ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3574/2020

Ședința publică din data de 15 iulie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 18 noiembrie 2014, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, a solicitat anularea modificărilor art. 96

2

introduse prin Hotărârea CSM nr. 878/20 august 2013 și a noului art. 96

2

în întregime, având în vedere că în forma adoptată, se adaugă la lege și se înfrânge spiritul și scopul Legii nr. 247/2005.

Totodată, reclamanta a solicitat anularea hotărârii Plenului CSM din 16 octombrie 2014, prin care i s-a respins cererea de revocare, precum și a actelor care au stat la baza acestor hotărâri, mai-sus menționate.

Prin încheierea din 29 mai 2015, Curtea de Apel București a respins cererea reclamantei A. privind depunerea de către CSM în cadrul probei cu înscrisuri, a "minutelor" ședințelor Plenului în care s-au aprobat modificările aduse art. 96

2

din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești aprobat prin HCSM nr. 387/2005.

Prin sentința civilă nr. 1285 din 15 aprilie 2016, Curtea de Apel București a respins excepția lipsei de interes, invocată prin întâmpinare, ca neîntemeiată, iar pe fond, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, ca neîntemeiată.

Împotriva încheierii și a sentinței menționate la pct. I.2, a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și rejudecarea cauzei sub toate aspectele, potrivit art. 6 și art. 13 din Convenția EDO.

După o succintă prezentare a contextului factual al cauzei, sub un prim aspect, recurenta-reclamantă a criticat sentința recurată pentru faptul că, în argumentația sa, instanța nu a avut în vedere motivele pe care le-a expus prin cererea de chemare în judecată, neanalizându-le.

Arată că, prin cererea de chemare în judecată nu s-a referit la cereri identice, aspect ce rezultă în mod neechivoc din probatoriul administrat. Chiar dacă cererile par identice ca temei de drept, ele pot fi diferite ca temei de fapt. Așadar, starea de fapt diferită face cererile diferite.

În opinia recurentei-reclamante, lipsa de clarviziune a celui care a edictat norma juridică și lipsa de claritate a conținutului acestei norme juridice conduce la calificarea ca identice a unor cereri diferite ca temei de fapt doar pentru că au același temei de drept.

Arată că interesul său de a ataca respectiva prevedere regulamentară este justificat de faptul că, printr-o decizie arbitrară a președintelui unei secții a Tribunalului București, au fost trimise la același complet de judecată acțiuni în anulare (art. 132 din Legea nr. 31/1990) a unor hotărâri AGA care aveau conținut complet diferit, adoptate la aceeași dată sau date diferite.

Consideră că judecătorul fondului a ignorat prevederile art. 53 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, potrivit cărora, cauzele repartizate unui complet de judecată nu pot fi trecute altui complet decât în condițiile prevăzute de lege.

De asemenea, în mod greșit judecătorul fondului a făcut o analiză a prevederii regulamentare atacate doar din perspectiva art. 165 C. proc. civ. privind litispendența, nu și a art. 164 același cod privind conexitatea - cazuri în care legea reglementează în mod expres și pe deplin situațiile apărute. HCSM nr. 878/2013 (ca și HCSM nr. 749/2011) este nelegală, întrucât încalcă două legi organice (C. proc. civ. și Legea de organizare judiciară nr. 304/2004, astfel cum a fost modificată de Legea nr. 247/2005) precum și art. 6 din Convenția EDO, astfel încât, dacă CSM nu a revocat-o, instanța ar fi trebuit să constate această nelegalitate și să o sancționeze.

Respingând excepția lipsei de interes opusă de pârâtul CSM cererii sale, instanța a putut constata vătămarea care i-a fost produsă de act, motiv pentru care, în opinia recurentei-reclamante, argumentația ulterioară a instanței expusă în fila x a sentinței recurate este cel puțin contradictorie.

În motivarea recursului declarat împotriva încheierii din 29 mai 2015, recurenta arată că instanța de fond i-a respins în mod nelegal cererea de probe, formulată potrivit art. 293 noul C. proc. civ., aceasta, întrucât CSM avea obligația să dețină documentele pregătitoare ale Direcției de Legislație, Documentare și Contencios, precum și ale Direcției Juridice și să depună aceste documente. Nu au fost depuse nici minuta dezbaterii din secția pentru judecători și nici minuta procesului-verbal de dezbatere din plenul CSM de la data adoptării hotărârii, lipsa cvorumului de ședință fiind sancționată cu nulitatea hotărârii a cărei legalitate instanța a fost chemată să o verifice.

Intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând în esență, reiterând, în esență, susținerile formulate pe parcursul soluționării litigiului în primă instanță.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 20 iunie 2018, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul contenciosului administrativ și fiscal, a fost fixat termen pentru soluționarea recursului de față, la data de 17 aprilie 2019.

Prin încheierea de ședință de la data de 17 aprilie 2019, Înalta Curte a dispus suspendarea judecării recursului pentru lipsa părților, în temeiul dispozițiilor art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 7 octombrie 2019, a fost fixat termen la data de 11 martie 2019, pentru discutarea cererii de repunere pe rol, formulată de recurenta-reclamantă, când, pentru a i se da posibilitatea acestei părți să depună dovada achitării taxei judiciare de timbru, cauza a fost amânată pentru termenul din 8 aprilie 2020. La acest termen, dosarul a fost suspendat de drept, conform art. 42 alin. (6) din Decretul Președintelui României nr. 195/16.03.2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, fără efectuarea vreunui act de procedură. Ulterior, prin rezoluția din 19 mai 2020, a fost fixat termen pentru soluționarea recursului la data de 15 iulie 2020.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, încheierea și sentința atacate în raport cu motivele de casare invocate, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat.

II.1. Prin recursul vizând încheierea din 29 mai 2015, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de fond i-a respins în mod greșit cererea de probe, formulată de aceasta în temeiul art. 293 din C. proc. civ., deoarece CSM avea obligația să dețină documentele pregătitoare ale Direcției de Legislație, Documentare și Contencios, precum și ale Direcției Juridice și să le depună la dosar, respectiv minuta secției pentru judecători și minuta ședinței de Plen în care s-au aprobat modificările aduse art. 96

2

din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești aprobat prin HCSM nr. 387/2005.

Recurenta-reclamantă a formulat critici care se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că instanța a încălcat prevederile art. 293 din C. proc. civ. (având denumirea marginală "Obligația părții adverse de a prezenta înscrisul"), întrucât în mod greșit nu i-a încuviințat cererea prin care a solicitat ca pârâtul să depună înscrisurile menționate, deși acesta avea obligația să le prezinte.

Înalta Curte constată că aceste critici sunt nefondate.

Astfel, cât privește cererea reclamantei privind depunerea de către CSM a "minutelor" ședințelor Plenului în care s-au aprobat modificările aduse art. 96

2

din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești aprobat prin HCSM nr. 387/2005, în acord cu judecătorul fondului, instanța de recurs reține că, raportat la motivele invocate prin cererea dedusă judecății, nu are nicio relevanță în analiza legalității prevederilor art. 96

2

din ROIIJ aprobat prin HCSM nr. 387/2005, "minutele" ședințelor Plenului din 28.08.2013 (corespunzător adoptării HCSM nr. 878/20.08.2013) și din 13.10.2014 (corespunzător respingerii plângerii prealabile), câtă vreme motivele cererii nu privesc procedura de aprobare a modificărilor Regulamentului, ci nelegalitatea art. 96

2

raportat la actele normative cu forță juridică superioară.

Pe de altă parte, așa cum rezultă din partea introductivă a încheierii recurate, intimatul-pârât CSM a depus la dosarul cauzei, în temeiul art. 13 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, documentația administrativă, în întregime, care a stat la baza emiterii actului atacat.

Prin urmare, sunt neîntemeiate criticile de nelegalitate aduse încheierii atacate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., motiv pentru care, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva încheierii din 29.05.2015, ca nefondat.

II.2. În ceea ce privește recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 1285 din 15 aprilie 2016, Înalta Curte reține următoarele:

Prin demersul său judiciar, reclamanta a solicitat anularea Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 878/20 august 2013, în ceea ce privește art. I pct. 6 referitor la art. 96

2

din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 387/2005, cu modificările și completările ulterioare, precum și anularea Hotărârii Plenului Consiliului Superior la Magistraturii din 16 octombrie 2014 prin care i s-a respins plângerea prealabilă privind revocarea Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 878/20 august 2013, de modificare a Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești, și a actelor care au stat la baza acestei hotărâri.

Instanța de fond, analizând motivele de nelegalitate a actelor atacate invocate prin cererea introductivă, le-a găsit neîntemeiate, motiv pentru care a respins cererea reclamantei.

În susținerea recursului declarat împotriva soluției instanței de fond, reclamanta a indicat, drept motive de casare, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a formulat critici prin care a arătat că sentința recurată nu cuprinde o analiză concretă, aplicată la situația de fapt, respectiv instanța de fond a apreciat superficial aspectele de nelegalitate pe care le-a invocat.

Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea pronunțată de prima instanță va cuprinde:

"/.../b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentu care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților;".

Înalta Curte constată că, în cauza dedusă judecății, instanța de fond a procedat la o analiză concretă a cererii în anulare, aplicată la situația de fapt și arătând temeiurile în drept pentru care a considerat neîntemeiate criticile de nelegalitate a actelor administrative formulate de către reclamantă. În cuprinsul considerentelor sentinței se regăsesc și sunt tratate aspectele esențiale asupra cărora a purtat cererea, dar și probele administrate în cauză de natură a demonstra că reglementarea atacată nu se opune principiilor repartizării aleatorii și al continuității.

Considerentele sentinței atacate analizează toate argumentele prezentate de reclamantă în cuprinsul cererii de chemare în judecată, iar soluția adoptată a fost motivată de judecătorul fondului, fiind posibilă verificarea raționamentului său în calea de atac.

Este îndeplinită astfel în cauză cerința motivării hotărârii judecătorești, care constituie o garanție pentru părți în fața eventualului arbitrariu judecătoresc, precum și mijlocul prin care se dă posibilitatea de a se exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noțiunii de proces echitabil, în condițiile prevăzute de art. 6 din Convenția EDO.

În consecință, Înalta Curte apreciază că este neîntemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Criticile formulate de recurenta-reclamantă circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sunt neîntemeiate, de asemenea, sentința pronunțată reflectând aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanțele de fapt ale cauzei.

Textul normativ atacat (în prezent abrogat, fiind adoptat un nou Regulament de ordine interioară a instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375/2015), are următorul cuprins:

"Dacă se constată că pe rolul instanței există sau au existat cel puțin două cereri formulate de aceeași parte, având același obiect principal și aceeași cauză, toate cererile vor fi judecate de către primul complet învestit, dacă cererile nu au fost soluționate încă, precum și dacă primul complet învestit a luat act de renunțarea la judecarea cererii sau a anulat cererea ca netimbrată, ca nesemnată ori pentru neîndeplinirea celorlalte condiții prevăzute de art. 194 - 197 C. proc. civ.."

În susținerea tezei nelegalității Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 878/20 august 2013, cu referire la art. 96

2

din ROIIJ, aprobat prin Hotărârea Plenului CSM nr. 387/2005, cu modificările și completările ulterioare, reclamanta a invocat în cuprinsul acțiunii introductive că emitentul acesteia nu poate să adopte acte administrative cu caracter normativ care contravin actelor normative cu forță juridică superioară.

Aceste susțineri ale reclamantei, potrivit cărora dispoziția regulamentară atacată încalcă principiul repartizării aleatorii a cauzelor, au fost analizate de către instanța de fond din perspectiva art. 11, art. 52 alin. (1)-(2) și art. 53 alin. (1)-(2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, precum și a atribuțiilor legale pe care le are CSM în elaborarea și adoptarea Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești, reținând că textul legal contestat a fost adoptat tocmai pentru înlăturarea practicii justițiabililor pentru a eluda principiul repartizării aleatorii prin formularea succesivă a unor cereri identice.

A concluzionat instanța de fond că această reglementare se încadrează în limitele marjei de apreciere a autorității publice emitente a actului administrativ, marjă recunoscută de art. 139 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din Legea nr. 304/2004, fără a se încălca dispozițiile art. 164 C. proc. civ. din 1865, care privește cazurile de conexitate, și nu cazurile de litispendență.

Prin recursul declarat în cauză, recurenta-reclamantă nu a formulat alte critici propriu-zise de nelegalitate a sentinței, limitându-se să formuleze susțineri de maximă generalitate, după cum urmează: prin cererea introductivă de instanță nu s-a referit la cereri identice; are interes să atace prevederea regulamentară în discuție; judecătorul fondului a ignorat prevederile art. 53 alin. (2) din Legea nr. 304/2004; în mod greșit judecătorul fondului a făcut o analiză a prevederii regulamentare atacate doar din perspectiva art. 163 C. proc. civ. privind litispendența, nu și a art. 164 același Cod privind conexitatea.

Sunt fără relevanță juridică sub aspectul respectării principiului repartizării aleatorii susținerile recurentei-reclamante, potrivit cărora instanța de fond a avut în vedere cereri identice, deși ea nu s-a referit la astfel de cereri în cuprinsul acțiunii sale.

Or, rațiunea Hotărârii Plenului Consiliului nr. 878/2013, prin care s-a reglementat procedura prevăzută de art. 96

2

, a fost înlăturarea practicii justițiabililor de a eluda principiul repartizării aleatorii, prin formularea succesivă a unor cereri identice - până ar fi fost atribuite completului dorit sau, după caz, până nu ar fi fost repartizate unui complet nedorit.

