ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2523/2020

Obiectul litigiului dedus judecății Prin cererea înregistrată la data de 28 noiembrie 2016 sub nr. x/2016 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților în temeiul dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 coroborate cu prevederile art. 19 din Legea 503/2004 anularea Deciziei FGA nr. 2246 din 18.10.2016 și obligarea pârâtului FGA la plata sumei de 6.377,7 RON, compusă din: - 4.383,92 RON, reprezentând despăgubire achitată de A. către asiguratul Casco; 1.661,57 RON, reprezentând penalități de întârziere calculate până la data de 03.12.2015; 332,21 RON reprezentând cheltuieli de judecată obținute în dosarul x/2015, obligarea pârâtului FGA la plata cheltuielilor de judecată avansate de reclamanta A. în vederea soluționării prezentului litigiu.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 3312 pronunțată în data de 26 septembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția tardivității invocării motivelor de neconvenționalitate, ca neîntemeiată, a admis acțiunea, în parte, formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat Decizia nr. 2248/18.10.2016 emisă de pârâta FGA, a obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererea de plată nr. x/15.03.2016 și să plătească reclamantei suma de 1928/27 RON, cheltuieli de judecată și a respins acțiunea, în rest, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 3312 din 26 septembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. au solicitat admiterea recursului. Reclamanta A. S.A. solicită admiterea recursului și modificarea în parte sentinței recurate în sensul admiterii în tot a contestației, astfel cum a fost formulată și precizată, dispunând obligarea intimatei FGA la plata sumei de 6.377,7 RON. A menționat recurenta că sentința instanței de fond a fost dată cu nesocotirea normelor de drept material intertemporal și că litigiul dedus judecății este guvernat de dispozițiile Legii nr. 136/1995, iar nu de cele ale Legii nr. 213/2015. Raportul juridic de garantare și raportul principal de asigurare s-au născut în același moment, ca urmare a încheierii poliței RCA emise de B., iar falimentul B. nu prezintă relevanță sub aspectul nașterii dreptului legal de garantare. Legea aplicabilă dreptului de a solicita sumele cuvenite din partea fondului este legea în vigoare la momentul nașterii situației juridice care a generat acest drept, respectiv Legea nr. 136/1995, iar suprimarea sau plafonarea garanției legale prin legea nouă nu s-ar putea face fără ca legea nouă să aibă efect retroactiv. Soluția prin care instanța de fond a reținut aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor Legii nr. 213/2015 a fost dată cu aplicarea eronată a dispozițiilor art. 6 alin. (1), (2) și 5 din C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție. Totodată, hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea art. 13, 14, 16 din Legea nr. 213/2015, art. 18 din Legea nr. 554/2004, art. 6 alin. (1) din CEDO, art. 47 alin. (2) din Carta Drepturilor Fundamentale a UE și art. 21 alin. (3) din Constituția României privind dreptul la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil. A menționat recurenta că FGA este obligată să pronunțe o singură decizie prin raportare la toate documentele, informațiile și prevederile contractuale pe care este chemată să le verifice. În considerarea dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004 care consacră caracterul de plină jurisdicție a contenciosului administrativ și care conferă instanței posibilitatea să reformeze decizia administrativă dedusă judecății, ca urmare a anulării deciziei contestate, se impunea și obligarea Fondului la plata sumei indicate prin cererea de plată. Soluția de admitere în parte a cererii în sensul obligării FGA să reanalizeze pe fond cererea de plată, ignoră dreptul reclamantei la soluționarea procesului într-un termen rezonabil. Arătat că sentința recurată a fost pronunțată cu nesocotirea dispozițiilor art. 16 din Norma 16/2015 a ASF și că orice soluție a instanței care ar permite FGA să reanalizeze pe fond cererea de plată ar reprezenta o sancționare a reclamantei pentru omisiunea culpabilă a FGA de a analiza fondul cererii. Susține că, din analiza prevederilor Normei 16/2015 a ASF privind Fondul de garantare a asiguraților rezultă obligația direcțiilor de specialitate și, ulterior, a comisiei speciale din cadrul FGA de a analiza cererea de plată într-o singură etapă, sub toate aspectele, inclusiv cele tehnice (fiecare direcție de specialitate cu privire la aspectele pentru care este competentă). Pârâta Fondul de Garantare a Asiguraților solicită casarea în parte a hotărârii recurate și, rejudecând cauza, să