ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4612/2020

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 28.11.2016, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.A., prin lichidator judiciar CITR - Filiala Cluj, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea deciziei nr. 19041/11.02.2019 emisă de acesta și, in principal obligarea pârâtului, în calitate de garant al plăților pentru societatea B., să analizeze pe fond cererea de plată, iar în subsidiar, să fie obligată la plata sumei despăgubirilor achitate de societatea reclamantă în dosarele menționate în Borderoul nr. 3, anexă la decizia atacată, precum și obligarea la plata cheltuielilor ocazionate de prezentul litigiu.

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința civilă nr. 340 din data de 1 iulie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., prin lichidator judiciar CITR - Filiala Cluj, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat decizia nr. 1904/11.04.2019 emisă de pârât, cu consecința obligării pârâtului să soluționeze pe fond cele 60 de cereri de plată formulate de reclamantă, menționate în borderoul nr. 3 anexat deciziei contestate, pentru o sumă totală de 544.316,57 RON și a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Cererea de recurs. Împotriva sentinței civile nr. 340 din data de 1 iulie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților. În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că, prima instanță a dat o interpretare greșită dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (i) din Legea nr. 213/2015 cu privire la calitatea de creditor de asigurare a intimatei-reclamante. Sub acest aspect, reține instanța de fond că, "prin decizia contestată, nu a fost negat dreptul reclamantei de a garanta plata despăgubirii din disponibilitățile Fondului. Acesta a fost recunoscut, de altfel și prin plățile efectuate către reclamantă până la momentul atingerii plafonului de 450.000 RON", pentru ca mai apoi Curtea să analizeze calitatea de creditor de asigurare al reclamantei prin raportarea la prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (i) din Legea nr. 213/2015, iar pe cea de creanță de asigurare prin raportare la prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, negând dreptul de regres al intimatei ca drept propriu și izvor al dreptului de despăgubire în temeiul Legii 213/2015. Recurentul-pârât solicită să se constate că, potrivit art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (i) din Legea nr. 213/2015 reținut de prima instanță, "b) creditorii de asigurări sunt, după caz: [...] (i) persoana asigurată - persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare", pentru ca mai apoi instanța să rețină: "Curtea constată că reclamanta - asigurător de asigurare facultativă - nu se încadrează, propriu-zis, în niciuna dintre categoriile de creditori de asigurare prevăzute de pct. (i) - (iii) de la art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 214/2015, nefiind nici persoană asigurată, nici beneficiar al asigurării, nici persoană păgubită." Faptul că acțiunea în regres exercitată de asigurătorul care s-a subrogat în drepturile asiguratului are natură comercială, nu civilă, este lipsit de relevanță, acest caracter al acțiunii nu restrânge conținutul dreptului în privința căruia a operat subrogația. Premisa de la care pleacă instanța de fond este una eronată și nu-și găsește suportul în dispozițiile legale incidente și pentru următoarele considerente: Creanța contestatoarei este o creanță de asigurare proprie și exclusivă, în condițiile în care își exercită un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, în cazul B. - în faliment, așa cum s-a arătat în apărările formulate de instituția pârâtă în fața instanței de fond. Dreptul de regres nu este un drept nou ca și conținut în patrimoniul asigurătorului, acest drept obținut ca efect al subrogării, dar fără tăgadă este un drept propriu asigurătorului CASCO care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat. Nici Legea nr. 503/2004 republicată, cu modificările ulterioare și nici Legea nr. 213/2015 nu face referire în definirea noțiunilor de creanțe de asigurări și creditori de asigurări la acțiunea de regres a asigurătorului de asigurare facultativă împotriva persoanei vinovate de producerea prejudiciului și implicit împotriva asigurătorului RCA. Însă, în baza activității de asigurare, pe care o desfășoară asigurătorul, ca activitate pur comercială, prin frecvența încheierii polițelor de asigurare facultative asigurătorul, în întregul său, este un creditor de asigurare și el. În cadrul procedurii administrative de plata prevăzută de Legea nr. 213/2015 și în cadrul procedurii falimentului prevăzuta de Legea nr. 85/2014 nu devine creditor de asigurare pentru fiecare poliță de asigurare în parte. Intimata își exercită un drept de regres împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie ca urmare a subrogării acestuia în drepturile asiguraților despăgubiți. Astfel, potrivit art. 2210 C. civ., în limitele indemnizației plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepția asigurărilor de persoane. Astfel, asiguratul îi garantează acest drept asigurătorului întrucât, potrivit prevederii legale menționate, asiguratul răspunde de prejudiciile aduse asigurătorului prin care ar împiedica realizarea acestui drept. În concluzie, A. s-a subrogat în drepturile persoanei păgubite, definite ca și creditor de asigurare la art. 4 lit. b) din Legea nr. 213/2015, respectiv la art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004 republicată, cu modificările ulterioare, solicitând prin cererile de plată sumele ce se cuveneau acesteia din disponibilitățile FGA, urmând în acest sens procedura administrativă de plată reglementată de Legea nr. 213/2015, supunându-se rigorilor și limitelor impuse de acest act normativ. În aceste condiții, A. a formulat cerere de plată la FGA ca și creditor de asigurare, în limitele și condițiile stipulate de Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, inclusiv cu aplicarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, respectiv a plafonului de garantare pe un creditor de asigurare. Calitatea de creditor de asigurare a A. nu poate fi stabilită de către FGA, această calitate decurgând din lege, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile impuse de actele normative incidente. Prin urmare, orice statuare a instanței de fond în sensul că recurentul-pârât ar fi recunoscut calitatea de creditor de asigurare al A. nu prezintă niciun fel de relevanță, neputând constitui argument în susținerea sau combaterea pretențiilor din cererea de chemare în judecată. Prin cea de-a doua critică, recurentul-pârât arată că instanța de fond a dat o interpretare greșită dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015. Sub acest aspect, reține prima instanță, în interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, în sensul că plafonul de garantare de 450.000 RON trebuie raportat la fiecare contract de asigurare în parte, iar, acest text "nu trebuie citit și interpretat prin raportare la sensul obișnuit al noțiunii de creditor în general, ci prin prisma definiției legale de la art. 4 alin. (1) lit. b) - i), care îl asociază cu un contract de asigurare, cu consecința recunoașterii în beneficiul unei persoane fizice sau juridice a unei multitudini de calități de "creditor de asigurare" în măsura în care creanțele sale sunt născute în legătură cu contracte diferite de asigurare", pentru ca imediat apoi, instanța să rețină: "Curtea constată că reclamanta - asigurător de asigurare facultativă - nu se încadrează, propriu-zis, în niciuna dintre categoriile de creditori de asigurare prevăzute de pct. (i) - (iii) de la art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 214/2015, nefiind nici persoană asigurată, nici beneficiar al asigurării, nici persoană păgubită. Cererea de plată nu a fost făcută de reclamantă în temeiul unui drept propriu născut în patrimonial acesteia". Interpretarea dată de prima instanță dispozițiilor Legii nr. 213/2015 în sensul că, plafonul de 450.000 RON se aplică pentru fiecare contract de asigurare în baza căruia s-au născut creanțe împotriva B., adaugă la lege, dispozițiile actului normativ în discuție stabilind o cu totul altă situație decât cea reținută în considerentele sentinței recurate. Dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 prevăd în mod expres și neechivoc faptul că, "plata de către Fond a creanțelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide și exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment." în măsura în care, legiuitorul ar fi intenționat să instituie plafonul de 450.000 RON pentru fiecare contract de asigurare sau pentru fiecare creanță de asigurare în parte, ar fi făcut-o în mod expres, folosind sintagma "pe fiecare contract de asigurare" sau "pe fiecare creanță de asigurări" și nu "pe fiecare creditor de asigurare". Pentru aceste motive solicită admiterea recursului, casarea în parte a sentinței atacate și rejudecând cauza, respingerea cererii de chemare în judecată.

