ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 145/2022

Ședința publică din data de 26 ianuarie 2022

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă la 30.09.2015, reclamantul A. le-a chemat în judecată pe pârâtele S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să stabilească suma de 725.000 euro, cu titlu de remunerație pentru îndeplinirea mandatului de administrator și reprezentant al pârâtei S.C. B. S.R.L. și să o oblige pe această pârâtă să-i plătească această sumă sau echivalentul ei în RON la data plății, majorată cu dobânda legală în materie comercială (între profesioniști), calculată începând cu 09.06.2015; să stabilească suma de 217.500 euro, cu titlu de remunerație pentru îndeplinirea mandatului de administrator și reprezentant al pârâtei S.C. C. S.R.L. și să o oblige pe această pârâtă la plata sumei sau a echivalentului în RON a acesteia la data plății, majorată cu dobânda legală în materie comercială (între profesioniști), calculată începând cu data de 09.06.2015; reclamantul a solicitat și plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 661/PI/28.03.2017, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a respins acțiunea.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul a declarat apel principal, iar pârâta S.C. D. S.R.L., în nume propriu și în calitate de succesor în drepturi a S.C. C. S.R.L., a declarat apel incident.

Prin încheierea din 07.12.2017, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a respins cererea de probațiune solicitată de reclamant, iar prin decizia civilă nr. 827/A/13.12.2017, a respins ambele apeluri.

Împotriva încheierii din 07.12.2017 și deciziei civile nr. 827/A/13.12.2017, reclamantul a declarat recurs principal, iar pârâta S.C. D. S.R.L., în nume propriu și în calitate de succesor în drepturi a S.C. C. S.R.L., a promovat recurs incident doar împotriva deciziei.

Prin decizia nr. 900/18.04.2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins ca nefondat recursul declarat de reclamant împotriva încheierii din 07.12.2017, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2015, a admis recursul principal și recursul incident, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin încheierea din 27.05.2020, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a Civila a respins cererea de probațiune formulată de reclamant, iar prin decizia nr. 229/A/10.06.2020, a respins apelul principal și apelul incident.

Împotriva încheierii din 27.05.2020 și deciziei indicate mai sus, reclamantul a declarat recurs, solicitând casarea lor și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, curții de apel.

În motivarea recursului, după prezentarea situației de fapt și a etapelor procesuale parcurse, recurentul a susținut că încheierea și hotărârea atacate sunt nelegale și că în privința acestora sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susținut că i-au fost încălcate dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil și că instanța nu a manifestat rol activ în aflarea adevărului, indicând, ca texte legale nesocotite, art. 5, 6, 13 și 22 C. proc. civ., art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 C. civ., art. 309, dar și art. 328 și 329 C. proc. civ. și toate normele care reglementează regimul probelor în procesul civil.

Sub acest aspect, a arătat că instanța de apel a reținut în mod greșit că ar fi aplicabile uzanțele celor două societăți intimate pentru înlăturarea prezumției legale a mandatului cu titlu oneros.

În continuare, recurentul a relevat faptul că i-a fost respinsă acțiunea în baza așa-ziselor uzanțe ale intimatelor, dar în realitate uzanțe, în sensul art. 1 C. civ., nu pot fi decât obiceiurile sau cutumele general acceptate și uzanțe profesionale dezvoltate în exercitarea unei profesii, nu doar practicile uneia dintre părți.

A mai arătat că nu există instituția juridică de uzanțe ale uneia din părți și nici un astfel de izvor de drept, astfel că sunt încălcate prevederile art. 5 și art. 6 C. proc. civ., art. 6 C.E.D.O., art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., coroborate cu art. 1 C. civ., în contextul în care hotărârea a fost pronunțată prin raportare la practici particulare ale pârâtelor față de câteva terțe persoane, care nu au valoare de izvor de drept și nici nu îi sunt opozabile.

