ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4947/2020

Ședința publică din data de 7 octombrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 12 iunie 2017, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților ("FGA", "Fondul"), a solicitat anularea Deciziei nr. 5955 din 19.05.2017, cu consecința admiterii cererii de plată nr. x/28.06.2016, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. La data de 29 iunie 2017, reclamanta a modificat cererea introductivă de instanță, în sensul restrângerii pretențiilor la petitul referitor la anularea Deciziei nr. 5955 din 19.05.2017, emisă de pârât, fără a mai solicita obligarea pârâtului la plata sumelor solicitate prin cererea de plată.

Prin sentința civilă nr. 250 din 9 noiembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 4250 din 9 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii.

Recurenta-reclamantă a prezentat critici referitoare la calificarea penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată drept creanțe de asigurare, invocând dispozițiile art. 13 alin. (1) și art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 și susținând a fi greșită interpretarea instanței de fond, potrivit căreia aceste sume reprezintă obligații ale asigurătorului falit, pe care Fondul de Garantare a Asiguraților nu trebuie să le suporte.

În opinia recurentei, instanța de fond a interpretat greșit noțiunea de creanțe de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, prevăzută de art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, omițând că, în materia contractelor de asigurare de răspundere civilă obligatorie, clauzele contractuale au un conținut obligatoriu, reglementat de lege, iar obligația de a achita penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată reprezintă o clauză în contractul de asigurare.

Recurenta a solicitat a fi avută în vedere și decizia nr. 34/2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, potrivit căreia cheltuielile de judecată se circumscriu noțiunii de obligație principală în titlul executoriu și pot fi supuse actualizării în cadrul executării silite. Prin urmare, cheltuielile de judecată solicitate prin cererea de plată adresată FGA se circumscriu noțiunii de obligație principală și cad în sarcina pârâtului.

A mai susținut recurenta-reclamantă că, deși FGA nu are calitatea de continuator al asigurătorului falit, acesta nu este exonerat de la plata sumelor solicitate, în condițiile în care art. 2 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 prevede că Fondul are drept scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar această obligație are în vedere o protejare in integrum, care include și plata penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată.

În mod greșit s-a apreciat de către instanța de fond că obligația de plată a penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată nu are legătură cu raportul de asigurare, în condițiile în care aceste sume își au izvorul în același raport obligațional cu creanța de asigurare.

Totodată, prevederile art. 2214 C. civ. au fost greșit invocate de instanța de fond, întrucât sunt norme de drept general, față de normele de drept speciale în materie. Concluzia instanței de fond, în sensul că despăgubirea se raportează strict la contravaloarea pierderii suferite prin producerea riscului asigurat este eronată, având în vedere regimul juridic al contractului de asigurare de răspundere civilă obligatorie, ale cărui condiții sunt reglementate prin legea specială.

În fine, recurenta-reclamantă a susținut că obligația de plată a FGA nu se limitează strict la creanțele de asigurare, o astfel de interpretare restrictivă contravenind rațiunii instituirii unei scheme de garantare și principiilor sale de funcționare.

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanței de recurs, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a invocat excepția inadmisibilității recursului (calificată de instanța de recurs drept o apărare de fond) și, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin Decizia nr. 5955/19.05.2017, contestată în cauză, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a respins cererea de plată formulată de reclamanta A. S.A., motivând că cererea de plată a fost depusă cu nerespectarea termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și că sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere și cheltuieli de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări a căror plată cade în sarcina FGA.

Reclamanta a atacat decizia emisă de pârât sub ambele motive de respingere, atât cel de ordin procedural, referitor la termenul de depunere a cererii de plată, cât și cel de ordin substanțial, referitor la calificarea sumelor solicitate ca având natura unor creanțe de asigurare, iar instanța de fond a analizat argumentele de nelegalitate ale reclamantei și le-a respins, ca neîntemeiate. În esență, instanța de fond a reținut că cererea de plată a fost depusă de reclamantă în afara termenului prevăzut de lege și că, potrivit art. 2 alin. (3), art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 și art. 2214 C. civ., penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări.

Prin recursul declarat în cauză, reclamanta nu a formulat critici referitoare la tardivitatea formulării cererii de plată, deși reprezenta un motiv de nelegalitate a deciziei atacate, invocat prin cererea de chemare în judecată și pe care instanța de fond l-a respins, ca neîntemeiat. Toate criticile recurentei au vizat doar chestiunea litigioasă a naturii de creanțe de asigurări a sumelor solicitate cu titlu de penalități de întârziere și cheltuieli de judecată, fără a contesta soluția instanței de fond, din perspectiva termenului de depunere a cererii de plată.

Nefiind contestată în calea de atac, soluția pronunțată cu privire la nerespectarea termenului de depunere a cererii de plată are caracter definitiv, consolidând, astfel, legalitatea deciziei emisă de pârât sub aspectul tardivității cererii reclamantei.

Prin urmare, analiza criticilor din recurs formulate de reclamantă cu privire la natura sumelor solicitate la plată este lipsită de finalitate, întrucât, chiar în ipoteza constatării caracterului fondat al acestor argumente, consecința potențială nu ar fi aceea a reformării soluției instanței de fond, ci doar, cel mult, a modificării parțiale a unora dintre considerentele expuse în susținerea soluției, respectiv a celor referitoare la natura de creanțe de asigurări a sumelor solicitate la plată. Eventuala constatare a nelegalității acestui motiv de respingere a cererii de plată nu conduce la anularea deciziei contestate, acest act administrativ fiind menținut ca urmare a constatării, cu caracter definitiv, a depunerii tardive a cererii de plată.

În acest context, Înalta Curte constată că dezlegarea pe care reclamanta o solicită instanței de control judiciar, pe calea recursului, cu privire la încadrarea penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată în categoria creanțelor de asigurare, nu este aptă să conducă la anularea deciziei contestate, astfel încât analiza criticilor expuse în calea de atac este redundantă.

Pentru aceste motive, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 4250 din 9 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 octombrie 2020.