ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1474/2021

Ședința publică din data de 15 iunie 2021

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Pârâta S.C. A. S.R.L., prin întâmpinare, a invocat excepția de conexitate, susținând că între acest litigiu și cel care formează obiectul dosarului nr. x/2015, al aceluiași tribunal, există o strânsă legătură, precum și excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar referitor la petitele 2 și 3 a solicitat suspendarea judecății în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006, având în vedere deschiderea față de ea a procedurii insolvenței. De asemenea, a invocat excepția de nelegalitate a următoarelor acte administrative: H.C.J. nr. 121/30.05.2014, Procesul-verbal de constatare nr. x/28.11.2014, H.C.J. nr. 288/17.12.2014, H.C.J. nr. 10/29.01.2015 și Decizia nr. 46/2014 a Camerei de Conturi a Județului Bihor - pct. 3, pe motiv că nu au la bază un studiu real și efectiv al relației contractuale dintre cele două părți, neexistând o expertizare a unui eventual prejudiciu adus reclamantului.

Pe cale reconvențională a solicitat constatarea nulității absolute a prevederilor art. 9 alin. final din caietul de sarcini, a declarației de acceptare ce constituie anexa 3 la caietul de sarcini, a prevederilor art. 9 pct. 9 teza finală din caietul de sarcini și obligarea reclamantului-pârât reconvențional, în ipoteza în care se va dispune rezoluțiunea contractului, la restituirea în întregime a prețului achitat, împreună cu dobânda legală până la data plății integrale.

Prin sentința civilă nr. 187/C/25.11.2015 secția I Civilă a Tribunalului Bihor și-a declinat competența de soluționare în favoarea secției a II-a Civilă a aceleiași instanțe.

În data de 31 martie 2016 reclamantul-pârât reconvențional a depus o precizare a cererii de chemare în judecată, solicitând citarea în calitate de pârâți a B. S.A., prin Sucursala Județeană Bihor, și a Agenției Naționale de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

Sub aspectul obiectului, a cerut, urmare aplicării principiului resolvitur jure dantis, resolvitur jus accipientis, să se dispună rezoluțiunea contractelor de ipotecă nr. x/14.05.2007, nr. y/14.05.2007 și nr. DCCM192/7164/d/29.07.2010, revenirea la situația anterioară de carte funciară, radierea înscrierilor din cartea funciară în ceea ce privește dreptul de ipotecă și interdicția de înstrăinare și grevare înscrise în favoarea B. S.A., lipsirea de efect a dreptului de ipotecă legală înscris în favoarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, revenirea la situația anterioară de carte funciară și radierea dreptului de ipotecă legală și a sechestrului asigurător înscrise în favoarea acesteia.

La termenul de judecată din data de 12 octombrie 2016, dosarul nr. x/2015, prin care același reclamant a solicitat, în contradictoriu cu aceeași pârâtă, anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/23.06.2006, restituirea terenurilor care au făcut obiectul acestuia libere de orice sarcini, precum și plata contravalorii reactualizate pentru acele terenuri pentru care nu au fost demarate lucrări de construcție, a fost conexat la dosarul nr. x/2015, apreciindu-se că soluționarea lor împreună ar duce la o mai bună administrare a actului de justiție.

La același termen tribunalul a respins excepțiile invocate în cauză, unind cu fondul doar excepția prescripției dreptului material la acțiune, precum și pe cea a inadmisibilității.

În data de 25 octombrie 2016 pârâta-reclamantă reconvențional și-a precizat capătul 3 din cerere, arătând că solicită obligarea reclamantului-pârât reconvențional la plata sumei de 1.520.000 RON, actualizată în raport de indicele de inflație, iar în data de 7 decembrie 2016 a depus o cerere de renunțare la plata contravalorii apartamentelor executate și nevândute.

