Decizia nr. 1315/2021 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 4474/2018 a Curții de Apel București

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 1.03.2018 pe rolul Curții de Apel București, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea Deciziei 12829/5.02.2018, obligarea FGA să emită o nouă decizie de acordare a despăgubirilor în conformitate cu sumele indicate prin cererea de plată, în sensul de a acorda și pretențiile care au fost respinse prin decizia atacată, respectiv penalități de întârziere în cuantum de 0,10/0 pentru fiecare zi de întârziere, calculate asupra debitului principal de 73000 RON începând cu data de 27.03.2013 și până la achitarea sumei, pensie de întreținere în cuantum de 221,88 RON/lună până la finalizarea studiilor dar nu mai târziu de 26 de ani și penalități de întârziere în cuantum de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere, calculate asupra debitului reprezentând începând cu data de 27.03.2013 și până la achitarea integrală a sumelor sumei.

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința civilă nr. 4474 din data de 05.11.2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul De Garantare A Asiguraților, a anulat, în parte, decizia nr. 12829/5.02.2018 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, cu privire la cererea de plată a penalităților de întârziere, a obligat pârâtul la emiterea unei decizii de despăgubire, pentru sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere acordate prin Decizia 230/R/7 octombrie 2014 pronunțată de Tribunalul Mureș în Dosarul nr. x/2012, a respins în rest cererea ca neîntemeiată și a obligat pârâta la plata parțială a cheltuielilor de judecată reprezentând taxă de timbru (50 RON) și onorariu de avocat (1000 RON).

Cererea de recurs. Împotriva sentinței civile nr. 4474 din data de 05.11.2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților arătând că motivele de nelegalitate ale sentinței recurate se circumscriu cazurilor de casare prevăzute C. proc. civ. la art. 488 alin. (1) pct. 6 ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei") și art. 488 alin. (1) pct. 8 ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material"). În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că, în mod greșit prima instanță a respins apărările pârâtului conform cărora penalitățile de întârziere nu reprezintă creanțe de asigurare în temeiul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. Cu privire la soluția adoptată, se poate observa că pe de o parte instanța de fond a reținut că "(...) Decizia nr. 12829/05.02.2018 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, cu privire la cererea de plată a penalităților de întârziere este nulă, astfel că va obliga pârâta la emiterea unei decizii de despăgubire. (...) În cea ce privește acordarea de către Fond a sumelor de bani periodice cu titlu de pensie de întreținere, instanța va reține că reclamanta nu a solicitat această sumă prin cererea de plată aflată la fila x, iar instanța nu poate fi învestită direct cu cererea de plată a acestei sumei de bani (...)". Potrivit dispozițiilor Legii nr. 213/2015 si ale Normei ASF nr. 16/2015, Fondul de garantare a asiguraților este constituit cu scop si destinație specifice, nu se substituie asigurătorului aflat in insolventa. Fondul nu este succesorul in drepturi si obligații al vreunui asigurător insolvent, nu preia drepturile, obligațiile si nici patrimoniul acestuia. Art. 2 din Legea 213/2015 dispune la alin. (1) ca: Fondul, ca schema de garantare in domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolventei unui asigurător. Prin urmare, Fondul, ca instituție de drept public acoperă creanțele de asigurări in virtutea principiului protecției consumatorilor produselor si serviciilor de asigurări, fiind obligat sa facă o analiza proprie a dosarelor de dauna. Faptul ca Fondul, în analizarea cererilor de plată, trebuie să facă o analiză proprie, rezultă și din dispozițiile art. 14 din Legea nr. 213/2015, care reglementează procedura ce trebuie urmată în situația în care dosarele de daună au fost deschise de asigurătorul în faliment, articol care la alin. (3) prevede: (3) "n cazul imposibilității de prezentare a înscrisurilor justificative în copie legalizată, creditorul de asigurări poate prezenta fie copii ale acestora, fie o declarație pe propria răspundere, în sensul susținerii acestor documente justificative. În cerere se va preciza motivul imposibilității depunerii lor în copie legalizată. Aceste documente vor fi verificate cu evidențele preluate de Fond de la asigurătorul aflat în faliment. Această obligativitate a instrumentării dosarelor de daună de către Fond este prevăzută și de dispozițiile Normei 16/2015 a ASF în art. 21, alin. (2): "în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări. Fondul procedează la verificarea documentelor justificative anexate de petent în susținerea cererii de plată, a dosarelor de daună și a evidențelor preluate de la asigurător, conform art. 23 alin. (1) din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare". De asemenea, recurentul-pârât învederează că a arătat că a constatat că prin hotărârile pronunțate în dosarele nr. x/2012 și nr. y/2012 nu se instituie obligații de plată în sarcina FGA, ci în sarcina asigurătorului în faliment urmând ca