ÎCCJ, Decizia nr. 49/2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Încheierea de respingere a cererii de recuzare

În dosarul nr. x/2018, afla pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, petenta Regia Națională a Pădurilor - Romsilva (ROMSILVA), prin Direcția Silvică Suceava, a solicitat revizuirea deciziei civile nr. 1244 din 26 februarie 2019, pronunțată de Tribunalul Suceava, secția I civilă, în temeiul dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

La termenul din 9 octombrie 2019, în condițiile art. 47 din C. proc. civ., revizuenta a formulat oral cerere de recuzare a doamnei judecător A., invocând prevederile art. 42 alin. (1) pct. 1, pct. 13, art. 44, art. 47 din C. proc. civ., raportat la art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția), precum și la Principiile de la Bangalore privind conduita judiciară, motivat de faptul că doamna judecător a pronunțat decizia nr. 1374 din 18 septembrie 2019, în dosarul nr. x/2019.

În dezvoltarea motivelor de recuzare, petenta a susținut că există identitate de problemă litigioasă între cauza nr. x/2019, în care s-a pronunțat doamna judecător A., și cauza de față, fiind indiferent numărul deciziei împotriva căreia s-a exercitat revizuirea sau componența completului de la Tribunalul Suceava care a pronunțat decizia atacată cu revizuire, întrucât "modelul de hotărâre" al tribunalului este același. În aceste condiții, se susține că este predictibilă păstrarea de către doamna judecător a soluției din dosarul nr. x/2019, câtă vreme a formulat declarație de abținere, considerându-se incompatibilă să judece orice alte cereri cu problemă litigioasă identică.

Se arată că formularea declarației de abținere denotă existența unei prejudecăți asupra cererii de revizuire, iar motivarea declarației vădește o opinie ce prefigurează soluția în prezentul dosar, ambele situații fiind incompatibile cu testul subiectivității prevăzut în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) în cauza Micallef contra Maltei.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 28 octombrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, a fost respinsă cererea de recuzare a doamnei judecător A., formulată de petenta Romsilva, pentru considerentele arătate în continuare

Motivele de incompatibilitate ale judecătorilor sunt enumerate expres în art. 41 și 42 alin. (1) pct. 1-12 din C. proc. civ., iar, prin reglementarea cuprinsă la pct. 13 al art. 42, invocată de petentă ca temei al cererii de recuzare, legiuitorul a permis și invocarea altor situații în care s-ar putea presupune că judecătorul nu este imparțial, acordând părții posibilitatea arătării altor împrejurări, de natură să nască îndoieli întemeiate cu privire la imparțialitatea celui ce participă la soluționarea unei pricini.

Fundamentul instituțiilor prevăzute de dispozițiile art. 41-44 C. proc. civ. este acela al respectării dreptului la judecata cauzei de către o instanță independentă și imparțială, pentru a se asigura părților obiectivitate în soluționarea cauzei.

Imparțialitatea instanței este una dintre garanțiile fundamentale ale dreptului la un proces echitabil garantat atât de art. 21 din Constituție, de art. 6 din C. proc. civ., cât și de art. 6 din Convenție.

Examinată în contextul dreptului la un proces echitabil, așa cum este reglementat de dispozițiile art. 6 din Convenție, imparțialitatea are, pe de o parte, o conotație subiectivă, ce semnifică încercarea de a determina convingerea personală a unui judecător într-o anumită împrejurare, iar pe de altă parte, implică un demers obiectiv ce urmărește a determina dacă judecătorul oferă toate garanțiile suficiente spre a exclude, în persoana lui, orice bănuială legitimă.

Raportat la jurisprudența CEDO în privința testului subiectiv în aprecierea imparțialității instanței (Kyprianou împotriva Cyprului, Hauschildt împotriva Danemarcei, De Cubber împotriva Belgiei), instanța a reținut că aspectele invocate prin cererea de recuzare nu se încadrează în ipotezele cazurilor de recuzare invocate.

Textul art. 42 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. vizează antepronunțarea judecătorului în speța dedusă judecății, atunci când lasă de înțeles ce soluție va da, iar nu și când a mai soluționat un litigiu în care s-a invocat aceeași problemă de drept (așa numitele cauze repetitive).

Invocarea de către petentă, ca argument al cererii de recuzare, a existenței unei decizii de speță pronunțate într-un dosar distinct de cel care formează obiectul prezentei judecăți, chiar dacă vizează aceeași chestiune de drept, nu este de natură a afecta imparțialitatea doamnei judecător A. care a pronunțat respectiva hotărâre, atât timp cât în cauză nu se pot invoca efecte ale autorității de lucru judecat.

Prin urmare, din această perspectivă, motivul de incompatibilitate susținut de petentă nu subzistă.

Prin decizia nr. 166 din 16 martie 2016, Curtea Constituțională a reținut că cele două instituții procesuale, abținerea și recuzarea, se deosebesc în funcție de subiectele care formulează cererile respective, părțile din proces în cazul recuzării, și însuși judecătorul cauzei în cazul abținerii.