Prin sentința nr. 73/LP/2019 din 14 martie 2019 Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive, admițând, în schimb, excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune și, în consecință, a respins ca prescrise cererile principale modificate, formulate de reclamantul-pârât reconvențional Județul Bihor, prin Consiliul Județean Bihor, în contradictoriu cu pârâta-reclamantă reconvențional S.C. A. S.R.L., precum și pârâtele B. S.A. și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili. De asemenea, instanța a respins ca inadmisibilă excepția de nelegalitate invocată de pârâta-reclamantă reconvențional S.C. A. S.R.L., precum și cererea reconvențională formulată de aceasta, în contradictoriu cu reclamantul-pârât reconvențional Județul Bihor, prin Consiliul Județean Bihor, compensând în întregime cheltuielile de judecată avansate de părți.

Totodată, a obligat apelantul Județul Bihor, prin Consiliul Județean Bihor, la plata sumei de 15.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în apel, în favoarea intimatei S.C. A. S.R.L., precum și a sumei de 1.700 RON, cu același titlu, în favoarea intimatei B. S.A.

Prima critică vizează încălcarea sau aplicarea greșită a prevederilor art. 1368 din vechiul C. civ., în sensul că acțiunea pe care a promovat-o îndeplinește condițiile acestui text de lege, pentru că urmărește nu numai desființarea contractelor, ci și redobândirea bunurilor vândute, astfel că este o veritabilă acțiune reală. Fiind o acțiunea reală, acțiunea vânzătorului pentru rezoluțiunea vânzării este imprescriptibilă extinctiv, potrivit art. 21 din Decretul nr. 167/1958.

Susține că în mod greșit i-au fost respinse apărările, prin raportare strict la noțiunea de preț a vânzării, fără a se ține seama de faptul că stabilirea prețului în bani ca fiind de esența contractului de vânzare-cumpărare nu exclude ca prețul să aibă și o altă componentă, important fiind numai ca suma de bani să constituie prestația principală a cumpărătorului.

În lipsă de stipulație contrară, raportat la art. 1368 din vechiul C. civ., acțiunea vânzătorului pentru rezoluțiunea vânzării este reală indiferent de condiția rezolutorie invocată, chiar și atunci când rezoluțiunea este solicitată pentru neîndeplinirea oricărei altei obligații esențiale a contractului. Or, pentru a infirma caracterul de acțiune reală, imprescriptibilă, instanța de apel a recalificat parțial contractul și a stabilit că obligațiile suplimentare, pentru neîndeplinirea cărora a fost cerută rezoluțiunea, depășesc "limitele unei simple vânzări", ceea ce nu poate fi acceptat din moment ce obligațiile suplimentare asumate de intimată sunt în legătură indisolubilă cu transferul dreptului de proprietate asupra terenurilor.

Cea de-a doua critică se referă la faptul că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a art. 21 din Decretul nr. 167/1958, coroborat cu art. 1890 din vechiul C. civ.

Acest din urmă text prevede că toate acțiunile, atât reale, cât și personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile și pentru care nu a stabilit un termen de prescripție, se vor prescrie prin 30 de ani, fără ca cel care invocă să fie obligat a produce vreun titlu și fără să i se poate opune reaua-credință. Ca atare, acțiunea în rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare imobile, fiind una reală, nu există temei legal pentru a stabili că dreptul material la acțiune s-ar prescrie în termenul general de 3 ani.

A treia critică privește încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 7 alin. (1) și (2) din Decretul nr. 167/1958, întrucât obligațiile asumate de cumpărător nu reprezintă "obligații care urmează să se execute la cererea creditorului", ci o obligație esențială asumată prin contract.

Așadar, în mod nelegal instanțele de fond au stabilit că termenul de prescripție a început să curgă la împlinirea a patru ani de la semnarea contractelor de vânzare-cumpărare, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 4.2 lit. b) din contracte și art. 9 pct. 2 din caietele de sarcini, pârâta-intimată și-a asumat obligația de a construi blocuri de locuințe pe terenurile vândute de reclamant și de a întocmi documentațiile tehnice și economice necesare construcției de blocuri de locuințe, respectiv de a obține toate avizele și autorizațiilor necesare în conformitate cu legislația în vigoare. De asemenea, potrivit art. 4.2 lit. f) din convențiile de vânzare, aceasta și-a asumat obligația de a contracta în termen de 4 ani toate locuințele care urmau a fi construite pe terenurile în litigiu, iar în conformitate cu art. 4.2 lit. g), "lucrările de execuție la ansamblul de locuințe colective de tip apartamente de blocuri nu vor putea fi începute în niciun caz înainte de obținerea autorizației de construcție".

