ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2379/2020

Ședința publică din data de 19 noiembrie 2020

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 12 decembrie 2014 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2014, reclamanții, indicați în Anexa 1 coloana A, cu domiciliul indicat în Anexa 1 coloana C, identificați prin CNP indicat în Anexa 1 coloana F, în contradictoriu cu pârâtele A. S.A., B. și C.. au solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună:

I. Constatarea nulității absolute a clauzelor indicate în Anexa 1 coloana I și coloana J din contractele de credit indicate în Anexa 1 coloana/pentru încălcarea de către pârâtă a următoarelor obligații:

(i) obligațiile de informare, consultare și avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit;

(ii) obligația de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice);

(iii) obligația de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare;

(iv) obligația de a nu introduce clauze abuzive în contractele de credit;

II. Obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit încheiat de consumatorii reclamanți, care să prevadă restituirea, creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării fiecărui credit, la cursul CHF - LEU indicat în Anexa 1 coloana L;

III. Obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată, în cuantum de 100.500 RON, conform documentelor justificative depuse la dosarul cauzei (Anexa 4).

Reclamanții au depus la dosar o cerere precizatoare, prin care au învederat instanței de judecată, având în vedere cele dispuse în sarcina acestora la termenul de judecată din 8 septembrie 2015, că pentru determinarea competenței materiale de soluționare a cauzei, valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, după prețuirea reclamanților, este cea menționată în tabelul centralizator anexat cererii de chemare în judecată.

Astfel, pentru a preciza cuantumul pretențiilor, reclamanții au evidențiat un calcul ce se raportează la întregul cost al creditului, care cuprinde comisioanele de acordare și administrare, precum și dobânda. Consideră că aceasta este precizarea corectă a valorii obiectului cererii de chemare în judecată, deoarece toate aceste sume au fost prevăzute în contract în moneda francului elvețian, reclamanții suportând fluctuația de curs și în ceea ce privește plata acestor sume.

În aceste condiții, chiar și ca urmare a încheierii unor acte adiționale având ca obiect cele anterior menționate, instanța competentă să judece cauza este tot Tribunalul București, având în vedere că valoarea obiectului cererii nu se poate situa sub 200.000 RON, din contră, aceasta va fi mai mare decât cea calculată inițial.

La data de 20 februarie 2015 s-a înregistrat pe rolul Judecătoriei Timișoara, secția a II-a civilă, sub nr. x/2015, cererea formulată de reclamantul D. împotriva pârâtelor C.. și A. S.A., prin care s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei privind riscul valutar al creditului în CHF, întrucât clauza este nenegociată, creează un dezechilibru semnificativ în detrimentul reclamantului-consumator și este impredictibilă. Pe cale de consecință, s-a solicitat restabilirea echilibrului contractual prin înlăturarea acesteia din contract, stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF/RON la cursul valutar practicat de BNR, la momentul acordării creditului, respectiv 21 februarie 2008, începând cu data scadenței primei rate și până la finalizarea raporturilor contractuale, precum și conversia (denominarea) în RON a creditului acordat în CHF, cu obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamantul D. a formulat o cerere precizatoare, prin care a învederat că înțelege să se judece în contradictoriu și cu pârâta C., a indicat ca fiind abuzive clauzele de la art. 9.2, art. 5.2, art. 5.3, art. 5.4, art. 5.7, art. 6.1, art. 6.2, art. 9.1 teza a II-a și art. 11.1 din contractul de credit, apreciind că acestea întrunesc caracterele unor clauze abuzive. A menținut petitele privind stabilizarea cursului de schimb CHF/LEU, conversia în RON a creditului acordat în CHF.

La data de 16 iunie 2015 pârâta A. S.A. a formulat o cerere de conexare, respectiv o cerere de suspendare față de existența dosarului nr. x/2014 pe rolul Tribunalului București.

Prin încheierea de ședință din 30 iunie 2015, pronunțată de Judecătoria Timișoara, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a admis excepția conexității și s-a dispus conexarea dosarului nr. x/2015 al Judecătoriei Timișoara la dosarul nr. x/2014 al Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

La termenul de judecată din 8 septembrie 2015 Tribunalul București a luat act de conexarea dosarului nr. x/2015 al Judecătoriei Timișoara la dosarul nr. x/2014.

Prin sentința civilă nr. 6517 din 19 noiembrie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, s-a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată și precizată, de reclamanții E.,F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., D., SSS., TTT., UUU., VVV., WWW., XXX., YYY., ZZZ., AAAA., BBBB., CCCC., DDDD., EEEE., FFFF. HHHH., IIII., JJJJ., KKKK., LLLL., MMMM., NNNN., OOOO., PPPP., QQQQ., RRRR., SSSS., TTTT., UUUU., VVVV., WWWW., XXXX., YYYY., ZZZZ., AAAAA., BBBBB., CCCCC., DDDDD., EEEEE., FFFFF., GGGGG., HHHHH., IIIII., JJJJJ., KKKKK., LLLLL., MMMMM., NNNNN., OOOOO., PPPPP., QQQQQ., RRRRR., SSSSS., TTTTT. UUUUU. VVVVV., WWWWW., XXXXX., YYYYY., ZZZZZ., AAAAAA., BBBBBB., CCCCCC. și DDDDDD., în contradictoriu cu pârâtele A. S.A., B. și C., precum și cererea conexată formulată de reclamantul D., ca neîntemeiate.