Astfel, chiar dacă, în cauză, doamna judecător A. a formulat declarație de abținere prin care a arătat că a luat parte la soluționarea unei cereri de revizuire similare în dosarul nr. x/2019, abținere care a fost respinsă prin încheierea din 4 octombrie 2019, nu se poate reține că formularea declarației de abținere denotă existența unei prejudecăți asupra cererii de revizuire sau că se prefigurează soluția din prezentul dosar.

De asemenea, nici prin respingerea cererii de recuzare nu se poate reține că, în cauză, judecarea s-ar face în absența imparțialității prevăzute de art. 6 par. 1 din Convenție, întrucât cererile de revizuire aflate în discuție au fost formulate în dosare diferite, fiecare având ca obiect o altă hotărâre judecătorească.

În raport de motivele invocate în cererea de recuzare, în cauză nu sunt întrunite condițiile impuse de art. 42 alin. (1) pct. 1 și 13 din C. proc. civ., motivele de recuzare susținute de petentă neputând fi circumscrise dispozițiilor legale invocate.

1.2. Decizia dată în soluționarea cererii de revizuire

Prin Decizia nr. 2246 din 27 noiembrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenta ROMSILVA împotriva Deciziei nr. 1244 din 26 octombrie 2018, pronunțată de Tribunalul Suceava, secția I civilă, și a obligat-o pe revizuentă la plata către intimata Parohia Ortodoxă Sf. Cuvioasă Parascheva Rădăuți a sumei de 6.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de revizuire a reținut considerentele arătate în continuare.

În raport cu dispozițiile art. 430 din C. proc. civ., care reglementează autoritatea de lucru judecat, și art. 431 din C. proc. civ., care reglementează efectele lucrului judecat, rațiunea reglementării revizuirii prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se găsește în necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului autorității de lucru judecat, când instanțele au dat soluții contrare în dosare diferite, dar având același obiect, aceeași cauză și aceleași părți.

În doctrină și în jurisprudență s-a apreciat în mod constant că, pentru a putea fi invocat motivul de revizuire pentru contrarietate de hotărâri, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: să fie vorba de hotărâri definitive contradictorii, chiar dacă prin ele nu s-a rezolvat fondul cauzei, deoarece motivul este aplicabil și în cazul hotărârilor care nu vizează fondul cauzei; să fie vorba de hotărâri pronunțate în același litigiu, adică să fi existat tripla identitate de elemente: părți, obiect și cauză; hotărârile contradictorii să nu fi fost pronunțate în același proces (dosar), ci în procese (dosare) diferite; în cel de-al doilea proces, să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost ridicată, aceasta să nu fi fost discutată; să se ceară anularea celei de-a doua hotărâri care s-a pronunțat cu încălcarea autorității de lucru judecat.

În ceea ce privește condiția triplei identități, de părți, obiect și cauză, Înalta Curte reține că aceasta reprezintă o cerință care valorifică efectul negativ al autorității de lucru judecat, și anume interzicerea reluării aceleiași judecăți, în condițiile identității de elemente reglementate prin art. 431 alin. (1) din C. proc. civ.

În speță, prin cererea de revizuire formulată, revizuenta ROMSILVA a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Parohia Ortodoxă Sf. Cuvioasă Parascheva Rădăuți, Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată Suceava și Comisia locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată Straja, anularea Deciziei nr. 1244 din 26 octombrie 2018, pronunțată de Tribunalul Suceava, în dosarul nr. x/2017, pe motiv că încalcă puterea lucrului judecat a soluțiilor pronunțate în dosarul nr. x/2010, respectiv a Deciziei nr. 147/A/2013 a Curții de Apel Cluj și a Deciziei nr. 3332/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

O primă analiză a admisibilității cererii de revizuire vizează împrejurarea dacă este necesară verificarea triplei identități de părți, obiect și cauză, în condițiile în care autoritatea de lucru judecat este invocată în temeiul art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.

Astfel cum rezultă din textul art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este prevăzută în mod expres ca atașându-se și considerentelor hotărârii, nu doar a celor decisive, care susțin dispozitivul, ci și considerentelor decizorii. În acest mod legiuitorul a consacrat în mod explicit, in terminis, pe plan normativ, și efectul pozitiv al lucrului judecat, prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecății în mod incidental și dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită sau contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părți (res iudicata pro veritate habetur).

Într-o astfel de situație, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune existența unui proces în desfășurare, în cadrul căruia se impun ca un "dat" dezlegările anterioare ale instanței, spre deosebire de efectul negativ, reglementat de art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., care oprește o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio), doar dacă există tripla identitate de elemente (părți, obiect, cauză).

Prin urmare, în cazul efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, ce valorifică aspecte dezlegate anterior de instanță care doar au legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecății, nu se cere în mod necesar existența unei triple identități - părți, obiect, cauză.

În speță, litigiul în care a fost pronunțată decizia nr. 147A/2013 a Curții de Apel Cluj, rămasă definitivă prin decizia nr. 3332/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a avut ca obiect o acțiune în revendicare, întemeiată pe art. 481 C. civ., art. 6 și art. 27 din Legea nr. 213/1998, formulată de reclamantul Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei - Arhiepiscopia Sucevei și Bucovinei, în contradictoriu cu pârâții ROMSILVA, Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice Suceava și cu intervenienții Prefectul Județului Suceava, B., C., D., E., F., G., H., G. și I..