Aceste aspecte reținute de instanța de apel, a susținut recurentul, fac dovada încălcării și aplicării greșite a art. 1 C. civ., critică subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul a mai afirmat că instanța de apel a reținut ca probe relevante pentru pârâtă, sub aspectul gratuității mandatelor, declarațiile de martori ale administratorului E. și directorului general F.. Or, niciunei părți nu-i este permis să își preconstituie probe, astfel încât aceste persoane nu au calitatea să stabilească și să susțină strategia de apărare a pârâtei, în condițiile în care sunt ascultate ca martori.

În plus, a arătat recurentul, este inadmisibilă proba cu martori cu privire la dovedirea gratuității mandatelor sale de administrator, în raport cu dispozițiile art. 309 alin. (5) C. proc. civ., deoarece la dosar există înscrisuri care fac dovada raporturilor juridice.

În continuare, recurentul a arătat că i-au fost respinse în mod nejustificat probele solicitate în fața instanței de apel, referindu-se în mod special la obligarea intimatei de a depune la dosar versiunea completă a contractelor de management și a celor de muncă încheiate cu F. și G. și la proba cu expertiză contabilă, pentru determinarea plăților efectuate în favoarea celor doi.

Sub acest aspect, prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susținut că dispoziția de respingere a cererii de probe nu a fost motivată legal și coerent și că s-a reținut validitatea declarațiilor fostului administrator, în contextul în care instanța ar fi trebuit să indice motivele pentru care nu a considerat relevant contractul de management pe care l-a invocat.

De asemenea, a mai susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile din decizia nr. 900/18.04.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în primul ciclu procesual, prin care s-a stabilit că în speță este aplicabilă prezumția legală a mandatului oneros și că în conținutul acestui mandat intră atât atribuția de gestiune internă a afacerilor societăților, cât și atribuția de reprezentare legală a societății.

Totodată, a arătat că instanța de apel a conferit declarațiilor scrise valoare probatorie testimonială, deși, conform art. 309-326 C. proc. civ., proba testimonială trebuie administrată nemijlocit în fața instanței, iar hotărârea judecătorească nu se poate întemeia pe declarații care au fost date de persoane care nu au avut calitatea de martori în cauză.

În aceeași ordine de idei, a afirmat recurentul, instanța de apel a înlăturat nelegal o prezumție legală, cea a mandatului comercial oneros, cu încălcarea art. 328 C. proc. civ., fără a exista dovada unei reglementări sau derogări exprese făcută de părți prin convenție, ci în baza unei prezumții judiciare sau simple inductive, dedusă din faptul că o anumită practică particulară anterioară ar conduce la concluzia că recurentul ar fi acceptat mandatul de administrator tot cu titlu gratuit.

S-a mai arătat că în speță prezumția judiciară sau simplă nu era admisibilă ca probă, raportat la condițiile art. 329 C. proc. civ., conform cărora prezumțiile simple pot fi primite numai în cazurile în care legea admite dovada cu martori.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de apel nu a motivat corespunzător dispoziția de respingere a probelor, dispusă prin încheierea din 27.05.2020, iar argumentele reținute, în sensul că "suntem în al doilea ciclu procesual și că s-au administrat o mulțime de probe", nu reprezintă motive temeinice.

Recurentul a mai susținut și că instanța de apel nu a analizat complet situația de fapt, iar motivarea reținută cu privire la uzanțele din cadrul celor două societăți se bazează strict pe relația dintre fiecare societate și fostul administrator F. și pe declarațiile acestuia, la care se adaugă și cea a lui H..

A mai apreciat recurentul că decizia recurată nu cuprinde motivele de fapt și de drept pentru care instanța a disociat artificial și pentru care a considerat că nu există nicio legătură între funcțiile de administrator, manager (cu contract de manager) și director general (cu contract de muncă), care au fost simultan deținute de fiecare dintre administratorii F. și G., aceștia fiind remunerați în baza contractului de management și a contractului de muncă, contracte care stabileau, în esență, aceleași atribuții cu cele care îi revin administratorului.