acestea să fie achitate de către FGA doar în măsura în care constituie creanțe de asigurări. Pentru cazul în care dosarele de daună au fost deschise de asigurătorul în faliment, cum este și cazul de față, procedura este prevăzută de disp. art. 14 din Legea nr. 213/2015, care dispune: "(1) în vederea încasarii indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanța, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi, la care se anexează inscrisurile justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate." Precizează că, Fondul de garantare a asiguraților nu preia de la asigurătorul în faliment o creanță certă, lichidă și exigibilă, ci, în baza dispozițiilor art. 15 alin. (1) și (2) din Legea specială nr. 213/2015, Fondul stabilește: - dacă potentul are calitatea de creditor de asigurare, - dacă suma de bani solicitată de potent reprezintă creanță de asigurare, - care este cuantumul care se justifică a fi acordat la plată din disponibilitățile FGA. Astfel, învederează faptul că Fondul de Garantare a Asiguraților plătește din disponibilitățile sale în cazul falimentului unui asigurător doar creanțe de asigurări astfel cum sunt definite de art. 4 alin. {1} lit. a) din Legea nr. 213/2015: "a) creanța de asigurări - creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contractde asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare." Noțiunea creanțelor din asigurări face trimitere directă la despăgubiri sau indemnizații, motiv pentru care, este evident faptul că, penalitățile nu reprezintă altceva decât o sancțiune rezultată ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor - sancțiuni gândite ca daune moratorii, ce își au izvorul în Ordinul CSA 20/2008 și nu într-un contract de asigurare. Despăgubirea reprezintă practic echivalentul bănesc (compensație echitabilă) acordat unei persoane atunci când repararea prejudiciului nu este posibila in natura, cum este de exemplu cazul daunelor morale - care nu reprezintă prețul plătit pentru suferințele psihice care sunt inestimabile, ci reprezintă o reparație simbolică, stabilită din perspectiva consecințelor în planul vieții personale și sociale a persoanei vătămate. Analizând noțiunea de creanță de asigurări - care face trimitere directă la despăgubiri sau indemnizații - este evident faptul că, atât "penalitățile de intarziere" cât și "cheltuielile de judecată" reprezintă sancțiuni pentru neindeplinirea obligațiilor de către partea care a căzut în pretenții în cadrul unui litigiu, însă în speța dedusă judecății, așa cum s-a învederat există o hotărâre judecătorească de obligare la plată a asigurătorului B. S.A., iar aceste sancțiuni fiind aplicabile doar societății de asigurare aflată în culpă procesuală - dosar nr. x/2012. Solicită să se constate că penalitățile de întarziere nu sunt datorate nefiind creanțe de asigurări. Astfel, înțelesul avut în vedere de Legea nr. 213/2015 în privința noțiunilor de creditor de asigurări și creanțe de asigurare este dat de conținutul art. 4 din Legea 213/2015, acest text stabilind că în înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarea semnificație: "a) creanța de asigurări - creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare; b) creditorii de asigurări sunt, după caz: (i) persoana asigurată - persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare; (ii) beneficiarul asigurării - terța persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asigurătorul debitor urmează să îi achite sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat; (iii) persoană păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă) - persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă." Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 prin creanță de asigurări se întelege "creantele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări, sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetări contractelor de asigurare". De asemenea, dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 prevăd că: "(3) Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art.

În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentarii Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege". Rezultă, așadar, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015, că Fondul este ținut să efectueze plăți, în limita plafonului stabilit de lege, ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale altor categorii de creanțe, cum ar fi penalitățile de întarziere și cheltuieli de judecată stabilite în sarcina asigurătorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înțeles să își execute obligațiile contractuale la termenul scadent. Totodată potrivit art. 2214 C. civ. "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite". Rezulta, așadar, că penalitățile de întârziere stabilite de Tribunalul Mureș nu reprezintă creanțe stabilite în baza contractului de asigurare, ci reprezintă o sancțiune (daune) stabilită ca urmare a atitudinii culpabile a asigurătorului falit în nerespectarea termenului de plată. 4. Apărările formulate în cauză. Intimata-reclamantă nu a depus întâmpinare. 5. Procedura de soluționare a recursului. Cu privire la examinarea recursului în completul filtru În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 10 ianuarie 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 07 octombrie 2020.

