ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1628/2021

Ședința publică din data de 23 iunie 2021

Analizând actele de la dosar și decizia atacată, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 20.06.2018 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 150.000 euro, cu titlu de prejudiciu material suferit de aceasta, ca urmare a nerespectării clauzelor contractelor de credit nr. x/2006 și nr. y/2007, la care se adaugă dobânda legală, calculată până la data plății.

Prin sentința civilă nr. 3726/11.12.2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată, ca fiind prescrisă.

Împotriva acestei sentințe, S.C. A. S.R.L. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 931/23.05.2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul, a anulat sentința atacată, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune și a reținut cauza spre rejudecare, în vederea evocării fondului.

Rejudecând cauza după evocarea fondului, prin decizia civilă nr. 2202/19.12.2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis cererea de chemare în judecată, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 150.000 euro, reprezentând debit principal, precum și la plata dobânzii legale aferente, calculată de la 04.07.2017 până la data plății efective a debitului principal, a luat act că reclamanta și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată și a respins cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestor decizii, B. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea celor două decizii pronunțate în apel.

În motivare, a arătat că potrivit dispozițiilor art. 2528 C. civ., "prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea".

Prin urmare, legiuitorul a stabilit două momente alternative de la care începe să curgă termenul de prescripție, unul determinat după un criteriu subiectiv, respectiv cel al cunoașterii pagubei și pe cel care răspunde pentru ea și unul obiectiv, data la care păgubitul trebuia ori putea să cunoască aceste elemente.

În speță, deși prin motivarea hotărârii se reține că momentul începerii cursului prescripției a fost determinat după criteriul obiectiv, instanța de apel subliniază momentul la care "putea fi cunoscută paguba".

Așadar, curtea de apel a determinat începerea cursului prescripției după un criteriu subiectiv, iar nu obiectiv, care viza momentul la care păgubitul trebuia să cunoască prejudiciul, și nu la care putea sa-l cunoască, cum în mod greșit a interpretat instanța de apel dispozițiile art. 2528 C. civ., atunci când s-a raportat la data la care reclamanta a cunoscut existența prejudiciului, respectiv data la care a fost înstrăinat imobilul.

Potrivit recurentei, momentul obiectiv la care a început să curgă termenul de prescripție este 26.03.2013, când B. S.A. și-a recunoscut culpa în împiedicarea reclamantei la înstrăinarea imobilului și a eliberat acesteia adresele de radiere a ipotecii constituite asupra imobilului. La această data intimata a cunoscut persoana care se face vinovată de producerea pagubei și trebuia să cunoască întinderea acesteia, atât timp cât la o dată anterioară, prin acțiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2012, S.C. A. S.R.L. a indicat persoana care se face vinovată de producerea prejudiciului, paguba cauzată și cuantumul prejudiciului, în vederea atragerii răspunderii B. S.A.

Așadar, intimata cunoștea faptul că a suferit un prejudiciu încă de la data de 03.07.2012, când a introdus acțiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2012, iar împrejurarea că nu a reușit, în cadrul acelui dosar, să dovedească producerea prejudiciului, nu o repune în termenul de prescripție.

A conchis recurenta că momentul obiectiv de la care a început să curgă termenul de prescripție este 26.03.2013, dată la care S.C. A. S.R.L. cunoștea persoana vinovată de producerea prejudiciului și trebuia să cunoască existența și întinderea prejudiciului pretins.

A mai susținut recurenta că, în contra celor reținute de instanța de apel, împrejurarea că somația de executare era înscrisă în cartea funciară nu a reprezentat un impediment la vânzarea imobilului de către intimată, care, în măsura în care ar fi intenționat să înstrăineze bunul, ar fi putut să o facă, așa cum a procedat în anul 2014 și cealaltă reclamantă din dosarul nr. x/2012, C..

În acest sens, a arătat că imobilul putea fi înstrăinat cu acordul creditorului, chiar și în situația în care în cartea funciară era notată somația de executare, însă nu există nicio dovadă că intimata ar fi încercat să vândă imobilul ulterior ridicării ipotecii, iar B. S.A. nu ar fi fost de acord.

De altfel, și la data de 04.07.2017, când intimata a vândut imobilul, somația de executare era notată în cartea funciară, iar acest fapt nu a împiedicat-o să realizeze vânzarea.

O altă critică formulată de recurentă vizează aplicarea greșită a normelor de drept material privind răspunderea contractuală.