Practic, a arătat recurentul, instanța nu a analizat conținutul contractelor de muncă pentru funcția de director general și al contractelor de management indicate, după cum a refuzat să îi analizeze susținerile vizând identitatea de atribuții cu cele ale administratorului, iar procedând astfel, a înlăturat nemotivat aceste contracte din ansamblul actelor cu valoare probatorie utilă în cauză, hotărârile recurate fiind nelegale și în raport cu art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

De altfel, s-a mai arătat, instanța a reținut greșit și contradictoriu funcțiile deținute de recurent la societățile pârâte, în sensul că ar fi avut funcțiile de director operațional și director general, ceea ce nu este adevărat, după cum în mod greșit a reținut și faptul că recurentul a susținut că funcția de administrator era remunerată distinct de cea de director general.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a arătat că greșit a reținut instanța de apel că ar fi aplicabile "uzanțele celor două societăți în discuție" și că acestea înlătură prezumția legală a mandatului oneros, fiind interpretat și aplicat greșit art. 1 C. civ.

În continuare, a subliniat faptul că greșit a reținut instanța de control judiciar argumentul că ar fi fost firesc ca negocierea remunerației să fi avut loc anterior acceptării mandatului, căci este contrar temeiului juridic al acțiunii.

În acest sens, a afirmat că, potrivit art. 2.010 alin. (2) C. civ., uzanțele pot avea valoare probatorie numai cu privire la determinarea întinderii remunerației, nefiind prevăzut în lege că ar avea valoare probatorie și pentru înlăturarea dreptului la remunerație, în condițiile în care, conform art. 1 alin. (3) C. civ., în materiile reglementate prin lege uzanțele se aplică numai în măsura în care legea trimite în mod expres la acestea.

Sub acest aspect, a arătat că așa-zisele "uzanțe ale societăților pârâte", de neremunerare a administratorilor, au fost greșit reținute în decizia recurată, realitatea fiind că administratorii anteriori au fost plătiți prin remunerațiile încasate în baza contractelor de management și a contractelor de muncă.

La 29.10.2020, intimata S.C. D. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului și a inadmisibilității criticilor de netemeinicie; în subsidiar, a solicitat respingerea ca nefondată a căii de atac.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate că au dreptul să depună puncte de vedere la raport; numai intimata și-a prezentat punctul de vedere.

În ședința de la 10.11.2021, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a apreciat că, față de modul în care au fost argumentate excepția nulității și cea a inadmisibilității, în cauză există o singură excepție, aceea a nulității căii de atac, întemeiată pe o dublă argumentație, excepție pe care a respins-o, în considerarea argumentelor expuse în încheiere; la același termen, a admis în principiu recursul și a fixat un nou termen în ședință publică, dispunând ca părțile să fie citate pentru dezbateri.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Astfel cum a fost stabilită în etapele devolutive ale procesului, situația de fapt care a generat litigiul de față derivă din numirea recurentului, la 23.01.2013, ca administrator al S.C. B. S.R.L. și al S.C. C. S.R.L., împreună cu numitul E., fără ca prin hotărârile de numire ori prin vreun act ulterior să se stabilească vreo remunerație. S-a reținut și că recurentul a renunțat la mandatele de administrator, după aproximativ doi ani și jumătate de la numire.

Instanțele devolutive au notat că, anterior desemnării ca administrator la S.C. B. S.R.L., recurentul a fost angajat, în calitate de consilier juridic la S.C. I. S.R.L., calitate pe care și-a păstrat-o și ulterior achiziționării, de către S.C. B. S.R.L., a pachetului majoritar de părți sociale.

De asemenea, au constatat că, începând din anul 2013, recurentul a deținut, pe lângă calitatea de administrator, și funcții manageriale, cele din urmă fiind însă remunerate.

Apreciind că este îndreptățit la plata unei remunerații și pentru exercitarea calității de administrator, recurentul a inițiat demersul judiciar de față.

