Decizia nr. 48 din 9 iunie 2021

Decizia nr. 48 din 9 iunie 2021

16 iulie 2021

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Decizia nr. 48/2021                               Dosar nr. 833/1/2021

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 iunie 2021

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 698 din 14/07/2021

Daniel Grădinaru – preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – preşedintele completului

Simona Daniela Encean – judecător la Secţia penală

Rodica Aida Popa – judecător la Secţia penală

Constantin Epure – judecător la Secţia penală

Rodica Cosma – judecător la Secţia penală

Maricela Cobzariu – judecător la Secţia penală

Ana Hermina Iancu – judecător la Secţia penală

Alin Sorin Nicolescu – judecător la Secţia penală

Lavinia Valeria Lefterache – judecător la Secţia penală

S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 5.989/315/2020, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a chestiunii de drept: „Folosirea sintagmei «substanţe psihoactive» în conţinutul normei de incriminare presupune o restrângere a sferei de aplicare a normei de incriminare la categoria de substanţe la care face referire Legea nr. 194/2011 privind combaterea operaţiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, republicată, sau, după caz, sfera noţiunii de substanţe psihoactive se impune a fi interpretată în mod extensiv, fiind incluse şi substanţele prevăzute în conţinutul legilor speciale nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanţelor şi preparatelor stupefiante şi psihotrope.”

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi ale art. 36 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare, precum şi ale anexei nr. 1 la Ordinul preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 100 din 27.03.2020.

Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Daniel Grădinaru.

Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, doamna Ana Hermina Iancu, judecător în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată a participat doamna Monica Eugenia Ungureanu, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Eucarie Ecaterina Nicoleta, procuror în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 833/1/2021, aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum şi faptul că au comunicat puncte de vedere asupra problemei de drept în discuţie curţile de apel Bucureşti, Braşov, Craiova, Cluj, Constanţa, Iaşi, Piteşti şi Timişoara, precum şi unele instanţe arondate.

Totodată, Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu şi-a exprimat punctul de vedere, însă a înaintat două hotărâri relevante din practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

De asemenea, s-a precizat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată opinia scrisă a specialiştilor cu privire la chestiunea de drept ce a format obiectul sesizării, fiind înaintate punctele de vedere ale Departamentului de drept public al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara, Departamentului de drept public al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii „Titu Maiorescu” din Bucureşti şi Departamentului de drept penal al Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti. S-a mai referit asupra faptului că Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Serviciul judiciar penal a depus la dosar Adresa nr. 541/C/838/III-5/2021, prin care a depus concluzii scrise în sensul admiterii sesizării prin care Curtea de Apel Ploieşti – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 5.989/315/2020, a adresat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie solicitarea de a pronunţa o hotărâre prin care să dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost învestită.

În continuare s-a arătat că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, la data de 17 mai 2021, care a fost comunicat procurorului şi părţii, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că nu sunt alte cereri de formulat sau excepţii de invocat, a solicitat doamnei procuror să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema supusă dezbaterii în Dosarul nr. 833/1/2021.

Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul referitor la chestiunea de drept supusă dezlegării, în temeiul art. 475- 477 din Codul de procedură penală, a solicitat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie admiterea sesizării şi pronunţarea unei decizii prin care chestiunea de drept supusă dezlegării să primească următoarea rezolvare:

„Folosirea sintagmei «substanţe psihoactive» în cuprinsul art. 336 alin. (2) din Codul penal nu presupune o restrângere a sferei de aplicare a normei de incriminare la categoria de substanţe la care face referire Legea nr. 194/2011 privind combaterea operaţiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, în această sintagmă fiind incluse şi substanţele prevăzute în conţinutul legilor speciale nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, cu modificările şi completările ulterioare, şi nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanţelor şi preparatelor stupefiante şi psihotrope.”

Cu privire la admisibilitatea sesizării, a susţinut că o apreciază ca admisibilă, fiind îndeplinite condiţiile cumulative din art. 475 din Codul de procedură penală, adică sesizarea aparţine unei instanţe de apel, această chestiune de drept nu a mai fost supusă examenului de jurisprudenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, totodată, de lămurirea acestei chestiuni prealabile depinde soluţionarea pe fond a cauzei, având legătură directă cu încadrarea juridică ce urmează a fi dată faptei. Este îndeplinită condiţia referitoare la legătura problemei de drept cu soluţionarea pe fond a cauzei, atât în ceea ce priveşte relaţia de dependenţă între problema de drept invocată şi soluţiile pe care eventual instanţa de trimitere le poate dispune asupra fondului apelului, cât şi din perspectiva unei existenţe veritabile a chestiunii de drept, care să necesite dezlegarea din partea prezentului complet. A menţionat că această condiţie este îndeplinită şi în cazurile în care sesizarea instanţei de trimitere se referă la interpretarea unor norme de procedură, esenţial fiind însă ca de lămurirea acestei probleme de drept să depindă soluţionarea pe fond. Or, este evident că răspunsul la această problemă de drept influenţează decisiv soluţia ce ar putea fi pronunţată în cauză, instanţa de apel urmând să stabilească definitiv, raportat la ce s-a judecat în primă instanţă, precum şi la motivele de apel invocate.

Mai mult, în cauză, de stabilirea noţiunii de substanţe psihoactive şi de conţinutul acesteia depind verificarea şi analiza jurisprudenţei instanţei supreme, efectele deciziilor Curţii Constituţionale a României, dar şi existenţa unor definiţii aflate în legi speciale.