Apărările formulate în cauză. Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare.

Procedura de soluționare a recursului Cu privire la examinarea recursului în completul filtru În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 29 octombrie 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererilor de recurs la data de 23 septembrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant, a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat. Controlul jurisdicțional declanșat de către intimata-reclamantă are ca obiect anularea deciziei nr. 19041/11.02.2019 și obligarea recurentului-pârât, în calitate de garant al plăților pentru societatea B., să analizeze pe fond cererea de plată, iar în subsidiar, să fie obligat la plata sumei despăgubirilor achitate de societatea reclamantă în dosarele menționate în Borderoul nr. 3, anexă la decizia atacată, precum și obligarea la plata cheltuielilor ocazionate de prezentul litigiu. Prima instanță a admis cererea dedusă judecății, a anulat decizia nr. 1904/11.04.2019 emisă de pârât, cu consecința obligării pârâtului să soluționeze pe fond cele 60 de cereri de plată formulate de reclamantă, menționate în borderoul nr. 3 anexat deciziei contestate, pentru o sumă totală de 544.316,57 RON și a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. În esență, judecătorul fondului a reținut că plafonul de garantare prevăzut de dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. e) și 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 ("nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment") nu poate face abstracție de definiția creditorului, prin raportare la un singur contract de asigurare, apreciind astfel că plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit. Prin urmare, a apreciat că decizia contestată încalcă normele juridice cu forță superioară și anume dispozițiile Legii nr. 213/2015, fiind nelegală și vătămând dreptul reclamantei de a-i fi analizată cererea de plată pe fond. Soluția Curții de apel este corectă, fiind menținută de instanța de control judiciar. Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului-pârât, care vizează înțelesul noțiunii de creditor de asigurare/creditor unic de asigurare raportat la existența plafonului maxim în sumă de 450.000 RON. Din această perspectivă este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în dosarul nr. x/2017, asupra următoarelor chestiuni de drept: - dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților (Legea nr. 213/2015), se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment; - dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment; - dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte. - dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înțelege și societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment; - dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment; - dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte. Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admițând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, a stabilit că: "În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte". Așadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanțele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. De asemenea, din aceeași decizie reiese că prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizațiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanță în parte. În aceste condiții, Înalta Curte constată că interpretarea și aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 este corectă, situație în care nu se mai impune dezvoltarea argumentelor și considerentelor instanței de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin decizia amintită. Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,