În ceea ce privește existența faptei ilicite, a arătat că la 26.03.2013, conform procesului-verbal de predare primire, semnat și ștampilat de reprezentantul S.C. A. S.R.L., recurenta a pus la dispoziția intimatei adresele de radiere și declarațiile autentificate la notar, prin care a solicitat radierea ipotecilor și a interdicțiilor de înstrăinare și grevare cu sarcini. Intimata nu a întreprins însă nicio acțiune la O.C.P.I. în vederea ridicării ipotecilor, deși era direct interesată. Așa fiind, reclamanta nu se poate prevala de propria culpa, pentru a solicita repararea unui pretins prejudiciu.

În opinia recurentei, intimata nu a dorit niciun moment să înstrăineze imobilul, ci doar să obțină un profit nejustificat. În acest context, a arătat că, anterior prezentului litigiu, intimata a formulat o serie de acțiuni împotriva B. S.A. pentru recuperarea aceluiași prejudiciu. Având în vedere că nu a putut obține sumele solicitate, acțiunile fiind respinse, precum și faptul că B. S.A. a solicitat deschiderea procedurii insolventei asupra debitoarei S.C. A. S.R.L., la data de 04.07.2017 intimata a vândut imobilul, pentru a evita intrarea în procedură și a obține un profit (diferența de preț și fructele civile culese în perioada 26.03.2013 - 04.07.2017).

De altfel, intimata nu a probat faptul că ulterior ridicării ipotecilor asupra imobilului a încercat să îl vândă imobilul în cauză și nu a reușit.

Potrivit recurentei, în mod greșit a reținut curtea de apel că prejudiciul pretins ar fi fost cert și previzibil. Aceasta, întrucât la momentul formulării cererii de chemare în judecată nu există niciun text de lege care să reglementeze acordarea unui asemenea prejudiciu.

Astfel, posibilitatea presupusului păgubit de a invoca producerea unei consecințe negative, dăunătoare a faptei ilicite, care ar consta în producerea unui prejudiciu, a fost reglementată pentru prima dată prin art. 1385 alin. (4) din noul C. civ., text de lege aplicabil și în materia răspunderii contractuale.

Pe de altă parte, a susținut că prejudiciul nu este corect cuantificat, având în vedere că intimata, deși ulterior datei de 26.03.2013, la care a primit adresele de radiere a ipotecilor, a avut posibilitatea reală de a înstrăina imobilul, nu a efectuat niciun demers în acest sens, urmărind maximizarea profitului prin păstrarea proprietății imobilului și culegerea fructelor civile pentru o perioadă cât mai îndelungată.

Or, având în vedere că în toată această perioadă intimata, având proprietatea imobilului, a încasat fructele civile produse de acesta, recurenta a apreciat că valoarea prejudiciul invocat, reprezentând diferența de preț, trebuie redusă cu contravaloarea fructelor civile produse de imobil, respectiv chiriile care au fost sau puteau fi încasate, faptul că imobilul nu a fost închiriat neavând relevanță.

De asemenea, a susținut că în mod greșit a analizat curtea de apel întinderea prejudiciului, raportat la prețul stabilit prin contractul de vânzare - cumpărare, fără a avea în vedere prețul de piață al imobilului, stabilit ca urmare a efectuării unei expertize judiciare, încuviințată de instanța de apel și necontestată de intimată.

Or, diferența dintre valoarea de piața determinată de expertul desemnat de instanță și prețul de vânzare este una importantă, care determină reducerea cuantumului prejudiciului cu o treime.

A mai arătat recurenta că intimata nu a dovedit nici legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, subliniind că, în condițiile în care, de la 26.03.2013, a așteptat o perioadă de peste 4 ani pentru a înstrăina imobilul, culpa pentru prejudiciul suferit ca urmare a vânzării bunului abia în anul 2017, la un preț inferior, îi aparține.

În final, a susținut că în mod nelegal, cu încălcarea art. 397 alin. (1) C. proc. civ., curtea de apel a acordat intimatei dobânda legală aferentă raporturilor juridice între profesioniști, deși prin cererea precizatoare depusă la dosar la 10.07.2018, S.C. A. S.R.L. a solicitat suma de 13.113 RON, care reprezintă valoarea dobânzii legale remuneratorii.

Cu toate acestea, instanța de apel a dispus obligarea B. S.A.la plata unei sume de aproximativ cinci ori mai mare decât cea solicitată de reclamantă.

În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepțiile inadmisibilității și nulității recursului, în motivarea ambelor susținând că recurenta nu a dezvoltat motive de nelegalitate; pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Potrivit dispozițiilor art. 493 C. proc. civ., în cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, raport comunicat părților, iar prin încheierea completului de filtru din 10.03.2021, după calificarea excepției inadmisibilității ca excepție a nulității recursului și după respingerea acesteia, recursul a fost declarat admisibil în principiu, fiind stabilit termen pentru dezbateri.