În primul ciclu procesual, tribunalul a respins acțiunea, reținând că, deși mandatele reclamantului erau prezumate legal a fi cu titlu oneros, probatoriul ce a fost administrat a avut aptitudinea de a răsturna această prezumție, demonstrându-se, astfel, că mandatele au fost gratuite. Menținând, în apel, dispozitivul sentinței tribunalului, instanța de prim control judiciar a eliminat considerentele potrivit cărora mandatele erau prezumate a fi oneroase, însă în recurs, casând decizia curții de apel, instanța supremă a stabilit că natura oneroasă a mandatelor recurentului este prezumată relativ.

În rejudecare, probatoriul administrat a condus curtea de apel către concluzia că prezumția în discuție a fost răsturnată, reținând că probatoriul a demonstrat că mandatele au fost gratuite.

Soluționarea recursului presupune, așadar, verificarea conformității cu legea a răsturnării prezumției, Înalta Curte subliniind, în acest context, că reevaluarea, în sine, a materialului probator administrat nu mai este posibilă în această etapă a procesului, în care căii extraordinare de atac nu i se acordă valențe devolutive, așa cum rezultă din art. 483 alin. (3) C. proc. civ., text potrivit căruia recursul urmărește să supună "examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Titularul căii de atac a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., texte de lege potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei sau când a fost dată cu încălcarea ori aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea incidenței motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susținut că i-au fost încălcate dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil, prin faptul că instanța de apel a reținut în mod greșit că uzanțele intimatelor ar putea înlătura prezumția legală a mandatului cu titlu oneros, deoarece, în sensul art. 1 C. civ., uzanțe nu pot fi decât obiceiurile sau cutumele general acceptate și uzanțe profesionale dezvoltate în exercitarea unei profesii, nu doar practicile uneia dintre părți. A mai arătat că nu există instituția juridică de uzanțe ale uneia din părți și nici un astfel de izvor de drept, astfel că sunt încălcate prevederile art. 5 și 6 C. proc. civ., art. 6 C.E.D.O., art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., coroborate cu art. 1 C. civ., în contextul în care hotărârea a fost pronunțată prin raportare la practici particulare ale societăților intimate față de terțe persoane, practici care nu au valoare de izvor de drept și nu îi sunt opozabile.

Aceste aspecte, a susținut recurentul, fac dovada încălcării și aplicării greșite a art. 1 C. civ., iar, din această perspectivă, și-a subsumat critica motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În urma stabilirii, cu efect obligatoriu, prin decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual, a incidenței prezumției caracterului oneros al mandatelor de administrator ale recurentului, în aplicarea prevederilor art. 2.010 alin. (1) C. civ., curtea de apel a verificat, în rejudecare, dacă prezumția în discuție, al cărei caracter relativ este necontestat, a fost răsturnată de către intimatele pârâte, în temeiul art. 328 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia "Prezumția legală poate fi înlăturată prin proba contrară, dacă legea nu dispune altfel".

În acest sens, unul dintre argumentele expuse, în urma evaluării materialului probator administrat, a dat relevanță uzanțelor societăților intimate, instanța de apel reținând că nu au fost remunerate nici mandatele persoanelor care au avut calitatea de administrator anterior, concomitent sau ulterior perioadei în care recurentul și-a exercitat atribuțiile de administrator la S.C. C. S.R.L. și S.C. B. S.R.L.

Acest aspect, coroborat cu faptul că, anterior desemnării lui ca administrator, recurentul avusese calitatea de angajat la una dintre societățile intimate, dar și cu natura studiilor universitare ale acestuia - în domeniul dreptului -, precum și cu împrejurarea că hotărârile A.G.A. de desemnare ca administrator nu au prevăzut nicio remunerație, deși aceasta se stabilește prin actul constitutiv sau prin hotărâre a A.G.A., potrivit art. 77, rap. la art. 197 din Legea nr. 31/1990, a determinat curtea de apel să consolideze aprecierea tribunalului, care a reținut că, în speță, prezumția caracterului oneros al mandatelor a fost răsturnată.

