ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2522/2020

Ședința publică din data de 9 decembrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 27 noiembrie 2015 sub nr. x/2015, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., constatarea nulității absolute a clauzelor prevăzute la art. 10.1, 10.2, 10.4, 13 lit. b) din contractul de credit nr. x/10.03.2008 și art. I din actul adițional nr. x/28.06.2010, pentru încălcarea de către pârâtă a obligațiilor de informare, consultare și avertizare a consumatorilor, de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase, de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare și de a nu introduce în contract clauze abuzive, obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare care să prevadă restituirea creditului în RON, la cursul valutar de la data contractării, precum și la plata unor daune morale de 200.000 RON, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2722 din 03 mai 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 674 din 3 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 2722 din 03 mai 2016, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs.

În dezvoltarea criticilor formulate, recurenta-reclamantă consideră că hotărârea este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., respectiv, a dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de C.J.U.E., ceea ce în materia procedurală se traduce printr-o încălcare și aplicare greșită a normelor de drept material.

În ceea ce privește aplicarea deciziei C.J.U.E. din Cauza C-186/16, recurenta-reclamantă arată că, pe lângă răspunsurile extrem de clare la întrebările preliminare cu care a fost sesizată, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a indicat și mecanismul pe care trebuie să-l aplice judecătorul național atunci când acesta este sesizat cu o cerere de constatare a caracterului abuziv al unor clauze, precum cele din prezentul litigiu.

În opinia recurentei-reclamante, analiza efectuată de instanța de apel nu respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, în raport de hotărârea C.J.U.E. în cauza C-186/16, motiv pentru care apreciază că se impune casarea hotărârii.

Astfel, în opinia recurentei-reclamante, caracterul abuziv al clauzelor contestate în prezentul litigiu pot fi analizate sub aspectul caracterului abuziv, chiar dacă acestea reflectă principiul nominalismului monetar, acesta fiind reglementat de norme supletive și chiar dacă intră în sfera noțiunii de "obiect principal al contractului", pentru că nu sunt redactate în mod clar și inteligibil. Clauzele sunt abuzive, potrivit recurentei-reclamante, și pentru că au fost inserate în contracte nenegociate și, contrar cerințelor bunei-credințe, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiilor părților, dezechilibrul manifestându-se și în timpul executării contractului.

Principiul nominalismului, astfel cum susține recurenta-reclamantă, are caracter supletiv, motiv pentru care clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidentă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

În aceste condiții, recurenta-reclamantă consideră că revenea instanței de apel obligația să aplice excepția în discuție așa cum a fost reglementată prin Directiva 93/13 și interpretată de C.J.U.E. în cauza C-186/16, dar și în raport de art. 20 alin. (2) din Constituție.

Recurenta-reclamantă arată că excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, așa cum a arătat C.J.U.E. în decizia din cauza C-186/16, paragraful 28, presupune îndeplinirea a două condiții: clauza contractuală să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie.

Dată fiind competența partajată între Uniune și statele membre în materia protecției consumatorilor, potrivit art. 2 alin. (2) din T.F.U.E.:

"(...) statele membre pot legifera și adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic în acest domeniu (...)", însă, așa cum arată art. 169, normele obligatorii din dreptul național în materia protecției consumatorului, trebuie să fie în mod obligatoriu mai stricte, adică să instituie un nivel de protecție mai mare a consumatorului (sau măcar să respecte minimul stabilit prin directivă).

Astfel, recurenta-reclamantă arată că instanța va aplica prioritar Directiva 93/13 și Tratatul de Funcționare a U.E., așa cum obligă art. 20 alin. (2) din Constituție și că, în cazul de față, principiul nominalismului, așa cum a fost invocat de intimata-pârâtă și aplicat de către instanța de apel, nu este instituit de norme obligatorii și nici nu respectă minimul de protecție, ceea ce înseamnă că o clauză contractuală ce îl transpune poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv.

Recurenta-reclamantă arată că, asupra caracterului supletiv al principiului nominalismului, s-a pronunțat inclusiv Curtea Constituțională prin decizia nr. 62/07.02.2017, în care se arată, la paragraful 37, că textul legal are caracter supletiv, astfel că părțile au posibilitatea să deroge de la principiul nominalismului, dacă se întrunește acordul de voință în acest sens.

