ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2294/2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată la data de 28.11.2016 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A a formulat, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, în temeiul dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 raportat la dispozițiile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, contestație împotriva Deciziei FGA nr. 1942 din 23.09.2016 solicitând: anularea deciziei contestate ca fiind netemeinică și nelegală, obligarea intimatei FGA la plata sumei de 5.940,23 RON, compusă din: 3.724,66 reprezentând despăgubire achitată de A. S.A. către asiguratul său Casco; 1.303,63 reprezentând penalități de întârziere calculate până la data de 03.12.2015; 911,94 RON, reprezentând cheltuieli de judecată obținute în Dosarul x/2015 Obligarea pârâtului FGA la plata cheltuielilor de judecată avansate de reclamanta A. în vederea soluționării prezentului litigiu.

1.2. Hotărârea pronunțată de instanța de fond

Prin sentința civilă nr. 2343/2017 din 14 iunie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul De Garantare a Asiguraților și a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererea de plată nr. x/15.03.2016. De asemenea, pârâtul a fost obligat să plătească reclamantei suma de 1928,27 RON, cheltuieli de judecată.

A fost respinsă acțiunea, în rest, ca neîntemeiată.

1.3. Cererile de recurs

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond au formulat recurs reclamanta A. S.A. și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, fiind criticată sentința atacată pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Prin recursul formulat de reclamanta A. S.A. a fost criticată hotărârea instanței de fond exclusiv cu privire la faptul că instanța de fond a reținut incidența în cauză a prevederilor din Legea nr. 213/2015 și nu cele ale Legii nr. 135/1995, și a fost criticată soluția de respingere a cererii reclamantei de obligare a pârâtei la plata directă a sumelor solicitate.

Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a arătat că instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală în raport cu prevederile art. 18 alin. (1) raportate la dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Recurentul a precizat că în măsura în care Decizia FGA nr. 1945/23.09.2016 nu este anulată și continuă să-și producă efecte juridice, în sensul de a face imposibilă orice plată către intimată peste plafonul de garantare de 450.000 RON, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, deja achitat acesteia, obligația stabilită de instanța de fond de a analiza pe fond cererea nu ar avea un alt rezultat în ceea ce provește pretențiile reclamantei, decât cele comunicate deja prin decizia atacată.

Recurentul FGA a arătat că reclamanta are o creanță de asigurare proprie și exclusivă, în condițiile în care își exercită un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie. A arătat că asigurătorul își exercită dreptul de regres în nume propriu, ca titular al creanței și nu ca reprezentant al asiguratului, prestând o activitate de asigurare.

II. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

2.1.1. Cu privire la recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților

Mai înainte de a analiza orice cerere a recurentului-pârât depusă la instanța de recurs, Înalta Curte constată că recurentul nu și-a îndeplinit obligația stabilită în sarcina sa de a achita taxa judiciară necesară soluționării recursului formulat.

În conformitate cu prevederile art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013:

"În cazul în care se invocă încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, pentru cereri și acțiuni evaluabile în bani, recursul se taxează cu 50% din taxa datorată la suma contestată, dar nu mai puțin de 100 RON; în aceeași ipoteză, pentru cereri neevaluabile în bani cererea de recurs se taxează cu 100 RON."

Potrivit art. 32 din O.U.G. nr. 80/2013 "taxele judiciare de timbru se datorează atât pentru judecata în primă instanță, cât și pentru exercitarea căilor de atac, în condițiile prevăzute de lege".

În conformitate cu art. 486 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., "la cererea de recurs se vor atașa dovada achitării taxei de timbru", "cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității."

Din actele dosarului rezultă faptul că s-a pus în vedere recurentului să achite taxa judiciară de timbru datorată pentru calea de atac exercitată, în valoare de 100 RON, însă recurentul nu și-a îndeplinit obligația de timbrare a recursului, până la acest termen, motiv pentru care Înalta Curte va aplica sancțiunea anulării cererii ca netimbrată.

2.1.2. Cu privire la recursul formulat de reclamanta A. SA

Înalta Curte nu poate primi criticile formulate de recurenta-reclamantă cu privire la hotărârea instanței de fond, având în vedere argumentele ce urmează.