În opinia recurentului, o atare dezlegare încalcă prevederile art. 1 C. civ., însă această critică este lipsită de substanță și se cuvine a fi înlăturată, întrucât sensul termenului "uzanțe", utilizat în hotărârea atacată, nu corespunde celui la care se referă art. 1 C. civ., ci este acela al unor practici în cadrul societăților intimate, dezvoltate pe o perioadă relevantă de timp.

Din niciun considerent al deciziei, însă, nu se înțelege că instanțele anterioare ar fi avut în vedere uzanțele, ca izvor de drept, definite de art. 1 alin. (6) C. civ. ca "obiceiul (cutuma) și uzurile profesionale".

De aceea, Înalta Curte constată că recurentul nu a demonstrat că prin decizia atacată ar fi fost încălcat ori greșit aplicat art. 1 C. civ. și că acestuia nu i-au fost încălcate dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil, prin reținerea, de către instanțele anterioare, a faptului că practicile intimatelor ar putea înlătura prezumția legală a mandatului oneros.

Circumscris tot ipotezei reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de apel a reținut ca probe relevante declarațiile de martori ale domnilor E. și F., care, având calitatea de reprezentanți ai intimatei, nu se puteau afla în poziția de a stabili strategia de apărare a acesteia și, concomitent, de a depune depoziții care să reprezinte probe în sprijinul propriei lor apărări.

Totodată, a mai apreciat că proba a cărei administrare a fost încuviințată era și inadmisibilă, deoarece art. 309 alin. (5) C. proc. civ. nu permite proba cu martori împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris; astfel, a susținut că declarațiile martorilor audiați nu puteau fundamenta concluzia că mandatul său a fost gratuit.

Înalta Curte subliniază însă că, de vreme ce autorul căii de atac critică faptul că instanța de apel a reținut ca probe relevante declarațiile de matori ale domnilor E. și F., el își exprimă practic nemulțumirea față de aprecierile asupra pertinenței și concludenței unor probe; or, această chestiune nu are valențe de nelegalitate, ci de eventuală netemeinicie, care scapă cenzurii în etapa procesuală a recursului. De asemenea, măsura în care instanțele devolutive au ales să dea relevanță unor probe în detrimentul altora nu poate fi reevaluată în recurs.

Este util de notat și că recurentul nu s-a opus audierii martorilor în etapele de fond ale procedurii, iar audierea ca martor a domnului F. a fost propusă de el însuși.

În ceea ce privește caracterul inadmisibil al probei, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 309 alin. (5) C. proc. civ., "Proba cu martori nu se admite niciodată împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris (...)".

Or, de vreme ce prin actul de numire nu s-a prevăzut vreo remunerație, nu se poate afirma că proba testimonială ar fi fost admisă împotriva a ceea ce cuprinde înscrisul, căci o atare ipoteză a legii ar fi devenit incidentă doar în măsura în care în act s-ar fi consemnat caracterul oneros al mandatului, iar martorul ar fi declarat în sens opus. Iar interdicția de a depune mărturie peste ceea ce cuprinde un înscris dă expresie intenției legiuitorului de a apăra conținutul înscrisului probator, în care părțile și-au concretizat voința. Așadar, această componentă a interdicției legale se opune ca părțile să probeze cu martori că au adus modificări verbale unui act.

Or, în speță, instanțele devolutive au reținut că martorii audiați au precizat că mandatele lor de administrator (iar nu al recurentului) au fost gratuite. Prin urmare, încuviințarea administrării probei cu declarațiile martorilor nu s-a făcut împotriva ori peste ceea ce înscrisurile prin care recurentul a fost desemnat administrator au cuprins.

Așa fiind, nici această critică nu este fondată.