Întrucât la termenul de judecată cauza a fost amânată la cererea recurentei, pentru a depune la dosar hotărârea definitivă pronunțată în dosarul nr. x/2016, la 31.05.2021, reclamanta S.C. A. S.R.L. a depus la dosar o cerere de recurs principal împotriva considerentelor deciziei civile nr. 931/23.05.2019 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă și concomitent a solicitat repunerea în termenul de recurs.

Examinând cu prioritate excepția netimbrării recursului și a cererii de repunere în termen a părții pentru declararea recursului promovat de reclamantă, în conformitate cu prevederile art. 248 C. proc. civ., raportat la art. 9 lit. c) și art. 25 alin. (3) din O.U.G nr. 80/2013, coroborat cu art. 32 și cu art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013, acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești sunt supuse taxelor judiciare de timbru, iar conform art. 32 din aceeași ordonanță, taxele judiciare de timbru se datorează atât pentru judecata în primă instanță, cât și pentru exercitarea căilor de atac, în condițiile prevăzute de lege, iar art. 33 statuează că acestea se plătesc anticipat, cu excepțiile prevăzute de lege.

De asemenea, potrivit art. 486 alin. (2) C. proc. civ., la cererea de recurs se va atașa dovada achitării taxei de timbru, conform legii, iar potrivit alin. (3) al aceluiași articol, cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.

La rândul lui, art. 9 lit. c) din O.U.G. nr. 80/2013 reglementează cuantumul taxei judiciare corespunzător formulării cererii de repunere în termen. Constatându-se că această cerere nu a fost timbrată, în sarcina recurentei s-a stabilit obligația achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 20 RON, obligația fiind comunicată părții la sediul său procesual, indicat în actele de procedură efectuate în fața instanței de recurs.

Totodată, constatat că cererea de recurs nu este timbrată, context în care, în baza art. 25 alin. (3) din O.U.G nr. 80/2013, s-a stabilit în sarcina recurentei obligația achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 100 RON, instanța procedând ca comunicarea obligației părții îndatorate la plată, în condițiile legii.

Totodată, în examinarea excepției, s-a reținut că dovezile de comunicare a înștiințărilor de plată au fost restituite la dosar, așadar, la termenul de judecată, în lipsa executării obligației de timbrare și constatând culpa procesuală a recurentei reclamantei, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că devin incidente dispozițiile art. 32 și art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 și art. 486 alin. (3) C. proc. civ., urmând să dispună anularea cererii de repunere în termenul de recurs precum și recursului, ca netimbrate.

Analizând în continuare recursul pârâtei, prin prisma motivelor invocate, încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., și a normelor de drept incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Un prim motiv de casare, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deduce instanței de control judiciar aplicarea greșită a normelor de drept material care guvernează începutul prescripției extinctive, respectiv art. 2528 C. civ., care a determinat soluționarea greșită a excepției prescripției în apel, prin decizia civilă nr. 931/23.05.2019.

Recurenta a susținut că, potrivit articolului de lege menționat, prescripția începe să curgă la data la care cel păgubit cunoaște ori trebuia să cunoască paguba și persoana obligată la despăgubire, legea stabilind momente alternative de la care prescripția își începe cursul. Astfel, legiuitorul instituie un moment subiectiv, al cunoașterii pagubei și persoanei responsabile și unul obiectiv, când persoana păgubită trebuia, după împrejurări, să cunoască aceste elemente.

Chiar și în aceste condiții, criteriul subiectiv nu poate fi înțeles ca o posibilitate discreționară a creditorului care neglijează promovarea acțiunii, limita până la care acesta poate rămâne inactiv fiind determinată de reperul obiectiv, cel la care păgubitul trebuia să cunoască paguba și pe cel ținut la reparație.

Din acest punct de vedere, recurenta arată că deși instanța de apel s-a raportat la reperul obiectiv pentru a stabili începutul prescripției, totuși, a avut în vedere momentul la care reclamanta putea cunoaște paguba, aplicând, în esență, criteriul subiectiv. Așadar, instanța de apel a avut în vedere data la care reclamanta a cunoscut paguba, ca fiind data înstrăinării imobilului.

Această abordare este, în opinia recurentei, greșită, întrucât instanța de apel trebuia să aibă în vedere momentul obiectiv al pretinsului prejudiciu, care corespunde datei de 26.03.2013, data la care, pârâta recunoscându-și culpa, a eliberat adresele de radiare a ipotecii constituite în favoarea sa asupra imobilului. Că aceasta este data obiectivă a cunoașterii pagubei rezultă și din faptul că reclamanta a acționat B. S.A. în judecată prin acțiunea care a făcut obiectul dosarului nr. x/2012, în care a indicat toate elementele componente ale prejudiciului încercat. Și în acel proces, ca și în cel pendinte, S.C. A. S.R.L. a afirmat că prejudiciul suferit este determinat de diferența dintre valoarea de piață a bunului la nivelul anului 2010 și cel la care ar fi putut fi tranzacționat în anul 2013, așadar aceasta a cunoscut existența unui prejudiciu încă din acel moment, chiar dacă nu a avut capacitatea de a-l demonstra.