Prin încheierea din Camera de Consiliu de la 7 noiembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, s-a admis cererea formulată de reclamantele KKKK. și DDDDD. și s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în cuprinsul sentinței civile nr. 6517/19.11.2015, în sensul că a fost respinsă, în mod greșit, cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, în ceea ce le privește pe reclamantele KKKK. și DDDDD.; s-a dispus înlăturarea omisiunii strecurate în cuprinsul aceleiași sentințe civile, prin inserarea măsurii conform căreia:

"Ia act de cererile de renunțare la judecata cererii formulate de reclamantele KKKK. și DDDDD.".

Împotriva sentinței civile nr. 6517 din 19 noiembrie 2015 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă au declarat apel reclamanții U., CCCCC., EE. și EEEEEE., solicitând schimbarea în tot a hotărârii apelate și admiterea cererii de chemare în judecată.

La data de 21 septembrie 2016 au declarat apel reclamanții E., F., G., H., I., J., K., L., FFFFFF., N., P., R., S., T., U., V., W., Y., Z., BB., DD., EE., GG., HH., JJ., LL., MM., OO., QQ., RR., UU., WW., XX., ZZ., BBB., CCC., EEE., FFF., GGGGGG., HHH., JJJ., KKK., X., AA., CC., FF., II., KK., NN., PP., SS., TT., VV., YY., AAA., DDD., GGG., III., LLL., MMM., QQQ., RRR., TTT., WWW., ZZZ., AAAA., DDDD., HHHH., JJJJ., LLLL., OOOO., QQQQ., SSSS., UUUU., XXXX., ZZZZ., CCCCC., FFFFF., HHHHH. KKKKK., NNNNN., PPPPP., SSSSS., NNN., OOO., PPP., D., UUU., XXX., YYY., BBBB., CCCC., EEEE., FFFF., IIII., MMMM., NNNN., RRRR., TTTT., VVVV., WWWW., YYYY., AAAAA., BBBBB., EEEEE., GGGGG., IIIII., JJJJJ., LLLLL., MMMMM., OOOOO., QQQQQ., RRRRR., TTTTT., UUUUU., WWWWW., VVVVV., XXXXX., YYYYY., ZZZZZ., AAAAAA., BBBBBB., CCCCCC. și DDDDDD., prin care au solicitat schimbarea sentinței apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată principale, astfel cum a fost formulată.

Prin încheierea de ședință din 1 februarie 2017 s-a dispus, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., suspendarea judecății apelurilor până la soluționarea de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene a cauzei C-186/16, iar prin încheierea de ședință din 21 martie 2018 cauza a fost repusă pe rol.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 771A/2018 din 18 aprilie 2018, s-a admis apelul declarat de apelanții FFFFFF., W., T., BB., EE., OO., ZZ., UU., DD., WW., XX., KKK., X., AA., SS., TT., VV., AAA., MMM., JJJJ., KKKKK., NNNNN., NNN., SSSSS., PPPPP., XXX., NNNN., AAAAA., TTTT., EEEE., QQQQQ. și WWWW. împotriva sentinței civile nr. 6517/19.11.2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimatele A. S.A., B. și C..; s-a anulat în parte sentința civilă apelată, în ceea ce-i privește pe reclamanții FFFFFF., W., T., BB., EE., OO., ZZ., UU., DD., WW., XX., KKK., X., AA., SS., TT., VV., AAA., MMM., JJJJ., KKKKK., NNNNN., NNN., SSSSS., PPPPP., XXX., NNNN., AAAAA., TTTT., EEEE., QQQQQ. și WWWW.; s-a luat act de renunțarea la judecata cererii de chemare în judecată formulate de reclamanții FFFFFF., W., T., BB., EE., OO., ZZ., UU., DD., WW., XX., KKK., X., AA., SS., TT., VV., AAA., MMM., JJJJ., KKKKK., NNNNN., NNN., SSSSS., PPPPP., XXX., NNNN., AAAAA., TTTT., EEEE., QQQQQ. și WWWW.; s-a admis excepția lipsei calității procesuale active a apelantei HHHHHH. și, pe cale de consecință, s-a respins cererea de apel formulată de această apelantă ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă; s-au respins ca nefondate apelurile declarate de apelanții U., CCCCC. E., F., G., H., I., J., K., L., N., P., R., S., V., Y., Z., GG., HH., JJ., LL., MM., QQ., RR., BBB., CCC., EEE., FFF., HHH., GGGGGG., JJJ., CC., FF., II., KK., NN., PP., YY., DDD., GGG., III., LLL., QQQ., RRR., TTT., WWW., ZZZ., AAAA., DDDD., HHHH., LLLL., OOOO., QQQQ., SSSS., UUUU., XXXX., ZZZZ., FFFFF., HHHHH., OOO., PPP., D., UUU., YYY., BBBB., CCCC., FFFF., IIII., MMMM., RRRR., VVVV., YYYY., BBBBB., EEEEE., GGGGG., IIIII., JJJJJ., LLLLL., MMMMM., OOOOO., RRRRR., VVVVV., TTTTT., UUUUU., WWWWW., XXXXX., YYYYY., BBBBBB., ZZZZZ., AAAAAA., CCCCCC. și DDDDDD. împotriva sentinței civile nr. 6517/19.11.2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimatele A. S.A., B. și C..

Examinând, în limitele cererilor de apel formulate, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, conform art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., Curtea de Apel București a reținut, în esență, următoarele:

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a apelantei HHHHHH., s-a constatat că aceasta a declarat apel în cauză, însă nu a fost parte la judecata în primă instanță, neavând calitate de reclamantă, așa cum rezultă din anexa cererii de chemare în judecată și din dispozitivul hotărârii apelate.

Deși la termenul de judecată din 21 martie 2018 s-a pus în vedere apelantei HHHHHH., reprezentată în proces de avocat, să justifice calitatea sa procesuală, la termenul de judecată următor, respectiv cel din 18 aprilie 2018 nu s-a efectuat nicio precizare în sensul solicitat.