De aceea, judecătorul naţional, pentru a face aplicarea art. 336 alin. (2) din Codul penal, trebuie să examineze această legislaţie specială în materie şi să poată da calificarea corectă a faptei. Chiar dacă dispoziţiile legale din legile speciale, aşa cum există decizii de speţă ale Curţii Constituţionale, sunt clare şi neechivoce, chiar şi cu privire la art. 336 alin. (2) din Codul penal, totuşi judecătorul naţional, pentru a stabili elementele de tipicitate ale infracţiunii, trebuie să apeleze la definiţia din aceste legi speciale pentru a lămuri tocmai acest element de tipicitate al infracţiunii deduse judecăţii.

De asemenea, faptul că este o veritabilă chestiune de drept derivă şi din împrejurarea că, deşi sintagma textului de lege este clară, accesibilă, totuşi ea trebuie lămurită sub aspectul întinderii şi limitelor substanţelor incluse ca noţiune şi care se găsesc în aceste legi speciale şi anexele acestora.

Pe fondul chestiunii de drept a făcut trimitere la concluziile dezvoltate pe larg în scris, susţinând că este clar că legile speciale definesc o serie de termeni care prezintă relevanţă din perspectiva conţinutului infracţiunii prevăzute de art. 336 alin. (2) din Codul penal.

Legiuitorul, raportat la această tehnologie folosită în cuprinsul celor trei legi speciale, delimitează noţiunile de substanţe stupefiante şi psihotrope şi de substanţe susceptibile de a avea aceste efecte. Tocmai inexistenţa unei similitudini terminologice între aceste substanţe este dovedită şi de procedurile diferite ce se impun a fi urmate prin introducerea acestora în anexele la cele trei legi speciale. Modul de reglementare diferit în cadrul legislaţiei penale române a celor trei categorii de substanţe – substanţe susceptibile de a avea efecte psihoactive, substanţe psihoactive şi substanţe stupefiante – conduce la concluzia că între aceste substanţe nu există identitate, astfel că pentru utilizarea lor este necesar să ne raportăm la norma penală specială.

Toate aceste substanţe – în acest sens fiind şi jurisprudenţa instanţei supreme şi a Curţii Constituţionale a României – produc efecte psihoactive, constând în modificări ale funcţiilor şi proceselor psihice şi comportamentale ori în crearea unei stări de dependenţă fizică sau psihică.

Prin urmare, se poate concluziona că sintagma folosită în cuprinsul art. 336 alin. (2) din Codul penal are în vedere întreaga sferă a substanţelor susceptibile de a produce astfel de consecinţe.

Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a stabilit că starea de pericol pentru relaţiile sociale privind siguranţa pe drumurile publice ia naştere ca urmare a simplei acţiuni de conducere de către o persoană care a consumat o substanţă cu efect psihoactiv. La fel, Curtea Constituţională a României a statuat că se justifică necesitatea folosirii unor termeni adecvaţi pentru a delimita sfera de aplicare a normei. De aceea, noţiunea de produs susceptibil de a avea efect psihoactiv este în mod explicit utilizată în cuprinsul Legii nr. 194/2011, însă aceasta nu înseamnă că sintagma din art. 336 alin. (2) din Codul penal include doar aceste substanţe, cuprinse în obiectul de reglementare, ci produsele susceptibile de a avea aceste efecte, implicit substanţe psihoactive, sunt cele incluse în sfera Legii nr. 194/2011, precum şi cele supuse unui regim juridic diferit din celelalte acte normative speciale, respectiv Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri şi Legea nr. 339/2005.

În concluzie, pentru argumentele expuse pe larg şi în scris, a solicitat, în temeiul art. 475-477 din Codul de procedură penală, admiterea sesizării, în sensul sus-menţionat, respectiv că folosirea sintagmei „substanţe psihoactive” nu presupune o restrângere a sferei de aplicare a normei de incriminare.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare.

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin încheierea pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept:

„Folosirea sintagmei «substanţe psihoactive» în conţinutul normei de incriminare presupune o restrângere a sferei de aplicare a normei de incriminare la categoria de substanţe la care face referire Legea nr. 194/2011 privind combaterea operaţiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, republicată, sau, după caz, sfera noţiunii de substanţe psihoactive se impune a fi interpretată în mod extensiv, fiind incluse şi substanţele prevăzute în conţinutul legilor speciale nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanţelor şi preparatelor stupefiante şi psihotrope.”

II. Expunerea succintă a cauzei

La data de 11.03.2021, învestită fiind cu soluţionarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgovişte şi de inculpatul A. împotriva Încheierii penale din data de 27 octombrie 2020 şi a Sentinţei penale nr. 390 din 8 decembrie 2020 pronunţate de Judecătoria Târgovişte – Secţia penală, Curtea de Apel Ploieşti – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a supus dezbaterii părţilor posibilitatea de a sesiza Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală pentru pronunţarea unei hotărâri prin care să dea o rezolvare de principiu următoarelor chestiuni de drept, respectiv: „Folosirea sintagmei «substanţe psihoactive» în conţinutul normei de incriminare presupune o restrângere a sferei de aplicare a normei de incriminare la categoria de substanţe la care face referire Legea nr. 194/2011 privind combaterea operaţiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, republicată, sau, după caz, sfera noţiunii de substanţe psihoactive se impune a fi interpretată în mod extensiv, fiind incluse şi substanţele prevăzute în conţinutul legilor speciale nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanţelor şi preparatelor stupefiante şi psihotrope.”

