ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2096/2020

Ședința publică din data de 22 octombrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal, la 22 ianuarie 2015, sub nr. x/2015, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzută la art. 6.3 din contractele de credit nr. x din 13.06.2007 și nr. x din 01.10.2007 privind cursul de schimb valutar, eliminarea acesteia și stabilirea (înghețarea) cursului de schimb CHF/LEU pentru calculul fiecărei rate succesive (credit, dobânzi, comisioane și orice alte cheltuieli rezultate din contract), la cursul CHF/LEU valabil la momentul semnării contractului începând cu data scadenței primei rate și până la finalizarea raporturilor contractuale dintre părți; denominarea/conversia în moneda națională a plăților aferente celor două contracte fără comisioane și costurile suplimentare, în virtutea principiului conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională și constatarea caracterului abuziv al clauzei cuprinse în art. 1.3 lit. e) din contracte privind comisionul de conversie, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 24/2017 din 25 ianuarie 2017, pronunțată de Tribunalul Bacău, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal s-a luat act de renunțarea reclamanților la capătul de cerere privind constatarea clauzei abuzive cuprinse în art. 1.3 lit. c) din Contractul de credit nr. x din 13.06.2007 și nr. x din 01.10.2007.

S-a respins ca nefondată acțiunea reclamanților A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A..

Împotriva acestei sentințe au declarat apel în termen legal reclamanții A. și B., apelul fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel Bacău, secția I civilă, la data de 5 iulie 2017.

Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, prin decizia nr. 381/2018 din 16 aprilie 2018 a respins ca nefondat apelul civil promovat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 24/2017 din 25 ianuarie 2017 pronunțată de Tribunalul Bacău, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A.. A respins ca nedovedită cererea intimatului de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva deciziei nr. 381/2018 din 16 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, au declarat recurs reclamanții A. și B., solicitând în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., admiterea căii de atac, casarea în totalitate a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Recurenții-reclamanți susțin, în esență, că hotărârea atacată este nelegală întrucât este rezultatul încălcării și aplicării greșite a prevederilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, în sensul că instanța de apel în mod greșit a interpretat aceste dispoziții legale, în ceea ce privește dovada caracterului negociat al contractului, precum și a dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în sensul că instanța de apel a interpretat aceste dispoziții legale, în ceea ce privește neîndeplinirea condițiilor în vederea constatării caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar, interpretându-se în mod eronat dispozițiile art. 1 lit. g) din Anexa Legii nr. 193/2000.

Recurenții-reclamanți consideră că instanța de apel a reținut în mod greșit că au avut întâlniri cu reprezentanții băncii pentru prezentarea produsului bancar, singura întâlnire fiind la data semnării contractului de credit. Semnarea contractului de credit și acceptarea condițiilor de creditare cuprinse în contractul de credit nu dovedește negocierea contractului, susținând că este vorba de un contract de adeziune, iar banca nu a oferit posibilitatea negocierii.

De asemenea, mai susțin și faptul că în mod greșit a reținut instanța de apel că nu se poate reține existența unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, întrucât sunt de notorietate fluctuațiile monetare.

Totodată, arată că este de necontestat că părțile nu au negociat și nici nu era posibil ca reclamanții să accepte să contracteze creditul într-un anume cuantum și să restituie de câteva ori mai mult, banca neputând dovedi contrariul numai prin caracterul clar și inteligibil al clauzelor pe acest segment al contractului de credit.

Dezechilibrul contractual creat în defavoarea reclamanților împrumutați se regăsește în caracterul oneros și împovărător creat în sarcina acestora, ca urmare a obligației de a-și micșora în mod semnificativ patrimoniul în favoarea băncii, fără a beneficia de o contraprestație contractuală din partea acesteia.

