ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1865/2021

Ședința publică din data de 29 septembrie 2021

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mureș în dosar nr. x/2020 în data de 15.01.2020, reclamanta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș în numele Statului Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală a solicitat ca în contradictoriu cu pârâții A., B., C., D., E., Cătană Ioan, F., G., H., I., J., K., să se dispună obligarea la plata prejudiciului de 884931,04 RON cauzat de pârâți părții vătămate Statul Român prin săvârșirea infracțiunii prevăzute și pedepsite de art. 452 alin. (1) lit. a) și h) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., astfel:

- pârâta B. la plata sumei de 42660,98 RON;

- pârâții F. E., Cătană Ioan, F., G. la plata sumei de 9153,15 RON;

- pârâta F. la plata sumei de 328296,92 RON;

- pârâta K. la plata sumei de 368,48 RON;

- pârâta J. la plata sumei de 3454,02 RON;

- pârâții J., H., I., K. la plata sumei de 9905,36 RON;

- pârâtul Cătană Ioan la plata sumei de 57236,94 RON;

- pârâta D. la plata sumei de 5246,27 RON;

- pârâta C. la plata sumei de 39893,93 RON:

- pârâții A. și C. la plata sumei de 2248,95 RON;

- pârâtul I. la plata sumei de 386466,46 RON;

Reclamanta a solicitat, totodată, obligarea pârâților la plata obligațiilor fiscale accesorii calculate conform legislației fiscale, începând cu data scadenței obligației de plată și până la data executării integrale a plății și menținerea măsurilor asigurătorii dispuse prin sentința penală nr. 909/2.10.2019 pronunțată de Judecătoria Tg. Mureș, în dosarul nr. x/2019, constând în:

- sechestrul asigurător asupra sumei de 18.250 RON, ridicată de la pârâții J., H., I. și K., consemnată la L. Sucursala Târgu Mureș, pe numele inculpatului I., la dispoziția organului judiciar;

- sechestrul asigurător instituit până la concurența sumei de 84803,86 RON, datorată de pârâții B., A. și C. către bugetul consolidat al statului și reprezentând acciza datorată, asupra următoarelor bunuri imobile: casă de locuit și teren intravilan în suprafață de 4090 mp, situate în jud. Mureș, conform C.F. vechi nr. x/N (nr. 50871) a com. Ogra, nr. cadastral x și apartament cu 2 camere și dependințe și cota de 8,59/364 parte din întreg în folosință (CF colectiv nr. x) situat în jud. Mureș;

- sechestrul asigurător până la concurența sumei de 394687,01 RON, datorată de către pârâții F., E., G. și Cătană Ioan către bugetul consolidat al statului și reprezentând acciza datorată, asupra următoarelor bunuri imobile și mobile: casă de lemn și teren intravilan în suprafață de 1370 mp, situate în jud. Mureș, și autoturism marca x, neînmatriculat, serie x, an fabricație 2003, capacitate cilindrică 2172 cm

3

;

- sechestrul asigurător, până la concurența sumei de 400193,90 RON, datorată de către pârâții J., H., I. și K., către bugetul consolidat al statului și reprezentând acciza datorată, asupra următoarelor bunuri mobile: autoturism marca x, cu nr. de înmatriculare x, serie x, an fabricație 1996, culoare albastru, autoturism marca x, cu nr. de înmatriculare x, serie x, an fabricație 2005, culoare gri, autoturism marca x, cu nr. înmatriculare x, serie x, culoare negru, combustibil benzină, capacitate cilindrică 1389 cm

3

, în stare de funcționare (valoare de aproximativ 800 euro).

Prin sentința civilă nr. 579/22.07.2020 Tribunalul Mureș a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș în numele Statului Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală și în consecință: a obligat pârâta B. la plata către reclamantă a sumei de 42.660,98 RON și a obligațiilor fiscale accesorii calculate conform legislației fiscale, începând cu data scadenței obligației de plată și până la data executării integrale a plății; a obligat pârâții E., Cătană Ioan, F., G., în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 9153,15 RON și a obligațiilor fiscale accesorii calculate conform legislației fiscale, începând cu data scadenței obligației de plată și până la data executării integrale a plății; a obligat pârâta F. la plata către reclamantă a sumei de 328296,92 RON și a obligațiilor fiscale accesorii calculate conform legislației fiscale, începând cu data scadenței obligației de plată și până la data executării integrale a plății; a obligat pârâta K. la plata către reclamantă a sumei de 368,48 RON și a obligațiilor fiscale accesorii calculate conform legislației fiscale, începând cu data scadenței obligației de plată și până la data executării integrale a plății; a obligat pârâta J. la plata către reclamantă a sumei de 3454,02 RON și a obligațiilor fiscale accesorii calculate conform legislației fiscale, începând cu data scadenței obligației de plată și până la data executării integrale a plății; a obligat pârâții J., H., I., K., în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 9905,36 RON și a obligațiilor fiscale accesorii calculate conform legislației fiscale, începând cu data scadenței obligației de plată și până la data executării integrale a plății; a obligat pârâtul Cătană Ioan la plata către reclamantă a sumei de 57236,94 RON și a obligațiilor fiscale accesorii calculate conform legislației fiscale, începând cu data scadenței obligației de plată și până la data executării integrale a plății; a obligat pârâta D. la plata către reclamantă a sumei de 5246,27 RON și a obligațiilor fiscale accesorii calculate conform legislației fiscale, începând cu data scadenței obligației de plată și până la data executării integrale a plății; a obligat pârâta C. la plata către reclamantă a sumei de 39893,93 RON și a obligațiilor fiscale accesorii calculate conform legislației fiscale, începând cu data scadenței obligației de plată și până la data executării integrale a plății; a obligat pârâții A. și C., în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 2248,95 RON și a obligațiilor fiscale accesorii calculate conform legislației fiscale, începând cu data scadenței obligației de plată și până la data executării integrale a plății; a obligat pârâtul I. la plata către reclamantă a sumei de 386.466,46 RON și a obligațiilor fiscale accesorii calculate conform legislației fiscale, începând cu data scadenței obligației de plată și până la data executării integrale a plății.

