ÎCCJ, decizie (scj.ro #114079)

Hotărâre a Curții europene a drepturilor omului. Îndeplinirea obligației principale stabilite în hotărâre ulterior punerii în executare a obligației alternative.  Consecințe

Cuprins pe materii: Drept comercial. Obligații

Index alfabetic: acțiune în restituire

-          obligație principală

-          obligație subsidiară

-          hotărâre C.E.D.O.

În cazul în care prin hotărârea pronunțată Curtea europeană a drepturilor omului a stabilit în sarcina Statului român o obligație principală, aceea de restituire efectivă a unor terenuri și eliberarea titlurilor de proprietate aferente, fixându-se și un termen în acest sens, precum și o obligație alternativă, aceea de plată a unei sume cu titlu de daune materiale, în cazul în care statul nu își îndeplinește obligația principală în termenul de 3 luni stabilit, îndeplinirea de către Statul român a obligației principale după împlinirea termenului stabilit nu îi îndreptățește pe reclamanții din hotărâre să păstreze suma ce le-a fost plătită de Statul român în executarea obligației alternative, întrucât astfel s-ar ajunge la o îmbogățire fără justă cauză, aceștia neputând beneficia, concomitent, atât de terenuri, cât și de contravaloarea acestora.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2783 din 30 septembrie 2014

Prin decizia nr. 13 din 24 aprilie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost admis apelul declarat de reclamantul Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice în contradictoriu cu intimatele-pârâte I.F., N.M., G.V. și G.A.E. împotriva sentinței civile nr. 1553 din 27 iunie 2012 pronunțată de Tribunalul Argeș pe care o schimbă în sensul că admite acțiunea în parte formulată de Statul român și obligă pe pârâte la restituirea contravalorii în lei a sumei de 18.750 euro de către G.V. și G.A.E. și a câte 18.750 euro de fiecare dintre pârâtele I.F. și N.M., precum și la plata dobânzii legale, la sumele în lei, începând cu 17 noiembrie 2011 și până la achitarea lor.

A fost menținută în rest sentința atacată.

Au fost admise cererile de intervenție accesorii formulate de Comisia Locală de Fond Funciar a Comunei Voinești, jud. Dâmbovița și de către G.D.

A respins apelul declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor Publice în nume propriu, împotriva aceleiași sentințe.

Curtea de Apel Pitești a reținut următoarele:

Reclamanții Ministerul Finanțelor Publice și Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice au chemat în judecată pe pârâtele I.F., N.M., G.V. și G.A.E. (în calitate de moștenitoare ale defunctului G.I.T.), solicitând obligarea primelor două pârâte la plata sumei de câte 18.750 euro, iar a celorlalte două pârâte la plata aceleiași sume, cu stabilirea în sarcina tuturor și a obligației la majorări de întârziere, calculate în condițiile art. 119 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, iar în subsidiar la actualizarea sumelor și plata dobânzilor legale.

Se arată că prin hotărârea C.E.D.O. în Cauza Giuglan și alții împotriva României, Statul Român a fost obligat să restituie pârâtelor terenurile indicate în sentința civilă nr. 10882/1992 pronunțată de Judecătoria Târgoviște și să elibereze titluri de proprietate pentru aceste suprafețe și pentru parcela de 11485 mp în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii.

În caz de neexecutare, Statul Român avea obligația de a achita reclamanților suma de 75.000 euro, cu titlu de daune materiale. Hotărârea C.E.D.O. a rămas definitivă la 2 martie 2009, așa încât termenul de executare era 2 iunie 2009 și, cum în ciuda demersurilor făcute pentru punerea efectivă în posesie, aceasta nu s-a putut realiza datorită existenței unor litigii, agentul guvernamental a considerat că este necesară demararea procedurii de efectuare a plății, ceea ce s-a realizat la data de 9 iunie 2009.

Ulterior, în urma finalizării litigiilor, Comisia Locală de Fond Funciar Voinești a procedat la punerea efectivă în posesie pentru suprafața de 2,2728 ha, emițând și titlul de proprietate și îndeplinind obligația stabilită pentru suprafața de 49183 mp, din totalul de 53.325 mp. În ceea ce privește diferența de 4142 mp pentru care s-a emis titlul de proprietate la data de 21 octombrie 2010, se reține că acesta face obiectul unor litigii (dosar nr. xx03/315/2009).

