ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5676/2021

Ședința publică din data de 18 noiembrie 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 09.09.2015, sub nr. x/2015, reclamanta Agenția Domeniilor Statului a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, anularea încheierii nr. 37/18.08.2015 emisă de pârâtă.

Prin sentința civilă nr. 1925 din 6 iunie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 1925/06.06.2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a promovat recurs reclamanta Agenția Domeniilor Statului, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal la data de 01 ianuarie 2017, sub nr. x/2015.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 1690 din 28 martie 2019, a admis recursul formulat de Agenția Domeniilor Statului împotriva sentinței civile nr. 1925 din 06 iunie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Instanța de recurs a reținut ca fiind întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., iar conform îndrumărilor acesteia instanța de fond urma să examineze toate cererile și argumentele invocate de reclamantă prin acțiune și de pârâtă prin întâmpinare.

În rejudecare cauza a fost înregistrată la 27.05.2019 sub nr. x/2015*.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal-veche, prin sentința nr. 70 din 03 martie 2020, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta Agenția Domeniilor Statului, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, și, în consecință,

A anulat în parte încheierea nr. 37/18.08.2015 emisă de Curtea de Conturi a României, cu privire la următoarele măsuri:

- Măsura I.7. din Decizia nr. X/D18/02.07.2015 emisă de Curtea de Conturi, referitoare la contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 52 din 18.10.2000 și nr. 1 din 07.03.2001 privind S.C. Unirea Mănăstirea S.A. și S.C. Tohani S.A., referitoare la intensificarea de către ADS a activității de monitorizare a contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni și a contractelor de concesiune, având în vedere aspectele constatate urmare a controlului efectuat, inclusiv pentru cele prezentate la pct. 1.2. din constatări;

- Măsura I.2 din Decizia nr. X/D18/02.07.2015 emisă de Curtea de Conturi, referitoare la contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 1/07.03.2001 privind S.C. Tohani S.A. referitoare la modalitatea prin care cumpărătorul S.C. Tohani S.A. și-a realizat angajamentul investițional asumat prin Contractul de vânzare cumpărare acțiuni nr. x/07.03.2001, precum și luarea de măsuri sub aspectul prezentat la pct. 1.3. din constatări.

A respins cererea reclamantei Agenția Domeniilor Statului referitoare la anularea în parte a Deciziei nr. X/D18/02.07.2015 emisă de pârâta Curtea de Conturi în privința anulării măsurilor identificate ca fiind nr. I.3; I.4; I.5; I.6; II.1; II.2; II.3; II.4; II.7. din cuprinsul aceleiași decizii a Curții de Conturi.

A respins restul pretențiilor reclamantei.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanta Agenția Domeniilor Statului și pârâta Curtea de Conturi a României, criticând-o pentru nelegalitate.

6.1. Recursul reclamantei a fost întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., partea solicitând admiterea căii de atac astfel cum a fost formulată și casarea în parte a sentinței atacate, cu consecința admiterii în tot a cererii de chemare în judecată.

Referitor la măsurile I.6 și II.4, privitoare la S.C. A. S.A. MEDGIDIA, arată că la încheierea Actului Adițional nr. 1/10.04.2004 la Contractul de concesiune nr. x/22.04.2002, prin care s-a modificat partenerul contractual, respectiv B. cu S.C. A. S.A. Medgidia, a trebuit să pună în balanță prevederile O.U.G. nr. 88/1997, aprobată de Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare, din care rezultă că Asociațiile sunt persoane juridice de drept privat fără scop lucrativ constituite cu scopul dobândirii de acțiuni emise la societățile comerciale și a optat pentru schimbarea partenerului contractual în ideea că se va reuși recuperarea debitelor de la societatea comercială, având în vedere patrimoniul acesteia, dat fiind că în unele situații a reușit înscrierea la masa credală a societății, cu debitele înregistrate de către partenerul contractual - asociație.

Noul contract de concesiune a fost încheiat cu B. Fvimed Medgidia, în calitate de Cumpărător al acțiunilor societății, dar ulterior, în data de 10.04.2004, S.C. A. S.A. s-a subrogat în toate drepturile și obligațiile C. ce decurg din prevederile Contractului de concesiune nr. x din 22.04.2002, prin încheierea și semnarea actului adițional nr. x din 10.04.2004.