se respingă în tot cererea de chemare în judecată formulată de intimata-reclamanta A. S.A.. Apreciază că reclamanta nu are calitate de creditor de asigurare, potrivit art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, întrucât s-a subrogat în drepturile persoanei păgubite, definite ca si creditor de asigurare la art. 4 lit. b) din Legea nr. 213/2015, respectiv la art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004 republicată, cu modificările ulterioare, solicitând prin cererea de plată suma ce se cuvenea acesteia din disponibilitățile FGA. În mod nelegal instanța de fond, identificând ca fapt generator al obligației de plată a Fondului contractul de asigurare obligatorie RCA, a reținut ca reclamanta A. are dreptul la despăgubiri în baza fiecăruia dintre contractele de asigurare RCA care au născut în sarcina B. obligații de plata către A.. Susține că interpretarea dată de prima instanță dispozițiilor Legii nr. 213/2015 în sensul că plafonul de 450.000 RON se aplică pentru fiecare contract de asigurare în baza căruia s-au născut creanțe împotriva B., adaugă la lege, dispozițiile actului normativ în discuție stabilind o cu totul altă situație decât cea reținută în considerentele sentinței recurate. Interpretarea dată de către instanța de fond conduce la concluzia că, în speță, asiguratorul este înlocuit în contractul de asigurare de către Fondul de garantare a asiguraților, ipoteză care este exclusă și care este în mod evident contrară scopului înființării Fondului, Preluarea de către Fond a obligațiilor asiguratorului din contractul de asigurare nu este prevăzută de nicio dispoziție legală - nici în Legea nr. 213/2015, nici în Legea nr. 85/2014, nici in Legea nr. 503/2004 sau în orice alt act normativ.

Apărări formulate în cauză 4.1. Prin întâmpinarea formulată, recurenta-reclamantă A. S.A. a solicitat respingerea recursului formulat de pârât, ca neîntemeiat, apreciind că soluția instanței de fond este temeinică și legală. 4.2. Prin întâmpinarea formulată, recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă, ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 22 noiembrie 2018, s-a fixat termen de judecată la data de 20 octombrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților. Ulterior, termenul de judecată a fost preschimbat pentru data de 16 iunie 2020, prin încheierea de ședință din data de 17 aprilie 2019. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu motivele de recurs formulate, sentința atacată și dispozițiile legale incidente cauzei, instanța de control judiciar va menține soluția dată de instanța de primă jurisdicție ca fiind legală și, pe cale de consecință, recursurile formulate vor fi respinse, pentru considerentele ce urmează. Prin cererea introductivă recurenta-reclamantă a solicitat anularea deciziei contestate și obligarea intimatei FGA la plata sumei de 6377,7 RON. Prin sentința atacată instanța de primă jurisdicție a admis în parte cererea reclamantei, în sensul că a dispus obligarea pârâtului să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererea de plată. Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă a criticat hotărârea instanței de fond exclusiv cu privire la faptul că instanța de fond a reținut incidența în cauză a prevederilor din Legea nr. 213/2015 și nu cele ale Legii nr. 136/1995, și cu privire la soluția de respingere a cererii reclamantei de obligare a pârâtei la plata directă a sumelor solicitate, iar recurentul-pârât pentru greșita aplicare a prevederilor referitoare la calitatea de creditor de asigurare și cu privire la plafonul de asigurare instituit de lege. Înalta Curte nu poate primi criticile formulate de recurenți și le va respinge ca nefondate având în vedere considerentele ce urmează. În cazul de față, A. a plătit asiguratului o despăgubire în baza Poliței CASCO, iar ulterior s-a subrogat în drepturile acestuia și s-a îndreptat împotriva persoanei vinovate de producerea pagubei. Întrucât persoana vinovată de producerea pagubei era beneficiarul unei polițe RCA încheiată la societatea B., A. s-a îndreptat direct împotriva acestei societății de asigurare. Urmare a falimentului B., A. s-a adresat cu o cerere de plată direct către FGA, prin care a solicitat plata sumei de 6377,7 RON. În conformitate cu dispozițiile art. 14 din Legea nr. 213/2015, "în vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asiguratorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior." Înalta Curte reține că între reclamantă și pârât nu a existat un raport juridic de garantare care să se fi născut odată cu încheierea poliței de asigurare, iar cererea de plată a fost formulată sub imperiul Legii nr. 213/2015. Faptul că obligația este condiționată, prin voința legiuitorului, de