Cel de-al doilea litigiu în care a fost pronunțată decizia nr. 1244/26.10.2018 a Tribunalului Suceava a avut ca obiect o acțiune întemeiată pe Legea nr. 1/2000, formulată de reclamanta ROMSILVA, în contradictoriu cu pârâtele Parohia Ortodoxă Sf. Cuvioasă Paracheva Rădăuți, Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de pe lângă Prefectura Suceava și Comisia comunală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Straja, pentru constatarea nulității absolute a titlului de proprietate nr. x/10.09.2004, emis de Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Suceava, pentru reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de 30 ha teren identică amenajistic cu u.a.166A%, B%, E, F din U.P I Ocolul Silvic Falcău și cadastral cu parcelele funciare nr. x din CF nr. x, respectiv 1490/3 din CF x și cadastral cu parcela funciară nr. x din CF x Putna.

Condiția de admisibilitate care impune ca, în cel de-al doilea proces, să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost ridicată, aceasta să nu fi fost discutată, nu este îndeplinită în cauză, deoarece, din considerentele deciziei nr. 1244/26.10.2018, pronunțată de Tribunalul Suceava, secția I civilă, care face obiectul cererii de revizuire, rezultă că instanța a examinat, în cuprinsul deciziei, autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 147/A/2013, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, atât din perspectiva efectului negativ, cât și din cea a efectului pozitiv, și a reținut că, în primul litigiu, instanțele au fost învestite cu o acțiune în revendicare, iar în cel de-al doilea litigiu, cu o acțiune ce vizează nulitatea titlului de proprietate, titlu ce nu a fost analizat în cadrul acțiunii în revendicare, astfel că Tribunalul Suceava a constatat că este în prezența a două instituții juridice diferite, care impun regimuri juridice diferite de dovedire a dreptului de proprietate; referitor la obiectul material, tribunalul a reținut că suprafața supusă analizei în cauza de față nu este identică cu cea din dosarul soluționat prin decizia nr. 147A/2013 a Curții de Apel Cluj și că nu se poate reține că s-a dezlegat o chestiune litigioasă care să se impună în prezentul dosar.

Având în vedere cele anterior evocate și cum instanța competentă să se pronunțe asupra revizuirii întemeiate pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu exercită un control judiciar asupra legalității și temeiniciei hotărârilor pretins contradictorii, ci verifică dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate, respectiv dacă ultima hotărâre a fost pronunțată cu încălcarea principiului autorității lucrului judecat, în prezenta cauză, se reține că, în cel de-al doilea litigiu, în fața instanței de apel, a fost analizată cuprinzător problema autorității de lucru judecat stabilită prin Decizia nr. 147A/2013 a Curții de Apel Cluj și Decizia nr. 3332/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, această chestiune constituind și motiv de apel formulat de unitatea de cult, astfel că această cerință de admisibilitate a cererii de revizuire, cu privire la neinvocarea în cel de-al doilea proces a excepției autorității de lucru judecat, nu este îndeplinită în speță.

Astfel, contrar opiniei revizuentei, cerința ca a doua instanță să nu fi fost sesizată cu existența primei hotărâri și să nu se fi pronunțat ea însăși asupra autorității de lucru judecat nu constituie o condiție suplimentară adăugată celor prevăzute de dispozițiile art. 508 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și nu pune în discuție încălcarea prevederilor art. 13 din Convenție, astfel cum afirmă revizuenta.

Această cerință izvorăște din natura juridică a instituției revizuirii care este o cale extraordinară de atac de retractare (inclusiv, în situația în care competența de soluționare este dată instanței ierarhic superioară în grad celor care au pronunțat hotărârile pretins contrare), și nu o cale de reformare, pentru a se erija într-un "recurs la recurs", instanța de revizuire neputând efectua un control judiciar asupra dezlegării date chestiunii autorității de lucru judecat de către cea de-a doua instanță, în fața căreia s-a invocat acest aspect.

Cu alte cuvinte, nu îi este permis instanței de revizuire să se transforme în instanță de recurs și să cenzureze modalitatea în care o altă instanță a dat efect sau nu autorității de lucru judecat, în forma sa pozitivă. Odată ce o instanță s-a pronunțat asupra acestui aspect, infirmarea unei astfel de soluții se poate face exclusiv într-o cale de atac de reformare, și nu pe calea unei revizuiri formulate în baza art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în care instanța este chemată să statueze ea însăși asupra incidenței acestei instituții, și nu să cenzureze o judecată anterioară.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "securitatea juridică implică respectul pentru principiul res iudicata, care exprimă natura caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, fundamentale, dar strict prevăzute de lege, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra unei probleme nu este un temei pentru reexaminare (Ryabyk împotriva Rusiei, par. 52; Mitrea împotriva României, par. 24).

Totodată, dreptul la un remediu efectiv, consacrat de dispozițiile art. 13 Convenție, garantează părților discutarea pe fond a dreptului pretins încălcat în fața unei instanțe de judecată, garanție de care revizuenta a beneficiat atât în procesul de revendicare, cât și în procesul vizând acțiunea în nulitate, în toate gradele de jurisdicție, și nu deschide părții nemulțumite, astfel cum pretinde revizuenta, căi de atac extraordinare împotriva hotărârilor judecătorești definitive, în alte condiții decât cele prevăzute de legislația procesual civilă, în scopul retractării unora dintre hotărâri, pentru că, astfel, ar fi afectat principiul securității raporturilor juridice.