S-a arătat că depunerea, după închiderea dezbaterilor în apel, a unei împuterniciri avocațiale pentru reprezentarea intereselor reclamantului VVV., care nu a declarat apel în cauză, este irelevantă pentru soluționarea excepției lipsei calității procesuale active a apelantei HHHHHH..

În privința apelanților FFFFFF., W., T., BB., EE., OO., ZZ., UU., DD., WW., XX., KKK., X., AA., SS., TT., VV., AAA., MMM., JJJJ., KKKKK., NNNNN., NNN., SSSSS., PPPPP., XXX., NNNN., AAAAA., TTTT., EEEE., QQQQQ. și WWWW., instanța de apel a constatat că s-au depus la dosar declarații autentificate cu privire la renunțarea lor la judecata cererii de chemare în judecată, potrivit art. 406 C. proc. civ.

Curtea nu a luat act de cererile de renunțare la judecată formulate de DDDDD., PPPP., SSS. și JJJJJJ., aceștia neavând calitate de apelanți în cauză. Nu s-a luat act nici de cererea de renunțare la judecată formulată de apelantul YYY., întrucât declarația de renunțare privește cererea de chemare în judecată formulată într-un alt dosar, respectiv dosarul nr. x/2015 al Tribunalului București.

În ceea ce privește apelul declarat de ceilalți reclamanți la data de 21 septembrie 2016, prin reprezentant convențional KKKKKK., Curtea a constatat că acesta este nefondat.

Au fost apreciate ca fiind nefondate criticile apelanților-reclamanți, conform cărora prima instanță ar fi aplicat, în mod greșit, norme de drept comun - material sau procedural.

Potrivit art. 22 alin. (1) din C. proc. civ., judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept aplicabile. Așadar, instanța de judecată nu poate ignora normele aplicabile raportului juridic dedus judecății, ci, dimpotrivă, este obligată să le aplice. În cauză, analiza principiul nominalismului monetar, care guvernează contractele deduse judecății, se impune tocmai în vederea stabilirii cadrului legal în care prevederile contractuale contestate pot face obiectul controlului caracterului abuziv, în acord cu prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Totodată, nu pot fi ignorate nici regulile privind sarcina probei, aplicarea acestora fiind de esența soluționării oricărui litigiu.

Astfel, s-a reținut că dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 au inversat sarcina probei exclusiv în ceea ce privește dovada caracterului negociat al clauzei contestate de consumator, și nu cu privire la orice susținere efectuată de acesta în cadrul unui litigiu întemeiat pe legislația protecției consumatorilor.

Prin urmare, în toate acele situații în care nu se pune în discuție caracterul negociat al unor clauze contractuale contestate de consumator, sunt aplicabile regulile de drept comun în materie probatorie. În aceste condiții, nu se poate reține că prima instanță a depășit limitele învestirii ori că a încălcat principiul generalia specialibus non derogant.

Nu au fost primite nici criticile referitoare la interpretarea și aplicarea de către prima instanță a dispozițiilor Legii nr. 193/2000, inclusiv din perspectiva prevederilor alin. (1) lit. b) din anexa legii și a principiului nominalismului monetar, consacrat de art. 1578 din C. civ. de la 1864.

În acord cu cele reținute de prima instanță, Curtea a constatat că sunt pe deplin aplicabile raportului juridic dedus judecății dispozițiile art. 1578 din C. civ. de la 1864, din care rezultă clar că evoluțiile cursului valutar nu pot influența obligațiile astfel cum au fost asumate de împrumutat, precum și că, în lipsă de dispoziție contrară în contract, riscul creșterii valorii monedei creditului este suportat de către debitor, în temeiul legii, după cum riscul deprecierii aceleași monede este suportat de creditor.

Incidența acestui principiu în cazul contractelor de credit bancar a fost statuată și de Curtea Constituțională în cuprinsul deciziei nr. 62/2017 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.

Având în vedere că în materia contractului de împrumut dreptul național a consacrat principiul nominalismului monetar, ceea ce înseamnă că obligația de restituire asumată de împrumutat are ca obiect aceeași sumă, independent de creșterea sau scăderea valorii monedei contractului, se poate observa că prin contractele de credit deduse judecății consumatorii nu au fost puși într-o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național în vigoare, convențiile părților preluând întocmai dispozițiile legale evocate anterior.

Drept consecință, clauzele contestate de către apelanți, prin care s-a convenit asupra restituirii sumelor de bani împrumutate în moneda contractului, nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, conform art. 3 alin. (2), ce se identifică domeniului de aplicare al Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 05 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în acest sens fiind și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16, LLLLLL. și alții împotriva MMMMMM. S.A.).

Prevederile contractuale care preiau o dispoziție din dreptul intern cu caracter supletiv sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, în conformitate cu art. 1 alin. (2) din directivă. Instanța europeană nu a făcut distincție între normele ce se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor și cele care sunt de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative, cât și cele supletive care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.

Prin urmare, sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE nu numai normele imperative, ci și normele supletive, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.

Dacă s-ar considera că o clauză precum cea care stipulează obligația restituirii sumei împrumutate în moneda în care a fost acordat creditul ar putea face obiectul analizei în fond a condițiilor cerute pentru declararea caracterului abuziv, s-ar ajunge la situația în care instanța să analizeze cerința existenței dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților pentru însăși ipoteza normei aplicabile în dreptul național cu privire la obligația de restituire a împrumutului în monedă străină - art. 1578 din C. civ. de la 1864.

O atare analiză nu este însă posibilă, din moment ce elementul de comparație indicat de Curte este însăși norma redată prin clauza inserată de părți în contract, iar justificarea excluderii instituite de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 este aceea că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive.

