Decizia nr. 3566/2021 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 45/2021 a Curții de Apel Iași

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași sub nr. x/2021, reclamantul A. a chemat în judecată pârâții Guvernul României, Ministerul Sănătății, Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România, solicitând ca prin hotărârea pronunțată instanța să dispună, pe cale de ordonanță președințială, obligarea pârâților la asigurarea către reclamant, pe bază de prescripție medicală, în regim de compensare 100% (fără contribuție personală), a medicamentului NIVOLUMAB (denumire comercială OPDIVO), până la soluționarea definitivă a dosarului aflat pe rolul Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 45/2021 din 16 martie 2021 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal s-au respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive a Guvernului României, Ministerului Sănătății, Casei Naționale de Asigurări de Sănătate și Agenției Naționale a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România, a fost admisă cererea de ordonanță președințială formulată de reclamantul A. și au fost obligați pârâții să asigure reclamantului, în mod provizoriu și pe bază de prescripție medicală, în regim de compensare 100%, medicamentul NIVOLUMAB (denumire comercială OPDIVO) până la soluționarea definitivă a dosarului cu nr. x/2021 aflat pe rolul Curții de Apel Iași. Prin aceeași sentință s-a dispus executarea ordonanței fără somație și fără trecerea vreunui termen.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 45/2021 din 16 martie 2021 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal pârâții Casa Națională de Asigurări de Sănătate, Ministerul Sănătății și Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor din România au declarat recurs, criticând hotărârea pentru nelegalitate. 3.1 Recurenta-pârâtă Casa Națională de Asigurări de Sănătate, prin cererea de recurs întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea ca netemeinică și nelegală a cererii reclamantului. În esență, a arătat că prima instanță a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică, dată cu greșita aplicare și interpretare a legislației specifice asigurărilor sociale de sănătate, invocând dispozițiile art. 274 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 95/2006 și prevederile Ordinului ministrului sănătății și al președintelui CNAS nr. 1301/500/2008, cu modificările și completările ulterioare. În opinia recurentei, instanța de fond, prin pronunțarea acestei hotărâri judecătorești, obligă CNAS să încalce prevederile legale aplicabile în materie și să exercite prerogative care nu sunt prevăzute de lege în sarcina sa, cu impact semnificativ asupra activității acestei instituții, nefiind posibilă substituirea cumulativă a CNAS, atât în drepturile și obligațiile caselor de asigurări de sănătate, cât și ale furnizorilor de medicamente. A susținut că în mod greșit prima instanță a apreciat că sunt întrunite condițiile de admisibilitate a ordonanței președințiale, prevăzute de art. 997 C. proc. civ., ignorând cadrul normativ invocat de către Casa Națională de Asigurări de Sănătate, în cuprinsul întâmpinării depuse la dosarul cauzei, care justifica faptul că în favoarea reclamantului nu există aparența de drept, și pronunțând astfel, o soluție vădit nelegală. De asemenea, a menționat că instanța de fond a eludat prevederile legale aplicabile în speță apreciind că în favoarea reclamantului ar exista aparența de drept, solicitând totodată să se constate că puterea judecătorească nu se poate substitui autorității legislative și nu poate obliga CNAS la asigurarea medicamentului NIVOLUMAB în condițiile în care aceasta s-ar realiza în afara cadrului legal. În continuare, recurenta a arătat că organizarea sistemului de asigurări sociale de sănătate se stabilește în condițiile Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, republicată, precum și prin acte normative subsecvente și acte administrative cu caracter normativ în domeniul sănătății și că aceste dispoziții au fost întru totul respectate și aplicate, fără nicio discriminare între asigurații săi. Totodată, a invocat prevederile art. 16 din Constituție și Decizia Curții Constituționale nr. 1578 din 7 decembrie 2011, sens în care, prin intermediul Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, legiuitorul a stabilit drepturi egale pentru toți asigurații din sistemul de asigurări sociale de sănătate, apreciind astfel că nu poate fi aplicat un tratament diferențiat pacienților. 