Așa cum instanța de apel a reținut că este de notorietate fluctuația monetară, în același mod este de notorietate și faptul că astfel de contracte bancare nu sunt negociate în detaliu, iar o creștere de o asemenea anvergură - cu 113.7%, respectiv de 2,13 ori a monedei CHF în raport de moneda națională - nu putea fi în mod rezonabil previzionată, de către un consumator mediu, potrivit standardului de referință instituit de jurisprudența CJUE.

Prin clauzele de risc valutar s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, evident în detrimentul consumatorului. Banca a stipulat în convențiile încheiate cu reclamanții obligația acestora de a suporta exclusiv diferențele de schimb valutar, fără nici o distincție și fără a limita în vreun fel întinderea acestei obligații, astfel că în situația dublării valorii francului elvețian în raport cu moneda națională, convențiile de credit încheiate între părți dobândesc un caracter aleatoriu, incompatibil cu natura contractului de împrumut.

Mai susțin și faptul că instanța de apel în mod greșit a interpretat art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 și a reținut că sunt prevăzute în contract, atât moneda de împrumut cât și moneda de restituire în mod clar și inteligibil, conform graficului de rambursare.

Recurenții consideră că articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce privește o clauză contractuală precum cea în discuție, cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și ca, contractul să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce-l privește.

O altă critică se referă la faptul că în mod greșit instanța de apel a reținut neîncălcarea de către bancă a prevederilor art. 2 din Legea nr. 193/2000, considerând că banca și-a respectat obligația de a prezenta produsul bancar.

Consideră recurenții, că la momentul semnării contractului de credit se impunea să fie informați despre posibilitatea devalorizării monedei naționale, stipularea unei clauze de risc valutar cu consecința strămutării în întregime asupra împrumutaților a riscului generat de hipervalorizarea CHF, fiind contrară legii și principiilor executării cu bună-credință a convențiilor, întrucât această hipervalorizare a unei monede constituie un eveniment imprevizibil, viitor și incert, raportat la puterea de înțelegere și anticipare a consumatorilor.

Prin criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți susțin în esență, că în cuprinsul considerentelor deciziei recurate, instanța de apel nu oferă nicio motivare cu privire la apărările formulate de reclamanți privind nerespectarea obligației de informare cu privire la moneda în care urma să fie acordat creditul și nerespectarea obligației de a aduce la cunoștința împrumutaților informațiile necesare și pertinente pentru ca aceștia să evalueze consecințele economice a unei astfel de clauze contractuale. Totodată, instanța de apel nu a oferit nicio motivare cu privire la apărările formulate de reclamanți privind enumerarea activităților pe care banca trebuia să le îndeplinească la momentul semnării contractului.

De asemenea, arată că instanța de apel nu a motivat respingerea capetelor 3 si 4 de cerere, respectiv denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar, conform căruia, prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională și restituirea tuturor sumelor încasate de către bancă cu titlu de diferență de curs CHF-RON, ca urmare a suportării riscului valutar doar de către împrumutați, la care se vor adaugă dobânzile legale aferente calculate de la data încasării până la data restituirii integrale.

Susțin că, din considerentele cauzei Andriciuc rezultă că obligația de transparență contractuală ce incumbă profesionistului, obligație conexă exigențelor de publicitate și informare specifice dreptului consumului presupune garantarea dreptului consumatorului de a înțelege prevederile contractului.

Dacă simulările și predicțiile nu au fost făcute, aceste exigențe nu sunt îndeplinite întrucât, în absența scenariilor privitoare la șocul privind cursul de schimb valutar, pentru rata dobânzii, pe venit care trebuie să caracterizeze etapa precontractuală, nu se poate vorbi de împrejurarea că consumatorul a fost în măsură să conștientizeze în mod real natura tranzacției. Acest fapt are drept consecință înlăturarea imunității de la controlul caracterului abuziv al clauzei. Includerea acestei clauze este de natură să genereze un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților întrucât ea constituie sursa supraîndatorării debitorului. Astfel se poate spune că profesionistul a acționat în scopul de a-și prejudicia partenerul contractual, într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe.