În cadrul aceluiași motiv de recurs, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a criticat respingerea, de către instanța de apel, a cererii sale de administrare a probelor, apreciind că o asemenea măsură a fost nejustificată, de vreme ce probele a căror încuviințare a pretins-o erau, în opinia sa, utile, necesare și pertinente în soluționarea cauzei. Susținând și că încheierea prin care cererea de administrare a probelor i-a fost respinsă nu este motivată, recurentul a invocat art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cererea de administrare a probelor a fost respinsă prin încheierea pronunțată la 27.05.2019, instanța de apel consemnând, în motivarea acestei dispoziții, stadiul dosarului (aflat în al doilea ciclu procesual) și faptul că deja fuseseră administrate în cauză probe și apreciind, în considerarea acestor argumente, că suplimentarea probatoriului nu este necesară.

Rezultă, așadar, că încheierea este motivată, aspect care infirmă incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Altminteri, împrejurarea că punctul de vedere al recurentului asupra utilității, necesității și pertinenței probelor propuse nu este convergent cu cel al instanței de prim control judiciar nu este suficient pentru a justifica reluarea judecății; de altfel, era atributul curții de apel, ca subiect al probei, să aprecieze dacă era lămurită de probatoriul deja administrat, iar această chestiune, ținând de oportunitatea măsurii de suplimentare a probelor, vizează temeinicia deciziei, care nu poate fi cenzurată în recurs.

Prin urmare, nici această critică nu este fondată.

Următorul aspect, subsumat de autorul căii de atac tot art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., aduce în dezbatere pretinsa încălcare, în rejudecare, a dispozițiilor date prin decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual, însă Înalta Curte ia act nu doar că partea propriu-zisă a considerentelor instanței de apel debutează cu referirea la prezumția caracterului oneros al mandatelor recurentului - chestiune dezlegată cu efect obligatoriu prin hotărârea din recurs -, ci și că ulterior, întregul raționament expus în decizie vine să demonstreze răsturnarea ei.

Așadar, pe premisa existenței prezumției, iar nu pe cea a nesocotirii ei, a fost construit silogismul curții de apel, motiv pentru care această critică este una doar formală, vădit nefondată.

Circumscris aceluiași motiv de recurs, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de apel a conferit valoare probatorie testimonială unor declarații scrise, cu încălcarea art. 309-326 C. proc. civ., texte care impun administrarea probei cu declarațiile de martori în fața instanței, nemijlocit, însă nici această critică nu este fondată, deoarece, chiar dacă în decizia atacată s-a făcut referire și la declarații date de către domnii E. și F. în fața unui notar public, aceștia au fost și audiați ca martori în proces. De altfel, în celelalte situații analiza hotărârii nu relevă că instanța de apel ar fi dat o valoare probatorie corespunzătoare celei testimoniale declarațiilor scrise.

Ultima critică subsumată ipotezei art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. aduce în dezbatere înlăturarea prezumției legale, cu încălcarea art. 328 C. proc. civ., fără să fi existat dovada unei derogări exprese a părților, ci în baza uneia judiciare simple, care nu era admisibilă ca probă, raportat la condițiile art. 329 C. proc. civ.. totodată, autorul căii de atac consideră că, de principiu, o prezumție legală nu poate să fie înlăturată de o prezumție judiciară, ci numai prin dovezi concrete.

Sub cel dintâi aspect invocat de recurent, cel al lipsei unei derogări exprese, critica se dovedește a fi lipsită de logică, deoarece, dacă părțile ar fi prevăzut că mandatul este oneros ori gratuit, nu s-ar mai fi pus problema aplicării prezumției legale instituite de art. 2.010 alin. (1) teza finală C. civ.

Sub cel de-al doilea aspect, Înalta Curte ia act că, potrivit art. 328 C. proc. civ., "(1) Prezumția legală scutește de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce privește faptele considerate de lege ca fiind dovedite. Cu toate acestea, partea căreia îi profită prezumția trebuie să dovedească faptul cunoscut, vecin și conex pe care se întemeiază aceasta. (2) Prezumția legală poate fi înlăturată prin proba contrară, dacă legea nu dispune altfel".