Este greșită, din punctul de vedere al recurentei, și constatarea instanței de apel referitoare la împrejurarea că imobilul nu putea fi înstrăinat în anul 2013 din cauza notării în cartea funciară a somației de executare, deoarece acesta nu a reprezentat un impediment propriu pentru vânzare. Așadar, întrucât reclamanta avea posibilitatea efectivă de a vinde imobilul, chiar în aceste circumstanțe, cu acordul creditoarei care începuse executarea silită, pasivitatea acesteia nu poate permuta data începutului prescripției; de altfel, recurenta a subliniat că însăși vânzarea din 2017 a fost realizată în aceleași condiții.

Raportat la acest motiv, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de apel a plecat de la aceeași repere, examinând prescripția. A constatat că momentul subiectiv al cunoașterii pagubei este 04.07.2017, dată care corespunde vânzării apartamentului nr. x situat în București, Str. x și că, din punct de vedere obiectiv, paguba putea fi cunoscută de reclamantă la data la care aceasta a avut posibilitatea reală de a vinde, adică la care a încetat orice împiedicare la vânzare. S-a reținut că nu poate fi imputată reclamantei o pasivitate în demersul de a vinde, întrucât pârâta demarase executări silite care constituiau un real impediment la vânzare din caza indisponibilizărilor existente în cartea funciară, executări care s-au dovedit nelegale în procese judiciare specifice, dar și că pârâta nu a dovedit pe tot parcursul procesual o deschidere amiabilă pentru facilitarea vânzării bunului în discuție.

Examinând cest motiv de recurs, Înalta Curte reține că prin prezentul demers judiciar S.C. A. S.R.L. a solicitat obligarea B. S.A. la plata sumei de 150.000 euro și dobândă legală, reprezentând prejudiciul pentru neexecutarea obligației contractuale a pârâtei de a ridica ipoteca supra unor imobile, între care și cel situat în București, Str. x, bun în legătură cu care a pierdut oportunitatea de a vinde la un preț determinat printr-un antecontract încheiat în anul 2010. A arătat reclamanta că, din cauza acestui fapt și a împrejurării că, și după rezolvarea diferendului pe cale judiciară - soluționat definitiv prin decizia civilă nr. 700/28.02.3013, nu a putut vinde bunul decât în anul 2017 din cauza unor executări silite nelegale, prejudiciul suferit fiind determinat de diferența dintre prețul la care ar fi putut vinde potrivit antecontractului și cel efectiv obținut în anul 2017 din vânzarea imobilului.

Întrucât disputa litigioasă poartă, subordonat motivului de recurs, asupra începutului cursului prescripției extinctive pentru reparația solicitată, Înalta Curte arată că este util să reamintească părților că dreptul material la acțiune - atașat dreptului la reparația cauzată de încălcarea unei obligații preexistente - se naște, nu la data săvârșirii faptei care constituie elementul material al ilicitului, ci la data cauzării prejudiciului, a ivirii sale concrete.

Acestei reguli i se atașează principiul statuat în art. 2523 C. civ., prin care se stabilește că "Prescripția începe să curgă la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui".

Așadar, se disting două repere legate de prescripție: - cel al producerii prejudiciului, care corespunde nașterii dreptului la acțiune sancționate cu prescripție și - începutul prescripției acestui drept, care reprezintă momentul în care titularul dreptului la acțiune, cunoscându-l, are posibilitatea reală de a acționa. Cu toate acestea, în lipsa celui dintâi, nu există prescripție, deoarece, logic, nu poate fi sancționată pasivitatea exercitării unui drept la acțiune încă nenăscut.

La rândul lui, art. 2528 C. civ. arată că după ivirea prejudiciului, titularul dreptului la acțiune poate să acționeze, ca moment care marchează începutul prescripției la data când păgubitul a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cale care răspunde de ea; într-adevăr, legiuitorul stabilește două momente alternative de început a prescripției, cum distinge și recurenta, unul subiectiv, altul obiectiv.

Niciuna dintre părțile litigiului nu contestă că fapta pârâtei a constat în executarea cu întârziere a obligației de radiere a ipotecii înscrise în favoarea reclamantei în cartea funciară, cu privire la imobilul situat în București, Str. x, proprietatea reclamantei, pentru ca acesta să poată fi vândut - executare care s-a realizat abia la 26.03.2013 - ori că autorul acesteia este pârâta.