3.2 Recurentul-pârât Ministerul Sănătății, prin memoriul de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea cererii de ordonanță președințială. A susținut că motivarea sentinței instanței de fond este insuficientă, întemeiată doar pe o parte din prevederile legale incidente, instanța de fond neaplicând aceste prevederi, în concret, la situația de fapt. Astfel, în ceea ce privește condițiile de admisibilitate a ordonanței președințiale, acestea au fost tratate cu superficialitate de către instanța de fond care nu a arătat nici motivele pentru care a respins apărările formulate de pârâți. Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că soluția primei instanțe este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât dreptul reclamantului nu derivă din parcurgerea procedurii reglementate de art. 232 din Legea nr. 95/2006, și anume recunoașterea dreptului de a beneficia de un medicament ce nu se află pe lista menționată de acest text de lege. Se mai arată că în mod eronat, instanța de fond a reținut că în favoarea reclamantului există aparența dreptului. Raportat la obiectul cererii de ordonanță președințială, reclamantul nu are în favoarea sa o aparență a dreptului, deoarece prin "pipăirea fondului" se constată că la nivel de aparență reclamantul, în calitate de asigurat, nu are dreptul în temeiul legii de a beneficia de compensare 100% pentru medicamentul solicitat în petitul acțiunii, conform art. 231 și 232 din Legea nr. 95/2006. Prin acordarea medicamentului NIVOLUMAB în regim de compensare 100% practic, instanța de fond a recunoscut dreptul reclamantului de a beneficia gratuit de medicamente făcând abstracție de cadrul legal referitor la asigurările de sănătate, prejudecând în acest fel fondul cauzei. 3.2 Recurenta-pârâtă Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România a formulat recurs incident, arătând că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât ANMDMR nu are atribuții (nu poate avea, fiind prohibit de lege) în asigurarea tratamentului gratuit al unui asigurat și nu are calitate procesuală pasivă în cauza pendinte. Totodată, a susținut că cererea de ordonanță președințială a reclamantului nu întrunește condițiile de admisibilitate, nu există o aparență a dreptului acestuia și nu pot fi luate măsuri definitive care să rezolve în fond litigiul dintre părți. A arătat că obligarea sa să asigure reclamantului, în mod provizoriu și pe bază de prescripție medicală, în regim de compensare 100%, medicamentul NIVOLUMAB (denumire comercială OPDIVO), nu este admisibilă atâta timp cât autoritatea nu a refuzat nejustificat a acorda acest medicament, în regim de compensare 100%, în condițiile în care acest medicament nu are prevăzută indicația terapeutică în protocolul cuprins în OMS nr. 1301/500/2008, cu modificările și completările ulterioare, pentru afecțiunea de care suferă reclamantul și mai mult decât atât, extinderea indicației nu a fost solicitată de către deținătorul autorizației de punere pe piață a medicamentului în litigiu, conform dispozițiilor legale. Mai arată recurenta că medicamentul NIVOLUMAB (DCI OPTIVO), conform rezumatului caracteristicilor produsului, este autorizat pentru indicațiile terapeutice: melanom, tratament adjuvant al melanomului, cancer bronho-pulmonar altul decât cel cu celule mici, carcinom renal-optivo, limfom hodgkin clasic, cancer scuamos de cap și gât, carcinom urotelial, fără însă a fi autorizat și pentru neoplasm colon sigmoid, afecțiunea de care suferă reclamantul. Mai mult decât atât, subliniază faptul că deținătorul autorizației de punere pe piață nu a depus la sediul ANMDMR, în condițiile OMS nr. 861/2014, nicio cerere de evaluare a medicamentului, în vederea includerii acestuia în H.G. nr. 720/2008. Prin urmare, în cauza de față nu se poate reține o pasivitate a autorității pârâte, întrucât ANMDMR nu poate supune procesului de evaluare medicamentul, în condițiile OMS nr. 861/2014, atâta timp cât deținătorul autorizației de punere pe piață nu a depus cerere și nici nu putea iniția din oficiu procedura de evaluare a tehnologiilor medicale pentru includerea