Pârâta-intimată nu a solicitat obținerea autorizațiilor de construire pentru imobilele situate în municipiul Oradea, astfel că, în acord cu prevederile Decretului nr. 167/1958, prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui. În ceea ce privește dreptul la acțiunea în executarea obligațiilor de a da sau de a face, prescripția începe să curgă de la data când obligația devine exigibilă și debitorul trebuia, astfel, s-o execute, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Instanța de apel, în interpretarea contractelor, a ignorat clauzele care reglementează în sarcina cumpărătorului, alături de obligația de "întocmire a documentațiilor tehnice și economice necesare construcției blocurilor de locuințe", obligația obținerii autorizației de construire [art. 4.2 lit. b) și g)]. Întrucât până la data promovării acțiunii nu au fost obținute autorizații de construire, nefiind întreprinse nici măcar acțiuni pentru obținerea unor asemenea autorizații, dreptul material la acțiune nu este prescris.

A patra critică vizează încălcarea sau aplicarea greșită a prevederilor 431 alin. (2) C. proc. civ., cu referire la autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 47/A din 28 februarie 2017 a Curții de Apel Oradea, pronunțată în dosarul nr. x/2014, instanțele de fond ignorând faptul că nu sunt îndeplinite condițiile din lege.

Deși este real că au aceleași părți, cele două dosare nu sunt identice din punct de vedere al cauzei și al obiectului, întrucât obiectul dosarului nr. x/2014 a fost contestație în procedura insolvenței debitoarei S.C. A. S.R.L., în timp ce în prezenta cauză obiectul este rezoluțiunea contractelor de vânzare-cumpărare. De asemenea, cauza dosarului nr. x/2014 este reprezentată de respingerea înscrierii în tabelul preliminar a creanței pretinse de Județul Bihor, iar cauza prezentului dosar este reprezentată de neîndeplinirea obligațiilor asumate de intimată prin contractele de vânzare-cumpărare încheiate. În plus, soluția Curții de Apel Oradea din dosarul nr. x/2014 are în vedere "dreptul material la acțiune cu privire la creanța ce se solicită a fi înscrisă la masa credală", iar nu dreptul material la acțiune cu privire la rezoluțiunea contractelor de vânzare-cumpărare.

Or, chiar dacă nu se mai poate pune în discuție temeinicia și legalitatea argumentelor instanței de apel din dosarul nr. x/2014, se poate semnala lipsa de relevanță, în prezenta cauza, a analizei efectuate cu depășirea limitelor cererii cu care instanța a fost învestită, efectele juridice ale hotărârii pronunțate în respectivul dosar neputând fi opuse, cu autoritate de lucru judecat, în prezenta cauză.

O ultimă critică este legată de modul în care instanța de apel a soluționat cererea privind cheltuielile de judecată.

Astfel, față de respingerea ambelor cereri și constatarea culpei procesuale a celor două părți, soluția instanței de apel este nelegală, fiind nejustificată și imorală, oricum, compensarea până la valoarea celei mai mici dintre cheltuieli, partea care a avut mai puține cheltuieli fiind obligată să suporte o parte dintre cheltuielile părții adverse, care a pierdut, de asemenea, procesul, doar pentru că aceasta din urmă a ales să facă mai multe cheltuieli cu litigiu (prin angajarea a doi avocați, prin solicitarea unei probe suplimentare etc). În raport de prevederile C. proc. civ. cheltuielile cu deplasarea avocatului la instanță nu pot intra în noțiunea de "cheltuială de judecată", textul alin. (1) al art. 453 din cod vizând strict onorariul de avocat, iar atunci când face referire la cheltuieli de deplasarea sau de transport acestea sunt doar cele efectuate de martori. Totodată, cheltuiala cu al doilea avocat nu apare ca fiind una necesară, iar cheltuielile voluptorii pe care a înțeles pârâta-intimată să le facă nu pot fi puse în sarcina părții adverse.