Soluția instanței de recurs Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va admite recursul, pentru următoarele considerente. Intimata-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea Deciziei 12829/5.02.2018, obligarea FGA să emită o nouă decizie de acordare a despăgubirilor în conformitate cu sumele indicate prin cererea de plată, în sensul de a acorda și pretențiile care au fost respinse prin decizia atacată, respectiv penalități de întârziere în cuantum de 0,10/0 pentru fiecare zi de întârziere, calculate asupra debitului principal de 73000 RON începând cu data de 27.03.2013 și până la achitarea sumei, pensie de întreținere în cuantum de 221,88 RON/lună până la finalizarea studiilor dar nu mai târziu de 26 de ani și penalități de întârziere în cuantum de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere, calculate asupra debitului reprezentând începând cu data de 27.03.2013 și până la achitarea integrală a sumelor sumei. Prima instanță a admis cererea dedusă judecății, a anulat, în parte, decizia nr. 12829/5.02.2018 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, cu privire la cererea de plată a penalităților de întârziere, a obligat pârâtul la emiterea unei decizii de despăgubire, pentru sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere acordate prin Decizia 230/R/7 octombrie 2014 pronunțată de Tribunalul Mureș în Dosarul nr. x/2012, a respins în rest cererea ca neîntemeiată. Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde puntual motivelor invocate. În cea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., se constată că acestea vizează nerespectarea exigențelor dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Din această perspectivă recursul este nefondat, considerentele explicând în mod convingător soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat situația de fapt și susținerile părților, trecându-le prin filtrul propriei sale aprecieri. Reține Înalta Curte că cerința motivării adecvate a unei hotărâri judecătorești nu trebuie confundată cu obligația de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părți în vederea susținerii temeiurilor de fapt și de drept pe care se întemeiază solicitările părților litigante, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează poziția procesuală a părților. Prin urmare, Înalta Curte reține caracterul nefondat al recursului în privința criticilor întemeiate pe motivul de casare reglementat de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ. Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față acest motiv este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale este greșită. Înalta Curte constată că sunt fondate criticile recurentului-pârât, care vizează înțelesul noțiunii creanță de asigurări. În ceea ce privește creanța de asigurare, instanța de fond a reținut că, potrivit art. 12 din Legea nr. 213/2015, orice persoană care invocă vreun drept de creanță împotriva asigurătorului ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliță de asigurare valabilă, între data închiderii procedurii de redresare financiară și cea a denunțării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunțării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, poate solicita deschiderea dosarului de daună printr-o cerere adresată Fondului. De asemenea, a reținut că, este suficient, așadar, ca persoana care formulează cererea adresată FGA să dovedească că are un drept de creanță stabilit printr-un titlu executoriu împotriva asigurătorului RCA pentru ca respectiva creanță să fie considerată creanță de asigurare. Or, Înalta Curte constată că, în mod greșit a reținut prima instanță că dispozițiile legale care reglementează activitatea recurnetului-pârât nu restrângând sfera creanțelor de asigurare în raport de cea a obligațiilor pe care însăși societatea de asigurare le are față de creditorul său și a considerată fără temei că penalitățile de întârziere născute cu privire la creanța principală datorată de B. S.A. își au izvorul în contractul de asigurare încheiat de proprietarul autovehiculului (care a produs accidentul) cu B. S.A. care se completează cu art. 20 din Legea 136/1995 și art. 37 din Ordinul CSA 20/2008. Astfel, prin sentința civilă nr. 1385/21.03.2014 pronunțată de Judecătoria Târgu Mureș, în dosarul nr. x/2012 s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. și pârâta B. S.A. a fost obligată la plata sumelor: - 75.000 RON cu titlu de daune morale; - 221.88 RON/lună reprezentând pensie de întreținere începând cu data de 27.03.2013 și până la împlinirea de către reclamantă a vârstei de 18 ani sau până la noi