Ca atare, dacă părțile nu au stabilit altfel în convenția de credit dedusă judecății, norma de drept național aplicabilă în materia contractelor de împrumut, stipulată de art. 1578 din C. civ. de la 1864, este incidentă și obligatorie pentru părți, iar clauza ce preia principiul instituit de această prevedere legală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanța de judecată neavând posibilitatea de a mai examina condițiile legale pentru constatarea caracterului abuziv al unei astfel de clauze, inclusiv din perspectiva excepției instituite de art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, respectiv art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Aceasta este și situația dedusă judecății, clauzele contestate de apelanți - prin care s-a convenit asupra obligației de restituire a creditului în moneda în care împrumutul a fost acordat - preluând întocmai dispozițiile art. 1578 din C. civ. de la 1864, astfel că sunt excluse de la cercetarea caracterului abuziv.

Celelalte critici și argumente din cererea de apel, menite să susțină caracterul abuziv al acestor clauze, inclusiv prin prisma inaplicabilității în cauză a dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nu se mai impun a fi analizate, iar netemeinicia cererii privind constatarea caracterului abuziv conduce și la netemeinicia capetelor de cerere accesorii, având ca obiect emiterea unui nou grafic de rambursare prin raportare la cursul CHF-leu de la momentul încheierii contractelor de credit.

Cu privire la celelalte clauze contestate - prin care s-a prevăzut dreptul/posibilitatea băncii de a efectua conversia valutară, în situația în care împrumutatul optează pentru alimentarea contului de credit în altă monedă sau dreptul băncii de debita contul curent sau alte conturi ale împrumutatului în valuta creditului în vederea efectuării plăților, până la nivelul sumelor datorate, la cursul valutar al băncii, diferențele fiind suportate de consumator - Curtea a constatat că nici în cuprinsul cererii de chemare în judecată și nici în cadrul motivelor de apel nu s-a efectuat o analiză distinctă a lor din perspectiva caracterului abuziv, nulitatea tuturor clauzelor ce au făcut obiectul cererii de chemare în judecată fiind tratată de către apelanții-reclamanți prin considerente comune.

Deși aceste clauze nu transpun principiul nominalismului monetar, Curtea a constatat că nici în privința lor nu sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, neputându-se reține că acestea creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului.

În acest sens, s-a arătat că sumele ce constituie obiectul contractelor de credit au fost puse la dispoziția împrumutaților în valuta CHF, obligația de rambursare a creditelor fiind stipulată în aceeași monedă. Faptul că apelanții-reclamanți, în calitate împrumutați, au autorizat banca să facă în numele și pe contul lor operațiunile de schimb valutar necesare pentru conversia sumelor deținute în diferite conturi în moneda contractului, la cursul practicat de bancă, nu semnifică decât un acord de voință între părți referitor la efectuarea operațiunii de schimb valutar menționate, conform cotațiilor utilizate de bancă, ca, de altfel, de către orice alt furnizor de servicii de schimb valutar.

Prin clauzele în discuție nu s-a impus consumatorului să apeleze la serviciile băncii în acest scop, împrumutatul păstrând opțiunea de a-și procura valuta necesară îndeplinirii obligațiilor contractuale de plată din alte surse.

Totodată, Curtea a constatat că, invocând nerespectarea obligației de informare de către instituția de credit (premisa fiind aceea că instituția de credit a cunoscut sau trebuia să cunoască că va urma o apreciere a cursului de schimb al CHF), apelanții-reclamanți au indicat, pe de o parte, că sancțiunea care intervine este nulitatea clauzelor atacate, prevalându-se în acest sens de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-26/13 (Kasler), jurisprudență care este însă relevantă în materia clauzelor abuzive. Pe de altă parte, au afirmat că încălcarea acestei obligații atrage o răspundere delictuală a instituției de credit, repararea prejudiciului cauzat materializându-se în suportarea riscului valutar de către bancă.

Această dublă abordare în privința sancțiunii incidente pentru încălcarea aceleiași categorii de obligații nu este însă permisă, în realitate punându-se în discuție încălcarea unor obligații din faza precontractuală care, prin ele însele, nu pot atrage nulitatea clauzelor contestate, ci numai un drept la despăgubiri.

Însă, contrar susținerilor apelanților-reclamanți, acest drept la despăgubiri nu poate consta în suportarea riscului valutar de către instituția de credit, deoarece se opun prevederile contractelor de credit, a cărui forță obligatorie este consacrată art. 969 alin. (1) din C. civ. de la 1864 (aplicabil raportului juridic dedus judecății).

Prin urmare, constatând că apelanții-reclamanți și-au exprimat acordul cu privire la împrumutarea sumei în valuta CHF, cunoscând moneda creditului încă din etapa precontractuală, această monedă fiind stipulată, de asemenea, în mod clar atât în conținutul contractelor, cât și în graficul de rambursare, Curtea a reținut că invocarea dispozițiilor ce reglementează obligația de informare în faza precontractuală, extrasă din contextul evaluării naturii abuzive în temeiul Legii nr. 193/2000, nu poate conduce nici la nulitatea contractelor și nici la obligarea băncii de a suporta riscul valutar pe tărâm delictual.

Nu au fost primite nici criticile referitoare la analiza primei instanței asupra obligației băncii de a nu contracta produse financiare toxice (defectuoase).

Curtea a avut în vedere, asemenea primei instanțe, lipsa dispozițiilor legale prin care să fie interzisă acordarea creditelor în valută, precum și principiul nominalismului monetar, consacrat de art. 1578 din C. civ. de la 1864, astfel încât nu se poate reține că s-a furnizat un serviciu care a afectat interesele economice ale consumatorului ori care a adus atingere drepturilor și intereselor legitime ale acestuia, contrar dispozițiilor art. 25 și art. 27 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului și art. 3 lit. a), art. 7 lit. c) din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor.