În raport de durata de derulare a contractului, arată că nu se poate susține în mod credibil că perspectiva unei fluctuații de natură să afecteze economia contractului nu ar fi fost predictibilă pentru profesionist. Este important de semnalat că doar unele instituții bancare au pus pe piață acest produs. În contextul neinformării consumatorului cu privire la vulnerabilitatea monedei, acesta a pus consumatorul în imposibilitatea prospectării viitorului, din perspectiva urmării propriilor interese.

De asemenea, recurenții susțin neexecutarea culpabilă, dolosivă a obligației de informare justifică, externalizarea suportării riscului valutar din patrimoniul consumatorului și transferarea sa către finanțator, precum și faptul că în cuprinsul considerentelor nu se regăsesc argumente față de care puteau fi înlăturate susținerile reclamanților privind activitățile pe care banca nu le-a îndeplinit la momentul semnării contractului de credit.

Pe cale de consecință, având în vedere prevederile art. 20 din Constituția României, precum si împrejurarea obligativității respectării prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului și a deciziilor CEDO, recurenții-reclamanți consideră că se află într-o situație de nerespectare a dispozițiilor art. 6 CEDO privind obligația de motivare a hotărârilor judecătorești.

Prin întâmpinarea depusă de intimata-pârâtă C. S.A., la 10 august 2018, s-a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Potrivit certificatului constatator emis de Oficiul Național al Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București, se constată că începând cu data de 24 octombrie 2018, societatea C. și-a schimbat denumirea în D. S.A..

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 25 octombrie 2018, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 2 noiembrie 2018, recurenții depunând punct de vedere.

Prin încheierea din 7 martie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei nr. 381/2018 din 16 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă și a acordat termen la data de 9 mai 2019, cu citarea părților.

La termenul acordat, recurenții au formulat cerere de suspendare a judecății cauzei motivat de sesizarea înregistrată pe rolul CJUE sub nr. C-81/19, sesizare ce poate determina soluționarea prezentului litigiu.

Înalta Curte, analizând cererea recurenților a apreciat că se impune suspendarea judecării recursului până la soluționarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul CJUE, măsură dispusă prin încheierea din 9 mai 2019, conform art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Prin rezoluția instanței din 21 iulie 2020, părțile au fost citate în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei și continuării judecății, cauza fiind repusă pe rol la termenul de judecată din 22 octombrie 2020.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În susținerea acestui motiv de recurs, reclamanții arată că hotărârea atacată este nelegală, întrucât este rezultatul încălcării și aplicării greșite a prevederilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, în ceea ce privește dovada caracterului negociat al contractului, precum și a dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în ceea ce privește neîndeplinirea condițiilor în vederea constatării caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar, interpretându-se în mod eronat dispozițiile art. 1 lit. g) din Anexa Legii nr. 193/2000.

Mai susțin recurenții, că prin clauzele de risc valutar s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și că în cauză nu există o contraprestație contractuală din partea băncii.

Totodată, se arată că instanța de apel în mod greșit a interpretat art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 și a reținut că sunt prevăzute în contract, atât moneda de împrumut cât și moneda de restituire în mod clar și inteligibil.

O altă critică se referă la faptul că în mod greșit instanța de apel a reținut neîncălcarea de către bancă a prevederilor art. 2 din Legea nr. 193/2000, considerând că banca și-a respectat obligația de a prezenta produsul bancar, astfel că, la momentul semnării contractului de credit se impunea informarea acestora despre posibilitatea devalorizării monedei naționale.

Criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu pot fi reținute pentru următoarele considerente:

Se observă sub un prim aspect că recurenții își susțin critica vizând greșita aplicare a art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 prin considerații generale referitoare la inexistența negocierii în cazul semnării unui contract de credit, acest aspect neavând valența asumării în integralitate a clauzelor contractuale.

