ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5236/2020

Ședința publică din data de 16 octombrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamantul Spitalul Universitar de Urgență București, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea Deciziei nr. 6604 din data de 16.06.2017 pronunțate de pârât și, rejudecând cauza aferentă cererii de plată nr. x/24.04.2017, să se constate că în dosarul penal nr. x/2014 s-a stabilit cu putere de lucru judecat calitatea Spitalului Universitar de Urgență București de creditor de asigurare, să se constate că în temeiul prevederilor art. 320 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, este îndreptățit la plata sumei de 1.442,77 RON, reprezentând cheltuieli spitalizare acordate persoanei vătămate A., sumă stabilită în dosarul penal nr. x/2014, soluționat definitiv prin decizia penală nr. 15/12.01.2017.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 4524 din 23 noiembrie 2017, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul Spitalul Universitar de Urgență București, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat decizia nr. 6604/16.06.2017, a obligat pârâtul la soluționarea pe fond a cererii de plată formulată de reclamant, înregistrată la pârât sub nr. x/25.04.2017, respingând în rest acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii instanței de fond pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului se arată interpretarea dată de către instanța de fond dispozițiilor legale incidente este una eronată și nu-și găsește suportul în dispozițiile legale invocate.

Instanța de fond a invocat definiția dată creanțelor de asigurări, atât de dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, cât și de dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, De asemenea, instanța de fond a făcut referire la dispozițiile art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006.

Recurentul susține că instanța de fond nu a apreciat în mod corespunzător dispozițiile legale în materie și anume nu a analizat definiția dată de legiuitor atât creanței de asigurare cât și calității de creditor de asigurare.

Creanța pe care o are spitalul nu rezultă dintr-un raport de asigurare.

Fondul efectuează plăți din disponibilitățile sale către creditorii de asigurări - deținători ai unei/unor creanțe de asigurare, conform art. 4 alin. (1) lit. a) și lit. b) din Legea nr. 213/2015.

Art. 15 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 prevede că lista creditorilor de asigurări ale căror creanțe certe, lichide și exigibile urmează a fi plătite din disponibilitățile Fondului conține creanțele de asigurare solicitate.

Or, este evident că unitățile spitalicești nu sunt deținătoare de creanțe de asigurare, în condițiile în care aceste creanțe sunt definite în mod expres de lege prin raportare directă la contractul de asigurare.

Atât Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin art. 3 alin. (1) lit. c), cât și art. 4 alin. (11 lit. a) din Legea nr. 213/2015, definesc creanța de asigurare ca fiind creanța creditorilor de asigurare rezultată dintr-un contract de asigurare.

Potrivit dispozițiilor art. 320 din Legea 95/2006, așa cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 150/2002, persoanele care prin faptele lor aduc prejudicii sau daune sănătății altei persoane, răspund potrivit legii și sunt obligate să suporte cheltuieli ocazionate cu asistența medicală acordată.

Nu toate creanțele asigurătorului în faliment sunt creanțe de asigurări, ci numai cele expres reglementate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, celelalte creanțe urmând a fi obținute de către creditorii societății de asigurare în cadrul procedurii falimentului, prin formularea unei cereri de înscriere la masa credală.

Unitatea medicală nu se încadrează în categoria persoanelor îndrituite sa solicite direct despăgubiri de la asigurător (formulând o acțiune în pretenții civile sau o cerere de despăgubire), nefiind o persoană păgubită prin vătămare corporală sau deces ori prin avarierea sau distrugerea de bunuri.

Unitatea spitalicească acordă asistența medicală victimei în baza contractului de asigurare de sănătate încheiat de aceasta, fiind un furnizor de servicii medicale care, potrivit legii, are dreptul de a-și recupera cheltuielile de spitalizare de la persoana responsabilă de producerea accidentului. Prin urmare, unitatea medicală are obligația de a acorda îngrijiri medicale exclusiv în baza contractului de asigurare medicală, cheltuielile fiind decontate de Casa de asigurări de sănătate.

Nu există temei legal în baza căruia unitățile medicale să poată acționa direct asigurătorul. Această cerere ar fi respinsă ca fiind o acțiune fără calitate procesual activă.

Unitatea medicală nu este îndreptățită să solicite direct despăgubiri de la Fond, urmând procedura necontencioasă de plată în fața Fondului, decât dacă are calitatea de asigurat.

În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 26/2017, admițând recursul în interesul legii, în vederea interpretării și aplicării unitare a dispozițiilor art. 86 din C. proc. pen., a stabilit că Fondul nu poate avea calitate de parte responsabilă civilmente.

În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 22/2017 a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanta, și a stabilit următoarele:

"În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, persoana care a suferit o vătămare corporală prin fapta altuia nu poate fi obligată, către furnizorul de servicii medicale, la plata cheltuielilor de spitalizare și tratament medical de care a beneficiat în cadrul unității medicale respective, potrivit legii, în limitele pachetului de bază ori minimal, după caz, în situațiile în care autorul vătămării nu a fost identificat sau persoana vătămată nu a formulat sau și-a retras plângerea prealabilă ori a intervenit împăcarea părților.