În dezvoltarea motivelor de recurs a arătat, cu referire la pct. 8 al alin. (1) al art. 488 din C. proc. civ., că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea art. 2 alin. (1) din Titlul X al Legii nr. 247/2005 și a principiului simetriei formelor actului juridic civil.

Deși recunoaște că efectul pactului comisoriu îl constituie redobândirea de către vânzător a dreptului de proprietate asupra terenurilor, ca urmare a neîndeplinirii de către cumpărător, în tot sau în parte, a vreuneia dintre obligațiile stipulate la pct. 1-9, reținând că pactul comisoriu nu trebuie să îmbrace forma autentică, instanța de apel a încălcat prevederile art. 2 alin. (1) din Titlul X al Legii nr. 247/2005 (în forma în vigoare la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare), potrivit cărora terenurile cu sau fără construcții, situate în intravilan și extravilan, indiferent de destinația sau de întinderea lor, pot fi înstrăinate și dobândite prin acte juridice între vii, încheiate în forma autentică.

Raționamentul instanței de apel, în ceea ce privește chestiunea necesitații ca art. 9 alin. final din Caietele de sarcini să îmbrace forma autentică, sub sancțiunea nulității, este nelegal, în condițiile în care simpla trimitere la prevederile caietului de sarcini, făcută într-o anexă a contractului, nu transformă caietul de sarcini într-o anexă a contractului de vânzare-cumpărare și parte integranta din acesta. Prin urmare, pactul comisoriu stabilit prin caietul de sarcini reprezintă o clauza extracontractuală, care nu poate veni să completeze, în mod valabil, prevederile contractului încheiat în forma autentică.

De asemenea, consideră că în mod nelegal s-a reținut că "redobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor de către pârâta reconvențională ar interveni (...) ca și o consecință a rezoluționării raporturilor contractuale (...) deoarece rezoluțiunea unui contract are prin efectul legii drept consecință restabilirea situației anterioare dintre părți și duce la restituirea prestațiilor executate în cadrul contractului". Acest argument este în contradicție cu cel conform căruia redobândirea dreptului de proprietate este efectul pactului comisoriu, diferența esențială între rezoluțiunea care intervine în puterea legii și cea care intervine ca urmare a unui pact comisoriu de gradul III (cum este și cel inserat în caietul de sarcini) constă în aceea că, în primul caz, rezoluțiunea și restituirea prestațiilor se dispun de către instanța de judecată, în timp ce în al doilea caz rezoluțiunea are loc prin simpla activare a acestui pact, fără a fi necesară pronunțarea unei hotărâri judecătorești.

Recurenta-pârâtă susține că decizia atacată este nelegală și sub aspectul încălcării principiului simetriei actului juridic, din moment ce un pact comisoriu prevăzut într-un înscris sub semnătură privată nu poate avea ca efect încetarea unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate în formă autentică.

În dezvoltarea celui de al doilea motiv de casare - art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. -, invocă, printr-o primă critică, faptul că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea art. 23 alin. (11) din Constituție, a art. 9 alin. (2), a art. 20, art. 22 alin. (6) și a art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., precum și a principiului general al dreptului la apărare, dat fiind faptul că instanța de apel a omis să se pronunțe asupra motivului de nulitate absolută a art. 9 pct. 9 și a art. 9 alin. final din caietele de sarcini și a declarației de acceptare, pentru cauză ilicită și imorală.

Soluția instanței de fond, de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, menținută în apel, prezintă pentru societate un risc teoretic, având în vedere calea de atac a recursului, deschisă reclamantului, ceea ce justifica interesul pârâtei de a solicita, în continuare, constatarea nulității clauzei penale.