Pe fondul cauzei s-au reţinut următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 390 din 8 decembrie 2020, pronunţată de Judecătoria Târgovişte în Dosarul nr. 5.989/315/2020, a fost condamnat inculpatul A.: la pedeapsa de 8 luni de închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui autovehicul neînmatriculat, faptă prevăzută de art. 334 alin. (1) din Codul penal; la pedeapsa de 8 luni de închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui autovehicul cu număr fals de înmatriculare, faptă prevăzută de art. 334 alin. (2) din Codul penal; la pedeapsa de 8 luni de închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, faptă prevăzută de art. 335 alin. (1) din Codul penal; la pedeapsa de 1 an de închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului şi a altor substanţe psihoactive, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 336 alin. (1) şi (2) din Codul penal.

În temeiul art. 38 alin. (1) şi art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, au fost contopite pedepsele aplicate pentru faptele judecate în prezenta cauză, inculpatul urmând să execute pedeapsa de 1 an şi 8 luni de închisoare (pedeapsa cea mai mare – 1 an de închisoare, la care s-a adăugat un spor de o treime din suma celorlalte pedepse aplicate – 8 luni).

S-a dedus reţinerea de 24 de ore din data de 9.02.2020, ora 12,30, la data de 10.02.2020, ora 12,30.

În baza art. 399 alin. (1) din Codul de procedură penală, s-a menţinut măsura controlului judiciar al inculpatului, până la o nouă verificare, dar nu mai mult de 60 de zile, considerând necesară măsura preventivă până la soluţionarea definitivă a cauzei.

În temeiul art. 274 alin. (1) din Codul de procedură penală, a fost obligat inculpatul la plata sumei de 600 lei, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat, din care suma de 250 lei reprezintă cheltuieli stabilite prin rechizitoriu.

Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Târgovişte a reţinut, în esenţă, următoarea situaţie de fapt:

La data de 9.02.2020, în jurul orei 22,00, inculpatul a condus autoturismul marca Mercedes, cu seria şasiu WDB2030161A216475, nefiind înmatriculat, având montate plăcuţe cu număr de înmatriculare provizoriu fals, fără a poseda permis de conducere pentru nicio categorie de vehicule, fiind sub influenţa băuturilor alcoolice, având 0,45 mg/l alcool pur în aerul expirat şi o alcoolemie de 1,71 g/l alcool pur în sânge (conform raportului de expertiză medico-legală de recalculare a alcoolemiei A12/6022/2020), dar şi a unor substanţe psihoactive (prezentând THC-tetra hidro carabinol OOH 0,007 mg/ml în sânge), pe DJ711 E de la domiciliul său din judeţul Dâmboviţa până la discoteca de pe raza localităţii Corneşti, judeţul Dâmboviţa, unde a stat până la ora 1,50, iar la întoarcere, pe acelaşi traseu, a fost depistat de organele de poliţie.

III. Dispoziţiile legale relevante:

– Art. 336 din Codul penal – Conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe

„(1) Conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană care, la momentul prelevării mostrelor biologice, are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.

(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi persoana, aflată sub influenţa unor substanţe psihoactive, care conduce un vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere.”

– Art. 2 din Legea nr. 194/2011 privind combaterea operaţiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, republicată

„În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:

a) substitut – orice substanţă sau asociere de substanţe de origine naturală ori sintetică, în orice stare fizică, sau orice produs, plantă, ciupercă ori părţi ale acestora al căror regim juridic nu este reglementat prin alte dispoziţii legale, care are capacitatea de a produce efecte psihoactive şi care, indiferent de conţinut, denumire, mod de administrare, de prezentare sau de publicitate este ori poate fi folosit în locul unei substanţe sau preparat stupefiant ori cu efecte psihotrope sau în locul unei plante ori substanţe aflate sub control naţional sau pentru aceleaşi scopuri; (…)

e) efecte psihoactive – unul dintre următoarele efecte pe care le poate avea un produs, atunci când este consumat de către o persoană: stimularea sau inhibarea sistemului nervos central al persoanei, având ca rezultat modificări ale funcţiilor şi proceselor psihice şi ale comportamentului ori crearea unei stări de dependenţă, fizică sau psihică; (…).”

– Art. 2 din Legea nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanţelor şi preparatelor stupefiante şi psihotrope, cu modificările şi completările ulterioare

„Pentru aplicarea prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos semnifică după cum urmează: (…)

c) substanţă psihotropă – termen desemnând substanţele înscrise în anexele la Convenţia asupra substanţelor psihotrope din 1971;

d) substanţă stupefiantă – termen desemnând substanţele înscrise în anexele la Convenţia unică din 1961 a Naţiunilor Unite asupra substanţelor stupefiante, modificată prin Protocolul din 1972;

d

1

) plante şi substanţe aflate sub control naţional – termen desemnând plantele şi substanţele cu proprietăţi psihoactive, introduse în anexele la prezenta lege prin procedura naţională prevăzută la art. 8 alin. (3); (…).”

– Art. 1 lit. b) din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările ulterioare „În prezenta lege termenii şi expresiile de mai jos au următorul înţeles: (…)

b) droguri – plantele şi substanţele stupefiante ori psihotrope sau amestecurile care conţin asemenea plante şi substanţe, înscrise în tabelele nr. I-III.”