Totodată, au fost menținute măsurile asiguratorii stabilite prin sentința penală nr. 909/2.10.2019 pronunțată de Judecătoria Tg Mureș în dosar x/2019 rămasă definitivă, constând în:

- sechestrul asigurător asupra sumei de 18250 RON, ridicată de la pârâții J., H., I. și K., consemnată la L. Sucursala Târgu Mureș, pe numele inculpatului I., la dispoziția organului judiciar;

- sechestrul asigurător instituit până la concurența sumei de 84803,86 RON, datorată de pârâții B., A. și C. către bugetul consolidat al statului, reprezentând acciza datorată, asupra următoarelor bunuri imobile: casă de locuit și teren intravilan în suprafață de 4090 mp, situate în jud. Mureș, conform C.F. vechi nr. x/N (nr. 50871) a com. Ogra, nr. cadastral x - negrevat de sarcini, aparținând lui M. și pârâte C. și apartament cu 2 camere și cota de 8,59/364 parte din întreg în folosință (CF colectiv nr. x) situat în jud. Mureș, aparținând pârâților A. și B.;

- sechestrul asigurător până la concurența sumei de 394687,01 RON, datorată de către pârâții F., E., G. și Cătană Ioan către bugetul consolidat al statului, reprezentând acciza datorată, asupra următoarelor bunuri imobile și mobile: casă de lemn cu două camere și teren intravilan în suprafață de 1370 mp, situate în jud. Mureș, aparținând pârâtei E. și autoturism marca x, neînmatriculat, serie x, an fabricație 2003, capacitate cilindrică 2172 cm

3

;

- sechestrul asigurător, până la concurența sumei de 400193,90 RON, datorată de către pârâții J., H., I. și K., către bugetul consolidat al statului, reprezentând acciza datorată, asupra următoarelor bunuri mobile: autoturism marca x, cu nr. de înmatriculare x, serie x, an fabricație 1996, culoare albastru, autoturism marca x, cu nr. de înmatriculare x, serie x, an fabricație 2005, culoare gri și autoturism marca x, cu nr. înmatriculare x, serie x, culoare negru, combustibil benzină, capacitate cilindrică 1389 cm

3

.

Prin decizia civilă nr. 37/A pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I Civilă a respins apelurile declarate de pârâții E., C., H., J., I. și K., împotriva sentinței civile nr. 579 din 22.07.2020, pronunțată de Tribunalul Mureș.

Împotriva deciziei civile nr. 37/A pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I Civilă au declarat recurs pârâtele E. și C..

Recurentele au solicitat casarea deciziei civile nr. 37/A din 26 ianuarie 2021, admiterea apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 579 din 22 iulie 2020 pronunțată de Tribunalul Mureș, modificarea parțială a sentinței civile apelate în sensul radierii sechestrului asigurător asupra bunurilor imobile proprietatea recurentei E.- casă de lemn cu două camere, în suprafață de 60 m.p. și teren intravilan în suprafață de 1.370 mp., situate în județul Mureș, intabulat în C.F. nr. x (C.F. vechi nr. x/N) a comunei Ogra, nr. cadastral x, 967-Cl, top: x; 45/1, respectiv înlăturarea dispoziției privind menținerea sechestrului până la concurența sumei de 394687,01 RON din dispozitivul sentinței, respectiv a celei privind menținerea sechestrului asigurător până la concurența sumei de 84803,86 RON, datorată de B., A. și C. asupra casei de locuit situată în jud. Mureș, conform C.F. vechi. 1479/N (nr. 50871) a com. Ogra, nr. cadastral x și obligarea reclamantei-intimate la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursurilor declarate în cauză, ambele întemeiate pe prevederile art. art. 488 alin. pct. 8 C. proc. civ., recurentele au invocat următoarele critici comune:

În mod greșit prin decizia recurată s-a reținut că instanța civilă nu este competentă să se pronunțe asupra măsurilor asigurătorii luate conform C. proc. pen.

Susțin recurentele că, în speță, au fost greșit interpretate dispozițiile art. 397 alin. (5) C. proc. pen., în sensul că prin decizia recurată a fost menținut sechestrul asigurător fără a se proceda la o verificare a legalității măsurilor asigurătorii în funcție de prejudiciul stabilit în sarcina acestora, raportat la apărările pe care le-au formulat în cauză.

În opinia recurentelor, întrucât, în ipoteza în care acțiunea penală nu este soluționată de către instanța penală, art. 397 alin. (5) C. proc. pen. nu stabilește până când se mențin măsurile asiguratorii, ci prevede doar că aceste măsuri încetează de drept dacă partea vătămată nu introduce acțiunea civilă la instanța civilă în termen de 30 de zile, măsurile asigurătorii sunt supuse controlului instanței civile, în sensul că, în raport de modul de soluționare a acțiunii civile, această ultimă instanță va putea să se pronunțe asupra acestora, fără a fi obligată să mențină măsurile asigurătorii luate în procesul penal.

În speță, deși în motivarea deciziei se arată că instanța civilă nu ar avea competența de se pronunța cu privire la menținerea măsurilor asigurătorii dispuse în procesul penal, neexistând nici o prevedere legală care să îi confere acest atribut, au fost menținute măsurile asigurătorii luate în cadrul procesului penal, ca fiind legale, fără a se verifica situația actuală a prejudiciului reținut în sarcina recurentelor, pe care l-au acoperit integral.

Astfel, s-a ignorat faptul că măsurile asigurătorii au fost luate în mod provizoriu în cadrul procesului penal, doar pentru a garanta repararea prejudiciului. Consideră recurentele că este eronat raționamentul instanței de apel potrivit cu care instanța civilă nu poate să constate faptul că prejudiciul a fost achitat ulterior promovării acțiunii civile, cu motivarea că aceasta ar reprezenta o chestiune ce ține de executarea hotărârii și care poate fi eventual invocată pe calea contestației la executare sau în cadrul dosarului în care s-a solicitat ridicarea sechestrului asigurător, deoarece prin hotărârea pronunțată în soluționarea acțiunii civile a fost stabilit prejudiciul pentru care este obligat să răspundă fiecare pârât.