În cazul prezumției legale instituite de art. 2.010 alin. (1) teza finală C. civ., nu există o prevedere care să interzică proba contrară, prezumția în discuție fiind una relativă, iuris tantum.

Iar în contra unei prezumții legale este îngăduit a fi administrat orice mijloc de probă permis de lege.

În opinia recurentului, prezumția judiciară nu era admisibilă ca probă, căci se opuneau dispozițiile art. 329 C. proc. civ.

Purtând denumirea marginală "Prezumțiile judiciare", textul de lege evocat de către recurent are următorul conținut:

"În cazul prezumțiilor lăsate la luminile și înțelepciunea judecătorului, acesta se poate întemeia pe ele numai dacă au greutate și puterea de a naște probabilitatea faptului pretins; ele, însă, pot fi primite numai în cazurile în care legea admite dovada cu martori".

Or, considerentele expuse mai sus au demonstrat că proba testimonială era admisibilă, cerințele prevăzute de art. 309 alin. (5) C. proc. civ. fiind respectate, atât timp cât proba nu a fost admisă împotriva sau peste ceea ce cuprinde înscrisul.

Iar aprecierea recurentului, care consideră că, principial, prezumția legală nu poate fi înlăturată de o prezumție judiciară, se cuvine să fie înlăturată, deoarece ea contravine dezlegărilor obligatorii oferite prin decizia nr. 5/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în mecanismul unificator de jurisprudență al hotărârii prealabile. În considerentele acesteia, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a prezentat regimul juridic al prezumțiilor și a statuat, în paragraful 52, că în funcție de modalitatea în care, respectând exigențele și rațiunile edictării normei juridice, instanța rezolvă aplicabilitatea prezumției legale la datele concrete ale cauzei cu care este învestită, aceasta va da efecte textului de lege (cu puterea doveditoare stabilită de legiuitor) sau, dimpotrivă, va face aplicarea unei prezumții simple (judiciare), cu puterea doveditoare lăsată "la luminile și înțelepciunea judecătorului".

Așadar, nimic nu interzice răsturnarea unei prezumții legale relative printr-o prezumție judiciară.

Ambele tipuri de prezumții își trag puterea fie din raționamentul legiuitorului - în urma unor observații repetate asupra faptelor sociale, care au fost generalizate și sistematizate ulterior -, fie din cel al judecătorului, suveran în etapele devolutive ale procesului în a stabili, succesiv deplasării obiectului probei de la faptul de dovedit la fapte conexe cu acesta, puterea doveditoare a propriei concluzii la care ajunge.

Următorul motiv de recurs invocat - cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - aduce în dezbatere lipsa motivării încheierii din 27.05.2020, prin care a fost respinsă cererea de administrare a probelor, lipsa unei analize complete a situației de fapt, cu referire la uzanțele din cadrul celor două societăți, nemotivarea dispoziției pentru care instanța ar fi disociat artificial și pentru care a considerat că nu există nicio legătură între funcțiile de administrator și director general, simultan deținute de d-nii F. și G., remunerați în baza contractelor de management și de muncă, ce stabileau, în esență, aceleași atribuții cu cele care îi revin administratorului. De altfel, s-a mai arătat că instanța a reținut greșit și contradictoriu funcțiile deținute de recurent la societățile pârâte.

Și aceste critici se cuvin a fi înlăturate, Înalta Curte notând, cu prioritate, că asupra aspectelor vizând lipsa motivării încheierii din 27.05.2020, prin care a fost respinsă cererea de administrare a probelor și vizând uzanțele din cadrul celor două societăți s-a pronunțat, în analiza expusă în precedent; de aceea, reluarea acelorași argumente ar fi inutilă.