medicamentului în Lista pentru o astfel de indicație, întrucât produsul nu îndeplinește două dintre criteriile de evaluare, respectiv lipsa autorizației de punere pe piață pentru indicația astrocitom, care are drept consecință lipsa prețului aprobat de Ministerul Sănătății și lipsa rapoartelor de evaluare a tehnologiilor medicale realizate de către agențiile autorizate din Franța, Marea Britanie și Germania. Totodată, susține că potrivit Directivei nr. 105/89 a Comunității Economice Europene privind transparența măsurilor care guvernează stabilirea prețurilor de uz uman și includerea lor în sfera de aplicare a sistemului național de asigurări de sănătate, statele membre ale UE păstrează competențe exclusive în reglementarea și organizarea sistemelor proprii de sănătate. În privința medicamentelor nu le este îngrădită statelor membre ale UE libertatea de a controla oferta sau consumul, de a stabili prețuri maximale sau de a condiționa compensarea medicamentelor. De asemenea, potrivit prevederilor art. 6 din Directivă, un medicament este cuprins în sistemul național de asigurări de sănătate numai după ce autoritățile competente au decis să includă medicamentul în cauză într-o listă certă a medicamentelor cuprinse în sistemul național de asigurări de sănătate. Posibilitatea rambursării medicamentelor de către autoritățile competente nu este posibilă în actualul cadru juridic.

Apărările formulate în recurs Prin întâmpinarea formulată în cauză, Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România a solicitat admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a sa, admiterea recursurilor, iar pe fond, respingerea cererii de ordonanță președințială ca neîntemeiată, susținând în esență că cererea de ordonanță președințială nu întrunește condițiile de admisibilitate.

Procedura de soluționare a recursurilor În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și alin. (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 12 aprilie 2021, s-a fixat termen de judecată la data de 10 iunie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursurile formulate de pârâții Ministerul Sănătății și Casa Națională de Asigurări de Sănătate sunt nefondate, iar recursul incident formulat de pârâta Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale este inadmisibil, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere vizând obligarea autorităților pârâte, pe calea ordonanței președințiale, la asigurarea către reclamantul A., în mod provizoriu și pe bază de prescripție medicală, în regim de compensare 100%, a medicamentul NIVOLUMAB (denumire comercială OPDIVO). Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal a admis cererea reclamantului, formulată pe calea ordonanței președințiale și a obligat pârâții să asigure reclamantului, în mod provizoriu și pe bază de prescripție medicală, în regim de compensare 100%, medicamentul NIVOLUMAB (denumire comercială OPDIVO) până la soluționarea definitivă a dosarului cu nr. x/2021 aflat pe rolul Curții de Apel Iași. Recursurile pârâților Ministerul Sănătății și Casa Națională de Asigurări de Sănătate vor fi analizate împreună dată fiind similitudinea criticilor formulate și a finalității acestora și vor primi răspuns prin argumente comune. 1.2. Referitor la recursurile Ministerului Sănătății și Casei Naționale de Asigurări de Sănătate. Criticile pârâtei Casa Națională de Asigurări de Sănătate, subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., nu pot fi primite, urmând a fi respinse ca nefondate. Recurenta-pârâtă a susținut că instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești, întrucât a obligat CNAS la asigurarea medicamentului NIVOLUMAB, or, puterea judecătorească nu se poate substitui autorității legislative și nu poate obliga CNAS la asigurarea medicamentului NIVOLUMAB în condițiile în care aceasta s-ar realiza în afara cadrului legal. Înalta Curte apreciază că, față de criticile de nelegalitate formulate, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., întrucât motivul de casare referitor la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești privește nerespectarea unor competențe jurisdicționale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separației și echilibrului puterilor, respectiv săvârșirea, de către instanța de judecată, a unor acte aflate în sfera de