A doua critică, subsumată aceluiași motiv de casare, se referă la faptul că decizia recurată a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv cu încălcarea prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., prin reducerea în mod nelegal a cuantumului cheltuielilor de judecată din faza de apel, constând în onorariul de avocat, la care a fost obligat intimatul-reclamant. Curtea de apel nu i-a acordat cheltuielile de judecată pentru partea apreciată ca fondată a apelului declarat de societate pe motiv că "nu se poate reține o culpă procesuală în sarcina reclamantului deoarece schimbarea soluției s-a datorat faptului ca instanța de fond a aplicat eronat dispozițiile privind compensarea cheltuielilor de judecată".

Soluția instanței de apel este nelegală și încalcă flagrant dispozițiile art. 453 C. proc. civ., în condițiile în care cererea sa de apel a fost admisă în parte, astfel că instanța trebuia să oblige partea adversă să-i plătească, parțial, cheltuielile de judecată ocazionate de judecarea acestui apel. Redând aspecte de ordin doctrinar, instanța de apel a redus, în mod nelegal, cheltuielile de judecată efectuate în calitate de pârâtă în apelul reclamantului, încălcând și prevederile art. 451 alin. (2) din cod, un criteriu de evaluare care ar fi trebuit să fie luat în considerare fiind cel al circumstanțelor cauzei și, implicit, al efectului patrimonial negativ pe care acest litigiu l-a avut asupra societății.

Astfel, inadmisibilitatea recursului se impune prin raportare la art. 496 alin. (1) C. proc. civ., care are caracter introductiv față de art. 497 din același cod și care individualizează soluțiile instanței supreme prin raportare la alte instanțe de recurs în materie civilă.

În ceea ce privește fondul, susține că decizia recurată este legală din perspectiva criticilor formulate de reclamant, în mod corect fiind reținută excepția prescripției dreptului material la acțiune, raportat la prevederile art. 1368 din vechiul C. civ., coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. De asemenea, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a art. 21 din același decret, coroborat cu art. 1890 din vechiul C. civ., hotărârea fiind legal și din punctul de vedere al interpretării și aplicării art. 7 alin. (1) și (2) din Decretul nr. 167/1958.

Singurul mod în care poate fi interpretat art. 4.2. lit. f) din convenție este acela ca termenul de patru ani curge de la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, întrucât interpretarea susținută de recurent ar putea să nu producă niciun efect juridic, momentul de începere al termenului de 4 ani depinzând, în acest caz, exclusiv de voința reclamantului.

Cu privire la cel de-al patrulea motiv de recurs - autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 47/28.02.2017 pronunțate de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2014 -, în ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune, consideră că această critică este inadmisibilă dat fiind faptul că norma de drept pretins a fi fost încălcată nu este una de drept material, nefiind circumscrisă prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Și ultima critică este nefondată în condițiile în care instanța de apel a făcut o corectă aplicare a art. 451 alin. (1) din același cod.

Referitor la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., argumentele recurentei-pârâte nu reprezintă veritabile critici la adresa soluției instanței de apel cu privire la motivul de nulitate absolută a art. 9 pct. 9 și a art. 9 alin. final din caietele de sarcini, precum și a declarației de acceptare, pentru cauză ilicită și imorală.

Nu în ultimul rând, reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată în apel a fost corect făcută, instanța de apel stabilind că nu se poate reține culpa procesuală în sarcina reclamantului pentru partea admisă din apelul pârâtei, în condițiile în care schimbarea soluției s-a datorat faptului că prima instanță a aplicat eronat dispozițiile privind compensarea cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 8 decembrie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit, cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă niciuna dintre acestea nu a înțeles să-și exercite respectivul drept.

La acest termen, când recursurile au fost reținute în pronunțare, Înalta Curte, potrivit celor menționate în cuprinsul încheierii de ședință, a considerat că atât chestiunea legată de reprezentarea societății debitoare recurente A. S.R.L., cât și chestiunea timbrajului au fost lămurite, în sensul că nu se mai impune achitarea niciunei taxe judiciare, iar în această procedură judiciară, respectiv în dosarul de recurs, A. S.R.L. este reprezentată de administratorul judiciar desemnat de judecătorul-sindic.

Recursul reclamantului nu este fondat, neconstatându-se încălcarea sau aplicarea greșită de către instanța de apel a niciunei dispoziții normative de drept material.