IV. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

În jurisprudenţa Curţii Constituţionale au fost identificate două decizii care prezintă relevanţă în examinarea impusă de obiectul prezentei sesizări.

I. Prin Decizia nr. 138 din 14 martie 2017 a Curţii Constituţionale (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 10 iulie 2017) s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 336 alin. (2) din Codul penal.

În considerentele acestei decizii, Curtea Constituţională a reţinut, printre altele, că „pentru constatarea consumului de substanţe psihoactive – ca şi cerinţă esenţială specifică acestei infracţiuni – este necesară analiza de laborator, care trebuie să stabilească existenţa acestor substanţe în corpul conducătorului vehiculului. (…) Având în vedere sfera largă a produselor susceptibile a avea efecte psihoactive, aşa cum reiese aceasta din legislaţia specială mai sus-menţionată, (…) legiuitorul nu poate prevedea un nivel minim al concentraţiei de substanţe psihoactive ca şi cerinţă esenţială cu privire la elementul material al laturii obiective în cazul infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa substanţelor psihoactive (…). Aşa fiind, legiuitorul a înţeles să incrimineze fapta în orice situaţie de conducere a unui vehicul ulterior consumului unor substanţe psihoactive (…).”

II. Prin Decizia nr. 101 din 28 februarie 2019 a Curţii Constituţionale (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 405 din 23 mai 2019) a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 336 alin. (2) din Codul penal.

În considerentele deciziei pronunţate, Curtea Constituţională a arătat că, având în vedere sfera largă a produselor susceptibile de a avea efecte psihoactive, aşa cum reiese aceasta din legislaţia specială mai sus menţionată, în mod obiectiv, legiuitorul nu poate prevedea un nivel minim al concentraţiei de substanţe psihoactive ca cerinţă esenţială cu privire la elementul material al laturii obiective în cazul infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa substanţelor psihoactive, infracţiune reglementată de art. 336 alin. (2) din Codul penal. Aşa fiind, legiuitorul a înţeles să incrimineze fapta în orice situaţie de conducere a unui vehicul ulterior consumului unor substanţe psihoactive, prin consum înţelegându-se introducerea în organismul uman a unui produs, indiferent dacă acesta a fost dizolvat, impregnat, dispersat sau diluat, în una dintre următoarele modalităţi: pe cale orală ori injectabilă, inhalare, fumat sau aplicarea externă pe corpul unei persoane, în orice alt mod, în aşa fel încât produsul să ajungă în corpul unei persoane [art. 2 lit. f) din Legea nr. 194/2011, republicată]. Este indiferent faptul că starea conducătorului vehiculului care se află sub influenţa unor substanţe psihoactive este urmarea unui abuz – ceea ce presupune consumul plantelor, substanţelor şi preparatelor ce conţin substanţe susceptibile de a avea efecte psihoactive în afara unei prescripţii medicale – sau este urmarea uzului medical, care semnifică utilizarea pe bază de prescripţie medicală, licită, a medicamentelor aflate sub controlul legislaţiei naţionale, întrucât destinatarii textului de lege criticat desfăşoară o activitate cu risc permis, scop în care sunt supuşi unor forme de şcolarizare, aşa încât este vorba de persoane avizate şi diligente, care, pe durata deţinerii permisului de conducere, au obligaţia de a rămâne la curent cu normele legale în materie (Decizia nr. 154 din 24 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 450 din 16 iunie 2016, paragraful 18).

V. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Au fost identificate următoarele decizii relevante în problema de drept analizată:

– Decizia nr. 365/RC din 16.10.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, în considerentele căreia s-au reţinut următoarele:

Potrivit art. 336 alin. (2) din Codul penal, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă persoana aflată sub influenţa unor substanţe psihoactive, care conduce un vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere.

Codul penal nu defineşte înţelesul sintagmei „aflată sub influenţa”, regăsită în norma de incriminare, ceea ce înseamnă că expresiei supuse analizei i se atribuie sensul regăsit în vorbirea curentă, în care substantivul „influenţă” desemnează, potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, acţiunea exercitată asupra unui lucru sau asupra unei fiinţe, putând duce la schimbarea lor; înrâurire.

Prin „substanţe psihoactive” se înţelege totalitatea substanţelor care pot produce efecte psihoactive, adică modificări ale funcţiilor şi proceselor psihice şi comportamentale ori crearea unei stări de dependenţă fizică sau psihică. Termenul „substanţe psihoactive” desemnează o sferă largă de substanţe susceptibile să producă astfel de consecinţe, în această categorie fiind incluse atât substanţele stupefiante şi psihotrope, astfel cum sunt expres definite de art. 2 lit. c) şi d) din Legea nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanţelor şi preparatelor stupefiante şi psihotrope, cât şi celelalte substanţe cu efecte psihoactive, indiferent dacă ele fac parte din categoria celor aflate sub control naţional, în sensul art. 2 lit. d

1

) din Legea nr. 339/2005, sau a celor supuse cadrului legal prevăzut de Legea nr. 194/2011 privind combaterea operaţiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare.

Proprietăţile substanţelor sau amestecurilor de substanţe din categoriile sus-menţionate şi efectele nocive ale consumului lor asupra sistemului nervos central, având ca rezultat modificări ale funcţiilor şi proceselor psihice ori ale comportamentului consumatorului, reprezintă elemente cu caracter obiectiv, fundamentate din punct de vedere medical şi acceptate unanim la nivel internaţional şi naţional.

