ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1417/2020

Ședința publică din data de 5 martie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 14.07.2017, reclamantul Spitalul Județean de Urgență "Dr. A." Baia Mare a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 6731/26.06.2017 emisa de Fondul de Garantare a Asiguraților in dosarul nr. x/2017 comunicata instituției la data de 05.07.2017.

În motivarea acțiunii, se arată că FGA a respins plata sumei de 10.970 RON, reprezentând cheltuieli de spitalizare pentru pacienta B., cheltuieli stabilite prin sentinta nr. 1411/02.07.2013 pronunțata de Judecătoria Viseu de Sus in dosarul nr. x/2013, motivul fiind acela ca reclamantul nu are calitate de creditor de asigurare, conform prevederilor art. 4 alin. (1), lit. b) din Legea 213/2015, aspect care nu corespunde insa realitatii si textelor legale.

Prin sentința civilă nr. 4140 din 6 noiembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a admis contestația formulată de reclamantul Spitalul Județean de Urgență Dr. A.-Baia Mare, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

A anulat Decizia nr. 6731/26.06.2017.

A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 10.970 RON, reprezentând cheltuieli de asistență medicală.

Împotriva sentinței civile recurate a formulat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, criticând-o pentru nelegalitate.

Recurentul a arătat că, potrivit art. 12, alin. (2) din Legea 213/2015:

"... Instrumentarea dosarelor de daună se va face cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data producerii evenimentului asigurat și a condițiilor de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare".

Astfel, Fondul de Garantare acoperă creanțele de asigurări, în virtutea principiului protecției consumatorilor produselor si serviciilor de asigurări, iar nu ca obligații proprii ale FGA, obligația fiind născuta din raportul contractual al asiguratului sau beneficiarul asigurării cu asigurătorul.

Tocmai caracterul independent si statutul juridic de autoritate distinctă ale FGA conferă acestuia legitimitate procesuala activa in dosarul de faliment al asigurătorului sa solicite acoperirea, din averea societății de asigurare debitoare, a creanțelor pe care le-a plătit creditorilor de asigurări, în urma parcurgerii procedurii administrative necontencioase prevăzuta de Legea nr. 213/2015 si a Normei 16/2015 a ASF, procedura obligatorie si nu opționala.

Instanța de fond a dedus ca, FGA ar fi un succesor, cu titlu particular sau universal, al vreunui asigurător declarat in faliment (C. S.A. in acest caz).

Având in vedere ca principalul scop al Fondului este acela de garantare a creditorilor de asigurări FGA, este obligat sa acționeze ca un profesionist, fiind in cunoștința de cauza in ceea ce privește riscurile diminuării nejustificate a resurselor FGA, prin acordarea fara analiza a cererilor depuse de petenti la FGA, aceasta fiind si rațiunea introducerii in textul de lege a obligativității intrumentarii distincte a dosarelor de dauna de către FGA.

Recurentul a invocat dispozițiile art. 2 alin. (1), art. 11 si art. 13 alin. (3), art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, Norma ASF nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților.

A susținut recurentul că atât Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiara, falimentul, dizolvarea si lichidarea voluntara activitatea de asigurări republicata, cu modificările ulterioare, prin art. 3 alin. (1) lit. c), cat si art. 4 al (I) lit. a) din Legea nr. 213/2015, definesc creanța de asigurare ca fiind creanța creditorilor de asigure rezultata dintr-un contract de asigurare.

Textul reprezintă o transpunere a directivei 2001/17/CE - privind reorganizarea si lichidarea societății de asigurări, transpusă în legislația noastră care definea "creanța de asigurare" ca fiind orice suma care este datorata de către societatea de asigurare unor asigurați, titulari de polițe de asigurare, beneficiari ai oricărei parti vătămate având drept direct de actiune impotriva societății de asigurare si care rezultă dințr-un contract de asigurare sau din orice operațiune prevăzuta de Directiva 2002/83/EC din activitatea de asigurare directa, inclusiv sume rezervate pentru persoanele menționate anterior, cand unele elemente de datoriei nu sunt cunoscute inca. Primele datorate de către societatea de asigurări rezultate din neincheierea sau anularea acestor contracte sau operațiuni in conformitate cu legea aplicabila pentru astfel de contracte sau operațiuni, inaintea deschiderii procedurilor de lichidare, se considera, de asemenea ca fiind creanțe de asigurare. Acest text a fost preluat in noua directiva care a abrogat Directiva 2001/17/CE, respectiv Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European si a Consiliului privind accesul la activitatea si desfășurarea activității de asigurare si de reasigurare (Solvabilitate II). Astfel potrivit art. 268 alin. (1) lit. g) din aceasta Directiva:

"creanță de asigurare" înseamnă orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asigurați, deținători de polițe de asigurare, beneficiari sau oricărei părți vătămate având drept direct de acțiune împotriva întreprinderii de asigurare și care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operațiune prevăzută la articolul 2 alin. (3) literele (b) și (c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, in cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute (...).