Astfel, chiar dacă prima teză a art. 1368 din vechiul C. civ., aplicabil în speță raportat la data semnării contractelor de vânzare-cumpărare în litigiu, prevede că acțiunea vânzătorului pentru rezoluțiunea vânzării este reală, acest caracter vizează exclusiv rezoluțiunea vânzării pentru neplata prețului. Că este așa, o demonstrează faptul că norma de care se prevalează reclamantul-recurent este situată în capitolul dedicat obligațiilor vânzătorului, toate textele de lege anterioare referindu-se la principala obligație a cumpărătorului, și anume aceea de a plăti prețul la ziua și la locul determinat prin contract (după cum o arată expres art. 1361 din cod).

Aceeași concluzie se desprinde și din analiza coroborată a art. 1368 și a art. 1365 din vechiul C. civ., acest din urmă text statuând fără echivoc că dacă cumpărătorul nu plătește prețul, vânzătorul poate cere rezoluțiunea vânzării. De altfel, și practica judiciară anexată de reclamant notelor scrise depuse la dosarul de fond pentru termenul din 12 octombrie 2016 este în același sens, instanțele statuând în mod constant că acțiunea în rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare pentru neplata prețului este o acțiune reală.

Înalta Curte constată că nici art. 21 din Decretul nr. 167/1958, coroborat cu art. 1890 din vechiul C. civ., nu a fost încălcat, cum fără temei susține reclamantul. Aceasta, întrucât numai dacă s-ar fi dovedit întemeiată susținerea recurentului în legătură cu calificarea acțiunii sale rezolutorii, ceea ce nu este cazul, după cum s-a arătat mai sus, s-ar fi putut accepta că în speță ar fi fost incidente aceste dispoziții normative.

Însă, raportat la corecta calificare juridică făcută de instanța de apel contractelor a căror rezoluțiune o solicită reclamantul-recurent, în sensul că, prin raportare la clauzele stipulate de părți și la scopul pe care acestea l-au urmărit, nu ne aflăm în prezența unor simple vânzări, ci a unor contracte complexe, în care părțile contractante au stipulat anumite obligații suplimentare de a face, respectiv de a nu face în sarcina cumpărătorului, susținerea recurentului nu poate fi primită.

Evident, dat fiind caracterul sinalagmatic de necontestat al acestor convenții, în cazul în care una dintre părțile contractului refuză executarea obligațiilor asumate convențional, cealaltă parte poate cere rezoluțiunea contractului. În acest caz, ținând seama de natura juridică mixtă a celor două contracte, analiza îndeplinirii sau a neîndeplinirii unei/unor obligații de către una dintre părți, în speță de către societatea cumpărătoare, nu poate fi făcută decât în raport de fiecare obligație asumată de aceasta și de natura juridică a respectivei obligații, cum judicios au reținut și instanțele de fond, iar acest lucru are efect și în ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune în sens material.

Prin urmare, întrucât obligațiile a căror nerespectare imputate de reclamantul vânzător pârâtei cumpărătoare nu privesc principala obligație a acesteia din urmă - "plata prețului la ziua și la locul determinat prin contract" -, ci alte obligații, suplimentare, asumate prin contract, suntem în prezența unei acțiuni personale, supusă termenului general de prescripție, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Aceasta, pentru că, deși în deplin acord cu principiul libertății contractuale (care răzbate din mai multe texte din vechiul C. civ., cum ar fi art. 5, art. 966, art. 968, art. 969 etc.), prin contract părțile pot stabili în sarcina cumpărătorului (sau al vânzătorului) unele obligații de a face sau de a nu face, regimul lor juridic va fi, însă, unul de drept comun.

Cât privește momentul de debut al termenul de prescripție de 3 ani, aplicabil în speță, Înalta Curte achiesează opiniei instanței de apel, în sensul că, raportat la prevederile art. 7 din același act normativ, la data formulării cererii de chemare în judecată acest termen a fost împlinit.