Prin urmare, în opinia recurentei-reclamante, în aplicarea corectă a normelor de drept material, instanța de apel trebuia să constate, pe de o parte, caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar, iar, pe de altă parte că nu operează excepția instituită de art. 1 alin. (2) din directivă.

Clauzele contestate, astfel cum susține recurenta-reclamantă, deși intră sub incidența noțiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar și inteligibil.

Totodată, recurenta-reclamantă arată că instanța trebuia să verifice dacă respectivele clauze intră în sfera noțiunilor de "obiect principal al contractului" și "caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13.

O astfel de analiză, astfel cum susține recurenta-reclamantă, este în acest moment superfluă, raportat la aspectele arătate de C.J.U.E. la paragrafele 37, 41 și 43 din decizia dată în speța Andriciuc,

Așadar, recurenta-reclamantă arată că instanța de apel a constatat în mod greșit că sunt redactate în mod clar și inteligibil clauzele contestate.

Recurenta-reclamantă consideră că informarea consumatorului cu privire la efectele economice ale clauzei este esențială și că banca are, în raport de consumator, avantajul asimetriei informaționale, dar raporturile juridice inegale, de putere, dintre bancă și consumator îl fac pe acesta să fie dependent informațional de bancă. În acest sens, recurenta-reclamantă arată că oferta de a contracta, precum și contractul în sine, sunt preformulate, consumatorul neavând altă posibilitate decât să adere fără rezerve la oferta comerciantului de a contracta, ceea ce înseamnă că trebuie să se bazeze pe informațiile oferite de bancă pentru a-și forma un consimțământ în cunoștință de cauză și că lipsa sau disimularea informației determină vicierea sau lipsa totală a consimțământului.

Totodată, recurenta-reclamantă arată că băncii îi revenea obligația de a avertiza consumatorii cu privire la posibilele variații de curs și la efectele acestora, iar capacitatea băncii de a avertiza trebuie analizată raportat la expertiza și cunoștințele sale.

În opinia recurentei-reclamante, atunci când a evaluat îndeplinirea obligației de informare de către bancă, instanța trebuia să se raporteze la expertiza și cunoștințele profesionistului în ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, operând o prezumție de neinformare în favoarea consumatorului, care poate fi răsturnată de către bancă prin prezentarea de probe.

Astfel, recurenta-reclamantă consideră că, în cazul în care banca nu prezintă astfel de probe, urmează ca instanța să dea efect prezumției și să considere drept dovedite afirmațiile privind neinformarea împrumutaților despre posibilele variații ale cursului și efectele acestor variații.

Totodată, recurenta-reclamantă arată că banca trebuia să prezinte consumatorilor orice informație pertinentă care să le permită să evalueze consecințele economice ale unei clauze, precum cea în discuție în litigiul principal, asupra obligațiilor lor financiare și că, așa cum reiese din înscrisurile depuse la dosar, existau la momentul acordării creditelor avertizări oficiale din partea Băncii Centrale a Elveției, Băncii Naționale Române cu privire la iminența aprecierii cursului CHF și efectelor distructive asupra împrumutaților în această monedă.

Totodată, făcând trimitere la dispozițiile art. 15-16 din Codul consumului, recurenta-reclamantă consideră că, în situația în care comerciantul care află, după punerea pe piață a unor produse sau servicii, că acestea au devenit periculoase din cauza unor evenimente imprevizibile, trebuie să anunțe de îndată autoritățile și publicul și să ia măsuri grabnice de înlăturare a acelor pericole, în așa fel încât să limiteze sau să neutralizeze din start efectele periculoase asupra vieții, integrității fizice și intereselor economice ale populației, luând de urgență măsuri de eliminare de pe piață a produselor și serviciilor devenite periculoase.

În ceea ce privește obligația de avertizare asupra riscurilor valutare, recurenta-reclamantă arată că, în conținutul obligației de informare trebuie să se regăsească, alături de informațiile obișnuite necesare formării consimțământului, și elemente legate de riscurile și contraindicațiile actuale ale serviciului sau produsului oferit.

Potrivit recurentei-reclamante, în raport de dispozițiile art. 45 din Codul Consumului, consumatorii au dreptul de a fi informați, în mod complet, corect și precis, asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor, inclusiv ale serviciilor financiare oferite de către operatorii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere rațională între produsele și serviciile oferite, în conformitate cu interesele lor economice și de altă natură și să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinației acestora, în deplină siguranță și securitate. Conform art. 14 din același Cod, consumatorii trebuie să primească toate informațiile necesare pentru o utilizare corespunzătoare, potrivit destinației inițiale a bunurilor.