Împotriva deciziei și încheierii menționate la pct. 1 a declarat recurs revizuenta ROMSILVA, în temeiul art. 513 alin. (6) coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu consecința trimiterii cauzei spre judecare, în virtutea art. 497 alin. (1) C. proc. civ.

2.1. Motive de recurs referitoare la decizie

Motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 și 6 C. proc. civ.

Decizia recurată este nelegală, fiind nemotivată și pronunțată cu încălcarea atribuțiilor decurgând din puterea judecătorească.

În raport cu dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., condiția de admisibilitate reținută de instanță - ca în al doilea proces să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanța să fi omis să se pronunțe asupra ei - nu este prevăzută de norma legală.

Adăugarea de către instanță a unor condiții de admisibilitate suplimentare, neprevăzute de legiuitor și care nu rezultă din textul legal, prin crearea unei legi noi (lex tertia), și respingerea revizuirii pentru acest motiv echivalează cu nemotivarea hotărârii, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., precum și cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești care se subrogă în drepturile legiuitorului, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 coroborat cu pct. 8 C. proc. civ.

Prin raportare la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., decizia recurată este un act de procedură nul, având în vedere că se materializează în încălcarea normelor procedurale imperative consacrate de art. 509 alin. (1) pct. 8 și art. 513 alin. (3) și (4) C. proc. civ., norme ocrotind un interes public, și anume asigurarea securității juridice și a circuitului civil prin reglementarea expresă a autorității de lucru judecat și garantarea respectării acesteia conform art. 430-431 C. proc. civ. de către instanța de judecată.

Nulitatea este una virtuală, însă absolută, având în vedere interesul public protejat prin normele de procedură imperative încălcate - vizând respectarea autorității de lucru judecat - în vederea evitării unei situații precum cea dedusă judecății în care două hotărâri judecătorești se contrazic și vatămă patrimoniul recurentei și al statului.

Din perspectiva vătămării, instanța a golit de conținut dreptul la revizuire pe de o parte, impunând condiții nelegale de admisibilitate a cererii și, pe de altă parte, pronunțând o soluție de respingere a cererii pe fond, validând netemeinicia și nelegalitatea raționamentului Tribunalului Suceava și perpetuând, astfel, încălcarea autorității de lucru judecat.

Greșelile de judecată evidențiate anterior se constituie în încălcări ale legii și din perspectiva motivului prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța încălcând recurentei-revizuente liberul acces la justiție, dreptul la un proces echitabil și dreptul la un remediu efectiv ocrotite prin art. 21 din Constituție, art. 13 din CEDO și de art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Nerespectarea de către instanța de revizuire a normelor substanțiale menționate anterior conduce la insecuritate juridică, cu încălcarea art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție și art. 6 coroborat cu art. 13 din Convenție.

Încălcarea interesului public incident în materia autorității de lucru judecat (prin pronunțarea de hotărâri contradictorii) conduce la nerecunoașterea/negarea/infirmarea puterii de lucru judecat în sensul în care se creează instabilitate/insecuritate juridică (a ordinii de drept interne și a raporturilor juridice) și nesiguranța circuitului civil cu privire la bunul ce formează obiectul dreptului în dispută.

Față de considerentele privind interpretarea dispozițiilor europene, se solicită înlăturarea acestora și aplicarea cu prioritate a dispozițiilor europene (art. 6 și art. 13 din Convenție coroborate cu art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție și art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție) și a celor unionale incidente (art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene), în acord cu dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituție.

Sub acest aspect, se afirmă că instanța de revizuire a realizat o analiză superficială a prevederilor menționate și a jurisprudenței europene cu atât mai mult cu cât coroborarea acestora și interpretarea reținută prin decizia recurată conduc la încălcarea flagrantă a drepturilor fundamentale.

Suplimentarea condițiilor prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. reprezintă o excedare a competențelor sale constituționale care tinde la încălcarea flagrantă a Constituției, dar mai ales a art. 13 din Convenție și a art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

În contextul jurisprudenței CEDO referitoare la principiul efectivității, conduita manifestată de instanțele de judecată în litigiile aflate în prezent pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție (revizuiri împotriva soluțiile nelegale ale Tribunalul Suceava), având ca revizuentă pe ROMSILVA, reprezintă o încălcare și a principiului efectivității, astfel cum a fost acesta consacrat în ordinea juridică unională, devenită ordine juridică românească, în urma aderării României la UE.

Alături de principiul securității juridice și de principiul efectivității normei juridice statuate în jurisprudența CEDO și Curții de Justiție a Uniunii Europene, coroborate cu principiul res judicata și dreptul la un remediu efectiv/la o cale de atac eficientă, norma juridică internă analizată (art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.) reglementând un remediu procesual (revizuirea pentru contrarietate de hotărâri) trebuie să fie efectivă, respectiv destinatarul său trebuie să poate beneficia de accesul la justiție conferit, fără a fi îngrădit de literatura de specialitate și jurisprudență, în mod nelegal, prin inserarea unor condiții de admisibilitate nejustificate.