Astfel, dacă unul dintre pârâți, cum este cazul recurentelor, a achitat prejudiciul reținut în sarcina sa, această împrejurare justifică ridicarea sechestrului asigurător asupra bunurilor proprietatea acestora.

O eventuală contestație la executare ar fi o cale procedurală deschisă pentru soluționarea unor chestiuni ulterioare hotărârii care se execută, fără a fi posibilă punerea în discuție a legalității și temeiniciei măsurilor cuprinse în dispozitivul hotărârii.

În același sens, recurentele au susținut că instanța de apel a ignorat faptul că potrivit dispozițiilor art. 1365 C. civ., sentința penală nr. 909 din 2 octombrie 2019 pronunțată de Judecătoria Tg. -Mureș în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia penală nr. 595/A din 20 decembrie 2019, a Curții de Apel Tg. -Mureș are autoritate de lucru judecat numai cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o, iar nu și în ceea ce privește prejudiciul și măsurile asigurătorii menținute în baza prev.art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., coroborat cu art. 397 alin. (5) C. proc. pen., rap.la art. 25 alin. (5) C. proc. pen. și art. 486 alin. (2) C. proc. pen.

Având în vedere faptul că instanța civilă a fost sesizată cu soluționarea acțiunii civile, potrivit dispozițiilor art. 1357 C. civ., aceasta este competentă a se pronunța asupra măsurilor asigurătorii și de a stabili dacă acestea au fost luate în mod legal, respectiv dacă, la momentul stabilirii obligației de despăgubire,se impun a fi păstrate.

Au susținut recurentele că instanța civilă a menținut măsura sechestrului asupra imobilelor proprietatea recurentelor fără a avea în vedere faptul că sechestrul se aplică în condițiile art. 238 alin. (9)-(11), art. 239 alin. (1) și (2) și art. 241 Codul de procedură fiscală, fiind considerat a fi o ipotecă legală, respectiv a ignorat faptul că aceste dispoziții se completează cu cele ale art. 952 din C. proc. civ., care prevăd că pot fi sechestrate numai bunurile mobile și imobile aparținând debitorului.

Cu ocazia judecării acțiunii civile, instanța civilă trebuia să dispună asupra acestor măsuri, verificând dacă au fost respectate aceste dispoziții legale la momentul angajării răspunderii civile delictuale, precum și dacă acest prejudiciu a fost acoperit.

Consideră că prin "menținerea" măsurilor asigurătorii instanța a omis faptul că acțiunea civilă introductivă a fost fundamentată pe instituția răspunderii civile delictuale pentru propria faptă, reglementată de art. 1357 C. civ., fiind formulată împotriva mai multor persoane care au avut calitatea de inculpați în dosarul penal nr. x/2016 la Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureș, pentru fapte ilicite distincte, între care nu există elemente de conexitate.

Astfel, deși este reclamat un prejudiciu total de 884931,04 RON, fiecare pârât răspunde pentru prejudicii distincte, produse în împrejurări precis determinate, răspunderea civilă delictuală pentru propria faptă ilicită fiind o răspundere personală fundamentă pe culpă, astfel că autorul răspunde pentru propria sa faptă ilicită și poate fi obligat să repare numai prejudiciul pe care 1-a cauzat direct și nemijlocit.

În condițiile în care instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă, revenea instanței civile sarcina de a verifica legalitatea măsurilor asiguratorii, raportat la prejudiciul stabilit în sarcina fiecărui pârât, deoarece numai la acest moment au fost stabilite condițiile angajării răspunderii civile delictuale.

Subliniază recurentele că angajarea răspunderii lor civile pentru fapta ilicită s-a realizat în limita prejudiciului cauzat, în sumă de 9153,15 RON, pentru recurenta E., în solidar cu pârâții F., E., Cătană Ioan, G., respectiv, în sumă de 39893,93 RON, pentru recurenta C., în solidar cu A. de 2248,95 RON.

În opinia recurentelor, în mod nelegal a fost menținut sechestrul asupra imobilului din județul Mureș deținut de recurenta C. în coproprietate cu M., până la concurenta sumei de 84.803,86 RON, respectiv asupra imobilului situat în județul Mureș, deținut de recurenta E., aceastea nefiind obligate să răspundă pentru prejudiciul de 394687,01 RON, respectiv, de 84803,86 RON cu privire la care s-au menținut măsurile asigurătorii asupra imobilului proprietatea lor.

Recurentele au pretins că, în speță, anterior judecării apelului, au făcut dovada achitării prejudiciului pentru care s-a reținut că răspund, depunând dovezile la dosar, însă instanța de apel a omis să verifice această împrejurare, dispunând menținerea sechestrului.

Totodată, recurenta E. a reiterat apărarea din apel, vizând faptul că, în cauză, în vederea garantării achitării despăgubirilor în cuantum de 9135 RON a fost instituit sechestru asigurător și asupra autoturismului marca x, neînmatriculat, seria x , fabricat în 2003, capacitate cilindrică 2.172 cm

3

, în stare de funcționare, deținut de către G., evaluat la 2500 euro, a cărui valoare depășește valoarea prejudiciului pretins, situație în care, nu se justifică și menținerea sechestrului asupra imobilului proprietatea sa.

De asemenea, recurenta C. a reiterat critica din apel vizând menținerea, prin sentința apelată, a măsurii sechestrului asupra imobilului situat în județul Maramureș fără a se avea în vedere faptul că acest imobil este proprietate comună devălmașă a acesteia și a soțului său, decedat (care nu a fost inculpat în dosarul penal și nici nu a fost obligat la despăgubiri), arătând că această apărare care tindea la a demonstra aplicarea greșită a art. 238 alin. (9)-[11), art. 239 alin. (1) și (2) și art. 241 Codul de procedură fiscală, coroborat cu art. 952 din C. proc. civ., nu a fost analizată, deși în virtutea principiilor legalității și al contradictorialității care guvernează procesul civil, instanța avea obligația de a o analiza.