În interpretarea și aplicarea acelorași dispoziții legale, autorul vătămării poate fi chemat în judecată, pe cale civilă separată, pentru suportarea cheltuielilor de spitalizare și tratament medical de care a beneficiat persoana vătămată, în limitele pachetului de baza ori minimal, în situația în care acesta nu răspunde penal, întrucât a intervenit împăcarea părților."

În cazul dedus judecății, în aplicarea art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, autorul vătămării este cel care poate fi chemat în judecată, pe cale civila separată, pentru suportarea cheltuielilor de spitalizare și tratament medical de care a beneficiat persoana vătămată, în limitele pachetului de bază ori minimal, în situația în care acesta nu răspunde penal, întrucât a intervenit împăcarea părților (ceea ce rezultă și din Decizia 22/2017 a ÎCCJ). Autorul vătămării este asiguratul RCA, care în condițiile în care dovedește plata despăgubirii, va putea solicita suma cuvenită din disponibilitățile Fondului, în condițiile art. 11-18 din Legea nr. 213/2015 și art. 2226 alin. (3) din noul C. civ.

Prin urmare, contractul de asigurare de răspundere civilă auto acoperă cheltuielile prilejuite de accident cu excepția celor care sunt suportate din fondurile de asigurări sociale, plata acestora făcându-se însă în condițiile art. 2226 noul C. civ.

Așadar, pentru a îndeplini condițiile prevăzute de lege și a-și putea recupera sumele solicitate din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților, este absolut necesar ca suma solicitată să rezulte dintr-un contract de asigurare, condiție neîndeplinită de spitale. Fondul garantează plata despăgubirilor în baza unei obligații izvorâte din contracte de asigurare, facultative și obligatorii, conform scopului prevăzut de Legea nr. 213/2015.

În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a dispozițiilor legale incidente pricinii, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că la data de 19.12.2010, a avut loc un accident de circulație din culpa conducătorului autovehiculului cu numărul de înmatriculare x, accident ce a avut drept urmare decesul numitului A., care a fost spitalizat, în perioada 19.12.2010-21.12.2010, la Spitalul Universitar de Urgență București, cheltuielile cu spitalizarea fiind în cuantum de 1.442,77 RON.

La data producerii accidentului rutier, autovehiculul cu nr. de înmatriculare x avea încheiată polița RCA seria x nr. x, emisă de B..

Prin sentința nr. 9661/03.12.2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă, definitivă prin decizia nr. 788/28.04.2016 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a dispus deschiderea procedurii falimentului împotriva debitoarei B. S.A..

Prin sentința penală nr. 135/08.04.2016 pronunțată de Judecătoria Cornetu în dosarul nr. x/2014, rămasă definitivă în urma apelului, a fost admisă acțiunea civilă formulată de partea civilă Spitalul Universitar de Urgență București și a fost obligat asigurătorul de răspundere civilă S.C. B. S.A., prin lichidator judiciar C.., la plata sumei de 1.442,77 RON daune materiale.

Prin cererea înregistrată sub nr. x/25.04.2017, reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri din disponibilitățile F.G.A. în cuantum de 1.442,77 RON. Urmare avizării daunei, a fost constituit dosarul de daună nr. RCA/B/10691 (nr. unic 155309).

Prin decizia nr. 6604/16.06.2017, Fondul de Garantare a Asiguraților a respins cererea de plată, cu următoarea motivare:

"(…) pentru a îndeplini condițiile prevăzute de lege și pentru a recupera sumele solicitate din disponibilitățile FGA, este absolut necesar ca suma solicitată să rezulte dintr-un contract de asigurare, condiție neîndeplinită de spitale. (…) Prin urmare, Spitalul Universitar de Urgență București nu are calitatea de creditor de asigurare."

Înalta Curte constată că, în cauză, este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării Înaltei Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în Dosarul nr. x/2017, asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților (Legea nr. 213/2015), se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte.

- dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înțelege și societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admițând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2017, a stabilit că,

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte".

Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a reținut că reclamantul îndeplinește toate condițiile pentru a fi despăgubit din disponibilitățile F.G.A., despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare fiind reprezentată și de contravaloarea pierderii suferite, prin producerea riscului asigurat, de către o terță persoană, care intră în categoria "persoanei păgubite", conform art. 4 alin. (1) lit. b) pct. iii) din Lege.

Reclamantul are calitatea de creditor de asigurare, întrucât este o persoană îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit, urmare producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă, aspect reținut și în cadrul procesului penal, acesta fiind motivul pentru care asigurătorul B. S.A. a fost obligat să plătească părții civile Spitalul Clinic Județean de Urgență Craiova despăgubirile rezultate în urma accidentului rutier, respectiv suma de 1.442,77 RON, reprezentând despăgubiri materiale (cheltuieli de spitalizare pentru victima accidentului).

De asemenea, în mod corect s-a reținut că se impune ca recurentul să analizeze în fapt, în concret, temeinicia cererii de plată formulată de reclamant, urmând a se pronunța asupra îndeplinirii și a celorlalte condiții anume prevăzute de lege.

Înalta Curte constată că și celelalte critici formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 4524 din 23 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 octombrie 2020.