2.2. Motive de recurs referitoare la încheierea de respingere a cererii de recuzare

Circumscris motivului reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., încheierea de respingere a cererii de recuzare a doamnei judecător A. este nelegală și pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv dispozițiile din Convenție privind dreptul la un proces echitabil (art. 6) și dreptul la judecarea cauzei de o instanță imparțială, atât din punct de vedere obiectiv, cât și subiectiv, precum și art. 21 din Constituție și art. 6 C. proc. civ.

În considerarea jurisprudenței CEDO referitoare la noțiunea de "imparțialitate" (pct. 93 - 99 din Hotărârea din 15.10.2019, Micallef contra Maltei), în cauză, cu atât mai mult cu cât doamna judecător a formulat declarație de abținere, nu a fost garantat dreptul revizuentei la un proces echitabil și la o instanță imparțială, având în vedere legătura dintre dosarul nr. x/2018 și dosarul nr. x/2019 - dosar cu obiect identic din perspectiva problemelor de drept - conform celor expuse în cererea de recuzare depusă la dosarul cauzei.

II. DERULAREA PROCEDURII JUDICIARE

În cauză, se aplică procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., întrucât: (i) prin art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018 - care a intrat în vigoare la data de 21 decembrie 2018 - a fost abrogat art. 493 din C. proc. civ. din 2010, care reglementează procedura de filtrare a recursului de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție; (ii) conform art. 24 din C. proc. civ. din 2010, "dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare"; (iii) prezentul dosar a fost început la 5 septembrie 2017, astfel că îi sunt aplicabile dispozițiile de procedură anterioare modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018.

Prin încheierea din 2 noiembrie 2020, completul de filtru a analizat, în temeiul art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și a dispus comunicare acestuia către părți.

Prin încheierea din 7 decembrie 2020, completul de filtru a luat în examinare, în temeiul art. 493 alin. (5)-(6) din C. proc. civ., admisibilitatea în principiu a recursului și, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., a admis în principiu recursul și a fixat termen pentru judecata pe fond la 1 februarie 2021.

Recurenta ROMSILVA a formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Prin încheierea din 18 ianuarie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte a admis cererea formulată de recurenta ROMSILVA în dosarul nr. x/2020, și a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

III. CONSIDERENTELE INSTANȚEI DE RECURS

Criticile formulate cu privire la încheierea în discuție sunt întemeiate pe faptul că soluția de respingere a cererii de recuzare a fost pronunțată cu încălcarea dreptului la un proces echitabil și a principiului imparțialității subiective a instanței, în condițiile în care judecătorul a soluționat aceleași probleme de drept într-un alt dosar, iar, în cauză, a formulat cerere de abținere.

Jurisprudența CEDO în privința imparțialității magistratului, printre care și hotărârea invocată de recurentă, (Procola împotriva Luxemburgului; Le Compte, van Leuven, de Meyer împotriva Belgiei; Thorgeir împotriva Islandei; Hauschildt împotriva Danemarcei; Klezn împotriva Olandei; Piersack împotriva Belgiei, De Cubber împotriva Belgiei; Grieves împotriva Marii Britanii; Kyprianou împotriva Ciprului; Wettstein împotriva Elveției; Padovani împotriva Italiei; Rudnichemko împotriva Ucrainei; Castillo Algar împotriva Spaniei; Micallef împotriva Maltei), astfel cum a fost sintetizată de Curtea Constituțională în considerentele Deciziei nr. 217/2020, este conturată de următoarele elemente:

"imparțialitatea magistratului, ca o garanție a dreptului la un proces echitabil, poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate subiectivă, și un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privința sa, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate obiectivă. Imparțialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară, atitudinea părtinitoare a judecătorului într-o anumită cauză urmând a fi dovedită; în schimb, aprecierea obiectivă a imparțialității constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naștere unor suspiciuni de lipsă de imparțialitate, așadar, se poate aplica testul obiectiv pentru a determina dacă judecătorul oferă suficiente garanții pentru a exclude orice bănuială legitimă în privința sa (Hotărârea din 1 octombrie 1982, pronunțată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, paragraful 30). În aplicarea acestui test, opinia părții cu privire la imparțialitatea judecătorului cauzei este importantă, dar nu decisivă. Esențial este ca bănuielile referitoare la imparțialitate să poată fi justificate rezonabil, caz în care judecătorul bănuit de incompatibilitate trebuie să se retragă de la soluționarea cauzei (Hotărârea din 11 iulie 2013, pronunțată în Cauza Rudnichenko împotriva Ucrainei, paragraful 113, Hotărârea din 15 octombrie 2009, pronunțată în Cauza Micallef împotriva Maltei, paragraful 98). De asemenea Curtea Europeană a Drepturilor Omului admite că nu există o delimitare clară între aspectul obiectiv și cel subiectiv și că, pentru a statua asupra imparțialității judecătorului, același act al unui judecător poate fi analizat atât prin prisma demersului subiectiv, cât și a celui obiectiv (Hotărârea din 5 februarie 2009, pronunțată în Cauza Olujic împotriva Croației, paragraful 57 și următoarele, Hotărârea din 11 iulie 2013, pronunțată în Cauza Rudnichenko împotriva Ucrainei, paragraful 114)".