Instanța de fond nu a ținut cont de prevederile legale care reglementează privatizarea, astfel că se impun următoarele precizări:

Privatizarea are ca scop vânzarea acțiunilor Statului Român către investitori interesați, sens în care reamintește că Statul Român a oferit spre vânzare un pachet de 1.264.935 acțiuni, reprezentând 79,19 % din capitalul social al A. S.A., deci nu se putea, la acel moment, ca S.C. A. S.A, unde Statul deținea pachetul majoritar, să participe la privatizarea propriului pachet de acțiuni.

Schimbarea partenerului contractual, recomandată de către experții Curții de Conturi, Divizia controlului instituțiilor publice [...] și administrării patrimoniului unor instituții publice, prin procesul-verbal de constatare din 30.04.2004 se putea realiza doar după ce acționarul majoritar nu mai este Statul Român, sens în care s-a întocmit Actul Adițional nr. 1/10.04.2004, știut fiind că la acea dată acționarul majoritar era B. "FVIMED" Medgidia, iar cazul invocat în întâmpinarea Curții de Conturi se aplică în situația în care se privatizează pachete minoritare de acțiuni deținute de către Statul Român.

Instanța de fond nu a avut în vedere faptul că la data întocmirii Actului Adițional nu avea loc nicio negociere/renegociere a Contractului de vânzare cumpărare de acțiuni, ci se punea în discuție, ca și în alte cazuri similare, o problemă de natură economică, legată, pe de o parte, de aplicarea măsurilor dispuse prin procesul-verbal de constatare din 30.04.2004 încheiat de către Curtea de Conturi, prin care se recomanda tocmai schimbarea partenerului în sensul în care a fost întocmit Actul Adițional nr. 1/10.04.2004 și de precizările O.U.G. nr. 88/1997, aprobată de Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare, din care rezulta ca B.. sunt persoane juridice de drept privat, fără scop lucrativ, constituite cu scopul dobândirii de acțiuni emise la societățile comerciale, care se dizolvă când scopul pentru care au fost constituită a fost realizat, respectiv când acțiunile au fost plătite și distribuite membrilor asociației, iar, pe de altă parte, posibilitatea de a angaja ca partener în cadrul Contractului de concesiune a S.C. A. S.A., care cu toate dificultățile economice desfășura o activitate lucrativă și avea un capital social care conferea posibilitatea plății/recuperarea debitelor reprezentând redevență și realizarea investițiilor în teren.

În ceea ce privește măsurile dispuse la punct. I.5, II.1, II. 3, II.4 și II.7 din Decizia nr. X/D18/02.07.2015 referitoare la contractul de concesiune nr. x/07.11.2001, încheiat cu S.C. D. S.A., județul Prahova, arată că o parte din investițiile prevăzute în acesta au fost efectuate în mod direct de către S.C. D. S.A., iar o parte de către S.C. Tohani S.A. în baza Contractului de mandat nr. x/15.01.2003 prin care S.C. Tohani S.A. este împuternicită de către S.C. D. S.A. să efetueze investițiile prevăzute la punctul 7.1.16. din contract. În Contractul de mandat nr. x/15.01.2003 se menționează că "sumele cheltuite să fie recuperate de către mandatară de la mandantă pe măsura efectuării investițiilor prevăzute".

Ca urmare, modul de recuperare a sumelor de către mandatară de la mandantă, nu intra în atribuțiile sale, obiectivul Statului român, reprezentat de E.., find efectuarea investițiilor în teren, în cuantumul și la termenele stabilite prin contract.

Mai susține recurenta și că intimata-pârâta a dispus măsurile respective în considerarea unui act normativ care era abrogat la data încheierii Contractului de concesiune nr. x/07.11.2001, respectiv O.U.G. nr. 198/1999.

Cu privire la măsura II.2 arată că nerepunerea pe rol a Dosarului nr. x/2004 nu este cauza producerii și nerecuperării prejudiciului, iar această măsură era inoportună și inutilă în condițiile în care contractul de concesiune nr. x/18.10.2000 constituia titlu executoriu.

În conformitate cu O.U.G. nr. 64/2005 art. 1 alin. (2) "dispozițiile cap. VIII, IX și X din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/1998 privind valorificarea unor active bancare, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se aplică și Agenției Domeniilor Statului în calitate de instituție implicată în procesul de privatizare." De asemenea, la art. 3 se prevede că "procedurile cuprinse în dispozițiile legale menționate la art. 1 alin. (2) se aplică și în cazul contractelor încheiate de Agenția Domeniilor Statului cu partenerii contractuali, având ca obiect orice formă de exploatare eficientă a terenurilor cu destinație agricolă."