Chiar dacă prin contractele semnate intimata-pârâtă și-a asumat obligația de a contracta locuințele în termen de 4 ani, conform celor stabilite în anexa nr. 2 la contract [art. 4.2 lit. f)], obligându-se, totodată, prin art. 4.2 lit. b), să întocmească toată documentația tehnică și economică necesară contrucției blocurilor de locuințe și de a obține toate avizele și autorizațiile în conformitate cu legislația în vigoare, singura interpretare corectă a voinței reale a părților, în lipsa unei clauze contractuale exprese care să stipuleze data de la care se va calcula termenul convenit de părți (4 ani) pentru îndeplinirea obligației de edificare asumate de cumpărător, este aceea că respectivul termen a început să curgă de la data semnării celor două contrate în fața notarului public - 23 iunie 2006.

Prin urmare, termenul de prescripție de 3 ani, care a început să curgă de la data autentificării contractelor, s-a împlinit cu mult înainte de data promovării acțiunii în rezoluțiune pentru încălcarea unei obligații de a face sau de a nu face asumată de cumpărător prin contract, art. 7 din Decretul nr. 167/1958 statuând fără echivoc că prescripția începe să curgă de la data la care se naște dreptul la acțiune, în obligațiile al căror termen de executare nu este stabilit, prescripția începând să curgă de la data nașterii raportului de drept. În cauza dedusă judecății acest drept s-a născut la data la care obligațiile asumate de cumpărător au devenit scadente, respectiv au expirat cei patru ani conveniți de părți prin contract.

Oricum, sub aspectul momentului de debut al termenului de prescripție nu prezintă nicio relevanță împrejurarea că societatea cumpărătoare și-a asumat obligația de a respecta legislația în materie de construcții [art. 4.2 lit. b) și g) din contracte], în sensul de a obține toate avizele și autorizațiilor impuse de lege și de a nu începe lucrările de edificare înainte de a i se elibera autorizația de construire, respectarea legii fiind obligatorie pentru toate persoanele fizice sau juridice, aceasta neputând forma obiect al negocierii prin contract.

De asemenea, nu prezintă relevanță nici faptul că în data de 20 iunie 2017 Consiliul Județean Bihor a adoptat Hotărârea nr. 87/2017, prin care s-a stabilit că termenul de patru ani începe să curgă de la data obținerii autorizațiilor de construire, întrucât această hotărâre reprezintă un act administrativ cu caracter individual (de vreme ce produce efecte față de o persoană, nominalizată expres în conținutul său, respectiv față de pârâta-intimată), fiind, prin urmare rodul voinței uneia dintre părțile contractante, contrar prevederilor art. 969 din vechiul C. civ., prezența administratorului societății cumpărătoare la respectiva ședință a consiliului județean neechivalând cu o modificare a clauzelor contractuale.

În ceea ce privește aplicarea art. 431 din C. proc. civ. (critică care, într-adevăr, nu se încadrează la pct. 8, ci la pct. 5 al alin. (1) al art. 488 din același cod, motiv pentru care inadmisibilitatea invocată de pârâta intimată nu poate fi primită), se constată că instanța de apel a procedat legal, dând efectul juridic corect celor statuate de Curtea de Apel Oradea, prin decizia nr. 47/C/2017-A din 28 februarie 2017 pronunțată în dosarul nr. x/2014-A.

Astfel, chiar dacă obiectul acestui dosar a fost contestație la tabelul preliminar de creanțe în procedura insolvenței A. S.R.L., procedură în care reclamantul-recurent a intenționat să fie înscris la masa credală cu suma de 8.862.511,65 RON, reprezentând creanță datorată în baza contractelor de vânzare-cumpărare nr. 5834 și nr. 5835 din 23 iunie 2006, contracte a căror rezoluțiune o solicită în prezentul dosar, cele statuate de instanță în mod definitiv - și anume că termenul de prescripție pentru acțiunea în despăgubiri rezultate din neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a contractelor de vânzare a început să curgă din data de 23 iunie 2010 și s-a împlinit în data de 23 iunie 2013 - nu pot fi contrazise de nicio altă instanță, învestită cu soluționarea unei alte acțiuni, dar în care se pune în discuție același aspect.