În acord cu judecătorul fondului, instanța de recurs reține că norma de organizare judiciară are ca scop tocmai asigurarea respectării principiului repartizării aleatorii, prin raportare la prima repartizare a cererii identice, astfel că este justificată înaintarea cererii către primul complet, care nu a soluționat încă cererile, precum și dacă primul complet învestit a luat act de renunțarea la judecarea cererii sau a anulat cererea ca netimbrată, ca nesemnată ori pentru neîndeplinirea celorlalte condiții prevăzute de art. 194-197 C. proc. civ.

Cât privește interesul recurentei-reclamante de a solicita anularea parțială a actului administrativ cu caracter normativ în cauza pendinte, în mod corect a reținut judecătorul fondului că, în condițiile în care aceasta a făcut dovada unei posibile vătămări prin emiterea actului administrativ contestat a drepturilor sale procesuale, în dosarele în care este parte reclamantă, sunt respectate dispozițiile art. 8 alin. (1)

1

din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora persoanele fizice și persoanele juridice de drept privat pot invoca vătămarea unui interes legitim public numai în subsidiar.

Nu prezintă relevanța juridică pretinsă de recurenta-reclamantă în apărarea sa, nici alegațiile referitoare la faptul că judecătorul fondului ar fi ignorat prevederile art. 53 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 sau că ar fi făcut o analiză a prevederii regulamentare atacate doar din perspectiva instituției litispendenței, nu și a dispozițiilor art. 164 C. proc. civ. din 1865 (privind conexitatea).

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, prima instanță a avut în vedere că, în cauza dedusă judecății, aleatoriul este asigurat de repartizarea inițială a dosarului unui complet determinat de sistemul informatic Ecris.

Potrivit art. 53 alin. (1) și (2) din Legea nr. 304/2004, repartizarea aleatorie se poate efectua în două modalități: prin sistemul informatizat (regula), respectiv prin sistemul ciclic (excepția), caz în care, așa cum a reținut și judecătorul fondului, completul de judecată este stabilit în mod aleatoriu (după o succesiune nepredictibilă), cu excluderea factorului decizional uman, dintre mai multe complete de judecată înființate, în prealabil și care se bucură de stabilitate.

În contextul evidențiat, urmează a fi înlăturate susținerile recurentei-reclamante în sensul că prima instanță a pronunțat soluția fără să aibă în vedere prevederile art. 53 alin. (2) din Legea nr. 304/2004.

În fine, din considerentele sentinței atacate (pagina 5, paragraful 1), rezultă că prima instanță a analizat reglementarea atacată din perspectiva art. 164 C. proc. civ. din 1865, constatând că acest text de lege nu este încălcat de prevederea în discuție. În atare situație, susținerea recurentei-reclamante în sensul că judecătorul fondului ar fi făcut o analiză a prevederii regulamentare atacate doar din perspectiva instituției litispendenței, nu și a dispozițiilor art. 164 C. proc. civ. din 1865 (privind conexitatea), este complet eronată.

Totodată, aserțiunea reclamantei, reiterată în recurs, privind acordarea unor puteri discreționare unui președinte de secție sunt neavenite, față de garanțiile legale asociate atribuțiilor de serviciu îndeplinite de către acesta.

Contrar criticilor recurentei-reclamante, considerentele expuse de judecătorul fondului cuprind opinia acestuia în sensul că procedura stabilită se încadrează în marja de apreciere a autorității publice, conform atribuțiilor prevăzute de lege. Simpla nemulțumire a unei părți litigante, în speță a reclamantei, față de soluția pronunțată în cauză nu poate conduce la reformarea sentinței atacate, în condițiile în care, în exercitarea controlului judiciar, nu se relevă aspecte de nelegalitate care să fi fost incidente în adoptarea respectivei soluții.

În circumstanțele arătate, hotărârea contestată satisface exigențele vizând motivarea și nu poate fi apreciată ca fiind discreționară, CSM exercitându-și competențele și marja de apreciere fără încălcarea principiilor generale consacrate de art. 11 și art. 53 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările ulterioare, ori prin abuz de putere publică, reținându-se că autoritatea publică și-a exercitat dreptul de apreciere în limita marjei de apreciere permisă de lege, fără a se constata un exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele impuse de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 din același Cod, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva acesteia, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva încheierii din 29 mai 2015 și a sentinței civile nr. 1285 din 15 aprilie 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 iulie 2020.