Reținând justețea celor afirmate cu titlu general, Înalta Curte apreciază că instanța de apel nu a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, în contextul analizării clauzelor semnalate de recurenți cu un pretins caracter abuziv.

În acest context, aserțiunile cu caracter general ale recurenților nu constituie veritabile critici de nelegalitate care să determine analizarea deciziei de apel, conform art. 483 din C. proc. civ.

Cât privește riscul valutar, acesta ține efectiv de natura împrumutului în moneda străină, fiind definit în Normele Băncii Naționale a României nr. 17/2003 ca o componentă a riscului de piață, care apare din fluctuațiile pe piață ale cursului valutar, dar și în Regulamentul Băncii Naționale a României nr. 4/2005 privind regimul valutar.

Orice contract de credit încheiat în monedă străină poartă amprenta riscului valutar, iar clauza contestată are caracter inteligibil pentru un consumator mediu avizat, caracter care nu implică detalierea modului în care va fluctua cursul valutar pe toată perioada contractuală, întrucât acest element este deopotrivă necunoscut intimatei-pârâte.

Așadar, în raport cu soluția primei instanțe, în mod legal s-a apreciat de către instanța de apel că respectiva clauză contestată este valabilă, în dosar ținându-se în mod corect seama de jurisprudența CJUE.

În sensul celor de mai sus se reține că recurenții au beneficiat de credite acordate în franci elvețieni ca urmare a încuviințării acestora, în calitate de consumatori, pentru că acest tip de credit era mai avantajos atât sub aspectul cuantumului acordat, cât și prin raportare la valoarea ratelor la data acordării.

Nu se poate vorbi în schimb despre reaua-credință a băncii care ar fi trebuit să informeze împrumutatul despre riscul hipervalorizării CHF, în condițiile în care evoluția cursului de schimb RON/CHF a fost constant, cu variații minime, pe o perioadă îndelungată de timp, anterioară datei acordării creditului, informațiile din piață de la momentul acordării creditului, la care au avut acces atât banca, cât și recurentul, fiind acestea, că CHF era o monedă stabilă, fapt pentru care era greu de prevăzut o hipervalorizare a cursului.

Cererea de stabilizare/înghețare a cursului de schimb CHF-LEU, așa cum se urmărește, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părți implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunțată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulității nu există astfel de dispoziții supletive, ceea ce face ca intervenția judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurenți, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretind recurenții este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creșterea cursului de schimb valutar cât și pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care l-ar fi pus într-o situație de inferioritate față de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituția impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară și jurisprudențială, așa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată și în prezenta speță. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenției, impreviziunea privește un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, așa cum urmăresc în fapt reclamanții care doresc stabilizarea/înghețarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenției.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile și obligațiile părților, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deși nicio dispoziție legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă și, din care reiese, în esență, că obligația împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a și fost obținut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. de la 1864, în vigoare la momentul încheierii convenției de credit.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar și că și-a exprimat opțiunea ca fiecare din părțile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuații monetare.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că prevederile sale nu se aplică clauzelor contractuale stabilite în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbește de excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, și în Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțată în cauza C-186/16 Andriciuc și alții, paragraful 29, CJUE a menționat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință."

Asupra acestei chestiuni s-a aplecat în mod legal și instanța de apel atunci când a reținut că prevederea contractuală contestată de reclamanți reprezintă întocmai transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părți și în lipsa mențiunilor din convenție, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul. Pe cale de consecință rezultă că prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864 cuprind o dispoziție legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord între părți.

Din această perspectivă, în mod corect, instanța de apel a mai apreciat că respectiva clauză contestată este exclusă din domeniul de aplicare al normelor de protecție, consecința fiind aceea că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acesteia.