Așadar, pentru a îndeplini condițiile prevăzute de lege si a-si putea recupera sumele solicitate din disponibilitățile Fondului de garantare a asiguraților, este absolut necesar ca suma solicitata sa rezulte dintr-un contract de asigurare, condiție neindeplinita de către petenta, a cărei obligație este izvorâta din alte raporturi juridice, care reprezintă creanțe chirografare si nu de asigurări, fiind înscrise de altfel la masa credala de către lichidatorul judiciar, asa cum chiar contestatoarea a arătat in contestația formulata.

Condiția rezolutorie menționata si invocata de contestatoare se refera strict la situația creditorilor de asigurări (asa cum sunt definiți de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015), care, potrivit dispozițiilor legale beneficiază de doua posibilități legale de recuperare a sumelor cuvenite, respectiv, fie urmează procedura de plata administrativa si solicita in condițiile Legii nr. 213/2015 despăgubirea cuvenita de la Fond, fie urmează procedura de faliment a asigurătorului depunand cerere de admitere a creanței in cadrul acesteia (art. 17 din Legea nr. 213/2015), cerere ce va fi analizata de lichidatorul judiciar.

Mențiunea făcuta de lichidatorul judiciar, respectiv a plații creanțelor sub condiția rezolutorie a plații de către Fond, nu are efecte juridice asupra cererilor contestatoarei, având in vedere dispozițiile legale invocate, creanțele contestatoarei nefiind creanțe de asigurări, ci creanțe chirografare.

Din dispozițiile art. 9 și art. 17 din Norma ASF nr. 16/2015 legale invocate rezulta fara echivoc faptul ca Fondul nu preia obligațiile societății de asigurare aflata in insolventa. Preluarea obligațiilor societății aflate in faliment este imposibila tinand cont si de faptul ca poziția procesuala pe care recurenta o are in dosarul de faliment al societății de asigurare este aceea de creditor de asigurări (art. 18 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolventei si de insolventa). Conform art, 267 alin. (2) din legea menționata, creanțele Fondului de garantare sunt creanțe de asigurări.

Este mai mult decât evident ca instanța de fond nu a apreciat întocmai si corespunzător dispozițiilor legale in materie si anume, nu a analizat definiția data de legiuitor atât creanței de asigurare cat si calității de creditor de asigurare.

Se poate observa ca aceste definiții si stabilirea atât a creanței de asigurare cat si a calității de creditor de asigurare nu pot fi aplicate in litigiile de drept comun intre asigurați sau beneficiarii asigurărilor si asigurători ci, numai in raporturile cu FGA, legiuitorul dorind sa facă o distincție clara intre creanțele pe care FGA le achita potențialilor creditori de asigurare si celelalte creanțe ale asigurătorului falit, FGA neachitand indemnizații de asigurare ci, creanțe de asigurare.

În concluzie a susținut recurentul că, in cazul dedus judecații, intimatul în raport cu recurentul, nu deține o creanța de asigurare si nu este creditor de asigurare in baza Legii nr. 213/2015.

Intimatul-reclamant a formulat concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând criticile invocate în cadrul recursului și sentința instanței de fond, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, având în vedere următoarele considerente:

Prin sentința civila 1411/02.07.2013, pronunțată de Judecătoria Viseu de Sus, secția Civila in dosarul nr. x/2013, definitivă prin nerecurare, s-a admis cererea de chemare in garanție formulata de D. si a fost obligată chemata in garanție C. S.A. (...) sa plateasca reclamantului Spitalul de Urgenta Dr. A. Baia Mare suma de 10.970 RON despăgubiri civile, reprezentând cheltuieli de asistenta medicala, cu dobânzi legale calculate de la data pronunțării sentinței.

Față de împrejurarea că C. S.A. a intrat în procedura falimentului, prin cererea de plată formulată de Spitalul județean de urgență Dr. A. Baia Mare, înregistrata la FGA sub nr. x/16.03.2016, acesta a solicitat sa fie despăgubit din disponibilitățile FGA cu suma de 10.970 RON, reprezentând cheltuieli spitalizare acordate persoanei vatamate B., sumă stabilită prin sentința civila nr. 1411/02.07.2013 pronunțata de Judecătoria Viseu de Sus in dosarul nr. x/2013.

Prin decizia nr. 6731/26.06.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, a fost respinsă cererea de plată privind suma de 10.970 RON, întrucât reclamantul nu are calitatea de creditor de asigurare .