Reclamanta a solicitat în repetate rânduri pârâților să restituie sumele primite, solicitare la care a răspuns doar G.D.

Prin sentința civilă nr. 1553/2012, Tribunalul Argeș a respins acțiunea, reținând că la 1 iulie 2009 hotărârea C.E.D.O. nu fusese pusă în aplicare, astfel încât, în mod corect, pârâtele au fost despăgubite pecuniar.

Prin decizia nr. 13 din 24 aprilie 2013, instanța de apel a admis apelul declarat de reclamantul Statul român, prin M.F.P., a schimbat sentința instanței de fond în sensul că a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtele să restituie contravaloarea în lei a sumelor primite, precum și dobânda legală începând cu 17 noiembrie 2011 și până la achitarea lor. De asemenea, au fost admise cererile de intervenție accesorii formulate de Comisia Locală de Fond Funciar Voinești și G.D.; a fost respins apelul declarat de reclamantul M.F.P., în nume propriu.

Un prim aspect reținut de către instanța de apel este acela că nu doar din dispozitivul hotărârii C.E.D.O., dar și din considerentele acesteia rezultă că obligațiile de punere în posesie și/sau plata sumei de 75.000 euro nu sunt conjunctive, obligația urmând să se stingă prin executarea uneia dintre ele. Astfel, există o obligație principală și una subsidiară, caracterizare ce este proprie obligației facultative. Singurul contraargument pe care se întemeiază natura alternativă a obligației este trimiterea la același termen de 3 luni și pentru plata sumei de bani. Or, acesta nu este străin obligației facultative, unde debitorul este îndatorat la o obligație principală, dar poate determina stingerea raportului juridic prin executarea celei principale.

Trimiterea la același termen de executare nu este de natură să infirme considerentele hotărârii, astfel încât urmează a se reține, că în sarcina apelantului se stabilise o obligație principală și o alta subsidiară, însă creditorul nu poate beneficia de ambele. Reținând existența unei obligații principale pure și simple și a unei obligații subsidiare instanța de apel a apreciat că executarea celei dintâi nu poate avea ca efect decât lipsirea de fundament a celei din urmă.

Instanța de apel a verificat dacă obligația principală a fost executată, situație în care executarea și a obligației subsidiare s-ar constitui într-o îmbogățire fără just temei a beneficiarilor ei.

Astfel, în ceea ce privește obligația de plată  a sumei de 75.000 euro aceasta nu a fost contestată de către pârâte, rezultând din ordinele de plată emise la data de 9 iulie 2009.

Și cealaltă obligație a fost executată, astfel cum rezultă din înscrisurile de la doar, respectiv titluri de proprietate și procese - verbale de punere în posesie.

Nu se poate pretinde că debitorul a ales să stingă obligația uzând de facultatea de a plăti suma de bani, câtă vreme cea mai mare parte a terenurilor reconstituite în favoarea beneficiarilor sentinței nr. 10882/1992 fuseseră atribuite acestora, deci alegerea existase, în sensul executării în natură, astfel încât, în baza principiului îmbogățirii fără just temei pârâtele sunt îndatorate să restituie sumele de bani primite ca obligație subsidiară.

Instanța de apel a reținut faptul că aceste sume de bani nu au natura juridică a unor creanțe fiscale, nerezultând dintr-un raport de drept material fiscal, ci reprezintă o plată cu titlu de indemnizație a prejudiciului reținut de C.E.D.O. și constând în neexecutarea unei hotărâri judecătorești irevocabile pronunțată de instanțele române.

Se concluzionează că sumele a căror restituire se solicită au natură civilă pentru care se datorează dobândă legală în baza art. 1535 NCC și care va fi acordată în condițiile art. 3 din O.G. nr. 13/2011 începând cu data introducerii acțiunii (17 noiembrie 2011) în condițiile în care nu s-a făcut dovada punerii în întârziere a debitorilor. Referitor la cererea de actualizare a sumelor, se reține că cererea nu este justificată având în vedere că restituirea urmează a se face în echivalent lei, prin raportare la moneda europeană, ceea ce asigură conservarea valorii sumei ce urmează a fi restituită.

