ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2348/2020

Ședința publică din data de 18 noiembrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 17.12.2014 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2014, mai mulți reclamanți printre care și A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., să se constate nulitatea absolută a clauzelor indicate în Anexa 1 coloana I și coloana J din contractele de credit indicate în Anexa 1 coloana I. De asemenea, au solicitat obligarea băncii pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit încheiat de consumatorii reclamanți, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării fiecărui credit, la cursul CHF- LEU indicat în Anexa 1.

Prin încheierea pronunțată la data de 03 iulie 2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a dispus disjungerea cererilor de chemare în judecată. Cererea formulată de reclamanta A. a fost înregistrată pe rolul instanței sub nr. x/2015.

Prin sentința civilă nr. 6348 din 12 noiembrie 2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A..

Prin decizia civilă nr. 691A din 4 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 6348 din 12 noiembrie 2015, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015.

Împotriva acestei decizii, A. a declarat recurs.

În dezvoltarea criticilor formulate, recurenta-reclamantă arată că hotărârea este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de C.J.U.E., ceea ce în materie procedurală se traduce printr-o încălcare și aplicare greșită a normelor de drept material.

În opinia recurentei-reclamante, analiza efectuată de instanța de apel nu respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, în raport de hotărârea C.J.U.E. în cauza C-186/16, motiv pentru care apreciază că se impune casarea hotărârii.

Astfel, potrivit recurentei-reclamante, clauzele contestate în prezentul litigiu pot fi analizate sub aspectul caracterului abuziv, chiar dacă acestea reflectă principiul nominalismului monetar, acesta fiind reglementat de norme supletive și chiar dacă intră în sfera noțiunii de "obiect principal al contractului", pentru că nu sunt redactate în mod clar și inteligibil.

În susținerea acestui argument, recurenta-reclamantă face trimitere la decizia pronunțată de C.J.U.E. în cauza C-186/16, la decizia nr. 62/07.02.2017, pronunțată de Curtea Constituțională și susține că instanța trebuie să aplice prioritar Directiva 93/13 și Tratatul de Funcționare al Uniunii Europene, așa cum obligă art. 20 alin. (2) din Constituție.

Recurenta-reclamantă, arată și că, deși intră sub incidența noțiunii "obiectul principal al contractului", clauzele contestate nu sunt redactate în mod clar și inteligibil.

În ceea ce privește obligația de informare, recurenta-reclamantă arată că oferta de a contracta, precum și contractul în sine, sunt preformulate, consumatorul neavând altă posibilitate decât să adere fără rezerve la oferta comerciantului și că băncii îi revenea obligația de a avertiza consumatorii cu privire la posibilele variații de curs și la efectele acestora.

Recurenta-reclamantă face trimitere și la dispozițiile art. 14-16, art. 45, 48 din Codul consumului, la art. 6 și art. 7 din Legea nr. 363/2007, precum și la art. 23 din Directiva creditelor imobiliare 2014/17/UE, în raport de care invocă încălcarea obligației de informare de către intimata-pârâtă.

Recurenta-reclamantă apreciază că o astfel de practică incorectă, precum cea descrisă la pct. 4 și 22 din preambulul Directivei 2014/17, a fost utilizată la vânzarea creditelor în CHF, în perioada indicată, dar și ulterior, pe parcursul derulării acestor contracte, bulversând comportamentul consumatorilor care nu au putut acționa în cunoștință de cauză nici la contractarea creditelor, dar nici pe parcursul derulării lor, fiind îndeplinite condițiile art. 3, art. 2 lit. k) și art. 6 și art. 7 din Legea nr. 363/2007 pentru a putea fi calificate drept practici înșelătoare.

În plus, omisiunea informării, dezinformarea sau ascunderea unor informații esențiale pentru formarea unui consimțământ conștient al consumatorului determină, potrivit recurentei-reclamante, raporturi juridice dezechilibrate, contracte vulnerabile care pot fi anulate parțial pentru vicierea consimțământului sau, în cazuri grave, care pot fi desființate prin constatarea nulității absolute pentru eroare - obstacol (error in negotio).

În susținerea caracterului abuziv al clauzelor contractuale, în raport de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, recurenta-reclamantă arată că, în contractele comercianților cu consumatorii (și mai ales în contractele de credit), dezechilibrul este prezumat, deoarece comerciantul își impune voința printr-un contract de adeziune, ne-negociabil, exploatând o stare de nevoie, în timp ce consumatorul este determinat să adere la condițiile contractuale redactate în prealabil de comerciant, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora.