competență a organelor puterii executive sau legislative. De asemenea, criticile recurenților subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate, prima instanță respectând rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) din același act normativ. Astfel, se constată că sentința recurată cuprinde argumente care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat argumentele expuse de părți, precum și elementele de fapt și de drept ale cauzei, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a reținut că cererea cu soluționarea căreia a fost învestit, este neîntemeiată. Totodată, instanța de control judiciar reține că hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susțineri formulate de părțile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susține soluția pronunțată în cauză. Înalta Curte observă că în cadrul sentinței atacate au fost analizate condițiile de admisibilitate impuse de dispozițiile art. 997 C. proc. civ., susținerile referitoare la o tratare superficială a acestora neputând fi primite. În plus de aceasta, instanța a expus în mod corect și complet prevederile legale incidente și a concluzionat în mod argumentat că reclamantul întrunește condițiile legale pentru a beneficia în mod provizoriu și pe bază de prescripție medicală, în regim de compensare 100% de medicamentul Nivolumab. Înalta Curte constată că soluția instanței de fond dată cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive este pusă la adăpost de orice critici referitoare la aceasta câtă vreme, în mod corect, s-a reținut că pârâții au calitate procesuală pasivă, în raport cu prevederile Legii nr. 95/2006, având în vedere faptul că Ministerul Sănătății elaborează programele naționale de sănătate în colaborare cu CNAS, care, la rândul său, are atribuții în gestionarea Fondului Național Unic de Asigurări Sociale de Sănătate, din care se suportă contravaloarea serviciilor medicale, a medicamentelor, materialelor sanitare și a dispozitivelor medicale. Dispozițiile art. 251 din Legea nr. 95/2006 stabilesc că Ministerul Sănătății are atribuția de a elabora programe de sănătate, în colaborare cu Casa Națională de Asigurări de Sănătate. Se reține că, în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată și cu dispozițiile din Legea nr. 95/2006, aceste autorități publice sunt implicate în procesul de elaborare a listei referitoare la medicamentele de care beneficiază asigurații în sistemul de asigurări sociale de sănătate, iar Guvernul României se pronunță asupra aprobării listei prin hotărâre, motiv pentru care calitatea procesuală pasivă a acestor autorități este pe deplin justificată. Altfel spus, în procedura de introducere pe listă a medicamentelor de care beneficiază asigurații, cu sau fără contribuție personală, sunt implicate mai multe autorități publice, competența fiind împărțită între Ministerul Sănătății și Casa Națională de Asigurări de Sănătate, cărora le revine dreptul și obligația de a elabora lista, respectiv Guvernul României, care adoptă hotărârea de aprobare a listei. Totodată, în art. 277 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 se arată: "Casele de asigurări gestionează bugetul fondului aprobat, cu respectarea prevederilor prezentei legi, asigurând funcționarea sistemului de asigurări sociale de sănătate la nivel local, și pot derula și dezvolta și activități pentru valorizarea fondurilor gestionate." În temeiul art. 6 din Ordinul Ministrului Sănătății nr. 861/2014, "(2) Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale este autoritatea națională competentă care implementează, în vederea luării deciziei, mecanismul de evaluare a tehnologiilor medicale, în conformitate cu dispozițiile prezentului ordin, și propune Ministerului Sănătății Lista, care se aprobă prin hotărâre a Guvernului, în condițiile legii. (3) În urma evaluării fiecărui medicament pentru includerea, extinderea indicațiilor, neincluderea sau excluderea medicamentelor în/din listă, Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale emite decizii în conformitate cu prevederile prezentului ordin." Având în vedere dispozițiile legale menționate, se constată că în procedura de eliberare și decontare a medicamentelor pentru asigurații în sistemul public de asigurări de sănătate, procedură care presupune mai multe etape, de la stabilirea