În considerarea acestor particularităţi şi a riscurilor pe care consumul de substanţe psihoactive le poate avea asupra sănătăţii publice, substanţele stupefiante şi psihotrope au făcut obiectul convenţiilor adoptate de Organizaţia Naţiunilor Unite, la care România a aderat, respectiv Convenţia unică asupra substanţelor stupefiante din 1961, Convenţia asupra substanţelor psihotrope din 1971 şi, respectiv, Convenţia contra traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope din 1988, termenii şi expresiile regăsite în aceste instrumente juridice fiind preluate şi în legislaţia internă, menţionată în precedent.

Regimul juridic al substanţelor şi amestecurilor psihotrope şi stupefiante, precum şi al celorlalte substanţe susceptibile să producă efecte psihoactive este supus astfel, în prezent, unor reglementări restrictive, operaţiunile cu substanţe din prima categorie fiind în principiu interzise, cu excepţia cazurilor în care ele prezintă interes în medicină (în condiţiile prevăzute de Legea nr. 339/2005), iar cele cu substanţe din categoria ultimă fiind supuse unor condiţii stricte de autorizare şi desfăşurare, prevăzute expres de Legea nr. 194/2011.

În contextul normativ astfel configurat se poate concluziona că legiuitorul a prezumat că, odată consumată, orice substanţă cu efect psihoactiv afectează sistemul nervos central într-o măsură incompatibilă cu desfăşurarea în siguranţă a unor activităţi care prezintă un grad ridicat de risc pentru sănătatea persoanelor, cum este, printre altele, şi cazul conducerii unui vehicul pe drumurile publice. Consumul de substanţe stupefiante, psihotrope sau al altor substanţe psihoactive produce întotdeauna modificări fizice, psihice şi comportamentale de diverse grade, dar semnificative, în considerarea cărora operaţiunile având ca obiect astfel de substanţe sunt total sau preponderent restricţionate.

Din această perspectivă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că o persoană se află sub influenţa substanţelor psihoactive, în sensul dispoziţiilor art. 336 alin. (2) din Codul penal, ori de câte ori în organismul său au fost introduse – prin ingerare, injectare, inhalare, fumat sau prin orice alt mod – substanţe susceptibile să producă efecte psihoactive, fiind irelevantă, sub acest aspect, cantitatea de substanţă consumată sau depistată în probele biologice ale făptuitorului, ulterior săvârşirii acţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii analizate. În mod asemănător, persoana care a consumat astfel de substanţe se află sub influenţa lor chiar şi atunci când modificările aduse funcţiilor sale cognitive sau comportamentului nu sunt vizibile sau uşor identificabile.

Aceasta deoarece raţiunea incriminării este aceea a protejării siguranţei circulaţiei pe drumurile publice, activitate a cărei normală derulare este condiţionată de interzicerea conducerii vehiculelor de către persoane aflate sub influenţa unor substanţe interzise de lege, cum sunt cele din categoria substanţelor psihoactive.

Starea de pericol pentru relaţiile sociale privind siguranţa circulaţiei pe drumurile publice ia naştere ca urmare a simplei acţiuni de conducere a vehiculului de către o persoană care a consumat substanţe cu efect psihoactiv, deoarece funcţiile cognitive, inclusiv atenţia şi capacitatea de reacţie ale conducătorului auto, sunt inevitabil afectate de consumul de substanţe psihoactive, chiar şi atunci când înrâurirea respectivelor substanţe nu se obiectivează în modificări comportamentale neechivoce, uşor perceptibile.

Aceasta înseamnă că, indiferent de concentraţia de substanţă identificată în probele biologice sau de eventualele modificări psiho-fizice efectiv prezentate de autorul faptei, acţiunea de a conduce un vehicul de către persoana în organismul căreia sunt prezente substanţe psihoactive creează o stare de pericol pentru relaţiile sociale ocrotite de art. 336 alin. (2) din Codul penal şi justifică astfel sancţionarea faptei prin mijloace penale.

Concluzia astfel formulată este susţinută şi de interpretarea gramaticală şi logico-sistematică a normei care incriminează fapta reţinută în sarcina recurentului, care evidenţiază opţiunea legiuitorului de a nu restrânge sfera de aplicare a normei penale printr-o eventuală condiţionare a caracterului penal al faptei de existenţa unor cerinţe obiective suplimentare, cum ar fi constatarea, concomitent prezenţei substanţei interzise în organism, şi a unor anume modificări fizice, psihice sau comportamentale.

În raport cu o atare opţiune a legiuitorului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie concluzionează că acţiunea inculpatului A. de a conduce un vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere, ulterior consumului unei substanţe stupefiante, metabolit al cocainei, realizează cerinţele de conţinut tipic obiectiv al infracţiunii prevăzute în art. 336 alin. (2) din Codul penal, chiar dacă recurentul nu a prezentat şi modificări vizibile – fiziologice sau de comportament – la momentul constatării săvârşirii activităţii ilicite.

În cauza de faţă s-a reţinut cu autoritate de lucru judecat că, premergător conducerii vehiculului, recurentul inculpat A. a consumat droguri, probele biologice recoltate la un interval de 45 de minute de la momentul depistării sale în trafic evidenţiind prezenţa unei substanţe stupefiante, respectiv benzoilecgonină – metabolit al cocainei.