Referitor la apelul declarat de Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu, s-a reținut că obligația de executat revenea numai Statului român, acesta fiind titularul dreptului de a cere restituirea sumelor de bani, Ministerul Finanțelor Publice neavând legitimare procesuală în nume propriu, având doar calitatea de reprezentant legal al Statului român potrivit art. 223 alin. (1) C. civ.

Prin încheierea din 21 martie 2014, urmare a formulării unei cereri de către intervenienți, s-a dispus îndreptarea unor erori materiale strecurate în practicaua deciziei, a încheierii de amânare a pronunțării, precum și în dispozitiv.

Împotriva deciziei din apel au formulat recurs pârâții, precum și Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu cât și în calitate de reprezentant al Statului român.

Recurenții-pârâți și-au întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În susținerea primului motiv de recurs s-a arătat că instanța, citând din hotărârea C.E.D.O., stabilește data limită la 2 iunie 2009 și constată totuși că în acest termen, datorită multitudinii de litigii, nu s-a putut face o punere efectivă în posesie și tot ea constată că plata către pârâți s-a făcut după expirarea termenului.

Contradictorie este și reținerea unei obligații principale pure și simple, câtă vreme aceeași instanță este de acord că obligația, pe care o cataloghează ca fiind principală, trebuia executată până la 2 iunie 2009, rezultând că ar fi obligație cu termen.

Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, recurenții au arătat că instanța greșește fundamental atunci când analizează obligația principală, în opinia acestora hotărârea C.E.D.O. cuprindea într-adevăr o obligație principală, însă afectată de termen care expira la 2 iunie 2009, obligație care nu a fost analizată.

În esență, recurenții-pârâți susțin că nu putea fi vorba despre o punere efectivă în posesie și despre îndeplinirea obligației principale.

Recursul Ministerului Finanțelor Publice este întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Un prim aspect al recursului vizează greșita admitere a excepției lipsei calității procesuale active a Ministerului Finanțelor Publice în nume propriu.

Astfel, implicarea Ministerului Finanțelor Publice în procedura de executare a hotărârilor judecătorești pronunțate de instanța europeană constă în efectuarea plății pe baza dispoziției scrise a Ministerului Afacerilor Externe  în temeiul dispozițiilor O.G. nr. 94/1999 privind participarea României la procedurile în fața Curții Europene a Drepturilor Omului și a Comitetului Miniștrilor ale Consiliului Europei și regresului statului în urma hotărârilor și Convențiilor de rezolvare pe cale amiabilă, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 48/2008.

Recurenta consideră că, atâta vreme cât M.F.P. a efectuat plata sumelor prevăzute în hotărârea C.E.D.O., nu se poate afirma că într-o acțiune întemeiată pe principiul îmbogățirii fără justă cauză, prin care se solicită restituirea acestor sume, această entitate nu este titularul dreptului aferent.

Cel de-al doilea aspect al recursului vizează neacordarea majorărilor de întârziere în conformitate cu O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală având în vedere că, potrivit art. 119 alin. (1), pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată se datorează după acest termen majorări de întârziere calculate pentru fiecare zi de întârziere.

Ambele recursuri sunt nefondate.

În ceea ce privește recursul declarat de către reclamanți ambele motive de recurs vizează natura juridică a obligațiilor stabilite în sarcina statului român prin hotărârea C.E.D.O., calificarea acestor obligații și efectele juridice ale acestora.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 2 decembrie 2008 pronunțată în Cauza Giuglan și alții împotriva României a hotărât, urmare a încălcării art. 6 alin. 1 din Convenție și a art. 1 din Protocolul nr. 1:

a) ca statul român să restituie în mod efectiv reclamanților terenurile precizate în sentința definitivă din 23 noiembrie 1992 și care nu le-au fost încă restituite părților interesate și să le elibereze titlurile de proprietate aferente, precum și titlul pentru parcela în suprafață de 11.485 mp, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri conform art. 44 alin. (2) din Convenție;

b)  ca, dacă nu efectuează aceste operațiuni, statul pârât să le plătească împreună reclamanților, în același termen de 3 luni, suma de 75.000 euro, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit, ca daune materiale;

c) ca, în orice caz, statul pârât să îi plătească fiecăruia dintre reclamanți suma de 5.500 euro cu titlu de daune morale și să le plătească împreună reclamanților suma de 200 euro cu titlu de cheltuieli de judecată, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit de către reclamanți;

d) ca sumele respective să fie convertite în moneda statului pârât, la cursul de schimb valabil la data plății;

e) ca, începând de la expirarea termenului menționat mai sus și până la efectuarea plății, aceste sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Central Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale.