listelor de medicamente cu indicațiile corespunzătoare și a protocoalelor terapeutice, la decontarea efectivă, sunt implicate toate instituțiile pârâte, astfel încât acestea au calitate procesuală pasivă în cauza de față, în care nu se analizează pe fond obligațiile pârâților, ci se stabilește doar o aparență de drept în favoarea reclamantului. Prin urmare, în mod corect s-a apreciat ca solicitarea intimatului-reclamant să fie analizată în contradictoriu cu acești pârâți, câtă vreme se face referire la o culpă a acestora în tergiversarea procedurilor de aprobare, întârzierea punându-l pe reclamant în situația de a uza de calea ordonanței președințiale pentru a putea obține medicamentul necesar tratamentului bolii de care suferă, așa încât celelalte critici formulate nu au relevanță în stabilirea calității procesuale. Cât privește criticile recurenților-pârâți, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. referitoare la neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 997 C. proc. civ., respectiv că în favoarea reclamantului nu există aparența de drept și că nu este îndeplinită condiția neprejudecării fondului, Înalta Curte constată, de asemenea, că sunt nefondate, prima instanță reținând în mod corect îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de art. 997 alin. (1) C. proc. civ. Potrivit art. 997 din C. proc. civ., ce reglementează procedura ordonanței președințiale: "(1) Instanța de judecată, stabilind că în favoarea reclamantului există aparența de drept, va putea să ordone măsuri provizorii în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara, precum și pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări. (2) Ordonanța este provizorie și executorie. Dacă hotărârea nu cuprinde nici o mențiune privind durata sa și nu s-au modificat împrejurările de fapt avute în vedere, măsurile dispuse vor produce efecte până la soluționarea litigiului asupra fondului. Ordonanța va putea fi dată chiar și atunci când este în curs judecata asupra fondului. (3) La cererea reclamantului, instanța va putea hotărî ca executarea să se facă fără somație sau fără trecerea unui termen. (4) Ordonanța va putea fi dată chiar și atunci când este în curs judecata asupra fondului. (5) Pe cale de ordonanță președințială nu pot fi dispuse măsuri care să rezolve litigiul în fond și nici măsuri a căror executare nu ar mai face posibilă restabilirea situației de fapt ". Textul de lege menționat reglementează trei condiții cumulative pentru admiterea unei cereri de ordonanță președințială, respectiv, urgența, caracterul vremelnic și neprejudecarea fondului. Referitor la prima condiție, reprezentată de urgență, se constată că este pe deplin dovedită, având în vedere înscrisurile medicale pe care intimatul-reclamant le-a depus la dosar, din Fișa de consult din 11.02.2021 rezultând că au fost epuizate toate liniile terapeutice, recomandându-se inițierea imunoterapiei cu Nivolumab 240 mg la 14 zile, aspect ce justifică luarea măsurii solicitate pe calea ordonanței președințiale. Medicamentul Nivolumab deși este inclus pe lista de medicamente compensate aprobată prin H.G. nr. 720/2008, boala de care suferă reclamantul nu face parte din categoria indicațiilor terapeutice aprobate. În aceste condiții, pentru a beneficia de tratament, reclamantul ar trebui să suporte contravaloarea medicamentului fiind prescris în regim "off label", însă acest cost este apreciat ca fiind ridicat cu repercusiuni asupra situației financiare a reclamantului. În raport cu gravitatea bolii de care suferă intimatul-reclamant, "dreptul care s-ar păgubi prin întârziere", la care se referă dispozițiile art. 997 alin. (1) C. proc. civ., este dreptul la viață, drept garantat de art. 22 alin. (1) din Constituția României și de art. 2 pct. 32 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Prin urmare, sarcina instanței este de a stabili dacă, în circumstanțele cauzei, statul a făcut tot ceea ce era necesar pentru a preveni ca viața reclamantului să fie supusă unui risc evitabil asigurându-i la timp asistența medicală corespunzătoare. În evaluarea sa asupra acestei chestiuni, instanța trebuie să se ghideze după criteriul obligației de diligență, întrucât obligația statului în acest sens privește mijloacele, nu rezultatul. Chestiunea decontării medicamentelor pentru indicațiile