În acord de criteriile de imparțialitate expuse, întemeiat a apreciat instanța că motivele invocate de titularul cererii de recuzare nu se circumscriu situației de incompatibilitate reglementate de art. 42 alin. (1) pct. 1 și 13 din C. proc. civ., oferind argumente concludente împărtășite de instanța de recurs și a căror reluare în cuprinsul prezentelor considerente ar avea caracter superfluu.

În același sens, se reține că ipoteza în care judecătorul este învestit în cauze succesive cu dezlegarea aceleiași probleme de drept nu denotă prejudecata ori părtinirea magistratului de natură să fundamenteze incidența situațiilor de incompatibilitate invocate în susținerea cererii de recuzare.

Sub acest aspect, se apreciază că imparțialitatea magistratului nu poate fi fundamentată pe dezlegările anterioare pe care le-a dat aceleiași/acelorași probleme de drept, întrucât aceste dezlegări reprezintă practică judiciară, iar nu o prejudecată sau o părtinire, ca elemente care aduc atingere imparțialității instanței, astfel cum rezultă din considerentele de la pct. 93 din Hotărârea CEDO în cauza Micallef contra Maltei.

Prin analogie, dacă ar fi acceptată interpretarea propusă de recurentă, ar însemna că un judecător nu ar putea fi învestit cu soluționarea aceleiași probleme de drept pe care a soluționat-o anterior, ceea ce înseamnă că oricare dintre părțile litigiului ar urmări ca pricina să fie judecată de un magistrat care nu a mai fost învestit cu aceleași probleme de drept în speranța obținerii unei hotărâri opuse dezlegărilor anterioare. Or, în condițiile în care scopul actului de justiție este tocmai acela de a promova o practică judiciară unitară, acceptarea interpretării propuse de recurentă ar fi contrară dezideratului asigurării unei jurisprudențe unitare, iar o asemenea ipoteză este incompatibilă cu rațiunea și demersurile prin care se urmărește reglarea divergențelor de jurisprudență.

Cu alte cuvinte, se apreciază că situațiile de incompatibilitate reglementate de art. 42 alin. (1) pct. 1 și 13 din C. proc. civ. nu vizează părtinirea ori prejudecata judecătorului prin raportare la problemele de drept dezlegate anterior, așa cum pretinde recurenta.

Pentru aceste considerente, se reține caracterul nefondat al recursului declarat împotriva încheierii din camera de consiliu de la 28 octombrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018.

Analizând criticile din recurs, în raport cu dispozițiile incidente și circumstanțele cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

Cu titlu preliminar, în contextul existenței unor cauze cvasi-identice pe rolul Completului de 5 judecători în cadrul cărora sunt supuse dezlegării aceleași probleme de drept, pentru asigurarea unei jurisprudențe unitare, inclusiv sub aspectul argumentelor care susțin raționamentul logico-juridic pe care se sprijină soluțiile pronunțate, criticilor din prezentul recurs li se va răspunde prin argumentele reținute de Înalta Curte în jurisprudența sa anterioară (Deciziile nr. 44 din 24 februarie 2020, nr. 88 din 22 iunie 2020 și nr. 89 din 22 iunie 2020).

Motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. poate fi invocat atunci când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.

Din perspectiva acestui motiv de recurs recurenta susține că instanța de revizuire a adăugat la lege prin instituirea unei condiții de admisibilitate a cererii de revizuire pentru contrarietate de hotărâri, pe care legea nu a prevăzut-o expres, și anume aceea ca puterea de lucru judecat să nu fi fost invocată în cadrul litigiului soluționat prin hotărârea a cărei revizuire se cere.

Completul de 5 judecători reține că acest motiv de recurs se întemeiază pe conceptul de "exces de putere", ce derivă din principiul constituțional al separației puterilor în stat și vizează imixtiunea instanțelor judecătorești în domeniul atribuțiilor puterii legislative sau executive. Prin exces de putere se încalcă ordinea constituțională și interesul public, instanța judecătorească exercitând funcțiile puterii judecătorești peste limitele statornicite prin Constituție. Ne aflăm în ipoteza în care instanța săvârșește un exces de putere atunci când, spre exemplu: îndeplinește un act pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face, consfințește cu valoare legală, texte abrogate, contestă puterea legală a unor texte, aplică o lege adoptată înainte de intrarea ei în vigoare ori se pronunță pe cale de dispoziții generale.

În cauză, recurenta critică modul de interpretare de către instanța de revizuire a dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., această critică neputând fi însă asimilată, în sensul considerentelor anterioare, excesului de putere care să atragă incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ.

În continuare, se constată că, deși criticile din recurs au fost întemeiate în mod explicit pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., acestea privesc, în esență, încălcarea autorității de lucru judecat prin soluția dată cererii de revizuire întemeiate pe motivul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel că li se va răspunde sistematizat prin prisma considerentelor expuse în continuare.

Examinând criticile dezvoltate în susținerea recursului, în sensul că instanța de revizuire a interpretat în mod greșit art. 431 alin. (2) coroborat cu art. 430 alin. (2) și prin raportate la art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate.