Disputa poartă însă asupra momentului ivirii prejudiciului, care corespunde nașterii dreptului la acțiune și, implicit, condiționează începutul prescripției.

Sub acest aspect, recurenta susține că producerea prejudiciului s-a realizat la 26.03.2013, data la care pârâta a emis adresa pentru radierea ipotecii, iar instanța de apel a considerat că acest moment se identifică cu cel la care vânzarea bunului a fost încheiată, 04.07.2017.

Înalta Curte arată că în dinamica ilicitului, 26.03.2013 reprezintă momentul la care, executându-și obligația, elementul obiectiv faptei ilicite este epuizat, însă acest moment nu este cel al ivirii prejudiciului.

Deși recurenta arată că afirmația sa are ca suport cele statuate prin decizia pronunțată în dosarul nr. x/2012, în care S.C. A. S.R.L. a cunoscut toate elementele răspunderii, acționând în justiție pentru repararea prejudiciului determinat de faptul ilicit în discuție, totuși, instanța supremă arată că prin decizia irevocabilă pronunțată în acest dosar de Înalta Curte de Casație și Justiție, nr. 199/06.02.2017, se impune cu autoritate de lucru judecat o dezlegare contrară. Statuând asupra unor chestiuni litigioase cu caracter decisiv în planul deciziei pronunțate, prin decizia amintită, s-a reținut că " [...] Concret, deși erau îndeplinite condițiile pentru a fi radiate sarcinile în anul 2010, banca și-a executat cu întârziere această obligație, abia în anul 2013. Însă, deși pârâta, cu vinovăție, și-a executat cu întârziere o obligație contractuală, instanța de apel a dispus indemnizarea unui prejudiciu inexistent, în condițiile în care nu se putea stabili o legătură de cauzalitate între fapta culpabilă a pârâtei și pretinsa pagubă. Astfel, a reținut că reclamanta a pierdut șansa de a obține un câștig, pe care l-a cuantificat ca fiind diferența dintre prețul pe care l-ar fi primit prin vânzarea celor două imobile în anul 2010 și prețul net inferior, optenabil în 2013, ca urmare a deteriorării pieței imobiliare. Or, spre deosebire de reclamanta I., care, într-adevăr, a vândut propriul imobil în 2014, la un preț inferior, imobilele în discuție se află încă în patrimoniul intimatei S.C. A. S.R.L., putând fi valorificate în condițiile pieței imobiliare, aflate în ascensiune [...]. Beneficiul nerealizat trebuie să reprezinte o consecință directă și necesară a neexecutării obligației, chiar și pierderea șansei de a obține un câștig trebuie să aibă caracter cert, iar nu eventual."

Ceea ce se impune cu putere de lucru judecat în fața oricărei jurisdicții ulterioare prin citatul redat este că, la data promovării acțiunii anterioare, instanța a constatat că menținerea bunului în patrimoniul S.C. A. S.R.L. face ca prejudiciul să nu fie cert, pentru că, vânzarea bunului nefiind realizată, acesta nu s-a produs încă. Instanța supremă a statuat că prejudiciul nu este nici sigur, datorită tendințelor de creștere a prețurilor pe piața imobiliară, nu însă că acest prejudiciu nu are caracter posibil în viitor, iar această dezlegare nu este în sensul celor afirmate de recurentă.

Dimpotrivă, prin considerentele citate se impune că analiza instanței în litigiul anterior a clarificat că în acel caz prejudiciul nu era produs, sigur că se va produce ori iminent, ceea ce, consecvent prezentelor considerente, impune concluzia că dreptul la acțiune nu era, pe cale de consecință, născut.

Din acest punct de vedere, aceleași considerente sunt regăsite și în decizia nr. 1713/24.09.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2016, opusă de recurentă cu putere de lucru judecat în acest proces, decizie în care instanța supremă a reținut, validând considerentele instanței de apel, că " în cauză nu există prejudiciu, în condițiile în care imobilele nu au fost înstrăinate, deci, nu există premisa acordării despăgubirilor, întrucât nu se poate stabili dacă imobilele vor fi valorificate la un preț inferior".

Însă, prin vânzarea bunului imobil în anul 2017, pierderea șansei de a obține un câștig, dacă faptul ilicit nu ar fi existat, s-a concretizat iar prejudiciul nu mai are caracter eventual, ci se certifică în diferența de preț pe care reclamanta a pierdut-o ca efect al imposibilității de a vine bunul la data prevăzută în antecontractul încheiat în anul 2010.

Concretizată așadar ca pierdere a șansei de a câștiga prin vânzare prețul mai cel mai bun, existența daunei a devenit neîndoielnică la 04.07.2017, dată la care s-a născut și dreptul material la acțiune pentru repararea acestuia. Anterior, în lipsa dreptului la acțiune, nu exista prescripție (actioni non natae, non praescribitur), potrivit art. 2523 C. civ.