Deși creșterea valorii cursului de schimb CHF-leu a avut drept consecință mărirea obligației de plată ce a revenit împrumutatului în echivalent în RON, instanța de apel a constatat că serviciul, în sine, astfel cum a fost prestat - respectiv acordarea creditului în valută - nu ridică probleme din perspectiva acestor dispoziții. Astfel, apelanților li s-a pus la dispoziție suma împrumutată în moneda stipulată în contract, interesele lor economice fiind pe deplin satisfăcute la momentul acordării creditului.

După cum rezultă din dispozițiile legale invocate către apelanții-reclamanți și redate în cuprinsul sentinței apelate, în privința acestei obligații ce revine băncii, cerința privind respectarea intereselor economice ale consumatorului se raportează la serviciul prestat de agentul economic, prin prisma naturii și caracteristicilor serviciului respectiv.

Or, variația cursului de schimb al valutei creditului nu constituie o trăsătură proprie serviciului financiar oferit de instituția de credit cocontractantă, ci este consecința acțiunii unei multitudini de factori pe piața monetară, astfel cum a reținut, în esență, și prima instanță.

Nu sunt aplicabile în cauză nici dispozițiile art. 17 din Legea nr. 296/2004 privind lipsa de conformitate a produselor, deoarece textul legal se referă la conformitatea produselor, în accepțiunea dată de pct. 29 din Anexa legii, în sens de bun material, măsura reparatorie asupra căreia consumatorul are un drept de opțiune indicând același înțeles, din moment ce poate avea ca obiect repararea sau înlocuirea produselor.

În plus, textul utilizează noțiunea de "conformitate" a produselor, care trebuie alăturată termenului de "declarație de conformitate", definit la pct. 16 din Anexa legii astfel:

"declarația făcută de către un producător sau un prestator, prin care acesta informează, pe propria răspundere, despre faptul că un produs sau un serviciu este conform cu un document tehnic normativ".

Or, contractele de credit nu sunt însoțite de declarații de conformitate, nepunându-se problema ca acestea să se conformeze vreunui document tehnic normativ. Prin urmare, toate argumentele din cererea de apel referitoare la noțiunea de "produs" și categoria vizată de art. 17 din Legea nr. 296/2004 sunt vădit nefondate, prin raportare la însuși conținutul acestor prevederi legale.

În privința dispozițiilor art. 12 și art. 15 din O.G. nr. 21/1992, Curtea a constatat că potrivit acestor dispoziții, consumatorii au dreptul de a pretinde vânzătorilor remedierea sau înlocuirea gratuită a produselor și serviciilor obținute, precum și despăgubiri pentru pierderile suferite ca urmare a deficiențelor constatate în cadrul termenului de garanție sau de valabilitate (art. 12 alin. (1) teza I); restituirea contravalorii sau înlocuirea produsului achiziționat ori a serviciului prestat se face imediat după constatarea imposibilității folosirii acestuia, dacă această situație nu este imputabilă consumatorului (art. 15 alin. (1).

S-a observat că textul art. 12 alin. (1) din O.G. nr. 21/1992 se referă la remedierea sau înlocuirea produselor și serviciilor, cu daune-interese, dacă produsul sau serviciul contractat prezintă deficiențe în cadrul termenului de garanție sau valabilitate. Potrivit art. 2 pct. 17 din același act normativ, termenul de garanție este limita de timp, care curge de la data dobândirii produsului sau serviciului, până la care producătorul sau prestatorul își asumă responsabilitatea remedierii sau înlocuirii produsului ori serviciului achiziționat, pe cheltuiala sa, dacă deficiențele nu sunt imputabile consumatorului.

Conform art. 2 pct. 18, termenul de valabilitate/data de minimă durabilitate pentru produsele nealimentare reprezintă limita de timp/data stabilită de producător până la care un produs își păstrează caracteristicile specifice inițiale, dacă au fost respectate condițiile de transport, manipulare, depozitare și păstrare.

Este evident că asemenea termene nu sunt aplicabile unui contract de credit, astfel că aceste prevederi nu pot constitui temei pentru constatarea nulității clauzelor contestate în speță, modificarea contractelor prin înlocuirea monedei creditelor și stabilirea valorii acesteia la cursul de schimb de la data contractelor.

În mod similar, art. 15 alin. (1) din O.G. nr. 21/1992 nu poate fi incident în cauză, având în vedere conținutul textului legal, care face referire la constatarea imposibilității folosirii produsului sau serviciului, dacă această situație nu este imputabilă consumatorului. Apelanții-reclamanți s-au folosit de sumele de bani împrumutate, iar faptul că la acest moment întâmpină dificultăți financiare în restituirea acesteia din cauza creșterii valorii cursului de schimb al valutei creditului nu se încadrează în sfera de reglementare a art. 15 alin. (1) din O.G. nr. 21/1992.

Curtea nu a primit nici argumentul dedus din prevederile art. 2 pct. 12 din O.G. nr. 21/1992, întrucât paguba invocată (diferența de valoare prin raportare la cursul de schimb valabil la data încheierii contractelor) nu a fost creată de furnizarea necorespunzătoare a serviciului financiar prestat de către instituția de credit.

Astfel, se poate constata că instituția de credit și-a îndeplinit întocmai obligațiile asumate prin contractele de credit, acordând împrumutaților suma de bani convenită, în moneda stipulată prin acordul părților. Apelanții-reclamanți nu au invocat neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare de către bancă a vreunei obligații privind furnizarea serviciului financiar, ci aspecte exterioare voinței acesteia, independente de puterea sa de decizie.

