ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3329/2021

Ședința publică din data de 3 iunie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei FGA nr. 1487/05.08.2016, solicitând modificarea în parte a acesteia, în sensul obligării pârâtului și la plata sumei de 10.321 RON, sumă la care urmează a se aplica dobânda legală penalizatoare începând cu data de 05.08.2016 și până la data plății efective, conform dispozițiilor O.G. nr. 13/2011, menținând în rest decizia contestată.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin

Sentința nr. 1625 din 3 mai 2019, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă, a anulat parțial Decizia nr. 1487/05.08.2016, în ceea ce privește neaprobarea la plată a unei despăgubiri suplimentare în valoare de 7.849,83 RON.

Totodată, a obligat pârâtul la plata sumei suplimentare menționate, la care se adaugă dobânda legală în materie civilă, începând cu data de 05.08.2016 și până la data plății efective, și la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 2.500 de RON, constând în taxă judiciară de timbru, onorariu avocațial și onorariu expert judiciar, proporțional cu pretențiile admise, respingând în rest cererea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurentul a reluat situația de fapt, arătând că prima instanță a încălcat prevederile art. 48 și art. 51 alin. (9) lit. a) din Norma ASF 23/2014, considerând în mod greșit că prețul pieselor necesare reparației autovehiculului trebuie să fîe cel al producătorilor de origine și nu prețurile alternative practicate de alți furnizori decât aceștia, pe care Fondul le-a avut în vedere la determinarea valorii despăgubirii.

Recurentul a susținut că motivul pentru care s-a raportat în calculul despăgubirii la prețurile alternative - tot piese noi, dar furnizate de alți furnizori decât cei ai mărcii - este în primul rând faptul că prevederile art. 48 si art. 51 alin. (9) lit. a) din Norma 23/2014 impun ca despăgubirile acordate să nu depășească valoarea autovehiculului la data procedurii accidentului, mașina în cauză având peste 5 ani vechime.

În opinia părții, folosirea pieselor originale determină o creștere implicită a valorii autovehiculului față de data accidentului, prin urmare despăgubirea calculată astfel este greșită și reprezintă o îmbogățire fără justă cauză față de prevederile legale invocate, care stabilesc că despăgubirea trebuie să țină cont de uzura autovehiculului la momentul stabilirii despăgubirii, iar acest lucru se poate face legal numai folosind prețurile alternative pentru piese noi.

În cauză, prima instanță a validat calculul expertizei făcut în sistem B. - același precum cel folosit și de Fond - considerând că data efectuării calcului de către expert ar fi de preferat față de data efectuării calculului de către Fond, or, având în vedere că despăgubirile trebuie să respecte valoarea autovehiculului la momentul accidentului, respectiv 2015 în speță, este logic ca un calcul cât mai apropiat în timp de acest reper este cel corect și nu invers, cum greșit s-a procedat.

Totodată, recurentul a considerat că prima instanță a aplicat greșit prevederile art. 2 alin. (1) și (3) și art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, precum și ale art. 21 din Norma ASF nr. 16/2015, având în vedere că singurul scop al constituirii și funcționarii Fondului este acela de garantare a creditorilor de asigurări în cazul falimentului unui asigurător și, fiind un instrument public de garantare, Fondul este obligat să procedeze la circumstanțierea dosarelor de daune, acordând doar suma constituită în dauna efectiv suferită, aceasta fiind rațiunea introducerii în textul de lege a obligativității instrumentării distincte, proprii, a dosarelor de daună de către FGA.

A arătat că în analizarea cererilor de plată Fondul se raportează la prețurile unităților service de reprezentanță pentru autoturismele avariate, sau în cazul în care reparația se face în regie proprie, așa cum este în cauză, (deci reparația nu se efectuează de către unitatea service care a făcut calculul de care se prevalează intimata, în caz contrar ar fi depuse factura și chitanța de plată a serviciilor de reparații și nu doar calculația), acesta a fost stabilit la suma de 45 RON/UM, având în vedere un preț considerat rezonabil față de prețurile medii ale pieței și față de scopul FGA.

Aceste repere - prețurile practicate de reprezentanțe și, în cazul regiei proprii (deci în cazul petenților care nu au făcut/nu fac reparația la unitatea reparatoare care a făcut calculul despăgubirii solicitate) folosirea tarifului pentru manoperă de 45 RON/UM - sunt stabilite de Fond pentru a evita discrepanțe între sumele solicitate de creditorii de asigurări pentru servicii similare și pentru a asigura respectarea principiului echității în ceea ce privește soluționarea cererilor de plată formulate de aceștia, în sensul de a da posibilitatea ca totalitatea cererilor să fie satisfăcute, chiar dacă este vorba de creditori de asigurări ai unui asigurător cu o cota mare de piață (cazul C.) sau de situația în care trebuie să fie satisfăcute cereri de plată pentru mai mulți asigurători în faliment.