În acest sens, Înalta Curte reamintește faptul că efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă triplă identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Puterea de lucru judecat, în forma prezumției, vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești. Prezumția nu oprește judecata celui de-al doilea proces, ci doar ușurează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare și care nu pot fi ignorate, așa cum urmărește reclamantul-recurent, independent de faptul că partea consideră că analiza efectuată s-ar fi făcut cu depășirea limitelor cererii cu care prima instanță a fost învestită.

Nu în ultimul rând, nici critica referitoare la greșita aplicare a prevederilor din C. proc. civ. care reglementează modul de acordare a cheltuielilor de judecată nu poate fi primită, prin Decizia RIL nr. 3/2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 181 din 5 martie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., stabilind că motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Cât privește recursul pârâtei S.C. A. S.R.L., instanța constată că nici acesta nu este fondat.

Cu titlu preliminar, se impune a se menționa faptul că, prin însăși cererea de recurs, societatea pârâtă a arătat că este de acord cu raționamentul instanței de apel, în sensul că motivul de nulitate absolută a art. 9 pct. 9 și a art. 9 alin. final din caietele de sarcini, precum și a declarației de acceptare, pentru cauză ilicită și imorală, este inutil a mai fi analizat în considerarea a două motive care ar avea ca efect lipsa unui interes al cumpărătorului de a solicita anularea clauzei penale cuprinse în caietele de sarcini, însă numai în măsura în care soluția de respingere a cererii principale va fi menținută în recurs.

Pe de altă parte, Înalta Curte reține că, în realitate, nu suntem în prezența unui veritabil pact comisoriu, care să fie necesar să îmbrace, raportat la prevederile art. 2 alin. (1) din Titlul X al Legii nr. 247/2005, forma autentică, sub sancțiunea nulității, ceea ce înlătură și cealaltă critică a pârâtei-recurente, referitoare la încălcarea principiului simetriei formei actului juridic civil.

Acest lucru rezultă din faptul că în cuprinsul contractelor de vânzare-cumpărare autentificate de notarul public nu a fost inserată nicio clauză care să constituie un pact comisoriu, adică o clauză contractuală expresă privind rezoluțiunea contractului sinalagmatic pentru neexecutare culpabilă a obligațiilor de către una dintre părțile contractante. Așadar, în ceea ce privește contractele în litigiu nu se poate susține că părțile ar fi derogat de la prevederile art. 1021 din vechiul C. civ., în sensul că au urmărit să reducă sau să înlăture rolul instanței judecătorești în pronunțarea rezoluțiunii vânzării.

De altfel, prin cele două cereri de chemare în judecată, înregistrate inițial la Tribunalul Bihor sub nr. x/2015 și y/2015, reclamantul a solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună rezoluțiunea contractelor de vânzare-cumpărare nr. 5834 și nr. 5835 din data de 23.06.2006. Or, este cunoscut faptul că în cazul existenței unui pact comisoriu de gradul 2 sau a unuia mai energic (gradele 3 sau 4), judecătorul nu are decât să constate, după caz, fie că rezoluțiunea a avut loc pe baza declarației unilaterale a creditorului, fie că rezoluțiunea a avut loc de drept, după punerea în întârzierea a debitorului, în formele prevăzute de lege, fie că rezoluțiunea a avut loc de drept, fără a mai fi necesară punerea în întârziere a debitorului și fără orice altă formalitate prealabilă.

Critica adusă deciziei instanței de apel pentru reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată din faza procesuală a apelului, la plata cărora a fost obligată partea reclamantă, în favoarea societății pârâte, pentru aceleași considerente, arătate mai sus, legate de pronunțarea Deciziei RIL nr. 3/2020, nu poate fi primită.

Față de soluția la care Înalta Curte a ajuns, fiind respinse ambele recursuri, nu se pune problema acordării cheltuielilor de judecată avansate de părțile litigante.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul JUDEȚUL BIHOR, prin Consiliul Județean Bihor, precum și de pârâta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar D., împotriva deciziei nr. 327/C/2019-A din 10 octombrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 iunie 2021.