Fără a contesta relevanţa penală a acestei constatări, recurentul inculpat a apreciat că ea nu este suficientă pentru realizarea conţinutului tipic al infracţiunii, de vreme ce examenul clinic realizat la data de 16 martie 2019, cu ocazia prelevării probelor biologice, atestă că funcţiile sale cognitive erau neafectate de prezenţa drogului, iar capacitatea sa de a conduce vehicule nu era diminuată.

Distinct de aspectele factuale pe care aceste susţineri le aduc în discuţie (şi anume, efectele concrete produse în cazul recurentului de consumul de droguri), ce nu pot fi cenzurate în actualul cadru procesual, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că poziţia apărării reflectă o interpretare esenţial restrictivă a normei care incriminează fapta de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe, interpretare care nesocoteşte atât forma, cât şi raţiunea incriminării. Susţinerile recurentului se grefează, practic, pe ipoteza că o persoană care a consumat substanţe psihoactive, prezente în organismul său, nu s-ar afla sub influenţa acestora dacă respectiva persoană nu ar manifesta şi tulburări psihice sau comportamentale.

Or, aşa cum s-a argumentat în precedent, consumul substanţelor stupefiante este susceptibil, prin el însuşi, a avea asupra persoanei consumatoare urmări de tipul efectelor psihoactive la care se referă art. 2 lit. e) din Legea nr. 194/2011, rezultând, pe cale de consecinţă, că simpla introducere în organism a unor droguri de mare risc generează modificări ale sistemului nervos central şi are înrâurire asupra funcţiilor cognitive, legitimând considerarea respectivului consumator ca aflându-se sub influenţa substanţelor psihoactive.

Conducerea unui vehicul de către persoana care a consumat un drog de mare risc generează în mod direct o stare de pericol pentru relaţiile sociale ocrotite de lege, stare a cărei existenţă nu este influenţată nici de intervalul de timp scurs între momentul consumului şi cel al acţiunii specifice verbum regens şi nici de rezultatul examenului clinic efectuat în condiţiile prevăzute de Ordinul nr. 1.512/2013. Aceste ultime elemente probatorii invocate de inculpatul A. sunt irelevante sub aspectul realizării cerinţelor de tipicitate ale infracţiunii analizate, de vreme ce simpla prezenţă a drogului în organismul unui conducător auto este susceptibilă a afecta funcţiile sale cognitive şi îl plasează sub influenţa substanţei respective, imprimând, astfel, caracter penal conducerii unui vehicul pe drumurile publice în această stare.

– Decizia nr. 73/RC din 22 februarie 2019 a Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care prezintă relevanţă din perspectiva sintagmei „substanţe psihoactive” utilizate în dispoziţiile art. 336 alin. (2) din Codul penal

VI. Jurisprudenţa şi punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele de judecată arondate

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor judecătoreşti asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.

Cu excepţia Curţii de Apel Braşov, Curţii de Apel Constanţa, Curţii de Apel Craiova, Curţii de Apel Cluj, Judecătoriei Bistriţa, Curţii de Apel Timişoara şi a Judecătoriei Timişoara, celelalte curţi de apel şi instanţele arondate nu au înaintat hotărâri judecătoreşti referitoare la problema de drept ce face obiectul sesizării, iar majoritatea instanţelor care şi-au exprimat punctul de vedere cu privire la problema de drept analizată au comunicat că nu deţin practică judiciară cu privire la problema de drept în dezbatere.

Ca observaţie generală trebuie menţionat că şi în cadrul instanţelor care au identificat hotărâri judecătoreşti pe problema de drept analizată nu există o jurisprudenţă bogată (în medie 2 hotărâri), astfel încât să fie relevantă în rezolvarea chestiunii de drept.

Într-o primă opinie, majoritară (Secţia I penală a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori din cadrul Curţii de Apel Iaşi, instanţele judecătoreşti din circumscripţia teritorială a Curţii de Apel Piteşti, Curtea de Apel Timişoara – Secţia penală, Secţia I penală a Tribunalului Bucureşti şi judecătoriile din circumscripţia acestuia, Secţia penală a Tribunalului Ialomiţa şi instanţele arondate, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Brăila – Secţia penală, Tribunalul Teleorman, Tribunalul Vaslui, Tribunalul Timiş, Tribunalul Caraş-Severin, Tribunalul Arad, Judecătoria Timişoara, Judecătoria Lugoj, Judecătoria Zimnicea, Judecătoria Roşiori de Vede, Judecătoria Lehliu-Gară, Judecătoria Iaşi, Judecătoria Constanţa şi Judecătoria Bistriţa), s-a constatat că există o practică unanimă, în sensul că folosirea sintagmei „substanţe psihoactive” în conţinutul normei de incriminare nu presupune o restrângere a sferei de aplicare a normei de incriminare prevăzute de art. 336 alin. (2) din Codul penal la categoria de substanţe la care face referire Legea nr. 194/2011 privind combaterea operaţiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, iar sfera noţiunii de substanţe psihoactive se impune a fi interpretată în mod extensiv, fiind incluse şi substanţele prevăzute în conţinutul legilor speciale nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanţelor şi preparatelor stupefiante şi psihotrope.

Într-o variantă la această opinie, Tribunalul Cluj şi Judecătoria Reşiţa au opinat că „substanţele psihoactive” la care face referire art. 336 alin. (2) din Codul penal sunt atât drogurile de risc şi mare risc menţionate de Legea nr. 143/2000, cât şi substanţele susceptibile de a avea efecte psihoactive la care face referire Legea nr. 194/2011, în timp ce magistraţii din cadrul Judecătoriei Caracal au apreciat că noţiunea de „substanţe psihoactive” se impune a fi interpretată în mod extensiv, fiind incluse şi substanţele prevăzute în conţinutul legilor speciale nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanţelor şi preparatelor stupefiante şi psihotrope.