Recurentul a susținut că Fondul nu poate plăti pur si simplu sumele eventual stabilite de asigurătorul în faliment cu titlu de despăgubiri și nici cele pretinse prin cererile de plată pretinse de petenți, ci este obligat să facă propria evaluare și să acționeze diligent cu sumele care îi stau la dispoziție, fapt pentru care nu poate agrea prețurile practicate de unitățile de specialitate dacă se observă o discrepanță majoră între prețurile sau tarifele practicate de acestea.

A precizat că în cauză rezultă că nu există niciun suport concret al manoperei trecute de unitatea service D. în calculația B. - de 60 RON/UM, FGA a folosit un preț considerat rezonabil pentru manopera implicată în realizarea reparației autovehiculului în discuție, preț ce este în acord șî cu scopul și resursele Fondului.

Astfel, recurentul a susținut că a procedat în baza prevederilor Legii 213/2015 și Normei nr. 16/2015, acordând despăgubirea în baza unei atente analize, așa încât între prestația ce se impunea a se executa pentru a aduce autovehiculul în starea anterioara accidentului și valoarea acesteia să existe un echilibru just, respectând principiul echității și rezonabilității în soluționarea tuturor cererilor.

De asemenea, recurentul a susținut că prima instanță a încălcat prevederile art. 280-281 alin. (1) din Codul fiscal privind TVA, validând concluziile expertizei.

Astfel, prima instanță a validat concluzia potrivit căreia pentru manoperă nu se calculează/datorează TVA pentru ca intimata a optat pentru reparație in regie proprie, deși reparația autovehiculului a implicat nu numai operațiuni de manoperă, ci și achiziția de piese necesare care intră tot în regimul ales de parte, respectiv "REGIE PROPRIE", achiziție pentru care nu s-au prezentat facturi și/sau chitanțe/bonuri/ordine de plată, așa încât apare ca nelegal a scădea TVA doar pentru manoperă, nu și pentru piesele aferente reparației pentru care intimata a ales aceeași variantă (regie proprie).

Recurentul a mai criticat și aplicarea greșită a prevederilor art. 3 din O.G nr. 13/2011 în ce privește dobânda legală penalizatoare la diferența de despăgubire la care a fost obligat.

În primul rând a considerat că Legea nr. 213/2015 nu stabilește posibilitatea plații de dobânzi/penalități de întârziere de către FGA, însă, chiar în ipoteza în care s-ar aprecia că s-ar aplica dispozițiile art. 3 din O.G. nr. 13/2011 în considerarea principiului reparației integrale a prejudiciului, în cadrul procedurii de faliment prima instanță a stabilit în mod nelegal ca dată de la care acestea ar fi datorate data emiterii deciziei atacate, or, momentul scadenței pentru suma de bani la care a fost obligat este data sentinței, nu data emiterii deciziei.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat.

Prin concluziile scrise depuse la dosar, intimata-reclamată A. a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței atacate, fiind temeinică și legală, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, a normelor legale incidente și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Intimata-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea în parte a Deciziei FGA nr. 1487/05.08.2016, în sensul obligării pârâtului și la plata sumei de 10.321 RON, sumă la care urmează a se aplica dobânda legală penalizatoare începând cu data de 05.08.2016 și până la data plății efective, conform dispozițiilor O.G. nr. 13/2011, menținând în rest decizia contestată.

Curtea de apel București a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă, a anulat în parte Decizia nr. 1487/05.08.2016 în ceea ce privește neaprobarea la plată a unei despăgubiri suplimentare în valoare de 7.849,83 RON, a obligat pârâtul la plata sumei suplimentare menționate, la care se adaugă dobânda legală în materie civilă, începând cu data de 05.08.2016 și până la data plății efective, și la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 2.500 de RON, constând în taxă judiciară de timbru, onorariu avocațial și onorariu expert judiciar, proporțional cu pretențiile admise, respingând în rest cererea, ca neîntemeiată.

Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin decizia contestată Fondul a admis cererea de plată formulată de reclamantă pentru suma de 8.378 RON și a respins cererea de plată cu privire la suma de 10.321 de RON, apreciindu-se că nu se justifică această din urmă sumă, reprezentând diferența dintre tarifele și prețurile practicate de unitatea service reparatoare care a realizat reparația și cele practicate de unitățile service de reprezentanță, diferențe piese de schimb, și valoare TVA, având in vedere ca reparația nu s-a efectuat, ci s-a depus un deviz estimativ.

Referitor la despăgubirile solicitate, instanța de control judiciar reține că în mod corect judecătorul fondului a reținut că intenția legiuitorului este de recunoaștere a dreptului celui asigurat la despăgubire în mod integral.

În acest sens, s-a dispus efectuarea unei expertize judiciare, cu care s-a dovedit că avariile autoturismului pentru care s-au cerut despăgubiri, cuprinse în nota de constatare, în corelare cu mecanismul de producere al impactului, sunt justificate de dinamica producerii accidentului, implicând toate reperele ce au format obiectul dosarului de daună deschis de asigurător, iar soluțiile tehnologice adoptate au fost corecte, acestea fiind impuse de aria și profunzimea deformațiilor.