existența unui contract de asigurare nu conduce la concluzia că acestei obligații i-ar fi aplicabilă legea de la data încheierii contractului, conform principiului tempus regit actum. Dimpotrivă, în condițiile în care FGA este un terț față de contractul de asigurare CASCO (și, de altfel, și față de contractul de asigurare de răspundere civilă) este aplicabil principiului relativității efectelor juridice. În consecință, în mod corect a apreciat instanța de primă jurisdicție că legea aplicabilă este legea în vigoare la data întrunirii tuturor condițiilor pentru nașterea dreptului de creanță împotriva Fondului, motiv pentru care nu pot fi primite criticile recurentei cu privire la pretinsa aplicare retroactivă a legii. Înalta Curte reține că în mod corect instanța de fond a reținut că plafonul de garantare prevăzut de dispozițiile art. 4 lit. e) și 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 ("nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment") nu poate face abstracție de definirea creditorului, prin raportare la câte un singur contract de asigurare. Astfel, se constată că plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit. Înalta Curte reține că, ulterior pronunțării sentinței recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 (în vigoare de la 15 iunie 2020 prin publicarea în M. Of. Partea I nr. 509/2020) Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că: "În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte." Înalta Curte are în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire: "157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esențial nu numai conținutul obligației legale de garanție care incumbă Fondului de garantare a asiguraților, dar și dreptul societății de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispozițiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piață în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat. 158. În contextul dat, prezintă importanță și faptul că scopul înființării Fondului de garantare, astfel cum este menționat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilitățile sale a despăgubirii/indemnizațiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă și obligatorii în cazul insolvenței unui asigurător." 159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăților către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraților, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptățite la recuperarea prejudiciului. 160. În consecință, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, privește fiecare creanță deținută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanțe deținute ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare." În condițiile în care instanța de fond a dispus obligarea pârâtului să analizeze pe fond cererea reclamantei, în mod practic și evident nu poate fi analizată și admisă cererea de obligare directă a pârâtului la plata sumei solicitate, așa cum solicită recurenta-reclamantă. Înalta Curte nu se poate pronunța cu privire la cererea de plată formulată de reclamantă, întrucât ar însemna să se substituie autorității publice care nu a analizat îndeplinirea tuturor condițiilor legale pentru aprobarea unei astfel de cereri, având în vedere că autoritatea s-a limitat să constate că reclamanta a depășit deja plafonul prevăzut de lege. În aceste condiții, singura consecință admisibilă este aceea de obligare a autorității publice la reanalizarea cererii cu luarea în considerare a aspectelor tranșate în prezentul litigiu. Reține Înalta Curte că instanța de contencios administrativ soluționează cererea în temeiul dispozițiilor Legii contenciosului administrativ, astfel că, potrivit dispozițiilor art. 18 alin. (1) din lege, instanța poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ. Or, în cauză, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată doar pe considerentul depășirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face nicio referire la temeinicia pretenției sau la corectitudinea sumei solicitate. Din acest motiv, instanța de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluționarea cererii de plată și nu la obligarea directă a acesteia la plata sumei. Având în vedere soluția dată cererilor de recurs, precum și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată ocazionate de calea de atac formulată, instanța de control judiciar, în temeiul art. 453 alin. (1), (2) din C. proc. civ., va admite cererea recurentei-reclamante și va dispune obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocațial parțial în sumă de 500 RON. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate, cu obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 500 RON, către recurenta-reclamantă.