Arată, astfel, recurenta-reclamantă că art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13 prevede că o clauză abuzivă nu creează obligații pentru consumator.

Omisiunea informării sau ocultarea informației confirmă, în opinia recurentei-reclamante, dezechilibrul contractual și probează reaua-credință a băncii, iar transformarea contractului de credit, care este comutativ, într-un contract aleatoriu, este prohibită de legislația protecției consumatorului.

Recurenta-reclamantă concluzionează că nulitatea clauzelor contestate nu intervine ca o consecință a răspunderii civile delictuale, ci ca o consecință a încălcării obligațiilor legale instituite prin norme speciale de ordine publică.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata nu a formulat întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 16 octombrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul și a stabilit termen la data de 4 decembrie 2019, în ședință publică.

Prin încheierea din 4 decembrie 2019, s-a dispus suspendarea judecării recursului până la soluționarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Judecarea cauzei a fost reluată la 18 noiembrie 2020.

Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să îl respingă pentru considerentele care vor fi dezvoltate în cele ce urmează.

Prealabil, se impune a se preciza că, în apel, reclamanta, în raport de dispozițiile art. 476 alin. (2) C. proc. civ., a solicitat instanței să aibă în vedere toate argumentele de fapt și de drept invocate în cererea de chemare în judecată, fără a motiva apelul declarat.

Astfel, instanța de apel, față de dispozițiile art. 479 alin. (1) C. proc. civ., a constatat inaplicabilitatea în cauză a dispozițiilor legale privind produsele toxice/defectuoase/neconforme, ale Legii nr. 296/2004 și ale O.G. nr. 21/1992 și incidența principiului nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ.

Ca atare, argumentele expuse exhaustiv de recurenta-reclamantă în memoriul de recurs, care vizează obligația de informare, caracterul nenegociat al clauzelor, lipsa caracterului clar și inteligibil al clauzei de risc valutar, dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, inexistența bunei-credințe a băncii la data încheierii contractului de credit, nu pot fi reținute, de vreme ce soluția curții de apel nu a fost întemeiată pe motive legate de neîndeplinirea condițiilor statuate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Nici criticile recurentei-reclamante referitoare la exceptarea clauzei de risc valutar de la analiza caracterului abuziv nu pot fi reținute.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum și în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A.

Astfel, prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin hotărârea Curții de Justiție nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, că, " (...) din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13".

În hotărârea pronunțată în cauza C-81/19, C.J.U.E. a reținut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, și norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziție nu face nicio distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante și, pe de altă parte, dispozițiile supletive" (considerentul nr. 34), iar "faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare" (considerentul nr. 36).

Având în vedere argumentele care preced, Curtea a conchis că răspunsul la prima întrebare este că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive - (considerentul nr. 37).

Raportat la aceste considerente, instanța supremă apreciază că instanța de apel a stabilit, printr-o judicioasă aplicare a dispozițiilor art. 1578 C. civ., că în speță clauza criticată din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar, normă legală care are caracter supletiv și care se aplică, astfel cum a reținut C.J.U.E. în hotărârea recentă analizată în precedent, în raportul juridic dedus judecății în absența unui acord diferit al părților în această privință.

Astfel, în cadrul examenului legalității și temeiniciei hotărârii primei instanțe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, curtea de apel a reținut în mod corect că rambursarea ratelor de credit în valuta în care acesta a fost acordat - CHF - reprezintă aplicarea principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ. din 1864, această statuare fiind corectă.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat transpune o dispoziție legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății."

De asemenea, trebuie notat că părțile nu au o prevedere contractuală derogatorie sub acest aspect.

În atare context, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și de cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Totodată, în raport de prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., criticile referitoare transformarea contractului în unul aleatoriu, încălcarea dispozițiilor din Codul consumului, a Legii nr. 363/2007, precum și a Directivei 2014/17/UE nu pot fi analizate, întrucât acestea nu au reprezentat critici în apel și nu au făcut obiectul analizei instanței de prim control judiciar.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 691A din 4 aprilie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 691A din 4 aprilie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 noiembrie 2020.