Acest raționament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite și pe jurisprudența CJUE, a fost întărit de Hotărârea Curții din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj; cerere prin care instanța de trimitere a urmărit să se lămurească și întinderea obligației de informare ce revine băncii în ceea ce privește fluctuațiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede și care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanța pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziție supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În considerentul 34 al Hotărârii s-a reținut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia și normele supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziție nu face nicio distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante și, pe de altă parte, dispozițiile supletive.

În considerentul 36 se reține că pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Concluzionând, în considerentele 37 și 38 din Hotărâre, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință (dispoziție națională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În cauza de față se observă că prevederile contractuale ale părților reprezintă transpunerea în convenție a prevederilor art. 1578 din C. civ. 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurenților și intimatei și în lipsa mențiunilor din contract, în sensul obligării recurenților de a restitui suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul.

Față de cele prezentate, având în vedere și dispozițiile legale invocate și hotărârile pronunțate de CJUE, Înalta Curte constată că prevederile contestate de recurent transpun în convenție o dispoziție legală supletivă și, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În susținerea acestui motiv, recurenții-reclamanți arată că instanța de apel nu a motivat decizia recurată, cu privire la apărările ce vizau nerespectarea obligației de informare cu privire la moneda în care urma să fie acordat creditul și nerespectarea obligației de a aduce la cunoștința împrumutaților informațiile necesare și pertinente pentru ca aceștia să evalueze consecințele economice a unei astfel de clauze contractuale.

De asemenea, arată că instanța de apel nu a oferit nicio motivare referitoare la apărările formulate de reclamanți privind enumerarea activităților pe care banca trebuia să le îndeplinească la momentul semnării contractului și nici nu a motivat respingerea capetelor 3 și 4 de cerere, respectiv denominarea în moneda națională a plăților.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conținutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ, are în vedere stabilirea în considerente a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică relevantă și raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul indicat clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte reține că în jurisprudența constantă a CEDO s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, în măsura în care rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecații a fost examinată în mod efectiv.

Motivarea este, așadar, un element esențial al hotărârii judecătorești, o garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reținute întrucât instanța de apel și-a expus într-o manieră clară și convingătoare argumentația de fapt și de drept, raționamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluției de respingere a apelului reclamantei și de menținere a hotărârii instanței de fond.

Instanța de apel, în analiza efectuată, reflectată în considerentele hotărârii, a prezentat motivele pentru care clauzele invocate nu pot fi analizate din perspectiva caracterului abuziv, evidențiind faptul că acestea reflectă o normă legală ce consacră principiul nominalismului monetar ce permite achitarea ratelor în moneda la care s-a acordat împrumutul, la cursul din data plății, în contract prevăzându-se în mod clar și inteligibil atât moneda de împrumut cât și moneda de restituire, conform graficului de rambursare, acest aspect fiind însușit de către reclamanți prin semnarea contractelor de credit acordate.

S-a mai reținut că, intervenția instanței de judecată pentru echilibrarea prestațiilor efectuate din cauze imprevizibile, survenite ulterior încheierii convenției, s-ar constitui într-o încălcare a forței obligatorii a contractului.

Statuând, așadar, asupra faptului că prevederea ce reglementează riscul valutar nu poate face obiectul verificării caracterului abuziv, întrucât este o clauza ce reflectă o norma legală, cea reglementată de art. 1578 C. civ., instanța de apel nu avea temei pentru a analiza caracterul abuziv al clauzelor contestate în raport de faptul că intimata-pârâtă nu a depus la dosar probe în dovedirea informării sale asupra riscului valutar decurgând din contractarea unui credit într-o monedă străină, astfel cum susține recurenta.

Se constată, așadar, că în cauză, instanța de apel a respectat exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale analiza tuturor aspectelor de nelegalitate invocate, motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția pronunțată de instanță, astfel că nu se poate susține cu temei că este vorba de nemotivarea hotărârii, sau de o motivare succintă și neconcludentă, cum susțin recurenții.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei nr. 381/2018 din 16 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei nr. 381/2018 din 16 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă D. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 octombrie 2020.