terapeutice neincluse în rezumatul caracteristicilor produsului a preocupat pârâtul Ministerul Sănătății sau instituțiile din subordine, care a lansat în dezbatere publică un ordin de înființare a Comisiei pentru aprobarea decontării acestor medicamente iar această inițiativă, deși nu fost concretizată printr-un act normativ, a fost publicată pe site și constituie o veritabilă recunoaștere din partea legiuitorului a nevoilor și pretențiilor pacienților, printre care se află și reclamantul din prezenta cauză. Prin urmare, dispunerea măsurii provizorii este de natură să contribuie la protejarea dreptului la viață al reclamantului, drept consacrat atât de art. 22 din Constituția României cât și de art. 2 din CEDO, căruia îi corespunde diligența corelativă a statului de a asigura respectarea acestuia prin luarea măsurilor necesare în acest sens. În ceea ce privește condiția caracterului provizoriu al măsurii, deși aceasta nu este criticată, Înalta Curte constată, de asemenea, că în mod corect s-a apreciat că este îndeplinită, măsura fiind dispusă de prima instanță până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2021 al Curții de Apel Iași, având astfel caracter provizoriu, deci temporar. Astfel, reclamantul a formulat o acțiune întemeiată pe dreptul comun, acțiunea făcând obiectul dosarului nr. x/2021 aflat pe rolul Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, prin cererea de față urmărind să obțină o măsură provizorie, limitată în timp până la rezolvarea fondului litigiului. În prezenta cauză reclamantul nu solicită executarea unei prestații de către recurenții-pârâți, ci recunoașterea de către aceștia a dreptului său de a beneficia de decontare integrală pentru medicamentul utilizat în tratarea bolii sale. Fiind deci o obligație pecuniară, evaluabilă în bani, aceasta nu are caracter definitiv, existând posibilitatea întoarcerii executării în cazul unor astfel de obligații, în condițiile legii. Condiția neprejudecării fondului raportului juridic litigios decurge atât din condiția referitoare la caracterul provizoriu al măsurii ce urmează a fi dispusă, cât și din prevederea legală conform căreia ordonanța va putea fi dată chiar și atunci când există judecată asupra fondului. Condiția de admisibilitate ce vizează neprejudecarea fondului presupune o examinare a existenței dreptului și a normei aplicabile, de natură să confere acestuia o aparență de legalitate și temeinicie, condiție îndeplinită în cauză. În raport cu prevederile art. 997 C. proc. civ., instanța poate analiza doar aparența dreptului invocat, iar măsurile luate nu trebuie să rezolve litigiul în fond și nici să facă imposibilă restabilirea situației de fapt ca efect al executării lor, nefiind posibil ca în cadrul acestei proceduri speciale să tranșeze fondul raportului litigios. În cauză, solicitarea intimatului-reclamant de obligare a pârâților la asigurarea accesului acestuia la medicația prescrisă în regim de compensare 100%, pentru un interval limitat de timp se încadrează în prevederile legale menționate, pentru că nu implică măsuri care să rezolve litigiul în fond și nici care să facă imposibilă restabilirea situației de fapt. Contrar susținerilor recurenților-pârâți, se constată că aparența de drept este în favoarea intimatului-reclamant și este de natură a justifica demersul acestuia pentru obținerea medicamentelor în mod provizoriu, în regim de compensare. Dreptul la ocrotirea sănătății este garantat prin Constituție, Statul fiind obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei și a sănătății publice. Din această perspectivă sunt relevante prevederile art. 34 din Constituția României, "(1) Dreptul la ocrotirea sănătății este garantat. (2) Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei și a sănătății publice. (3) Organizarea asistenței medicale și a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate și recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale și a activităților paramedicale, precum și alte măsuri de protecție a sănătății fizice și mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii". Totodată, potrivit art. 22 din legea fundamentală, "(1) Dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate. (2) Nimeni nu poate fi supus torturii și nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant. (3) Pedeapsa cu moartea este interzisă". De asemenea, art. 2 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prevede că "Dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenționat, decât în executarea unei sentințe capitale pronunțate de un tribunal în cazul în care infracțiunea este sancționată cu această pedeapsă prin lege.