instanța de recurs are în vedere faptul că, potrivit art. 32 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. calitatea procesuală este una dintre condițiile exercitării acțiunii civile. Art. 36 teza I din C. proc. civ. arată despre calitatea procesuală că aceasta rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Ca urmare, în esență, calitatea procesuală presupune: (i) o identitate între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății, respectiv (ii) o identitate între persoana pârâtului (persoana chemată în judecată) și persoana obligată în raportul juridic dedus judecății sau persoana fată de care se urmărește să se stabilească un drept. Această identitatea trebuie să se materializeze prin echivalența dintre persoana reclamantului și titularul dreptului, respectiv pârâtul și cel obligat la respectarea dreptului. Potrivit art. 40 C. proc. civ., în cazul lipsei calității procesuale, instanța va respinge cererea ori apărarea formulată ca fiind făcută de o persoană sau împotriva unei persoane fără calitate. Și în procedura contenciosului administrativ trebuie îndeplinite condițiile generale de exercitare a acțiunii civile prevăzute în C. proc. civ., respectiv aspectele referitoare la capacitatea procesuală, calitatea procesuală, interesul de a acționa și afirmarea unui drept, cu luarea în considerare a trăsăturilor specifice raportului de drept public dedus judecății. Această particularitate rezultă din faptul că dreptul administrativ operează cu noțiunile de "capacitate de drept public" și de "capacitate administrativă", care au un conținut diferit față de capacitatea juridică civilă. În acțiunea de contencios administrativ, calitatea procesuală pasivă aparține, în primul rând, în litigiile având ca obiect anularea unui act administrativ, potrivit legii (art. 1 alin. (1) și art. 13 alin. (1) din Legea 554/2004), autorității publice care a emis (adoptat) actul atacat. Pe de altă parte Legea 554/2004 reglementează și acțiunea formulată împotriva autorității/instituției publice care a refuzat nejustificat să soluționeze cererea referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, care nu a răspuns solicitantului în termenul legal. În această situație Legea 554/2004 reglementează acțiunea în obligarea autorității publice la emiterea unui act administrativ sau la îndeplinirea unei operațiuni administrative, care este o acțiune personală, fără caracter patrimonial, prin care orice persoană vătămată într-un drept al său sau ori într-un interes legitim, prin nesoluționarea în termen legal a cererii sale sau prin refuzul nejustificat al soluționării acesteia se adresează instanței de contencios administrativ pentru recunoașterea dreptului sau a interesului pretins și repararea pagubei suferite. Calitate de pârât (calitate procesuală pasivă) o are în această ipoteză autoritatea publică ce nu a soluționat în termen legal cererea reclamantului sau care a refuzat nejustificat soluționarea acesteia. Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea 554/2004, nesoluționarea în termenul legal a unei cereri rezultă din faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen iar lit. i) a aceleiași dispoziții legale arată că refuzul nejustificat de a soluționa o cerere se referă la exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane. Astfel, se poate solicita recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, privat sau public, în sensul obligării pârâtului să adopte o anumită conduită. Spre exemplu, s-ar putea solicita emiterea unui act, a unui certificat sau chiar încheierea unui contract administrativ. Prin acțiunea în obligarea autorității publice la emiterea unui act administrativ sau îndeplinirea unei operațiuni administrative reclamantul poate solicita, potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și obligarea pârâților la repararea pagubelor materiale și morale ce i-au fost cauzate prin refuzul emiterii actului administrativ. Potrivit art. 19 din aceeași lege, cererea de despăgubiri poate fi formulată și pe cale separată, în termen de 6 luni de la data când a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. Această cerere este însă, așa cum arată dispozițiile legale anterior citate, una subsidiară celei prin care se solicită anularea unui act administrativ sau obligarea autorității publice la emiterea unui act administrativ sau îndeplinirea unei operațiuni administrative. Ca urmare și în situația acțiunii în obligarea autorității publice la emiterea unui act administrativ sau îndeplinirea unei operațiuni administrative, calitatea procesuală pasivă se raportează la capacitatea de drept public (capacitate administrativă) a autorității chemate în judecată de a emite un act administrativ sau a îndeplini o anumită operațiune administrativă. În speța dedusă judecății obiectul cererii de ordonanță președințială constă în solicitarea reclamantei ca pârâții să i se