Prin întâmpinarile formulate, intimata a solicitat respingerea ambelor recursuri, ca nefondate.

În motivare, intimata a susținut, în esență, că potrivit acordului de recunoaștere, semnat de inculpații din dosarul penal, inclusiv de către recurentele recurente, în data de 27.05.2019, la sediul Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgu Mureș, în dosar nr. x/2016, acestea au recunoscut că au cauzat un prejudiciu bugetului consolidat al statului, în sumă de 884931.04 RON, astfel cum a fost calculat prin rapoartele de constatare tehnico-științifică întocmite.

În consecință, dispoziția cuprinsă la art. 397 alin. (5) C. proc. pen. care justifică soluționarea acțiunii civile lăsate nesoluționată de instanța penală, conservă măsura asiguratorie dispusă în procesul penal.

Critica recurentei C. referitoare la faptul că instanța de fond a omis să se pronunțe asupra apărării acesteia vizând faptul că bunurile asupra cărora s-au instituit măsurile asigurătorii nu constituiau proprietatea exclusivă a acesteia, este lipsită de relevanță în contextul textelor de lege mai sus amintite și a faptului că măsurile asigurătorii nu au fost contestate în fața instanței penale.

Susține intimata că scopul măsurilor asigurătorii este acela de a permite recuperarea prejudiciului de la debitor, după obținerea titlului executoriu respectiv, că în speță, au fost reținute în mod corect a dispozițiile obligatorii ale deciziei nr. 19/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, astfel că, de vreme ce recurenta C. deține o cotă parte din bunul asupra căruia s-a instituit sechestrul, nu se poate reține că măsura nu ar fi legală.

Corect a reținut instanța de fond, în acord cu dispozițiile instanței supreme, că măsurile asigurătorii nu sunt acte de executare, fiind astfel indiferent că bunurile nu sunt proprietatea exclusivă a pârâților.

Apreciază că în mod nejustificat recurentele au criticat faptul că instanța civilă nu a analizat, raportat la fiecare dintre pârâți, condițiile răspunderii civile delictuale, omițând faptul că prin acordul de recunoaștere semnat, apelanții au recunoscut implicit prejudiciul produs prin comiterea infracțiunilor, prin acceptarea fără obiecțiuni a rapoartelor de expertiză întocmite în cauză, rapoarte având ca obiect chiar stabilirea prejudiciului.

De asemenea, faptul că o parte din prejudiciu a fost achitat, ulterior promovării acțiunii ce face obiectul prezentei cauze, nu are relevanță la acest moment procesual, fiind o chestiune ce ține de executarea hotărârii și poate fi eventual invocată în cadrul dosarului în care s-a solicitat ridicarea sechestrului asigurător.

Acțiunea civilă constituie instrumentul juridic prin care sunt trași la răspundere inculpatul și partea responsabilă civilmente, deoarece prin aceeași faptă s-a încălcat atât norma de drept penal, cât și norma de drept civil și există temeiuri juridice ca fapta să atragă atât răspunderea penală, cât și pe cea civilă. Atât timp cât debitorul nu a dat o garanție îndestulătoare, care să acopere întreg prejudiciul care a fost stabilit prin rapoartele de constatare tehnico-științifică, nefiind achitat întreg prejudiciul (precum și celelalte obligații de plată), adoptarea măsurii solicitate de apelant ar aduce o gravă atingere șanselor de recuperare a prejudiciului adus bugetului de stat.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta pârâtă E. a solicitat înlăturarea tuturor apărărilor formulate având în vedere argumentele de fapt și de drept expuse în recursul declarat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, în ordinea impusă de logica raționamentului judiciar, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt fondate, în limitele și pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Potrivit situației de fapt stabilite în cauză, cele două recurente au fost condamnate prin sentința penală nr. 909 din 2 octombrie 2019 pronunțată de Judecătoria Tg. -Mureș în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia penală nr. 595/A din 20 decembrie 2019, a Curții de Apel Tg. -Mureș, pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute și pedepsite de art. 452 alin. (1) lit. a), h) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen.

Prin hotărârea judecătorească anterior mențonată, instanța penală, în baza art. 486 C. proc. pen. coroborat cu art. 397 din C. proc. pen. și art. 25 din Codul de procedură, a lăsat nesoluționată acțiunea civilă formulată de partea civilă A.N.A.F. -D.G.R.F.P. Brașov -A.J.F.P. Mureș, iar în temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen. coroborat cu art. 397 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 25 alin. (5) din C. proc. pen. și art. 486 alin. (2) din C. proc. pen. a dispus menținerea măsurilor asiguratorii dispuse în cursul urmăririi penale.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mureș sub nr. x/2020, întemeiată pe prevederile art. 1349 și art. 1357 din C. civ. reclamanta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș în numele Statului Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală a solicitat ca în contradictoriu cu pârâții A., B., C., D., E., Cătană Ioan, F., G., H., I., J., K., să se dispună obligarea pârâților la plata prejudiciului reprezentând accize în cuantum de 884.931,04 RON, precum și la plata obligațiilor fiscale accesorii calculate conform legislației fiscale, începând cu data scadenței obligației de plată și până la data executării integrale a plății.

De asemenea, reclamanta a solicitat menținerea măsurilor asigurătorii menținute prin sentința penală nr. 909/2.10.2019 pronunțată de Judecătoria Tg Mureș în dosarul nr. x/2019 rămasă definitivă.

În fața primei instanțe, cele două recurente pârâte au solicitat ridicarea măsurii sechestrului asigurator dispus asupra bunurilor lor imobile, Tribunalul Mureș considerându-se legal învestit cu analiza acestei cereri. De asemenea, în calea de atac a apelului nu au formulate critici sau invocate motive de ordine publică de apel, cu respectarea garanțiilor procesuale impuse de dreptul la un proces echitabil, relative la modul în care prima instanța a stabilit, în cauză, cadrul procesual.