Mai mult, potrivit articoului unic, alin. (1) din Legea nr. 94/2010, "dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 51/1998 privind valorificarea unor active ale statului, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se aplică și Agenției Domeniilor Statului în calitate de instituție implicată în procesul de privatizare, iar la art. 2 din Legea nr. 94/2010 se dispune că "toate contractele încheiate de Agenția Domeniilor Statului constituie titluri executorii".

Așadar, dispozițiile Legii nr. 190/2004 coroborate cu dispozițiile O.U.G. nr. 64/2005 devin aplicabile tuturor contractelor de concesiune, în baza cărora deține o creanță, ce urmează a fi recuperată.

Pe de altă parte, chiar Curtea Constituțională prin Deciziile nr. 719/2006, nr. 380/2007 și nr. 708/2007 a constatat că dispozițiile O.U.G. nr. 64/2005 sunt constituționale, arătând că o lege nouă "este aplicabilă de îndată tuturor situațiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum și tuturor efectelor produse de situații juridice formate, după abrogarea legii vechi".

Ca urmare, nu mai era utilă și oportună repunerea pe rol a dosarului nr. x/2004 în vederea obținerii unui titlu executoriu al creanței, atât timp cât ADS deținea deja un titlu executoriu, reprezentat de contractul de concesiune.

6.2. Pârâta Curtea de Conturi a României și-a întemeiat recursul pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței atacate și rejudecarea cauzei cu consecința respingerii acțiunii reclamantei ca neîntemeiată.

În dezvoltarea motivului de casare invocat a susținut că hotărârea de fond pronunțată în rejudecare a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor legale incidente în speță, respectiv dispozițiile art. 43 lit. c) din Legea nr. 94/1992, în continuare reluând prezentarea situației de fapt și a constatărilor echipei de control.

Prin întâmpinarea formulată la data de 02.09.2020, recurenta-reclamantă Agenția Domeniilor Statului a invocat excepția nulității recursului pârâtei pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar pe fondul recursului a solicitat respingerea acestuia ca neîntemeiat.

La data de 11.09.2020, recurenta-pârâtă Curtea de Conturi a României a formulat, la rândul său, întâmpinare la recursul reclamantei, solicitând respingerea acestuia ca nefondat și menținerea sentinței de fond ca legală și temeinică, iar la 01.10.2020 partea a formulat răspuns la întâmpinarea recurentei-reclamante, solicitând respingerea ca nefondată a excepției nulității recursului, invocată de recurenta-reclamantă, precum și admiterea propriului recurs astfel cum a fost formulat.

La termenul de dezbateri din data de 04 noiembrie 2021, Înalta Curte a pus în discuția contradictorie a părților excepția nulității recursului pârâtei Curtea de Conturi a României, reținând cauza în pronunțare pe excepția invocată și pe fondul recursurilor.

Înalta Curte urmează a analiza, cu prioritate, conform art. 248 C. proc. civ., în condițiile art. 489 alin. (2) raportat la art. 499 C. proc. civ., excepția nulității recursului ridicată din oficiu.

8.1. Astfel, instanța de control judiciar constată că recursul nu îndeplinește cerințele de formă prevăzute de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Din lecturarea susținerilor recurentei-pârâte, rezultă că acesta a invocat formal motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă fără a evidenția niciun element de nelegalitate a sentinței atacate care să se poată încadra în motivul de casare menționat.

Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înțelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

În acest sens, este de subliniat faptul că prin dispozițiile art. 489 C. proc. civ. se sancționează cu nulitatea nemotivarea recursului, înțeleasă atât în contextul în care cererea de exercitare a căii de atac nu cuprinde nicio critică la adresa hotărârii atacate (ipoteza prevăzută la alin. (1) al articolului menționat) dar și în situația în care motivele expuse în cererea de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 (ipoteza prevăzută la alin. (2) al articolului).

Înalta Curte are în vedere faptul că noțiunea de motivare a recursului trebuie înțeleasă pornind de la trăsăturile specifice ale acestei căi de atac și continuând, apoi, cu faptul că motivele de casare sunt expres și limitativ prevăzute la art. 488 alin. (1) punctele1-8 C. proc. civ.

Reglementând calea de atac a recursului, legiuitorul prevede, fără echivoc, că scopul acestei căi extraordinare de atac este acela de a supune instanței de control judiciar competente examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Suplimentar celor arătate anterior, se impune a fi precizat faptul că obligația de motivare a recursului presupune concretizarea criticilor recurentului în raport de soluția instanței de fond, astfel că motivarea imprecisă sau generală atrage sancțiunea nulității recursului, în condițiile prevăzute de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Raportat cu cele reținute, analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că deși, la nivel formal, recurenta-pârâtă Curtea de Conturi a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cererea de exercitare a căii de atac nu cuprinde o dezvoltare concretă a ipotezelor avute în vedere de legiuitor pentru reglementarea acestui motiv de casare.