Într-o a doua opinie, exprimată la nivelul Curţii de Apel Craiova, Tribunalului Bistriţa-Năsăud, Judecătoriei Turnu Măgurele şi Judecătoriei Lieşti, s-a concluzionat în sensul că sfera noţiunii de „substanţe psihoactive” din conţinutul art. 336 alin. (2) din Codul penal se impune a fi interpretată în mod extensiv, cuprinzând inclusiv substanţe prevăzute în conţinutul Legii nr. 143/2000.

O a treia opinie, contrară, exprimată majoritar la nivelul Secţiei penale şi pentru cauze penale cu minori şi de familie din cadrul Curţii de Apel Constanţa, este în sensul de restrângere a sferei de aplicare a normei de incriminare la categoria de substanţe la care face referire Legea nr. 194/2011, opinie ce reiese din jurisprudenţa anexată.

Într-o opinie minoritară, exprimată la nivelul Judecătoriei Alexandria, s-a apreciat că folosirea sintagmei „substanţe psihoactive” în conţinutul normei de incriminare nu trebuie interpretată, deoarece legea nu face nicio distincţie, situaţie în care nici cel care interpretează nu trebuie să o facă.

Opinia exprimată la nivelul Judecătoriei Caransebeş, fără a fi identificată practică judiciară, este în sensul că art. 336 alin. (2) din Codul penal nu este clar şi previzibil în ceea ce priveşte sintagma „substanţe psihoactive”. În lipsa unei dezlegări, textul propune o restrângere a sferei de aplicare a normei de incriminare.

În acelaşi sens, judecătorii din cadrul Secţiei penale a Tribunalului Arad apreciază că, din punct de vedere legislativ, nu s-ar putea pune semnul egalităţii între noţiunea de drog (în speţă, canabis-drog de risc) şi aceea de substanţe psihoactive.

Într-o altă opinie izolată, Judecătoria Dej apreciază că punctul de plecare pentru dezlegare îl constituie dispoziţiile art. 241 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, text care stipulează că prin „substanţe psihoactive” se înţelege substanţele stabilite prin lege, la propunerea Ministerului Sănătăţii. Aşadar, în lipsa unei trimiteri exprese, cu titlu exclusiv, la un anumit act normativ care să îndeplinească rolul de normă completatoare, se apreciază că orice normă din legislaţia specială care califică o anumită substanţă drept „substanţă psihoactivă” trebuie avută în vedere pentru a completa norma-cadru reprezentată de art. 336 alin. (2) din Codul penal, fără ca un astfel de mod de abordare să echivaleze cu o „interpretare în mod extensiv” a noţiunilor în discuţie.

VII. Opinia specialiştilor consultaţi

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării.

La această solicitare au răspuns Departamentul de drept public al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara, Departamentul de drept public al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii „Titu Maiorescu” din Bucureşti şi Departamentul de drept penal al Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti.

Cu privire la admisibilitatea sesizării s-a apreciat în sensul inadmisibilităţii acesteia, întrucât nu constituie o chestiune de competenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, urmând ca problema de extindere a aplicabilităţii textului art. 336 alin. (2) din Codul penal şi la alte situaţii (droguri sau alte substanţe stupefiante ori psihotrope) sub influenţa cărora se găseşte persoana în cauză să fie rezolvată de către legiuitor printr-o amendare a textului ori de către Curtea Constituţională pe calea admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate, aşa cum s-a întâmplat, spre exemplu, în cazul textului art. 335 alin. (1) din Codul penal.

Pe fondul sesizării s-a concluzionat că din actele normative indicate rezultă faptul că cele trei categorii de substanţe, respectiv cele psihoactive, stupefiante şi psihotrope, sunt diferite din punctul de vedere al reglementării legale, legiuitorul stabilind prin dispoziţiile art. 241 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal faptul că dispoziţiile art. 336 alin. (2) din Codul penal se aplică doar substanţelor psihoactive stabilite ca atare prin lege. În consecinţă, în cazul substanţelor stupefiante sau psihotrope nu este îndeplinit tiparul normei de incriminare.

Departamentul de drept public al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii „Titu Maiorescu” din Bucureşti a apreciat că soluţia justă este respingerea ca inadmisibilă a sesizării formulate de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în contextul în care chestiunea de drept ridicată este clară, neconstituind o reală problemă de drept.

Departamentul de drept penal al Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti a opinat că ne aflăm din nou în faţa unei false chestiuni de drept, existând suficiente temeiuri pentru ca sesizarea să fie respinsă ca inadmisibilă. Totuşi, pentru a fi lămurită problema de drept, a concluzionat în sensul că noţiunea de substanţe psihoactive, definită clar şi previzibil prin art. 241 din Legea nr. 187/2012, nu presupune o restrângere a sferei de aplicare a normei de incriminare la categoria de substanţe la care face referire Legea nr. 194/2011, ci sfera noţiunii de substanţe psihoactive include şi substanţele prevăzute în conţinutul legilor speciale nr. 143/2000 şi nr. 339/2005.