În respingerea cererii de plată, pârâtul a avut în vedere faptul că Spitalul nu are calitatea de creditor de asigurare întrucât creanța invocată de acesta nu izvorăște dintr-un contract de asigurare.

Înalta Curte reține că, pentru a stabili dacă reclamantul este un creditor de asigurare, iar creanța invocată de acesta este sau nu una de asigurare, trebuie avută în vedere cauza efectuării cheltuielilor de spitalizare în cuantum de 10.970 RON ce fac obiectul cererii de plată adresată FGA.

Potrivit soluției din sentința civila 1411/02.07.2013 pronunțată de Judecătoria Viseu de Sus, secția civila, efectuarea de către reclamant a cheltuielilor de spitalizare în cuantum de 10.970 RON a fost cauzată de vătămarea corporală produsă victimelor accidentului rutier produs la data de 10.08.2010 din culpa domnului D., care era asigurat RCA la C. S.A..

Prin urmare, producerea riscului asigurat, respectiv producerea unui accident rutier, a fost cauza determinantă în efectuarea de către reclamant a cheltuielilor de spitalizare cu victimele accidentului, motiv pentru care Curtea constată că creanța solicitată de acesta îndeplinește condiția de a reprezenta o creanță de asigurare.

Înalta Curte are în vedere faptul că suma dedusă judecății rezultă dintr-un contract de asigurare, respectiv cel încheiat între S.C. C. S.A. și numitul D., intimatul având calitatea de persoană păgubită, conf. art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, respectiv "persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă".

Aceste prevederi se coroborează cu disp. art. 1

1

pct. 3 și 4 din Legea nr. 136/1995, conform cărora persoana păgubită este persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă, iar prejudiciul este "efectul negativ suferit de persoana păgubită prin producerea unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă".

Astfel, intimatul este persoană păgubită, deoarece conform Legii 213/2015 și Legii 136/1995 a suferit un prejudiciu ca urmare directă a accidentului rutier, respectiv a suportat contravaloarea serviciilor medicale acordate victimei. Acest prejudiciu este în strânsă legătură de cauzalitate cu accidentul produs.

Conform art. 2 alin. (1) și (2) din legea 213/2015:

"Fondul...are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător", respectiv "Fondul garantează plata de despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător".

Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, în categoria creditorilor de asigurări, în cazul asigurării de răspundere civilă, intră și persoanele păgubite, respectiv persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Înalta Curte constată că prima instanță a reținut corect faptul că, referitor la calitatea reclamantului de creditor de asigurare, prin art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004, creditorii de asigurări sunt definiți ca reprezentând persoane asigurate, titulari de polițe de asigurare, beneficiari ai contractelor de asigurare, precum și oricare alte terțe persoane prejudiciate prin nerespectarea condițiilor de asigurare ale contractelor, ale căror creanțe nu au fost plătite de societatea de asigurare/reasigurare.

Prevederile art. 2214 C. civ. stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite". Așadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare nu este reprezentată doar de contravaloarea pierderii suferite prin producerea riscului asigurat de persoana asigurată sau a beneficiarului asigurării, ci este reprezentată și de contravaloarea pierderii suferite prin producerea riscului asigurat de o terță persoană îndreptățită.

În mod corect instanța de fond a avut în vedere și dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, potrivit cărora creanțele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Potrivit disp. art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

În raport de aceste norme, care reprezintă o transpunere în dreptul național a Directivei 2009/138/CE, în mod just a reținut instanța de fond că producerea riscului asigurat, respectiv producerea accidentului rutier anterior descris, a fost cauza determinantă în efectuarea de către spital a cheltuielilor de spitalizare cu victima accidentului.

De asemenea, sunt incidente și prevederile art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, forma în vigoare la data producerii accidentului, potrivit cărora "(1) Persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătății altei persoane, precum și daune sănătății propriei persoane, din culpă, răspund potrivit legii și au obligația să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistența medicală acordată. Sumele reprezentând cheltuielile efective vor fi recuperate de către furnizorii de servicii medicale. Pentru litigiile având ca obiect recuperarea acestor sume, furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate drepturile și obligațiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate și dobândesc calitatea procesuală a acestora în toate procesele și cererile aflate pe rolul instanțelor judecătorești, indiferent de faza de judecată".

Pentru aceste motive, instanța de fond a dat o corectă interpretare dispozițiilor incidente în materie, apreciind corect că acordarea despăgubirilor este solicitată în baza unui contract de asigurare de răspundere civilă, astfel încât creditor de asigurare poate fi orice persoană îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă. Prin urmare, prejudiciul suferit de către reclamant a fost determinat de producerea riscului asigurat, acesta având calitatea de creditor de asigurare.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 4140 din 6 noiembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 5 martie 2020.