Recurenta, după cum s-a expus la pct. 6.2 al prezentei decizii, s-a limitat la a reitera situația de fapt, conținutul acțiunii, soluția pronunțată de prima instanță și aspectele reținute în cuprinsul Deciziei nr. X/D18/02.07.2015 la punctele I.2 fără, însă, a circumstanța în niciun mod critica și fără a motiva de ce instanța de fond ar fi încălcat sau ar fi aplicat greșit normele de drept material incidente cauzei.

Această critică ar fi presupus, în primul rând, identificarea explicită a normei sau normelor de drept material aplicabile cauzei și apoi demonstrarea modului în care măsurile adoptate de instanța fondului încalcă sau reprezintă o greșită aplicare a acestor norme de drept material.

Or, recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, nefiind menit a corecta eventualele greșeli de apreciere a situației de fapt deduse judecății, instanța de recurs fiind competentă a verifica exclusiv încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material sau procesual.

O astfel de abordare nu satisface exigențele art. 486 C. proc. civ., astfel că devin aplicabile dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., motiv pentru care va fi admisă excepția nulității recursului.

8.2. Analizând sentința recurată prin prisma dispozițiilor legale incidente, în raport de criticile invocate de recurenta-reclamantă Agenția Domeniilor Statului și de apărările formulate de intimata-pârâtă Curtea de Conturi prin întâmpinarea formulată în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce succed.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că, în înțelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum și prin violarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege.

Referitor la măsurile I.6 și II.4 recurenta-reclamantă susține, în esență, că schimbarea partenerului contractual a fost recomandată prin procesul-verbal de constatare din 30.04.2004 încheiat de către Curtea de Conturi, așa încât Actul Adițional nr. 1/10.04.2004 a fost încheiat în sensul acestor recomandări și în conformitate cu precizările din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată de Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare.

Înalta Curte, în acord cu judecătorul fondului, reține că nu poate fi primit acest motiv de nelegalitate, întrucât măsura dispusă a avut în vedere încălcarea prevederilor art. 62, alin. (2), lit. d), din) H.G. nr. 626/2001pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 268/200, din conținutul căruia rezultă că era interzisă transmiterea de către E.. a dreptului de exploatare asupra terenului către o societate aflată în reorganizare judiciară sau faliment.

Faptul că în urma unui control anterior al Curții de Conturi s-a recomandat schimbarea partenerului contractual, nu scutea pe recurenta-reclamantă de obligația de a respecta dispozițiile 62 alin. (3) lit. d) din H.G. nr. 626/2001, așa încât noul partener să fie selectat dintre persoanele juridice care îndeplineau toate condițiile impuse de lege pentru a obține calitatea de concesionar.

În ceea ce privește măsurile dispuse la punct. I.5, II.1, II. 3, II.4 și II.7 din Decizia nr. X/D18/02.07.2015 referitoare la contractul de concesiune nr. x/07.11.2001, încheiat cu S.C. D. S.A., județul Prahova, o primă critică se referă la faptul că, în ceea ce privește măsurile dispuse cu privire la redevența pentru terenul neagricol, măsurile au fost dispuse în considerarea unui act normativ care era abrogat la data încheierii contractului de concesiune.

Înalta Curte constată că în decizia contestată s-a reținut, în esență, că deși contractul de concesiune nr. x/7.11.2001 a fost încheiat pentru suprafața de 2092 ha teren agricol și pentru suprafața de 229 ha teren neagricol, pentru această din urmă suprafață s-a menționat că "nu se datorează redevență", aceasta fiind stabilită abia prin actul adițional nr. x/18.08.2005. Practic, ceea ce i s-a imputat recurentei-reclamante este încheierea unui contract de concesiunea pentru o suprafață de 229 ha teren fără a fi stabilită obligația concesionarului de a plăti redevența, reținând-se încălcarea dispozițiile art. 1

1

alin. (1) din Legea nr. 219/1998 și cele ale art. 4 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 198/1999, preluate de Legea nr. 268/2001 și H.G. nr. 626/2001, în sensul că nu există o diferență de tratament juridic între terenurile concesionate după cum acestea sunt agricole sau neagricole.

Se constată astfel că obligația încasării redevenței a fost reținută prin raportare la mai multe acte normative, iar în ceea ce privește dispozițiile din O.U.G. nr. 198/1999, abrogată prin Legea nr. 268/2001, s-a făcut precizarea că dispozițiile avute în vedere au fost preluate de actul normativ prin care aceasta a fost abrogată, critica nefiind întemeiată.