VIII. Opinia Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Cu privire la chestiunea de drept analizată, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a solicitat pronunţarea unei decizii prin care chestiunea de drept supusă dezlegării să primească următoarea rezolvare:

„Folosirea sintagmei «substanţe psihoactive» în cuprinsul art. 336 alin. (2) din Codul penal nu presupune o restrângere a sferei de aplicare a normei de incriminare la categoria de substanţe la care face referire Legea nr. 194/2011 privind combaterea operaţiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, în această sintagmă fiind incluse şi substanţele prevăzute în conţinutul legilor speciale nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, cu modificările şi completările ulterioare, şi nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanţelor şi preparatelor stupefiante şi psihotrope.”

S-a reţinut că noţiunea de „substanţe susceptibile de a avea efecte psihoactive” este stabilită în cuprinsul Legii nr. 194/2011, cea de „substanţe stupefiante şi psihotrope” se regăseşte în cuprinsul art. 2 lit. c) şi d) din Legea nr. 339/2005, iar noţiunea de „substanţe psihoactive” în cuprinsul art. 2 lit. d

1

) din Legea nr. 339/2005 raportat la art. 8 alin. (3) din aceeaşi lege. Totodată, aceasta din urmă defineşte, la art. 2 lit. c), d) şi d

1

), „substanţele psihotrope” ca fiind substanţele înscrise în anexele la Convenţia asupra substanţelor psihotrope din 1971, „substanţele stupefiante” ca desemnând substanţele înscrise în anexele la Convenţia unică din 1961 a Naţiunilor Unite asupra substanţelor stupefiante, modificată prin Protocolul din 1972, respectiv „plantele şi substanţele aflate sub control naţional” ca fiind plantele şi substanţele cu proprietăţi psihoactive.

Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri lămureşte noţiunea de „drog” şi incriminează orice operaţiune executată fără drept în legătură cu substanţele psihotrope şi stupefiante.

Se observă că legiuitorul, în raport cu terminologia folosită în cuprinsul celor trei legi speciale, delimitează noţiunea de substanţe stupefiante şi psihotrope de cea de substanţe psihoactive şi, respectiv, de substanţe susceptibile de a avea efecte psihoactive.

Astfel, substanţele stupefiante şi psihotrope sunt definite ca fiind acele substanţe care se află sub control internaţional, în temeiul convenţiilor internaţionale la care România a aderat prin Legea nr. 118/1992 (Legea nr. 118/1992 pentru aderarea României la Convenţia asupra substanţelor psihotrope din anul 1971 şi la Convenţia contra traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope din anul 1988, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 341 din 30 decembrie 1992).

Substanţele cu proprietăţi psihoactive sunt definite ca fiind plantele şi substanţele nesupuse controlului internaţional, dar care, datorită efectelor pe care le produc, sunt supuse controlului naţional.

Din examinarea tabelelor din anexa la Legea nr. 339/2005 se constată faptul că substanţele psihoactive sunt prevăzute separat, sub titulatura „plante aflate sub control naţional”, în timp ce drogurile de risc şi mare risc sunt prevăzute sub titulatura „stupefiante” şi, respectiv, „psihotrope”.

Inexistenţa unei similitudini terminologice între substanţele stupefiante/psihotrope şi substanţele psihoactive este dovedită şi de procedurile diferite ce se impun a fi urmate pentru introducerea acestora în cuprinsul tabelelor Legii nr. 339/2005.

Astfel, în timp ce drogurile de mare risc şi risc sunt supuse unor norme juridice de incriminare la nivel internaţional, aspect ce dovedeşte că efectele pe care acestea le produc sunt unanim recunoscute, substanţele psihoactive sunt supuse unor norme juridice de incriminare la nivel naţional, în măsura în care se constată că, în caz de consum, acestea prezintă un risc pentru sănătatea publică, decizia în acest sens aparţinând Ministerului Sănătăţii.

Substanţele susceptibile de a avea efecte psihoactive sunt definite ca fiind acele substanţe care pot genera efecte psihoactive în raport cu criteriile enumerate în cuprinsul art. 3 din Legea nr. 194/2011 şi care, potrivit dispoziţiilor art. 2 lit. a) din Legea nr. 194/2011, pot îndeplini atributul de substitut. Sintagma „substitut” a fost definită ca reprezentând orice substanţă sau asociere de substanţe de origine naturală ori sintetică, în orice stare fizică, sau orice produs, plantă, ciupercă ori părţi ale acestora, al căror regim juridic nu este reglementat prin alte dispoziţii legale, care are capacitatea de a produce efecte psihoactive şi care, indiferent de conţinut, denumire, mod de administrare, de prezentare sau de publicitate, este ori poate fi folosit în locul unei substanţe sau preparat stupefiant ori cu efecte psihotrope sau în locul unei plante ori substanţe aflate sub control naţional sau pentru aceleaşi scopuri.

Prin urmare, substanţele psihoactive sunt substanţele care reprezintă droguri sintetice noi, nesupuse controlului internaţional, care sunt folosite în locul unei substanţe sau preparat stupefiant ori psihotrop şi care, la propunerea Ministerului Sănătăţii, sunt supuse controlului naţional prin înscrierea, în cadrul unei proceduri la nivel naţional, în tabelele Legii nr. 339/2005 şi, respectiv, ale Legii nr. 143/2000, ca urmare a stabilirii atributului de substitut.

Substanţele susceptibile de a avea efecte psihoactive sunt alte substanţe decât cele prevăzute de actele normative în vigoare, nefiind