dispoziții; - penalități de 0,1%/zi de întârziere, calculate la debitul principal de 75.000 RON de la data de 05.03.2012 și până la data plății efective; - 1100,02 RON cheltuieli de judecată. Prin decizia civilă nr. 230/R/01.10.2014, Tribunalul Specializat Mureș a admis recursul promovat în cauză de către reclamantă și a modificat sentința pronunțată în dosarul nr. x/2012 în sensul că a obligat pârâta să achite următoarele sume: - 75.000 RON cu titlu de daune morale; - penalități de întârziere în cuantum de 0,1% calculate asupra debitului principal de 75.000 RON, începând cu data de 27.03.2013 și până la achitarea integrală a acestei sume; - 221.88 RON/lună reprezentând pensie de întreținere începând cu data de 27.03.2013 și până la împlinirea de către reclamantă a vârstei de 18 ani sau finalizarea studiilor, dar nu mai mult de 26 de ani, cu penalități de întârziere aferente de 0,1%/zi de întârziere începând cu data de 27.03.2013 și până la achitarea integrală a sumei restante; - 1667,71 RON cheltuieli de judecată pe fond. În privința capătului de cerere privind acordarea penalităților de întâziere, în mod corect a reținut Comisia Specială din cadrul Fondului că, Fondul de Garantare a Asiguraților are obligația de a despăgubi creditorul de asigurări doar cu sumele stabilite în sarcina asiguratorului în faliment, cu titlu de daune morale sau materiale, toate celelalte obligații fiind excluse de la plată. Prin Decizia nr. 12829/05.02.2018 Fondul de Garantare a Asiguraților a dispus admiterea cererii de plată pentru suma de 95.305,63 RON compusă din: - 75.000 RON cu titlu de daune morale; - 18.637,92 RON reprezentând prestații periodice pentru perioada martie 2009 - februarie 2016 (84 luni x 221,88 RON/lună); - 1667,71 RON cheltuieli de judecată. La emiterea deciziei nr. 12829/05.02.2018, în mod corect Fondul de Garantare a Asiguraților a ținut cont de dispozițiile art. 9 coroborat art. 16 din Norma ASF nr. 16/2015 potrivit cărora Fondul de Garantare a Asiguraților determină întinderea despăgubirii în conformitate cu prevederile legii și ale condițiilor de asigurare. De asemenea, în mod corect a reținut că în raport de momentul la care a luat naștere obligația de plată a penalităților de întârziere, aceasta nu poate fi considerată ca fiind o obligație preluată prin antrenarea răspunderii civile contractuale/legale a societății de asigurare, ci este prevăzută ab initio în sarcina asigurătorului atunci când acesta nu își îndeplinește la timp obligațiile sau și le îndeplinește necorespunzător, sancțiune ce se aplică direct asigurătorului, independent de suma datorată cu titlu de despăgubiri, sau de limitele răspunderii delictuale ale asiguratului. Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurări se înțelege "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare." Față de aceste aspecte, Înalta Curte constată că penalitățile de întârziere aferente daunelor morale nu reprezintă creanțe de asigurări în înțelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârile judecătorești nu se instituie obligația de plată în sarcina FGA ci în sarcina asigurătorului în faliment, iar pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de către FGA doar în măsura în care constituie creanțe de asigurări. Fondul de garantare a asiguraților nu preia de la asigurătorul în faliment o creanța certă, lichidă și exigibilă ci, în baza dispozițiilor art. 15 alin. (1) și (2) din Legea specială nr. 213/2015, Fondul stabilește dacă petentul are calitatea de creditor de asigurare, dacă suma de bani solicitată de petent reprezintă creanță de asigurare, care este cuantumul care se justifică a fi acordat la plată din disponibilitățile FGA. Astfel, Înalta Curte constată că Fondul de Garantare a Asiguraților nu este răspunzător de producerea pagubei, nici succesor în drepturi și obligații al B. S.A. și nici fideiusor, ci doar acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, având în vedere că Fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător. Prin urmare, Înalta Curte constată că Decizia nr. 12829/5.02.2018 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, cu privire la cererea de plată a penalităților de întârziere este corectă, criticile formulate sunt fondate, iar soluția pronunțată de prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor legale incidente cauzei.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința recurată și rejudecând, va respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată. În temeiul art. 451 C. proc. civ. va obliga intimata-reclamantă A. la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților. PENTRU ACESTE MOTIVE,