În ceea ce privește practicile înșelătoare utilizate de instituția de credit, s-a constatat că pentru acele contracte încheiate anterior datei de 31 decembrie 2007, Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii și armonizarea reglementărilor cu legislația europeană privind protecția consumatorilor nu este aplicabilă, dată fiind intrarea ulterioară în vigoare.

Pentru contractele încheiate ulterior intrării în vigoare a legii, Curtea a reținut că potrivit art. 6 alin. (1) lit. b) și d) din Legea nr. 363/2007 o practică comercială este considerată ca fiind acțiune înșelătoare dacă aceasta conține informații false sau, în orice situație, inclusiv în prezentarea generală, induce în eroare sau este susceptibilă să inducă în eroare consumatorul mediu, astfel încât, în ambele ipoteze, fie îl determină, fie este susceptibilă a-l determina pe consumator să ia o decizie de tranzacționare pe care altfel nu ar fi luat-o, chiar dacă informațiile sunt, în fapt, corecte în raport cu unul sau mai multe dintre următoarele elemente: b) principalele caracteristici ale produsului, cum ar fi: disponibilitatea, avantajele, riscurile, fabricarea, compoziția, accesoriile, asistența acordată după vânzare și instrumentarea reclamațiilor, modul și data fabricației sau prestării, livrarea, capacitatea de a corespunde scopului, utilizarea, cantitatea, specificațiile, originea geografică sau comercială, rezultatele care se pot obține din utilizarea sa, rezultatele și caracteristicile esențiale ale testelor sau controalelor efectuate asupra produsului; d) prețul sau modul de calcul al prețului ori existența unui avantaj specific al prețului.

Din aceste prevederi rezultă că pentru a se reține existența unei practici comerciale înșelătoare este necesar a se proba o acțiune a agentului economic, care, fie să conțină informații false, fie să inducă în eroare sau să fie susceptibilă de un astfel de efect.

Cu toate acestea, în speță, apelanții-reclamanți s-au limitat la a susține că practica comercială înșelătoare a instituției de credit este derivată din modalitatea în care aceasta a promovat creditele în moneda CHF.

Or, efectuarea unor ample acțiuni de publicitate nu se circumscrie noțiunii prevăzute de art. 6 alin. (1) lit. b) și d) din Legea nr. 363/2007, cât timp probatoriul administrat în cauză nu atestă că aceste acțiuni au conținut informații false ori susceptibile de a-l induce în eroare pe consumatorului mediu, creșterea ulterioară a cursului de schimb al CHF în mod semnificativ nefiind un element relevant în acest sens. Utilizarea unei practici înșelătoare presupune existența unor acțiuni concrete din partea agentului economic cu scopul de a determina consumatorul, prin prezentarea unor informații neadevărate ori prin omisiunea de a-i furniza anumite date, referitoare la produsul contractat, să încheie contractul.

Cum astfel de acțiuni nu au fost probate în cauză, instanța de apel a constatat că apelanții-reclamanți nu pot pretinde că au fost subiecți ai unor practici înșelătoare din partea instituției de credit.

Curtea a mai reținut că soluția modificării contractelor de credit cu privire la obiectul obligației de restituire a sumei împrumutate, dacă s-ar fi constatat caracterul abuziv al clauzelor contractuale criticate, nu este posibilă chiar din perspectiva jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, care a statuat că în cazul în care instanța de judecată constată caracterul abuziv al unei clauze, aceasta nu poate interveni în contractul dintre părți, prin modificarea clauzelor contractului.

S-a arătat și că instanța europeană și-a completat jurisprudența (în cauza C-26/13 Arpad Kaslar Hajnalka Rabai vs. NNNNNN.) în sensul că "articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că într-o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziție nu se opune unei norme de drept național care permite instanței naționale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv".

Este esențială astfel existența în dreptul național atât a unei norme care să permită remedierea nulității prin înlocuirea clauzei nule, cât și, subsecvent, a unei dispoziții cu caracter supletiv aplicabilă situației din speța dedusă judecății. Așadar, înlocuirea clauzelor abuzive nu se poate dispune în condițiile solicitate de către apelanții-reclamanți, având în vedere că, pentru epoca încheierii contractelor, nu exista în dreptul național o normă care să permită remedierea nulității clauzelor prin înlocuirea acesteia (precum art. 1255 alin. (2) din C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009, neaplicabile în cauză, conform art. 102 din Legea nr. 71/2011).

În ceea ce privește dispoziția de drept național cu caracter supletiv aplicabilă situației din speța dedusă judecății, aceasta este cea inserată în art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează obligația de restituire a împrumutului în moneda contractului, obligație ce a fost prevăzută în însuși conținutul convențiilor deduse judecății.

Cu privire la criticile formulate de apelanții U. și CCCCC. prin cererea de apel depusă la data de 20 septembrie 2016 (apelanta EE. renunțând la judecată, iar apelanta EEEEEE. neavând calitate procesuală activă), prin reprezentant convențional, avocat OOOOOO., Curtea a reținut, mai întâi, că parte din aceste critici privesc aspecte care nu au legătură cu speța dedusă judecății, deoarece pun în discuție caracterul abuziv al unor clauze care nu au fost contestate prin cererea principală și anume clauzele privind dobânda contractuală și comisioanele creditului (neidentificate oricum în vreun fel prin cererea de apel).

Aceste clauze au fost contestate numai prin cererea conexă, formulată însă exclusiv de reclamantul D., care a declarat apel numai cu privire la cererea principală. Totodată, susținerile referitoare la "conversia în moneda națională" sunt întemeiate pe necesitatea adaptării contractelor de credit în baza teoriei impreviziunii, instituție juridică care nu a fost invocată prin cererea de chemare în judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 771A/2018 din 18 aprilie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, au formulat cereri de recurs reclamanții EEE. și ZZZ., dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 29 iunie 2018.