(…)". Curtea Europeană a Drepturilor Omului reține că prima teză a art. 2 impune o obligație pozitivă în sarcina părților contractante, obligația Statelor de a proteja dreptul la viață nefiind limitată doar la abținerea de la a lua viața în mod intenționat și nelegal, ci implică de asemenea și sarcina de a adopta măsurile necesare pentru a apăra viața celor aflați sub jurisdicția lor (a se vedea hotărârea Curții pronunțată în cauza L.C.B. c. Regatului Unit, 9 iunie 1998, par. 36, precum și hotărârea Curții pronunțată în cauza Panaitescu c. României, 10 aprilie 2012, par. 27). În conformitate cu prevederile menționate, dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege, garanțiile privind accesul la sănătate fiind cerute a fi efective și reale. În ceea ce privește susținerea recurentei-pârâte Casa Națională de Asigurări de Sănătate, instanța de control judiciar reține că în cauză nu poate fi vorba despre un tratament preferențial acordat unui cetățean în defavoarea altui cetățean, cu încălcarea dispozițiilor legale care reglementează egalitatea cetățenilor în fața legii, fără discriminări și fără privilegii, respectiv drepturi egale pentru toți asigurații din sistemul de asigurări sociale de sănătate, ci despre îndeplinirea obligației de asigurare a unei asistențe medicale adecvate pacienților, obligație la care face referire și jurisprudența CEDO. Înalta Curte are în vedere că nu se poate exclude că omisiunea de a i se asigura reclamantului acces la tratamentul prescris nu ar putea duce la agravarea stării sale de sănătate, astfel că, apreciază soluția pronunțată de prima instanță ca fiind corectă, reflectând interpretarea și aplicarea prevederilor legale incidente cauzei, instanța de fond reținând că se impune luarea măsurii provizorii, până la stabilirea pe cale judecătorească a dreptului pretins de către reclamant. 1.3 În ceea ce privește recursul incident formulat de Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția inadmisibilității recursului incident, Înalta Curte urmează a o admite, pentru motivele în continuare arătate. Potrivit dispozițiilor art. 491 C. proc. civ. "(1) Recursul incident și recursul provocat se pot exercita, în cazurile prevăzute la art. 472 și 473, care se aplică în mod corespunzător. Dispozițiile art. 488 rămân aplicabile. (2) Prevederile art. 474 se aplică în mod corespunzător." Din interpretarea acestor prevederi rezultă că recursului incident îi sunt aplicabile reglementările anterior citate din procedura apelului, însă cu observarea dispozițiilor speciale din procedura recursului. Totodată, recursul incident se poate exercita doar dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 472 și art. 473 C. proc. civ. Potrivit art. 472 alin. (1) C. proc. civ. "Intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe." Rezultă din acest text de lege că intimatul poate formula recurs incident în cadrul procesului în care se judecă recursul declarat de partea potrivnică. În cauză, pentru recurenta Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale partea potrivnică este reclamantul, care nu a formulat recurs împotriva sentinței și nu cei doi pârâți Ministerul Sănătății și Casa Națională de Asigurări de Sănătate care au înțeles să exercite calea de atac a recursului. În condițiile în care partea potrivnică nu a declarat recurs, pârâta Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale nu poate recurge le formularea unui recurs incident în cadrul procesului în care se judecă recursurile celorlalți doi pârâți. Pentru aspectele anterior menționate Înalta Curte va admite excepția inadmisibilității recursului incident invocată de instanță din oficiu. 2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate aceste considerente expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de Ministerul Sănătății și Casa Națională de Asigurări de Sănătate, ca nefondate, iar recursul incident declarat de pârâta Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale împotriva aceleiași sentințe, ca inadmisibil.