Totodată, astfel cum susține recurenta-reclamantă, Codul consumului stabilește două categorii de obligații de avertizare care incumbă comerciantului, una publică, privind produsele sau serviciile care, în mod normal, nu sunt periculoase pentru consumul populației, dar devin în mod imprevizibil periculoase după punerea lor pe piață și una individuală, concretă, destinată consumatorului care intenționează să achiziționeze bunuri sau servicii prin natura lor riscante.

Orice bancă vânzătoare de astfel de produse de creditare are, potrivit recurentei-reclamante, obligația să includă în caracteristicile creditului și această avertizare asupra riscului valutar, în raport de dispozițiile art. 15 și, respectiv, 48 din Codul consumului, iar față de art. 6 și 7 din Legea 363/2007, orice informație esențială disimulată sau reținută de comerciant la momentul punerii pe piață a unui produs sau serviciu poate fi considerată o practică înșelătoare, sever sancționată, conform aceleiași legi.

Recurenta-reclamantă face trimitere și la Directiva creditelor imobiliare, 2014/17/UE, în ceea ce privește obligația de avertizare cu privire la impactul potențial al fluctuațiilor cursului valutar în cazul creditării în moneda străină, arătând că art. 23 din Directivă, stabilește un procent maxim, de 20%, de variație între cursul inițial și cel curent, pentru ca banca să fie datoare să informeze consumatorul despre variantele pe care le-ar putea avea în vedere pentru a limita riscul valutar la care este supus.

Astfel, în opinia recurentei-reclamante, este contrară legii și jurisprudenței C.J.U.E., inclusiv contrară recentei soluții din speța Andriciuc și alții contra Băncii Românești, ideea că băncile, în perioada 2006-2008, nu ar fi avut obligația de informare sau de avertizare asupra riscului valutar.

Recurenta-reclamantă apreciază că o astfel de practică incorectă, precum cea descrisă la pct. 4 și 22 din preambulul Directivei 2014/17, a fost utilizată la vânzarea creditelor în CHF, în perioada indicată, dar și ulterior, pe parcursul derulării acestor contracte, bulversând comportamentul consumatorilor care nu au putut acționa în cunoștință de cauză nici la contractarea creditelor, dar nici pe parcursul derulării lor, fiind îndeplinite condițiile art. 3, art. 2 lit. k) și art. 6, 7 din Legea nr. 363/2007 pentru a putea fi calificate drept practici înșelătoare.

Concluzionând, recurenta-reclamantă consideră că sancțiunea nerespectării obligației de informare se impune a fi nulitatea clauzelor vizând restituirea creditului în moneda străină, la cursul de schimb valutar de la data achitării fiecărei rate.

În plus, omisiunea informării, dezinformarea sau ascunderea unor informații esențiale pentru formarea unui consimțământ conștient al consumatorului determină, potrivit recurentei-reclamante, raporturi juridice dezechilibrate, contracte vulnerabile care pot fi anulate parțial pentru vicierea consimțământului sau, în cazuri grave, care pot fi desființate prin constatarea nulității absolute pentru eroare - obstacol (error in negotio).

În susținerea caracterului abuziv al clauzelor contractuale, în raport de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, recurenta-reclamantă arată că acestea provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe și că intimata putea cunoaște posibilele variații ale cursului de schimb, ca urmare a avertizărilor emise de instituțiile abilitate. Intimata trebuia să cunoască aceste avertizări, date fiind expertiza și cunoștințele unei instituții de credit, iar faptul că nu au fost aduse la cunoștința împrumutaților probează reaua-credință a băncii.

Totodată, recurenta-reclamantă arată că, în contractele comercianților cu consumatorii (și mai ales în contractele de credit), dezechilibrul este prezumat, deoarece comerciantul își impune voința printr-un contract de adeziune, ne-negociabil, exploatând o stare de nevoie, în timp ce consumatorul este determinat să adere la condițiile contractuale redactate în prealabil de comerciant, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora.

Astfel, articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 prevede că o clauză abuzivă nu creează obligații pentru consumator.

De asemenea, recurenta-reclamantă precizează că dezechilibrul poate surveni ulterior încheierii contractului și că, faptul că acest contract a fost executat ca atare sau parțial de consumatori, nu echivalează cu acceptarea în integralitate a conținutului acestuia, din moment ce el conține clauze abuzive.