Recurenții-reclamanți EEE. și ZZZ. au solicitat, în temeiul art. 406 din C. proc. civ., să se ia act de renunțarea lor la judecată în dosarul nr. x/2014, pentru toate capetele de cerere în ceea ce privește convenția de credit încheiată cu intimata-pârâtă. În conformitate cu prevederile art. 243 raportat la art. 406 alin. (5) din C. proc. civ., reclamanții EEE. și ZZZ. au solicitat să se dispună anularea hotărârilor judecătorești pronunțate în cauză în ceea ce îi privește.

La data de 20 iulie 2018 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă recursul declarat reclamanții L., N., S., Y., HH., QQ., RR., FFF., HHH., NN., PP., TTT., SSSS., UUUU., HHHHH., PPP., UUU., BBBB., EEEEE., GGGGG., RRRRR., ZZZZZ., BBBBBB. și DDDDDD. împotriva deciziei civile nr. 771A/2018 din 18 aprilie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014.

Recurenții-reclamanți anterior menționați au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, apreciind că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenții-reclamanți consideră că decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Din perspectiva acestui motiv de casare, au susținut faptul că, raportat la exigențele deciziei pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-186/16, analiza efectuată de instanța de apel asupra clauzelor deduse judecății nu poate fi menținută, întrucât nu respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de C.J.U.E. în cauza C-186/16, astfel:

Paragrafele 26-31 din decizie obligă instanța națională să verifice în ce măsură clauzele atacate reflectă o normă imperativă sau supletivă din dreptul național, pentru a stabili dacă este aplicabilă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Dacă instanța constată că respectiva clauză transpune o normă imperativă din dreptul național, clauza respectivă nu poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv, fiind aplicabilă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă 93/13.

Potrivit paragrafelor 32-41 din decizie, dacă însă instanța constată că respectiva clauză transpune o normă supletivă, îi revine sarcina să analizeze în ce măsură clauza intră în sfera noțiunilor de "obiectul principal al contractului" sau "caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, articol ce instituie o a doua excludere de la evaluarea caracterului abuziv al clauzelor.

Chiar dacă constată că acele clauze intră în sfera acestor noțiuni, paragrafele 43-51 din decizie obligă instanța să verifice dacă respectivele clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil, potrivit indicațiilor Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În cazul în care clauzele în discuție intră în sfera acestor noțiuni și sunt redactate în mod clar și inteligibil, operează excluderea de la aplicarea Directivei 93/13, instituită prin art. 6 alin. (4) din Legea nr. 193/2000. Cu alte cuvinte, nu mai poate fi analizat caracterul abuziv.

Dacă însă instanța constată că respectivele clauze, deși intră în sfera noțiunilor de "obiectul principal al contractului" sau "caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", nu sunt redactate în mod clar și inteligibil, instanța trebuie să analizeze caracterul abuziv al clauzelor.

Paragrafele 52-58 din decizie obligă instanța națională să verifice dacă profesionistul a încălcat cerințele bunei-credințe și dacă respectivele clauze provoacă, în detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiilor părților.

Curtea a subliniat că o clauză contractuală poate implica și un dezechilibru între părți care să nu se manifeste decât în cursul executării contractului.

Recurenții-reclamanți consideră că acestea sunt reperele după care trebuia să fie analizat caracterul abuziv al clauzelor contestate în prezentul litigiu, acestea putând fi analizate sub aspectul caracterului abuziv.

Cu privire la principiul nominalismului monetar, s-a arătat că acesta are caracter supletiv, motiv pentru care, clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidentă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, potrivit căreia dispozițiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți, în special în domeniul transportului.

Recurenții susțin că dispoziția din Directiva 93/13 nu poate lăsa loc unei interpretări extensive, deoarece excepția este de strictă interpretare, așa cum a arătat Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16, la paragraful 31 din decizie. O interpretare extensivă ar determina un nivel mai scăzut de protecție a consumatorilor, față de minimul stabilit prin Directiva 93/13, ceea ce contravine esenței acestei directive, în preambulul căreia s-a arătat, la alin. (13), teza a II-a că:

"statele membre ar trebui să aibă posibilitatea, respectând în același timp dispozițiile tratatului, de a le asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecție".

Mai mult, Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene indică la art. 169 alin. (4), ce privește protecția consumatorilor, că statele membre pot să mențină sau să stabilească măsuri de protecție mai stricte, împrejurare față de care revenea instanței de apel obligația să aplice excepția în discuție, așa cum a fost reglementată prin Directiva 93/13 și interpretată de C.J.U.E. în cauza C-186/16, această obligație a instanței de apel rezultând și din art. 20 alin. (2) din Constituție.

În opinia recurenților-reclamanți, dispozițiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege obligatorii (ce respectă minimul de protecție stabilit prin Directivă), însă sunt pe deplin aplicabile clauzelor contractuale ce reflectă norme legale supletive, astfel că, în aplicarea corectă a normelor de drept material, instanța de apel trebuia să constate, pe de o parte, caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar, iar, pe de altă parte, că nu operează excepția instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă.

Recurenții menționează că excluderea prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directivă presupune îndeplinirea a două condiții: i) clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă; (ii) actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie.

Or, în cazul de față, principiul nominalismului, astfel cum a fost invocat de intimata-pârâtă și aplicat de către instanța de apel, nici nu este instituit de norme obligatorii, nici nu respectă minimul de protecție, ceea ce înseamnă că o clauză contractuală ce îl transpune poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv.