Pe aceste premise au fost corespunzător aplicate dispozițiile art. 2528 C. civ., reclamanta cunoscând atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea la data producerii prejudiciului, 04.07.2017, moment în raport cu care acțiunea judiciară în acest dosar a fost introdusă înăuntrul termenului legal de prescripție extinctivă de 3 ani, iar decizia instanței de apel este legală.

Integrat aceluiași motiv de recurs, B. S.A. a susținut că prescripția și cursul acesteia nu pot fi influențate de atitudinea subiectivă a recurentei, de rămânerea sa în pasivitate cu privire la perfectarea vânzării. S-a susținut că reclamanta nu a intenționat să vândă în mod real imobilul, deși putea proceda la vânzare încă din anul 2013 și că pretextul existenței somațiilor de executare nu a reprezentat un impediment real în acest sens.

Examinând aceste critici, Înalta Curte de Casație și Justiție arată că regula reparării prejudiciului determinat de pierderea unei șanse, cum este cazul în speță, este subsumată proporționalității. În alte cuvinte, este real că pierderea șansei trebuie să fie consecința directă a faptului ilicit pentru care este angajată răspunderea și că reparația se raportează la marja de incertitudine care afectează posibilitatea realizării câștigului sau de evitare a pagubei.

Pasivitatea imputată victimei este, însă, un criteriu de cuantificare a reparației ori de stabilire a legăturii cauzale, dar nu are repercusiuni asupra momentului producerii prejudiciului, care marchează în speță data nașterii dreptului la acțiune, ca reper esențial pentru stabilirea cursului prescripției. În planul dreptului la acțiune, al ivirii prejudiciului și, pe cale de consecință, al prescripției, atitudinea pârâtei nu se repercutează asupra momentului producerii daunei, care nu poate fi influențat de acest fapt, ci poate avea semnificație în planul altor elemente ale răspunderii civile.

De aceea, pentru toate aceste considerente, Înalta Curte arată că este nefondat acest prim motiv de recurs, care a vizat aplicarea greșită în apel a normelor de drept material referitoare la stabilirea datei la care prescripția dreptului la acțiune și-a început cursul, iar cest motiv de casare va fi înlăturat.

Un al doilea motiv de recurs a vizat aplicarea greșită, prin decizia instanței de apel prin care s-a evocat fondul, a normelor de drept material incidente în cazul răspunderii contractuale.

A arătat recurenta că fapta ilicită nu există, deoarece după soluționarea dosarului nr. x/2013 prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, B. S.A. a emis adresele de radiere a ipotecii și declarațiile autentificate la notarul public în acest scop, moment începând cu care S.C. A. S.R.L. putea face demersurile corespunzătoare și putea proceda la vânzarea imobilului, rămânând pasivă și, mai mult decât atât, nu a dovedit că a încercat vânzarea bunului fără succes.

De asemenea, s-a subliniat că prejudiciul nu are caracter cert și previzibil, întrucât la data promovării acțiunii nu exista un text de lege care să reglementeze acordarea lui, tot astfel cum nici instanța de apel nu s-a raportat la dispoziții normative care să aibă incidență în cauză. S-a mai susținut prin recurs că prejudiciul nu a fost corect cuantificat, deoarece reclamanta nu a dovedit că a efectuat demersuri concrete pentru vânzarea imobilului, urmărind maximizarea incorectă a profitului, că a deținut în patrimoniu bunul, putând încasa fructele acestuia, dar și că instanța de apel a ignorat probe ale cauzei, mai precis o expertiză evaluatorie în care se concluziona că prejudiciul este mai mic cu 1/3 față de valoarea solicitată.

A mai arătat recurenta că legătura cauzală dintre faptă și prejudiciu nu a fost demonstrată, deși obligația probei cădea, în acest caz, în sarcina reclamantei. A reiterat că în stabilirea și cuantificarea prejudiciului trebuia interpusă analiza faptei reclamantei înseși, care avea posibilitatea de a efectua demersuri pentru înstrăinarea imobilului din București, Str. x, dar că nu a depus toate diligențele în acest scop, urmărind conștient mărirea pagubei prin rămânerea sa în pasivitate, iar toate aceste aspecte au fost greșit evaluate de către instanța de apel.