Astfel învestită, curtea de apel a reținut, în ceea ce privește critica celor două recurente pârâte vizând modul de soluționare a cererilor având ca obiect ridicarea sechestrului asigurator că, raportat la prevederile art. 249 alin. (1), art. 600 C. proc. pen. coroborat cu art. 397 alin. (5) C. proc. pen., art. 213 Codul de procedură fiscală și art. 952 și urm. C. proc. civ., în privința măsurilor asiguratorii dispuse de instanța penală, printr-o hotărâre definitivă, instanța civilă nu mai este competentă a face reaprecieri, astfel că, cererea privind ridicarea sau menținerea măsurilor asigurătorii luate în procesul penal poate fi soluționată doar de procuror prin ordonanța de clasare, conform art. 315 alin. (2) C. proc. pen. sau de instanța de judecată, prin hotărâre, conform art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen.

Raportându-se la raționamentul anterior expus, Înalta Curte constată că sunt fondate criticile recurentelor întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., vizând aprecierea instanței de apel în sensul că cererea de ridicare a sechestrului asigurator, formulată de cele două recurente, excedează competenței instanței civile.

În acest sens, Înalta Curte reține că, de regulă, potrivit dispozițiilor art. 25 alin. (1) din C. proc. pen., instanța se pronunță prin aceeași hotărâre atât asupra acțiunii penale, cât și asupra acțiunii civile.

Cu toate acestea, art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., reglementează ipotezele în care instanța penală lasă nesoluționată acțiunea civilă, caz în care prejudiciul urmează să fie recuperat, separat, pe calea unei acțiuni adresată instanțelor civile.

În acest caz, prorogarea în favoarea instanței penale cu privire la soluționarea acțiunii civile, alăturate acțiunii penale, este una limitată, operând numai atâta timp cât instanța este învestită cu latura penală (exceptând situația de disjungere și judecare separată a laturii civile), sau atunci când instanța penală este ținută de anumite norme de procedură penală care limitează măsurile concrete pe cale le poate lua pe latură civilă.

Alin. (5) al art. 379 din C. proc. pen. stabilește că, în ipoteza în care, instanța penală lasă nesoluționată acțiunea civilă potrivit dispozițiilor art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., măsurile asigurătorii dispuse conform art. 249 din C. proc. pen. se mențin, respectiv că acestea încetează de drept dacă, în termen 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, persoana vătămată omite să formuleze acțiunea civilă în fața instanței civile.

Astfel, urmărind garantarea protecției drepturilor părții civile, legiuitorul a prevăzut în art. 397 alin. (5) C. proc. pen., dispoziția de menținere a măsurilor asiguratorii pentru o perioadă de timp limitată de 30 de zile, timp în care partea civilă să aibă posibilitatea sesizării unei instanțe civile cu analizarea pretențiilor civile. Dacă partea civilă nu ia măsuri pentru sesizarea instanței civile în termenul dat, același text legal prevede că măsura sechestrului asigurator încetează de drept. Per a contrario, în ipoteza în care partea vătămată nu rămâne în pasivitate, ci sesizează instanța civilă, măsurile asiguratorii se mențin.

Din analiza dispozițiilor alin. (1) și (2) al art. 397 coroborat cu art. 249, art. 250

1

, art. 252

2

și art. 404 din C. proc. pen. rezultă că, în cursul procesului penal, dispoziția de luare a măsurii asigurătorii în procesul penal este atributul procurorului, judecătorului de cameră preliminară sau instanței de judecată învestite cu acțiunea penală, iar competența de a verifica legalitatea și necesitatea adoptării măsurilor asigurătorii și punerea lor în executare, aparține, în cursul procesului penal, judecătorului de cameră preliminară ori instanței penale, în termenele și conform procedurii reglementate de C. proc. pen. (art. 250 și urm. C. proc. pen.).

În consecință, în cazul în care procesul penal a fost finalizat, măsurile asigurătorii fiind menținute potrivit art. 397 alin. (5) C. proc. pen., dezînvestirea instanței penale determină imposibilitatea aplicării art. 249-art. 250

2

din C. proc. pen.

În plus, art. 600 alin. (1) din C. proc. pen. reglementează ipoteza contestațiilor îndreptate împotriva soluțiilor pronunțate de instanța penală asupra laturii civile a hotărârii, or, prin ipoteză, în speță, acțiunea civilă nu a fost soluționată.

Așadar, legislația procesual penală nu conține dispoziții referitoare la ridicarea, la cerere sau din oficiu a măsurilor asigurătorii dispuse pe parcursul procesului penal, în ipoteza în care potrivit dispozițiilor art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., instanța penală lasă nesoluționată acțiunea civilă, iar partea civilă sesizează instanța civilă și nici nu stabilește durata menținerii acestor măsuri, în atare ipoteză.

În referire la această problemă de drept, prin Deciziile nr. 20 din 19 ianuarie 2016, nr. 28 din 20 ianuarie 2016 și respectiv, nr. 761 din 13 decembrie 2013, instanța de contencios constituțional a statuat că normele procesual penale în materia măsurilor asigurătorii înființate de organele penale - cu privire la cazul particular al desființării (ridicării/încetării) măsurilor asigurătorii - se completează cu dispozițiile procesual civile, în temeiul art. 2 alin. (2) din C. proc. civ., dispozițiile procesual civile constituind izvor de drept procesual penal în măsura în care C. proc. pen.. nu cuprinde dispoziții contrare.

Sub acest aspect, Curtea Constituțională a constatat că normele procesual civile, spre deosebire de normele procesual penale în materia măsurilor asigurătorii, reglementează atât desființarea de drept a sechestrului asigurător [art. 955 din C. proc. civ., în caz de nedepunere a cauțiunii în ipotezele reglementate de art. 953 alin. (1) și (3) din același cod], cât și instituția ridicării sechestrului asigurător - art. 957 alin. (1) din C. proc. civ.

Așadar, raportat la aceste decizii interpretative pronunțate de Curtea Constituțională și la efectul lor general obligatoriu se impune a se concluziona că, dispozițiile penale în materia măsurilor asigurătorii se completează cu cele din materia procesuală civilă (în temeiul dispozițiilor art. 2 alin. (2) din C. proc. civ. - potrivit cărora dispozițiile acestui cod se aplică și în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziții contrare), normele procesuale civile constituind izvor de drept procesual penal, în măsura în care anumite aspecte ridicate în procesul penal nu beneficiază de o reglementare la nivelul C. proc. pen. și aplicarea normelor civile nu ridică probleme principiale.