Recurenții-reclamanți precizează că instanța de apel trebuia să procedeze la analiza caracterului abuziv al clauzelor contestate care, deși intră sub incidența noțiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar și inteligibil.

Sub acest aspect, s-a arătat că instanța europeană (C.J.U.E.) a statuat, în paragraful 32 al deciziei din Cauza Andriciuc, în sensul că:

"în cazul în care instanța de trimitere ar constata că clauza în discuție în litigiul principal nu este inclusă în excepția menționată, i-ar reveni atunci sarcina de a examina dacă aceasta intră sub incidența noțiunii "obiectul principal al contractului" sau în noțiunea "caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13".

Din acest paragraf rezultă o primă consecință pentru speța de față și astfel de litigii, în general.

Prin urmare, chiar dacă instanța constată că clauzele contestate reflectă principiul nominalismului, dat fiind caracterul supletiv al acestuia, excepția instituită de art. 1 alin. (2) nu se aplică, ceea ce înseamnă că instanța are sarcina de a continua analiza din perspectiva Directivei nr. 93/13.

Recurenții-reclamanți consideră că aceasta a constituit principala eroare a instanțelor ce au respins acțiuni similare: au oprit analiza în momentul în care au constatat că respectivele clauze reflectau principiul nominalismului.

Or, potrivit Curții de Justiție a Uniunii Europene, un asemenea raționament este prohibit, instanței revenindu-i sarcina de a continua analiza.

În Cauza Andriciuc, la paragraful 37 din decizie, C.J.U.E. a arătat că:

"în speță, mai multe elemente din dosarul pus la dispoziția Curții tind să indice că o clauză, precum cea în discuție în litigiul principal, inserată într-un contract de credit încheiat într-o monedă străină între un profesionist și un consumator fără să fi făcut obiectul unei negocieri individuale, potrivit căreia creditul trebuie rambursat în aceeași monedă, intră sub incidența noțiunii " obiectul principal al contractului", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13".

În același sens sunt și paragrafele 41 și 43 din decizie, cu mențiunea că C.J.U.E. a accentuat faptul că " ... această clauză nu poate fi considerată ca fiind abuzivă, în măsura în care este exprimată în mod clar și inteligibil".

Așadar, revenea instanței de apel obligația de a verifica în ce măsură clauzele atacate, deși intră sub incidența noțiunii de obiect principal al contractului, sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Recurenții-reclamanți au mai susținut că instanța de apel a constatat, în mod greșit, că sunt redactate în mod clar și inteligibil clauzele contestate.

În această privință, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a făcut o analiză vastă, în paragrafele 44-51, din ansamblul motivării rezultând că acest caracter clar și inteligibil trebuie să privească: a) Redactarea clauzei și b) Informarea privind consecințele economice ale clauzei, în faza precontractuală, adică anterior semnării contractului.

Recurenții au precizat faptul că instanța europeană se referă la obligația băncii de a avertiza cu privire la posibilele variații de curs și la efectele unor astfel de variații, iar capacitatea băncii de a avertiza trebuie să fie analizată raportat la expertiza și cunoștințele sale și, nicidecum, raportat la profan și la public, în general, aducând, în esență, următoarea argumentație:

În Cauza Andriciuc, la paragraful 47 din Decizie, Curtea de Justiție a Uniunii Europene impune ca banca să comunice consumatorului, în etapa precontractuală, și nu după semnarea contractului, toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligației sale și care îi permit acestuia să evalueze, printre altele, costul împrumutului său.

Prin urmare, recurenții apreciază că instanța trebuia să se raporteze la "expertiza și cunoștințele" profesionistului în ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină atunci când a evaluat îndeplinirea obligației de informare de către bancă (paragraful 56 din decizia C.J.U.E.).

De asemenea, s-a arătat că banca trebuia să prezinte consumatorilor orice informație pertinentă care să le permită să evalueze consecințele economice ale unei clauze, precum cea în discuție în litigiul principal, asupra obligațiilor lor financiare (paragraful 50 din decizie).

Astfel, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat expres că banca trebuia să prezinte orice informație pertinentă și să comunice consumatorului toate elementele care pot avea efecte asupra întinderii obligației sale, inclusiv pe parcursul derulării contractului, întrucât numai după ce îi sunt prezentate toate aceste elemente și informații, consumatorul își poate da consimțământul în cunoștință de cauză.

Banca pârâtă putea să previzioneze inclusiv cursul valutar, însă un aspect mult mai important este acela că aceasta trebuia să ia în calcul și să prezinte avertismentele respective consumatorilor, mai ales, în condițiile în care cele mai mari trei bănci din sistem (PPPPPP., QQQQQQ. și RRRRRR.) nu acordau credite în CHF, cu toate că și acestea urmăreau profitul. Desigur că, în astfel de condiții, vânzările de credite în CHF s-ar fi redus simțitor, iar profitabilitatea băncii și bonusurile angajaților din vânzări ar fi scăzut în consecință.

Cu privire la obligația de avertizare asupra riscurilor valutare, recurenții-reclamanți au arătat că în conținutul obligației de informare trebuie să se regăsească, alături de informațiile obișnuite necesare formării consimțământului, și elemente legate de riscurile și contraindicațiile actuale ale serviciului sau produsului oferit.

Totodată, recurenții relevă faptul că este stabilită o astfel de obligație de avertizare în Codul consumului, pe mai multe paliere, raportându-se la dispozițiile pe care le consideră relevante și anume la art. 15 și art. 45.

Un alt aspect deosebit de important, în opinia recurenților-reclamanți, este acela că, în domeniul financiar, Dreptul Uniunii Europene reglementează expres sau sta