Cu privire la critica referitoare la inexistența faptului ilicit, Înalta Curte arată că, potrivit acțiunii și cauzei pe care s-a întemeiat, acesta a fost conturat ca fiind determinat de nerespectarea obligațiilor contractuale ale pârâtei, obligații determinate în contractele de credit nr. x/2006 și nr. y/2007, chestiuni de fapt stabilite necontestat prin hotărâri judecătorești anterioare. Împrejurarea că, după scadența obligațiilor contractuale și după promovarea litigiului nr. x/2010 finalizat în anul 2013 prin hotărâre irevocabilă, pârâta a executat obligațiile care îi reveneau în puterea convențiilor, nu semnifică inexistența faptei ilicite, ci epuizarea elementului său material, care a constat în refuzul nejustificat de executare a unei obligații legitim pretinse.

Că este așa, s-a statuat în mod irevocabil prin decizia nr. 700/21.02.2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care a fost menținută sentința nr. 94/2012 pronunțată în dosarul menționat anterior, iar împrejurările ulterioare invocate de recurentă nu intră în criteriile de determinare ale faptei ilicite, ci reprezintă chestiuni de fapt care se pot repercuta asupra legăturii cauzale și cuantificării prejudiciului; aceste chestiuni au fost avute în vedere în apel, instanța identificând precis fapta ilicită.

În ceea ce privește caracterul cert și previzibil al prejudiciului, instanța de recurs subliniază, printr-un prim considerent că nu va fi examinată, în acord cu dispozițiile art. 483 alin. (3) și art. 488 alin. (2) C. proc. civ. acea parte a criticilor care vizează interpretarea probelor ori a oricăror circumstanțe de fapt stabilite în apel care nu se circumscrie unor critici de nelegalitate, derivate din interpretarea probelor, ori care nu au fost deduse examinării instanței de apel, cum este cea referitoare la scăderea, din valoarea despăgubirii, a fructelor civile produse de bunul imobil printr-o valorificare oportună a acestuia.

Mai departe, arată că instanța de apel a stabilit corespondența temeiului hotărârii sale cu normele de drept aplicabile. Astfel, s-a reținut în considerente, că principiul răspunderii pentru daune este statuat în art. 969 și art. 1082 C. civ. de la 1864, că prejudiciul supus reparației are caracter cert și că este în sarcina părții responsabile, chiar și dacă nu a fost prevăzut de părți la data contractului, potrivit art. 1085 din același cod. De asemenea, instanța de apel a argumentat, într-o largă expunere, modul de producere și întinderea prejudiciului, și chiar dacă nu a indicat punctual, un text de lege care să conțină o caracterizare a prejudiciului cert și previzibil, a arătat că aceste elemente și reperele analizei proprii se bazează pe studii doctrinare și pe o largă jurisprudență, care, în aplicarea normelor de drept material ale răspunderii civile potrivit C. civ. anterior, conțineau repere previzibile pentru o astfel de determinare.

În fine, în ceea ce privește stabilirea legăturii de cauzalitate, sub un prim aspect, instanța de recurs subliniază că, deși se impută instanței de apel încălcarea dispozițiilor legale referitoare la sarcina probațiunii, recurenta nu a arătat care a fost mijlocul prin care instanța a încălcat această obligație, fie transferând sarcina probei celuilalt litigant, fie absolvind reclamanta de această obligație, în măsura în care analiza instanței de apel s-a bazat pe toate probele cauzei, probe administrate nemijlocit, de către părți.

Cât privește relevanța pe care instanța a dat-o acestor probe, interpretarea lor concretă și semnificația lor în planul stabilirii stării de fapt, Înalta Curte de Casație și Justiție arată că aceste evaluări sunt circumscrise domeniului temeiniciei hotărârii, necenzurabil în recurs, cale extraordinară de atac, prin mijlocirea căruia se realizează exclusiv un control de legalitate, de verificare a modului în care legea a fost interpretată și aplicată. Domeniul stabilirii faptelor pe baza probelor este atributul instanței de apel care evocă fondul, căreia îi revine obligația exclusivă de stabilire a situației de fapt, care, în măsura în care nu este rezultatul încălcării normelor de drept, nu este cenzurabilă în recurs.

Dincolo de aceste elemente, însă, instanța de apel a analizat și stabilit dacă în intervalul 2013 - care corespunde momentului la care pârâta a emis documentele necesare pentru radierea ipotecii - și până în 2017 - care corespunde momentului în care vânzarea imobilului a fost efectiv realizată - se poate reține un comportament culpabil al reclamantei în ceea ce privește ivirea sau maximizarea pagubei, îndeplinindu-și obligațiile trasate de lege.

Mai subliniază instanța supremă că deși B. S.A. opune cu putere de lucru judecat decizia nr. 1713/24.09.2020, pronunțată de această instanță în dosarul nr. x/2016, considerentele aceste decizii nu conțin, în acord cu dispozițiile art. 430 - 431 C. proc. civ., dezlegări cu valoare obligatorie pentru instanța care judecă acest recurs.