Este, așadar, eronată aprecierea instanței de apel în sensul că instanța civilă învestită cu soluționarea acțiunii civile lăsată nesoluționată de instanța penală, nu are competența de a se pronunța cu privire la cererea de ridicare a măsurilor asigurătorii dispuse în procesul penal, ulterior dezînvestirii instanței penale și lăsării nesoluționate a acțiunii civile, întrucât nu ar exista nicio prevedere legală care să îi confere acest atribut.

De altfel, raționamentul expus în considerentele deciziei recurate apare ca fiind lipsit de rigoare, întrucât aceeași instanță de prim control judiciar, deși a apreciat că nu are competența de a se pronunța cu privire la menținerea măsurilor asigurătorii dispuse în procesul penal, a validat măsura dispusă prin sentința civilă apelată privind menținerea sechestrului dispusă prin sentința penală nr. 909/2.10.2019 pronunțată de Judecătoria Tg. -Mureș în dosarul nr. x/2019.

În egală măsură, se impune a fi observat că, până la soluționarea definitivă a laturii civile a procesului penal (fie de către instanța penală, fie de către instanța civilă, în ipoteza reglementată de art. 25 alin. (5) din C. proc. civ.), beneficiarul măsurii asigurătorii - parte civilă în procesul penal - este titularul unei creanțe incerte sau eventuale.

În măsura în care în procesul penal finalizat cu o soluție de condamnare, s-ar proceda și la soluționarea laturii civile, creanța eventuală a statului se transformă în creanță certă, lichidă și exigibilă.

Potrivit art. 249 alin. (1) din C. proc. pen., măsurile asiguratorii dispuse în procesul penal presupun suspendarea temporară a dreptului de dispoziție juridică și/sau materială a proprietarului asupra bunurilor sale mobile sau imobile, cu scopul menținerii acestora în patrimoniul său spre a putea servi, la nevoie, pentru garantarea executării silite a unei creanțe ce s-ar obține împotriva sa, constituind măsuri de natură preventivă ce au ca finalitate asigurarea luării măsurii confiscării speciale sau a confiscării extinse, a garantării executării pedepsei amenzii, a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune.

Așadar, măsurile asiguratorii pentru garantarea reparării pagubei produse prin infracțiune dispuse în procesul penal au menirea de a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor aparținând învinuitului/suspectului, inculpatului sau părții responsabile civilmente și constau în indisponibilizarea bunurilor mobile și/sau imobile ale debitorului în vederea vânzării lor în cadrul unei proceduri de executare silită, urmărind realizarea creanței creditorului la momentul obținerii de către acesta a titlului executoriu, în caz de neîndeplinire benevolă a obligației de către debitor. Prin instituirea sechestrului, proprietarul bunurilor pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini, măsura afectând, așadar, atributul dispoziției juridice și materiale, pe întreaga durată a procesului penal, până la soluționarea definitivă a cauzei.

Se impune, totodată, a fi subliniat că măsurile asigurătorii au, prin natura lor, un caracter provizoriu, temporar, producându-și efectele până la momentul pronunțării hotărârii definitive, când instanța decide situația juridică a bunurilor indisponibilizate.

În egală măsură, trebuie observat că dispariția sau modificarea temeiurilor care justifică luarea măsurilor asiguratorii până la concurența valorii pagubei, astfel cum este aceasta apreciată la momentul adoptării acestor măsuri, nu exclude, pe întreaga durată a procesului penal, intervenția organului judiciar pentru restabilirea legalității, susținere care se întemeiază, pe interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 249 din C. proc. pen. care stabilesc condițiile generale de luare a măsurilor asigurătorii, respectiv a prevederilor art. 250

2

din C. proc. pen.

Or, în condițiile în care instanța penală lasă nesoluționată acțiunea civilă, iar competența instanței penale de a verifica măsurile asigurătorii subzistă doar atâta vreme cât există un proces penal, sarcina de a aprecia asupra necesității menținerii/ridicării sechestrului asigurator, soluționând cererile părților litigante cu acest obiect revine instanței civile - instanța de drept comun competentă să verifice și să stabilească condițiile angajării răspunderii civile delictuale a pârâților, potrivit art. 1357 din C. civ.

În alți termeni, câtă vreme prorogarea în favoarea instanței penale cu privire la competența în soluționarea acțiunii civile alături de acțiunea penală este una limitată, operând numai atât timp cât această instanță este învestită cu latura civilă, revine instanțelor civile învestite cu soluționarea laturii civile a procesului penal competența de soluționare a cererilor prin care se urmărește ridicarea sechestrului, în conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (2) din C. proc. civ.

O altă interpretare a normelor incidente ar conduce la concluzia că, în ipoteza reglementată de art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., inclusiv în situația în care instanța civilă sesizată cu soluționarea laturii civile a acțiunii penale ar constata, în urma administrării întregului probatoriu, că pretențiile părții vătămate nu sunt întemeiate, așadar că dispar premisele obținerii titlului executoriu, sau că valoarea pagubei - devenită între timp certă - este mai mică decât cea avută în vedere la momentul instituirii măsurilor asiguratorii sau a fost deja acoperită, ar avea obligația de a dispune menținerea măsurilor asiguratorii astfel cum au fost instituite în procedura penală, deși astfel de măsuri nu sunt perpetue și nici imuabile, ci au, prin natura lor, un caracter provizoriu, temporar, așa cum rezultă neîndoielnic din prevederile art. 249, art. 250

2

, art. 315, art. 397 alin. (2), art. 404 alin. (4) din C. proc. pen.