Legiuitorul a urmărit ca, prin reglementarea cuprinsă în art. 431 alin. (2) C. proc. civ., care prevede că:

"Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă", să concretizeze și pe plan normativ efectul pozitiv al lucrului judecat în sensul că o chestiune dezlegată în cadrul unui proces, indiferent dacă această dezlegare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente, date fiind dispozițiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi contrazisă într-un litigiu ulterior.

Ceea ce invocă autoarea recursului este efectul pozitiv al lucrului judecat, care se manifestă ca prezumție, de natură a proba aspecte în legătură cu raporturile juridice dintre părți, tinzând să demonstreze modalitatea în care, prin prima soluție, au fost dezlegate anterior anumite chestiuni litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit în următoarele hotărâri.

Este adevărat că această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești. Prezumția, însă, nu oprește judecata celui de-al doilea proces, ci doar ușurează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare și care nu pot fi ignorate.

Dar, așa cum s-a expus în cele ce preced, rațiunea reglementării remediului juridic prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului autorității lucrului judecat și conduce, în final, la anularea ultimei hotărâri pronunțate cu încălcarea acestui principiu.

Prin urmare, în acord cu raționamentul instanței de revizuire, se reține că instanța competentă să se pronunțe asupra revizuirii nu exercită un control judiciar asupra legalității și temeiniciei hotărârilor pretins contradictorii, ci verifică numai dacă ultima hotărâre a fost dată cu încălcarea principiului autorității de lucru judecat și, în caz afirmativ, procedează la anularea acestei din urmă hotărâri.

În acest context, posibilitatea de a cere revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este condiționată și de împrejurarea ca, în cadrul celui de-al doilea proces, să nu se fi invocat prima hotărâre sau, dacă a fost invocată, instanța să fi omis să se pronunțe în legătură cu existența acelei hotărâri.

În speță, chiar dacă obiectul litigiilor ar fi absolut identic, situație ce nu este incidentă, este de observat că, prin decizia a cărei anulare s-a solicitat, a fost analizată existența altor hotărâri judecătorești anterioare, prin care s-ar fi dezlegat aceleași chestiuni litigioase dintre părți, sens în care, în mod legal, instanța de revizuire a reținut că, în prezentul litigiu, revizuenta a fost cea care a pus în discuție puterea lucrului judecat, iar instanța de apel s-a pronunțat, înlăturând-o argumentat.

Contrar susținerilor recurentei, cerința ca a doua instanță să nu fi fost sesizată cu existența primei hotărâri și să nu se fi pronunțat ea însăși asupra autorității de lucru judecat nu se constituie într-o condiție suplimentară adăugată celor prevăzute de dispozițiile art. 508 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și nu pune în discuție încălcarea prevederilor art. 13 din Convenție.

Această cerință izvorăște din natura juridică a instituției revizuirii care este o cale extraordinară de atac de retractare (inclusiv, în situația în care competența de soluționare este dată instanței ierarhic superioară în grad celor care au pronunțat hotărârile pretins contrare) și nu o cale de reformare, pentru a se erija într-un recurs la recurs, instanța de revizuire neputând efectua un control judiciar asupra dezlegării date respectivei chestiuni a autorității de lucru judecat de către cea de-a doua instanță în fața căreia s-a invocat acest aspect.

În concluzie, instanței de revizuire nu îi este permis să se transforme în instanță de recurs și nu îi este permis să cenzureze modalitatea în care o altă instanță a dat efect sau nu autorității de lucru judecat în forma sa pozitivă. Odată ce o instanță s-a pronunțat asupra acestui aspect, infirmarea unei astfel de soluții se poate face exclusiv într-o cale de atac de reformare, iar nu pe calea unei revizuiri formulate în baza art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în cadrul căreia instanța de revizuire nu este chemată să cenzureze o judecată anterioară, astfel cum se solicită în cauză.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "securitatea juridică implică respectul pentru principiul res iudicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra unei probleme nu este un temei pentru reexaminare (a se vedea Ryabyk împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, par. 52, CEDO 2003-IX, în Hotărârea Mitrea împotriva României, par. 24, publicată în M.Of. nr. 455/21.12.2010).

Totodată, dreptul la un remediu efectiv, consacrat de dispozițiile art. 13 din Convenție, garantează părților discutarea pe fond a dreptului pretins încălcat în fața unei instanțe de judecată, garanție de care revizuenta a beneficiat atât în primul proces, de revendicare, cât și în al doilea litigiu, având ca acțiunea în nulitate, în toate gradele de jurisdicție, și nu deschide părții nemulțumite, astfel cum pretinde recurenta, căi de atac împotriva hotărârilor judecătorești definitive în alte condiții decât cele prevăzute de legislația procesual civilă, în scopul retractării unora dintre hotărâri, întrucât, într-o astfel de situație, procesele ar fi fără de sfârșit.

Pe de altă parte, în noua reglementare a C. proc. civ., în art. 430 alin. (2) se prevede că autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acestea se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. Această nouă prevedere legală nu permite, însă, ca o hotărâre judecătorească să fie revizuită pentru motivul că anumite considerente contravin dispozitivului unei hotărâri anterioare, dacă cele două hotărâri sunt date în procese diferite, între care nu există identitate de părți, obiect și de cauză.