Prin urmare, au fost respectate prevederile art. 51 alin. (3) din Ordinul A.S.F nr. 23/2014, în vigoare la data producerii evenimentului, potrivit cărora:

"(3) Cuantumul pagubei la vehicule este egal cu costul reparațiilor părților componente sau ale pieselor avariate ori cu costul de înlocuire a acestora, inclusiv cheltuielile pentru materiale, precum și cele de demontare și montare aferente reparațiilor și înlocuirilor necesare ca urmare a pagubelor produse prin respectivul accident de vehicul, stabilite la prețurile practicate de unitățile de specialitate, la care se adaugă cheltuielile cu transportul vehiculului, precum și cele efectuate pentru limitarea pagubelor, dovedite cu documente justificative, potrivit art. 53".

Expertul a stabilit că valoarea lucrărilor de reparații necesare autoturismului pentru a fi readus la starea/condiția conformă dinainte de producerea evenimentului rutier este de 16.227,83 RON, arătând că devizul de reparație a fost întocmit în sistemul "B.", utilizat la nivel European și unanim acceptat de societățile de asigurare din România.

Așa fiind, se reține că în mod corect prima instanță a ținut cont de calculația realizată de către expertul judiciar, în condițiile în care reclamantul a depus o calculație din data de 14.11.2015 în valoare de 18.699 RON, iar pârâtul o calculație din 19.10.2016 în valoare de 10.054,18, din care a scăzut TVA de 1675,70 de RON, având în vedere, totodată, în ceea ce privește tariful orar de manoperă, suma de 60 RON/h fără tva, considerat ca preț minim în piața unităților de service (la reprezentanță acesta fiind de min. 150 RON/h), iar cât privește valoarea TVA în momentul achiziționării pieselor pentru reparația autoturismului s-a avut în vedere că orice factură conține și TVA aferentă, fiind exclusă această taxă numai din valoarea manoperei, întrucât intimata- reclamanta a optat pentru reparații în regie proprie.

Contrar criticilor recurentului, în cauză nu se poate reține o încălcare a art. 48 din Norma ASF nr. 23/2014, potrivit căruia "La stabilirea despăgubirii, în cazul avarierii sau al distrugerii bunurilor, se iau ca bază de calcul pretențiile formulate de persoanele păgubite, ținându-se cont de prevederile legale privind acoperirea cuantumului pagubelor aduse bunurilor, fără a se depăși valoarea acestora din momentul producerii accidentului și nici limitele de despăgubire stabilite prin polița de asigurare RCA".

Astfel, limitele despăgubirilor sunt fixate în mod clar, fără a se include în această enumerare ipoteza avansată de recurent cu privire la prețurile alternative pentru piese noi, așa încât nu poate reprezenta temei pentru reducerea cuantumului despăgubirilor până la un prag apreciat just de către acesta.

Așadar, în lipsa unui temei legal, nu se poate valida demersul autorității recurente-pârâte de a reduce cuantumul despăgubirii la un plafon pe care aceasta îl apreciază echitabil, folosit un preț considerat rezonabil pentru manopera implicată în realizarea reparației.

Din perspectiva dreptului celui asigurat la despăgubire în mod integral sunt relevante prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, potrivit cărora, "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător".

Totodată, art. 12 alin. (2) teza finală din același act normativ prevede că, "Instrumentarea dosarelor de daună se va face cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data producerii evenimentului asigurat și a condițiilor de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare".

De asemenea, dispozițiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, dispun că, "În vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență".

În fine, în ce privește dobânda legală la suma la care a fost obligat Fondul se constată că intimata-reclamantă este îndreptățită la plata acesteia, în vederea asigurării reparării integrale a prejudiciului cauzat prin întârzierea plății despăgubirii cuvenite.

Cum obligația de plată a dobânzii izvorăște din lege (răspunderea civilă delictuală) se impune a fi plătită în cuantumul prevăzut de art. 3 din O.G. nr. 13/2011, de la data emiterii deciziei contestate până la data plății efective.

Relevantă în acest sens este Decizia Înaltei Curți de Casație si Justiție nr. 2/2014 din 17 februarie 2014 (Completul competent sa judece recursul in interesul legii), publicată in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 411 din 3 iunie 2014, în cares-a reținut că plata dobânzii legale, acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul (lucrum cessans), dând expresie astfel principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, principiu consacrat de art. 1531 alin. (1), alin. (2) teza întâi si art. 1535 alin. (1) din C. civ. din 2009.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod.

Totodată, va face aplicarea art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată", sens în care va obliga recurentul-pârât la plata sumei de 2000 RON către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 1625 din 3 mai 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât la plata sumei de 2000 RON către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 3 iunie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.