De altfel, prin decizia nr. 19/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție privind recursul în interesul legii, instanța supremă a reținut că:

"instituirea unei măsuri asigurătorii obligă organul judiciar să stabilească un raport rezonabil de proporționalitate între scopul pentru care măsura a fost dispusă ca modalitate de asigurare a interesului general, și protecția dreptului persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, pentru a evita să se impună o sarcină individuală excesivă. Proporționalitatea trebuie asigurată indiferent de modul în care legiuitorul a apreciat necesitatea dispunerii sechestrului, ca decurgând din lege sau ca fiind lăsată la aprecierea judecătorului. Condiția rezultă atât din art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană cât și din art. 53 alin. (2) din Constituția României, republicată (măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății)".

Or, raportat la circumstanțele particulare ale cauzei, justificarea soluției de menținere a măsurilor asiguratorii instituite în timpul urmăririi penale, exclusiv prin trimiterea la competența exclusivă a instanței penale de a dispune ridicarea acestor măsuri, nu respectă standardele de proporționalitate anterior menționate.

Validarea raționamentului instanței de apel contravine deopotrivă, jurisprudenței Curtii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat, în mod constant, că durata măsurilor asiguratorii trebuie să fie proporțională cu scopul urmărit prin impunerea acestora, în caz contrar ar contraveni standardelor europene de protectie a dreptului de proprietate (Cauzele Forminster Enterprises Limited c. Cehiei, Iordăchescu vs. România, Credit Europe Leasing IFN S.A. vs. Romania).

Astfel, Curtea europeană a observat în numeroase rânduri că, deși art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO, nu conține cerințe procedurale explicite, procedurile judiciare care privesc dreptul la respectarea bunurilor trebuie să acorde persoanei o posibilitate rezonabilă de a sesiza autoritățile competente cu cauza sa pentru a contesta efectiv măsurile care constituie o ingerință în exercitarea drepturilor garantate de această dispoziție. Prin urmare, o ingerință în exercitarea drepturilor prevăzute la art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate avea nicio legitimitate în lipsa unei proceduri contradictorii care să respecte principiul egalității armelor, permițând discutarea aspectelor care sunt importante pentru soluționarea cauzei.

Or, în speță, în mod eronat, instanța de apel s-a limitat la a constata că măsurile asiguratorii au fost dispuse de către organele penale, situație premisă în raport de care a concluzionat că se impun a fi menținute, fără a verifica dacă legea procesuală penală prevede posibilitatea celor interesați de a solicita în fața instanțelor penale, ulterior finalizării procesului penal, ridicarea măsurilor asiguratorii de natura celor menținute de prima instanță, în speță, ca efect al intervenirii unor împrejurări noi, necunoscute la momentul instituirii acestora, (cum este cazul stingerii creanței prin plată). În plus, această instanță nu a făcut nicio referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, și nicio analiză comparativă cu cauzele analizate în această materie, în jurisprudența Curții, deși aceasta formează împreună cu dispozițiile convenționale "un bloc de convenționalitate", obligatoriu pentru autoritățile statului, inclusiv pentru instanțele de judecată, în temeiul art. 20 din Constituție și articolelor 1 și 46 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În referire la celelalte critici deduse analizei, Înalta Curte apreciază necesar a fi avute în vedere dispozițiile art. 957 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dacă debitorul va da, în toate cazurile, o garanție îndestulătoare, instanța va putea ridica, la cererea debitorului, sechestrul asigurător".

Aplicând, în mod corespunzător, această normă, care reglementează desființarea măsurilor asigurătorii, în ipotezele în care debitorul dă o garanție - reală sau personală îndestulătoare, rezultă că inculpatul, față de care s-a dispus instituirea unei măsuri asigurătorii, pârât în cadrul acțiunii civile nesoluționate de către instanța penală, poate solicita, în fața instanței civile, în conformitate cu prevederile art. 957 din C. proc. civ., desființarea (ridicarea/încetarea) respectivei măsuri, dreptul de acces la justiție și dreptul la apărare fiind astfel garantate.

Din această perspectivă, în mod corect s-a apreciat, prin decizia recurată că, raportat la scopul măsurilor asiguratorii și la considerentele obligatorii ale deciziei nr. 19/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, de vreme ce măsurile asigurătorii nu sunt acte de executare, critica recurentei C. în sensul că sechestrul asigurator a fost instituit asupra unui bun imobil deținut în coproprietate, nu poate reprezenta un motiv temeinic pentru ridicarea măsurii asiguratorii, o atare apărare neputând fi circumscrisă unei garanții care să facă de prisos indisponibilizarea bunului.

În plus, așa cum corect s-a reținut în speță, starea de coproprietate asupra imobilului sechestrat, ar fi putut face obiectul analizei în cadrul căilor de atac specifice reglementate de C. proc. pen., la care s-a făcut referire anterior, instanțele civile neavând îndreptățirea de a verifica legalitatea măsurilor dispuse de instanțele penale.

Cum art. 957 alin. (1) și (2), reglementează două ipoteze în care se poate proceda la ridicarea sechestrului asigurător - cea în care debitorul oferă o garanție îndestulătoare, care face de prisos indisponibilizarea bunului prin intermediul sechestrului asigurător, respectiv cea care vizează situația în care dispar premisele obținerii titlului executoriu, Înalta Curte constată, contrar susținerilor din recurs, că instanța de apel nu a ignorat această apărare ci, făcând o aplicare corectă a normelor legale incidente, anterior menționate, a apreciat în sensul că ea nu reprezintă un motiv temeinic în sensul art. 957 din C. proc. civ., apt să justifice ridicarea sechestrului asigurator.

În ceea ce privește, însă, criticile celor două recurente în sensul că, instanța de apel, considerând în mod greșit că nu pot fi valorificate în speță, argumentele acestora vizând faptul că prejudiciul pe care au fost obligate să îl repare, prin hotărârea apelată, ar fi fost acoperit integral, respectiv că există garanții care acoperă integral acest prejudiciu, nu a procedat la analiza acestor apărări, Înalta Curte reține următoarele:

Din verificarea considerentelor deciziei civile recurate, se reține că, instanța de apel învestită fiind cu analiza acestor chestiuni litigioase a apreciat, în esență, prin formularea unui raționament cu caracter subsidiar, că nici aceste apărări și nici probele administrate în dovedirea lor, nu se impun a fi analizate în speță.