Cu privire la obligațiile referitoare la îndeplinirea angajamentului investițional pentru dezvoltarea exploatației, stabilit în contractul de concesiune nr. x/7.11.2001, recurenta-reclamantă susține că o parte din investiții au fost făcute de către S.C. Tohani S.A., iar o parte de către S.C. D. S.A., în baza contractului de mandat nr. x/15.01.2003, nefiind obligația sa de a urmări modul de recuperare a sumelor de către mandatară de la mandată.

Critica este neîntemeiată, întrucât obligația stabilită în sarcina recurentei se referă la verificarea modului de realizare a angajamentului investițional asumat prin contractul de concesiune, reținând-se că deși pentru anul 2002 au fost prezentate documente referitoare la executarea unor lucrări și prestarea unor servici, nu rezultă că beneficiarul acestora ar fi fost S.C. Tohani S.A. și că pentru anii investiționali 2003, 2004, 2005, 2006 și 2007 nu au fost prezentate documente din care să rezulte realizarea investițiilor, așa cum au fost prevăzute în contract.

Înalta Curte reține că obligația recurentei-reclamante era aceea de a urmări și a confirma realizarea angajamentul investițional asumat de către S.C. D. S.A. prin contractul de concesiune.

Prin contractul de mandat nr. x/15.01.2003, încheiat fără acordul Agenției Domeniului Statului, concesionarul S.C. D. S.A. a mandatat societatea privatizată S.C. Tohani S.A., care era de fapt beneficiara investițiilor, să realizeze aceste investiții, urmând să achite contravaloarea acestora.

În condițiile în care, pentru a se justifica realizarea investițiilor, au fost prezentate documente cu privire la achiziționarea de diverse bunuri și servicii de către societatea privatizată, recurenta-reclamantă avea obligația de a verifica dacă acestea au fost utilizate pentru realizarea lucrărilor de investiții prevăzute în contract și, în caz afirmativ, dacă S.C. D. S.A. a achitat către S.C. Tohani S.A. contravaloarea acestora, în lipsa acestor verificări neputându-se conchide că investițiile au fost realizate.

Ca urmare, obligația stabilită prin decizia contestată nu se referă la verificarea îndeplinirii obligațiilor asumate de părțile din contractul de mandat nr. x/15.01.2003, așa cum afirmă recurenta-reclamantă, ci se referă verificarea îndeplinirii angajamentului investițional asumat de către S.C. D. S.A. prin contractul de concesiune, context în care, aste esențial să se verifice decontarea de către concesionar a pretinselor lucrări, atât timp cât din documentele prezentate reieșea că cheltuielile au fost efectuate de însuși beneficiarul acestor investiții, respectiv S.C. Tohani S.A.

În fine, în ceea ce privește criticile referitoare la respingerea contestației împotriva măsurii II.2 din decizie, Înalta Curte reține că, în esență, recurenta-reclamantă susține că, în condițiile în care contractul de concesiune nr. x/2000 constituie titlu executoriu în temeiul O.U.G. nr. 64/2005, recuperarea sumelor neachitate de către concesionar se poate face direct pe calea executării silite, nefiind necesar obținerea unui titlu executoriu, așa încât, prin faptul că s-a constatat perimarea cererii de chemare în judecată din dosarul nr. x/2004, nu a produs niciun prejudiciu.

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte reține ca fiind nefondată critica formulată, întrucât de esența acestei măsuri este faptul că nu a fost recuperat prejudiciul constând în sumele datorate cu titlu de redevență de către B., respectiv suma de 948.808,98 RON, calculată până la data de 5.05.2004.

Altfel spus, în condițiile în care prejudiciul nu a fost recuperat, aspectele vizând caracterul de titlu executoriu al contractului de concesiune, afirmat de către recurenta-reclamantă și neacceptat de către B. și intimata-pârâtă, precum și cele vizând necesitatea existenței unui alt titlu executoriu, reprezentat de o hotărâre judecătorească, sunt fără relevanță în ceea ce privește legalitatea măsurii.

Pentru argumentele expuse la pct. 8 din prezenta decizie, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004, cu modificările și completările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului, invocată de recurenta-reclamantă prin întâmpinare.

Constată nulitatea recursului formulat de pârâta Curtea de Conturi a României împotriva sentinței nr. 70 din 3 martie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Respinge recursul formulat de reclamanta Agenția Domeniilor Statului împotriva sentinței nr. 70 din 3 martie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 18 noiembrie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.