O eventuală asemenea contrarietate ar putea fi invocată doar pe cale de apărare, prin prevalarea de dispozițiile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. în cadrul celui de-al doilea proces, astfel cum este și cazul în speța de față, în care, în al doilea proces, au fost cercetate efectele lucrului anterior judecat.

Împrejurarea că secția I civilă a Înaltei Curți a examinat îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a căii de atac deduse judecății sale și prin prisma cerinței ca puterea de lucru judecat să nu fi fost invocată în cadrul dosarului soluționat prin hotărârea a cărei revizuire se cere nu poate fi reținut ca un aspect de motivare străin, dat fiind faptul că, pe de o parte, această cerință izvorăște din natura juridică a instituției revizuirii, ce rezultă din interpretarea art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., iar, pe de altă parte, lipsa de motivare este contrazisă de conținutul hotărârii, în care se regăsesc considerentele de fapt și de drept care susțin soluția instanței, argumentarea fiind logică, coerentă și în acord cu normele legale incidente.

În contextul arătat, faptul că recurenta-revizuentă nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe, nu poate conduce la incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În speță, se constată că, pronunțând Decizia nr. 1244/2018, Tribunalul Suceava a analizat puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 147/A/2013 a Curții de Apel Cluj, irevocabilă prin Decizia nr. 3332/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, reținând că, între cele două litigii, nu există identitate de obiect. În consecință, Tribunalul Suceava a concluzionat în sensul că nu se poate reține autoritatea de lucru judecat în condițiile în care, între cele două litigii, nefiind îndeplinită identitatea de cauză și de obiect, nu a fost dezlegată, cu putere de lucru judecat, chestiunea litigioasă a dreptului de proprietate cu privire la unul și același bun.

Astfel fiind, în măsura în care ar fi realizat o examinare a legalității și temeiniciei asupra modului în care a fost dezlegată chestiunea de drept referitoare la dreptul de proprietate asupra suprafețelor de teren în litigiu, instanța de revizuire ar fi exercitat o competență specifică unei instanțe de control judiciar și ar fi cenzurat o hotărâre judecătorească definitivă (Decizia nr. 1244/2018 a Tribunalului Suceava).

Procedând în acord cu dispozițiile procedurale, instanța de revizuire a concluzionat în sensul că nu are competența de a efectua o examinare a legalității și temeiniciei hotărârilor potențial potrivnice în opinia revizuentei pentru a decide care este cea corectă, întrucât scopul acestui motiv de revizuire nu este cel al corectării unor eventuale greșeli de judecată, ci de a asigura respectarea autorității de lucru judecat, chestiune care fusese deja analizată și tranșată cu caracter definitiv prin Decizia nr. 1244/2018 a Tribunalului Suceava.

În context, prezintă relevanță jurisprudența CEDO în care s-a reținut, cu referire la cererea de revizuire, că "unul dintre aspectele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanțele au pronunțat o soluție definitivă, soluția lor să nu poată fi repusă în discuție (Brumărescu, citată mai sus, § 61). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat […]. O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanțe având un caracter substanțial și obligatoriu (Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, §23-24, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 855 din 21 decembrie 2010)".

Pentru toate argumentele expuse în precedent, nu pot fi primite susținerile recurentei referitoare la încălcarea liberului acces la justiție, a dreptului la un proces echitabil, a dreptului la un remediu efectiv ori a principiului securității juridice în raport cu dispozițiile art. 1 alin. (3) și (5) și art. 21 din Constituție, art. 6 și art. 13 din Convenție și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, întrucât repunerea în discuție, fie pe calea revizuirii, fie pe calea recursului exercitat în temeiul art. 513 alin. (6) din C. proc. civ., a unei chestiuni de drept soluționate prin hotărâre judecătorească definitivă ar presupune o nouă examinare a cauzei în fond, ceea ce contravine securității juridice, care "implică respectul pentru principiul res judicata", atașat caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești.

În același sens, se reține că, în actualul stadiu procesual, în cadrul căruia instanța de recurs este limitată la verificarea modului în care instanța de revizuire a analizat, în temeiul art. 513 alin. (3) raportat la art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire, fără a avea competența de a analiza fondului raportului juridic dedus judecății, nu pot forma obiectul examinării criticile din recurs referitoare la fondul litigiului dedus judecății în cauzele în care au fost pronunțate hotărârile potrivnice în opinia revizuentei.

Pentru toate considerentele expuse, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a doua din C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul dedus judecății.

În aplicarea dispozițiilor art. 453 din C. proc. civ., instanța va obliga pe recurenta ROMSILVA la plata către intimata Parohia Ortodoxă Sf. Cuvioasă Parascheva Rădăuți a sumei de 2.000 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată, redusă în temeiul art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., motivat de faptul că aceleași apărări sunt reiterate în cadrul mai multor litigii cvasi-identice aflate pe rolul completurilor de 5 judecători în materie civilă, astfel că activitatea desfășurată de avocat este una repetitivă și nu prezintă elemente de noutate sau complexitate deosebită, inclusiv din perspectiva existenței unei practici judiciare constante cu privire la problemele de drept în discuție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Regia Națională a Pădurilor - "ROMSILVA", prin Direcția Silvică Suceava, împotriva deciziei civile nr. 2246 din 27 noiembrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2018, și împotriva încheierii din camera de consiliu de la 28 octombrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2018.

Obligă pe recur