Astfel, s-a reținut că recurentele apelante au posibilitatea de a solicita ridicarea sechestrului doar ulterior soluționării apelului, pe calea unei contestații la executare sau a unei alte cereri de ridicare a sechestrului, plata pretins a fi fost realizată reprezentând o chestiune ce ține de executarea hotărârii, respectiv că, în cauză, nu se impune analiza de către instanța civilă a condițiilor răspunderii civile delictuale, raportat la fiecare dintre pârâți, întrucât prin acordul de recunoaștere semnat, aceștia au recunoscut implicit prejudiciul produs prin comiterea infracțiunilor, neformulând nici obiecțiuni la rapoartele de expertiză administrate în procesul penal.

Or, în condițiile în care învestirea instanței de fond cu cererile părților litigante având ca obiect menținerea măsurilor asiguratorii dispuse de către instanța penală, respectiv ridicarea sechestului asigurator instituit asupra bunurilor imobile apartinând celor două recurente nu a constituit obiect de critică în apel, iar, în speță, instanța de apel nu a constatat nici că invocarea acestor argumente în apel ar reprezenta o cauză nouă a cererilor recurentelor de ridicare a sechestrului asigurator, acest raționament ignoră caracterul devolutiv al apelului, dovedindu-se, deopotrivă, o măsură aptă să genereze o ingerință nepermisă în dreptul reclamantelor la un proces echitabil, drept care nu poate fi considerat efectiv dacă susținerile părților și elementele de probă propuse de acestea nu sunt efectiv examinate de către instanță.

Aceasta întrucât argumentele recurentelor pârâte vizând plata obligațiilor stabilite în sarcina acestora, reiterate în cadrul criticilor ce constituie obiect al prezentei analize, reprezentau aspecte esențiale în analiza temeiniciei cererilor ce vizau menținerea/ridicarea sechestrului asigurator, așa cum rezultă din interpretarea logică a sintagmei "garanții îndestulătoare", din cuprinsul art. 957 alin. (1) din C. proc. civ., (a fortiori, ipoteza "plății" fiind mult mai puternică decât oricare dintre "garanții").

Deopotrivă, se impune a fi observat că, în speță, instanța de fond a fost învestită, pe cale principală, cu analiza pretențiilor reclamantei întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, iar în apel recurentele au invocat o omisiune a primei instanțe de a analiza, raportat la fiecare dintre pârâți, condițiile răspunderii civile delictuale.

Înalta Curte reține că prevederile art. 486 alin. (2) din C. proc. pen., reglementează efectele admiterii acordului de recunoaștere a vinovăției, în ipoteza în care între părți nu s-a încheiat tranzacție sau acord de mediere cu privire la acțiunea civilă și instanța penală lasă nesoluționată acțiunea civilă, stipulând că, în această situație, hotărârea prin care s-a admis acordul de recunoaștere a vinovăției nu are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în fața instanței civile.

În acest caz, revine instanței civile sarcina de a verifica, în concret, pe baza probelor administrate, îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale a pârâților, respectiv a existenței și întinderii prejudiciului produs prin fapta ilicită și a legăturii de cauzalitate între faptele imputate pârâților și prejudiciul invocat de reclamantă, pentru a cărui garantare s-a solicitat menținerea măsurilor asiguratorii dispuse în cursul procesului penal.

În plus, potrivit art. 264 din C. proc. civ., probele nu au o valoare stabilită anterior de către lege, ci ele sunt supuse liberei aprecieri a judecătorului, prevederile art. 27 alin. (2) din C. proc. pen. neinstituind excepții de la această regulă în privința probelor administrate în cursul procesului penal, utilizate în procesul civil.

În consecință, chiar în prezența unei recunoașteri implicite a întinderii prejudiciului, prezumată de instanța de apel din încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției în procesul penal și din omisiunea recurentelor de a contesta expertizele administrate în procesul penal, această instanță, cenzurând, în limitele criticilor apelantelor recurente, legalitatea sentinței civile apelate, avea obligația ca, în ipoteza constatării unor vicii de legalitate ale hotărârii primei instanțe, să procedeze la înlăturarea acestora.

Or, în speță, instanța de apel nu a procedat la o verificare efectivă a susținerilor recurentelor apelate, omițând să tranșeze chestiunea litigoasă privind întinderea prejudiciului stabilit în sarcina recurentelor.

Din perspectiva celor expuse, întrucât în prezența omisiunii instanței de apel de a proceda la deplina stabilire a situației de fapt a cauzei, în speță, nu este posibilă exercitarea controlului de legalitate în recurs, iar vătămarea procesuală a recurentelor nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei civile recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Astfel, numai după deplina stabilire a situației de fapt, în cazul particular dedus judecății, analiză ce se va concretiza într-o motivare substanțială care să corespundă garanțiilor procesului echitabil, prin care să se răspundă, având în vedere circumstanțele factuale ale cauzei, tuturor argumentelor esențiale ale părților litigante, se va putea aprecia asupra îndreptățirii recurentelor la a pretinde ridicarea măsurilor asiguratorii dispuse asupra bunurilor imobile ale acestora, iar instanța de recurs va putea să cenzureze ea însăși modul de aplicare a dispozițiilor legale pertinente, în cadrul controlului de legalitate a hotărârii pronunțate, evident, în ipoteza în care se va declanșa un asemenea control.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 497 din C. proc. civ. cu referire la art. 483 alin. (3) și art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Înalta Curte va admite recursul, urmând ca, în rejudecarea cauzei, instanța de trimitere, pornind de la raporturile juridice deduse judecății, atât din punct de vedere formal, cât și substanțial, cu luarea în considerare, desigur, a naturii și întinderii prejudiciului stabilit de prima instanță în sarcina celor două recurente și a aspectelor care au constituit obiect de critică în apelurile declarate de acestea, împotriva hotărârii primei instanțe, să aibă în vedere îndrumările instanței de recurs, expuse în considerentele prezentei decizii, care reclamă necesitatea verificării unor elemente de fa