asigure, pe bază de prescripție medicală în regim de compensare 100% (fără contribuție personală), medicamentul Olaparib (denumire comercială B.) până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2021 aflat pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Or, a asigura, potrivit înțelesului comun al termenului înseamnă a oferi o garanție pentru înfăptuirea unui lucru; a face ca înfăptuirea să fie sigură. Astfel, se remarcă în primul rând că obiectul prezentei cereri de ordonanță președințială excede obiectului acțiunii în contencios administrativ care, potrivit art. 8 alin. (1) din Legea 554/2004 poate consta, așa cum s-a prezentat și anterior, într-un act administrativ sau în faptul nesoluționării în termen a unei cereri referitoare la un drept subiectiv sau un interes legitim, precum și în refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri cu acest obiect sau refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim. Se remarcă faptul că ipotezele reglementate de lege se referă la fapte personale ale autorității/instituției publice chemate în judecată, care intră în sfera sa de competență, iar nu la posibilitatea ca aceasta să garanteze înfăptuirea unui lucru de către o altă persoană. Astfel, raportat la speța dedusă judecății se reține că în conformitate cu prevederile art. 241 alin. (3) din Legea nr. 95/2006, Contractul-cadru care reglementează condițiile acordării asistenței medicale, a medicamentelor și a dispozitivelor medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate și art. 2 din Legea farmaciei, nr. 266/2008, medicamentele care se acordă în ambulatoriu în cadrul programelor naționale de sănătate curative se eliberează prin farmaciile aparținând unităților sanitare prin care acestea se derulează sau alte farmacii, după caz. Cu alte cuvinte, pe calea contenciosului administrativ se poate solicita autorității pârâte să îndeplinească un anumit act/operațiune administrativă din sfera sa de competență iar nu să garanteze îndeplinirea unui fapt ce cade în sfera de competență a unei alte autorități, instituții sau persoane juridice de drept privat. În acest context, relativ la capacitatea procesuală pasivă a recurentului pârât Ministerul Sănătății, aceasta nu poate fi analizată decât în raport cu obiectul acțiunii privit corelat cu capacitatea administrativă a acestuia, respectiv atribuțiile sale legale în materie. În cadrul acestei analize se rețin următoarele: Este adevărat că art. 241 alin. (1) din Legea 95/2006, privind reforma în domeniul sănătății, cu modificările și completările ulterioare, prevede dreptul asiguraților de a beneficia de medicamente cu sau fără contribuție personală, însă acest drept nu este absolut, fiind condiționat de existența unei prescripții medicale pentru medicamentul necesar iar acest medicament trebuie să fie cuprins în lista de medicamente prevăzută la art. 242. Potrivit art. 242 alin. (1) din Lege 95/2006: "Lista cu medicamente de care beneficiază asigurații cu sau fără contribuție personală se elaborează de către Ministerul Sănătății și CNAS, cu consultarea CFR, și se aprobă prin hotărâre a Guvernului." Astfel, pârâții în cauză au, fiecare, atribuții legale partajate în introducerea în listă a medicamentelor de care beneficiază asigurații cu sau fără contribuție personală, însă aceasta nu poate conduce la concluzia că au în comun atribuții în "a asigura" un anumit medicament unei persoane determinate. În acest sens se reține că potrivit art. 6 alin. (2) din Ordinul nr. 861/2014 Ministerul Sănătății, alături de ANMDM și Guvernul României este parte în procesul de evaluare și includere în Listă a unui medicament și are calitate procesual pasivă într-o acțiune având ca obiect includerea în Listă a medicamentului însă nu are atribuții în decontarea medicamentelor incluse în Lista aprobată de H.G. nr. 720/2008, pentru care există protocoale terapeutice aprobate conform OMS/CNAS nr. 1301/500/2008 și nici în acordarea acestora către pacienți. Mai mult, se are în vedere că Ministerul Sănătății nu are temei legal de decontare a unor medicamente ce nu fac parte din programele naționale de sănătate publică. Astfel, Ministerul Sănătății finanțează programele naționale de sănătate publică, iar CNAS finanțează programele naționale curative. În concluzie, Ministerul Sănătății nu are temei legal să finanțeze programele naționale curative din care face parte și programul național de boli oncologice, respectiv pentru glioblastom, afecțiune de care suferă reclamanta, care este boală oncologică. Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 544/2004 și dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va dispune admiterea recursul pârâtul Ministerul Sănătății, va casa în parte hotărârea recurată, iar în rejudecare se va dispune respingerea acțiunii în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătății, pentru lipsa calității procesuale pasive.