Pe de altă parte, recurentului trebuie să i se atragă atenția că nu orice pretinsă inadvertență pe care consideră că o identifică în cadrul considerentelor hotărârii are aptitudinea de a determina casarea ei; dimpotrivă, ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., când se referă la motive contradictorii, are în vedere o contradicție de o asemenea amploare, încât să conducă spre concluzia că hotărârea este, practic, nemotivată; este cazul, cu titlu de exemplu, al situației în care considerentele ar justifica adoptarea unei soluții care nu are corespondent în cea regăsită în dispozitiv ori al celei în care considerentele ar reflecta caracterul întemeiat a două cereri, deși ele s-ar exclude reciproc.

Așa fiind, pretinsa disociere artificială între funcțiile de administrator și de director general ori eventuala reținere greșită și contradictorie a funcțiilor deținute de recurent la societățile pârâte nu constituie argumente care să conducă, prin ele însele, la admiterea recursului.

Ultimul motiv de recurs, cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este cel în dezvoltarea căruia autorul căii de atac a arătat că instanța de apel a aplicat în mod eronat dispozițiile art. 1 C. civ., apreciind că uzanțele celor două societăți ar înlătura prezumția legală a mandatului oneros, însă aceste critici au fost deja examinate, în cele ce preced, așa încât Înalta Curte nu va relua, în această etapă a considerentelor, argumentele deja expuse.

În continuare, recurentul a invocat greșita aplicare a dispozițiilor art. 2.010 alin. (2) C. civ., apreciind că uzanțele pot avea valoare probatorie numai cu privire la determinarea întinderii remunerației.

Potrivit art. 2.010 alin. (2) C. civ., "Dacă mandatul este cu titlu oneros, iar remunerația mandatarului nu este determinată prin contract, aceasta se va stabili potrivit legii, uzanțelor ori, în lipsă, după valoarea serviciilor prestate".

Așadar, premisa aplicării acestui text de lege este cea a unui mandat cu titlu oneros.

În etapele devolutive ale procesului, însă, instanțele anterioare au apreciat, în urma evaluării materialului probator în mod suveran și, după cum s-a reținut deja, în conformitate cu legea, că mandatele recurentului au fost gratuite.

Prin urmare, premisa aplicării art. 2.010 alin. (2) C. civ. nefiind întrunită, nu este posibil ca motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. să fie fondat - căci, atât timp cât textul de lege evocat nici nu a fost aplicat, nu se mai poate pune problema încălcării ori aplicării lui eronate. Din nou, se cuvine reiterat că uzanțele invocate de recurent și indicate, sub această denumire, în decizia atacată, nu sunt cele al căror sens este prevăzut de art. 1 C. civ., ci practici în cadrul societăților intimate, iar ele nu în mod singular au constituit probele apreciate ca relevante în a demonstra înlăturarea dreptului la remunerație; pe de altă parte, sensul termenului de uzanțe, indicat în art. 2.010 alin. (2) C. civ. - dar inaplicabil, în considerarea celor prezentate mai sus -, ca având valoare probatorie în determinarea întinderii remunerației, este cel prescris de art. 1 alin. (6) C. civ.

Utilizarea confuză, în raționamentul propus de memoriul de recurs, a acestor termeni nu justifică însă că vreo critică invocată ar demonstra nelegalitatea deciziei atacate.

Se cuvine subliniat și că o parte extinsă din demersul judiciar al recurentului pare că este construit, într-o manieră altminteri inspirată, în încercarea de a proba necesitatea ca poziția sa de administrator să fi fost remunerată, însă instanțele de judecată nu au căderea de a interveni în raporturile de drept privat, în care părțile se bucură de libertatea de a contracta.

De aceea, considerentele expuse sunt suficiente pentru a invalida aspectele prezentate în mod repetitiv și nejustificat de recurent, așa încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva încheierii din 27.05.2020 și împotriva deciziei nr. 229/A/10.06.2020, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2015.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 ianuarie 2022.