Prin cererea introductivă recurenta-reclamantă a solicitat anularea deciziei contestate și obligarea intimatei FGA la plata sumei de 5.940,23 RON.

Prin sentința atacată instanța de primă jurisdicție a admis în parte cererea reclamantei, în sensul că a dispus obligarea pârâtului să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererea de plată.

Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă a criticat hotărârea instanței de fond exclusiv cu privire la faptul că instanța de fond a reținut incidența în cauză a prevederilor din Legea nr. 213/2015 și nu cele ale Legii nr. 136/1995, și cu privire la soluția de respingere a cererii reclamantei de obligare a pârâtei la plata directă a sumelor solicitate.

În cazul speță, A. a plătit asiguratului o despăgubire în baza Poliței CASCO, iar ulterior s-a subrogat în drepturile acestuia și s-a îndreptat împotriva persoanei vinovate de producerea pagubei. Întrucât persoana vinovată de producerea pagubei era beneficiarul unei polițe RCA încheiată la societatea B., A. s-a îndreptat direct împotriva acestei societății de asigurare.

Cererea formulată de A. a fost verificată de instanță în cadrul Dosarului x/2015 și a fost admisă prin sentința civilă nr. 12012/21.09.2015.

Urmare a falimentului B., A. s-a adresat cu o cerere de plată direct către FGA, prin care a solicitat plata sumei de 5.940,23 RON.

În conformitate cu dispozițiile art. 14 din Legea nr. 213/2015, în vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asiguratorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior."

Înalta Curte reține că între reclamantă și pârât nu a existat un raport juridic de garantare care să se fi născut odată cu încheierea poliței de asigurare, iar cererea de plată a fost formulată sub imperiul Legii nr. 213/2015. Faptul că obligația este condiționată, prin voința legiuitorului, de existența unui contract de asigurare nu conduce la concluzia că acestei obligații i-ar fi aplicabilă legea de la data încheierii contractului, conform principiului tempus regit actum. Dimpotrivă, în condițiile în care FGA este un terț față de contractul de asigurare CASCO (și, de altfel, și față de contractul de asigurare de răspundere civilă) este aplicabil principiului relativității efectelor juridice.

În consecință, în mod corect a apreciat instanța de primă jurisdicție că legea aplicabilă este legea în vigoare la data întrunirii tuturor condițiilor pentru nașterea dreptului de creanță împotriva Fondului, motiv pentru care nu pot fi primite criticile recurentei cu privire la pretinsa aplicare retroactivă a legii.

Înalta Curte reține că în mod corect instanța de fond a reținut că plafonul de garantare prevăzut de dispozițiile art. 4 lit. e) și 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 ("nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment") nu poate face abstracție de definirea creditorului, prin raportare la câte un singur contract de asigurare. Astfel, se constată că plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit.

Înalta Curte reține că, ulterior pronunțării sentinței recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte."

Înalta Curte are în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esențial nu numai conținutul obligației legale de garanție care incumbă Fondului de garantare a asiguraților, dar și dreptul societății de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispozițiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piață în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

Înalta Curte nu se poate pronunța cu privire la cererea de plată formulată de reclamantă, întrucât ar însemna să se substituie autorității publice care nu a analizat îndeplinirea tuturor condițiilor legale pentru aprobarea unei astfel de cereri, având în vedere că autoritatea s-a limitat să constate că reclamanta a depășit deja plafonul prevăzut de lege. În aceste condiții, singura consecință admisibilă este aceea de obligare a autorității publice la reanalizarea cererii cu luarea în considerare a aspectelor tranșate în prezentul litigiu.

Reține Înalta Curte că instanța de contencios administrativ soluționează cererea în temeiul dispozițiilor Legii contenciosului administrativ, astfel că, potrivit dispozițiilor art. 18 alin. (1) din lege invocate de recurenta-reclamantă, instanța poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă.

În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

Or, în cauză, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată doar pe considerentul depășirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face nicio referire la temeinicia pretenției sau la corectitudinea sumei solicitate.

Din acest motiv, instanța de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluționarea cererii de plată și nu la obligarea directă a acesteia la plata sumei.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va anula ca netimbrat recursul pârâtului și va respinge recursul reclamantei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează ca netimbrat recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 2343/2017 din 14 iunie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 iunie 2020.