În măsura în care în litigiul anterior analiza cauzei s-a delimitat la pretenția S.C. A. S.R.L. derivată din constatarea abuzului de drept al B. S.A. în ceea ce privește demararea unor executări silite în lipsa unui titlu executoriu și plata unor despăgubiri morale și materiale (calculate ca dobânzi) pentru aceste fapte, privite ca fapte ilicite stricto sensu, considerentele deciziei amintite nu pot fi evaluate decât prin raportare la aceste limite, pe când cauza și obiectul acțiunii sunt diferite în litigiul pendinte. Așadar, numai prin raportare la faptele ilicite constând în demararea executărilor silite pretinse ca nelegale sunt opozabile considerentele deciziei amintite, prin care s-a statuat că nu există un prejudiciu, deoarece nu se poate stabili cum s-au repercutat aceste executări asupra indisponibilității bunului imobil, statuându-se și că hotărârea este bazată pe lipsa unui probatoriu suficient.

De aceea, pe baza acestor considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție arată se impune înlăturarea motivului de casare analizat, constatându-se că instanța de apel a aplicate corect legea în cauză.

In fine, ultimul motiv de casare vizează încălcarea dispozițiilor art. 397 alin. (1) C. proc. civ., în măsura în care instanța de apel a acordat reclamantei dobânda legală stabilită în relațiile dintre profesioniști, deși prin cererea precizatoare formulată la 10.07.2018 s-a solicitat acordarea dobânzii legale remuneratorii.

A arătat recurenta că potrivit acestei precizări, reclamanta a indicat cuantumul dobânzii legale aferent perioadei 04.07.2017 - 18.06.2018, însă instanța a acordat acesteia un spor de aproximativ 5 ori mai mare.

Recurenta susține, așadar, încălcarea limitelor învestirii, considerând că instanța de apel a acordat reclamantei mai mult decât ceea ce partea a solicitat prin cererea precizată.

Motivul de recurs vizând încălcarea principiului procesual al disponibilității, încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., și stabilirea greșită a dobânzii, este nefondat, urmând să fie, de asemenea, înlăturat.

Potrivit art. 397 alin. (1). Coroborat cu art. 22 alin. (6) C. proc. civ., instanța este obligată să soluționeze toate cererile părților fără a se depăși limitele învestirii. Aceste limite sunt fixate prin cererea de chemare în judecată precizată sau modificată, după caz.

Or, prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat, prin privința dobânzilor, obligarea pârâtei la plata acestor accesorii calculate până la data plății integrale a prejudiciului, iar urmare măsurilor instanței, luate prin rezoluția de primire a cererii de chemare în judecată, cererea a fost precizată în sensul că dobânda a fost solicitată pe durata cuprinsă între 04.07.2017 și data plații integrale a prejudiciului, aceasta fiind, în privința accesoriilor, limita investirii.

Împrejurarea că reclamanta a cuantificat această dobândă pentru intervalul 94.97.2017 - 18.06.2018 (care corespunde datei sesizării instanței cu cererea de chemare în judecată) a fost rezultatul îndeplinirii unei obligații procesuale, precizarea fiind făcută exclusiv în scopul stabilirii valorii taxei judiciare de timbru corespunzătoare acestui capăt de cerere, în conformitate cu dispozițiile art. 34 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 și art. 194 lit. c) C. proc. civ., valoare care trebuia determinată la data sesizării instanței și, de aceea, nu are semnificația restrângerii pretenției, propusă de recurentă.

De asemenea, dobânda solicitată are un caracter penalizator, și nu remunerator, cum a apreciat recurenta, deoarece pretenția accesorie este echivalentă neîndeplinirii obligației de plată a unei despăgubiri. Ea vizează daunele determinate de faptul ilicit și este legată de neplata sumei datorate cu acest titlu la data sesizării instanței, iar nu folosința convențională a capitalului, anterior unei scadențe contractuale.

În aceeași ordine de idei, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011, deoarece raportul juridic judecat este unul între profesioniști, astfel cum aceștia sunt definiți prin art. 8 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicarea legii nr. 287/2009 privind C. civ.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că toate motivele de casare deduse prim memoriul de recurs și puse în dezbatere în cursul procedurii recursului au fost înlăturate, așa încât, potrivit art. 496 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, decizie care înglobează și soluția dată cererii recurentei de plată a cheltuielilor de judecată corespunzătoare, potrivit art. 453 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția netimbrării cererii de repunere în termenul de recurs și a recursului declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziilor civile nr. 931/23.05.2019 și nr. 2202/19.12.2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Anulează ca netimbrate cererea de repunere în termenul de recurs și recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 931/23.05.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 iunie 2021.