Totodată, recurenta-reclamantă susține că existența unui "dezechilibru semnificativ" nu necesită o incidență economică semnificativă a costurilor puse în sarcina consumatorului printr-o clauză contractuală, în raport cu valoarea operațiunii în cauză, ci poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situației juridice în care este plasat acest consumator, în calitate de parte la contract.

Omisiunea informării sau ocultarea informației confirmă, în opinia recurentei-reclamante, dezechilibrul contractual și probează reaua-credință a băncii, iar transformarea contractului de credit, care este comutativ, într-un contract aleatoriu, este prohibită de legislația protecției consumatorului.

Potrivit recurentei-reclamante, în cazul creditelor în CHF (sau în alte valute pentru care debitorul nu este acoperit natural la riscul valutar) trebuie probat acordul expres al debitorului pentru asumarea riscului devalorizării monedei de plată, în caz contrar, contractul comutativ devenind un contract aleatoriu prin voința unilaterală a comerciantului, adică a băncii.

Recurenta-reclamantă concluzionează că nulitatea clauzelor contestate nu intervine ca o consecință a răspunderii civile delictuale, ci ca o consecință a încălcării obligațiilor legale instituite prin norme speciale de ordine publică.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca inadmisibil.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 6 noiembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a respins excepția inadmisibilității recursului, a admis în principiu recursul și a fixat termen pentru soluționarea recursului și a cererii de sesizare a Curții Constituționale, la data de 4 martie 2020.

Prin încheierea din 4 martie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus suspendarea judecării cauzei, până la soluționarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Prin încheierea din 4 martie 2020, a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale a prevederilor art. 24 alin. (1), art. 25 alin. (1), art. 27, art. 521 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 și a deciziei nr. 52/2018.

Judecarea cauzei a fost reluată la 9 decembrie 2020.

Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să îl respingă pentru considerentele care vor fi dezvoltate în cele ce urmează.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, în extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora, în interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt sau în încălcarea unor principii generale de drept.

Criticile recurentei-reclamante referitoare la exceptarea clauzei de risc valutar de la analiza caracterului abuziv nu pot fi reținute.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum și în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A. etc.

Astfel, prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin hotărârea Curții de Justiție nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, că, " (...) din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13".

În hotărârea pronunțată în cauza C-81/19, C.J.U.E. a reținut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, și norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziție nu face nicio distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante și, pe de altă parte, dispozițiile supletive" (considerentul nr. 34), iar "faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare" (considerentul nr. 36).

Având în vedere argumentele care preced, Curtea a conchis că "(…) trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive" (considerentul nr. 37).

Raportat la aceste considerente, instanța supremă apreciază că instanța de apel a stabilit, printr-o judicioasă aplicare a dispozițiilor art. 1578 C. civ., că în speță clauza criticată din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar, normă legală care are caracter supletiv și care se aplică, astfel cum a reținut C.J.U.E. în hotărârea recentă analizată în precedent, în raportul juridic dedus judecății în absența unui acord diferit al părților în această privință.

Astfel, în cadrul examenului legalității și temeiniciei hotărârii primei instanțe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, curtea de apel a reținut în mod corect că rambursarea ratelor de credit în valuta în care acesta a fost acordat - CHF - reprezintă aplicarea principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ. din 1864, această statuare fiind corectă.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat transpune o dispoziție legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății."

De asemenea, trebuie notat că părțile nu au o prevedere contractuală derogatorie sub acest aspect.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și de cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Ca atare, nu pot face obiectul analizei în recurs criticile recurentului-reclamant referitoare la încălcarea obligației de informare, caracterul clar și inteligibil al clauzelor, dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților sau cele care privesc cerința bunei-credințe.

Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că recurenta-reclamantă a reluat criticile expuse în apel cu privire la produsele defectuoase sau toxice, transformarea contractului în unul aleatoriu, încălcarea dispozițiilor din Codul consumului.

Susținerile recurentei-reclamante prezentate drept motive de recurs nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta-reclamantă tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menține hotărârea primei instanțe, al cărei raționament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar.

Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că recurentul-reclamant invocă omisso medio critici ce vizează încălcarea dispozițiilor Legii nr. 363/2007, care, de asemenea, nu pot fi analizate direct în calea de atac a recursului.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 674 din 3 aprilie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 674 din 3 aprilie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 decembrie 2020.