Astfel, Curtea Europeană a hotărât, în principal, obligarea statului român la restituirea terenurilor precizate în hotărârea judecătorească din 23 noiembrie 1992, terenuri care nu au fost restituite până la acel moment, obligarea la eliberarea titlurilor de proprietate aferente, stabilind și un termen până la care această obligație trebuia executată, respectiv cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii Curții.

În cazul în care statul nu efectuează aceste operațiuni acesta era obligat, în același termen de 3 luni stabilit pentru executarea obligației principale, să plătească reclamanților suma de 75.000 euro cu titlu de daune materiale.

Dispozitivul hotărârii nu lasă loc vreunei interpretări, fiind neechivoc în sensul că în sarcina Statului român a fost stabilită o obligație principală, aceea de restituire efectivă a terenurilor și eliberarea titlurilor de proprietate aferente (de altfel acesta fiind și motivul pentru care reclamanții s-au adresat instanței europene), fixându-se și un termen în acest sens, precum și o obligație alternativă, aceea de plată a unei sume cu titlu de daune materiale, în cazul în care statul nu își  îndeplinește obligația principală în termenul de 3 luni stabilit.

În considerentele hotărârii C.E.D.O., la paragraful 30, se arată că suma de 75.000 euro este acordată cu titlu de daune materiale reprezentând o sumă care să corespundă valorii terenurilor nerestituite, la stabilirea căreia au fost avute în vedere prețurile de pe piața imobiliară locală.

Faptul că statul român nu a reușit să-și respecte principala obligație, aceea de restituire efectivă a terenurilor și de eliberare a titlurilor de proprietate reclamanților în termenul de cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii C.E.D.O. (2 martie 2009), adică data de 2 iunie 2009 l-a determinat pe acesta să își execute obligația subsidiară stabilită în  sarcina sa, aceea de plată a sumei de 75.000 euro, în cote egale către cei trei reclamanți, în echivalent lei.

Ulterior executării obligației subsidiare de natură pecuniară, statul român, prin autoritățile locale competente, a reușit să își îndeplinească și obligația principală la care fusese obligată de către instanța europeană, punându-i în posesie și eliberând titlurile de proprietate pe numele reclamanților (mai puțin pentru suprafața de 4.142 mp pentru care exista un litigiu înregistrat pe rolul instanțelor judecătorești, litigiu purtat între persoane fizice).

Ca atare, în prezent, recurenții sunt beneficiarii atât ai terenurilor, cât și a contravalorii acestora, primind astfel o dublă compensație.

Înalta Curte apreciază că nu poate fi sancționat demersul statului român, prin Comisia Locală de Fond Funciar, care, deși își executase obligația de despăgubire materială, a reușit să execute și obligația sa principală finală referitoare la punerea efectivă în posesie a recurenților.

Suma de 75.000 euro la care a fost obligat statul român nu are valoarea unei sancțiuni astfel încât să îndreptățească recurenții să beneficieze de ea și să refuze restituirea atâta vreme cât debitorul nu și-a îndeplinit obligația stabilită în sarcina sa la termenul prevăzut, ci reprezintă contravaloarea terenurilor nerestituite.

Este evident că există o îmbogățire fără justă cauză a recurenților care nu pot dispune, concomitent, atât de terenuri, cât și de contravaloarea acestora.

Singurele sume de care pot beneficia recurenții și care pot fi cumulate sunt daunele morale în sumă de 5.500 euro și orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit de către aceștia, sintagma folosită de Curtea europeană la pct. 3 lit. c din dispozitiv fiind clară: „în orice caz”, statul să plătească daune morale, sintagmă care nu se regăsește în alineatele anterioare atunci când se vorbește de obligația de executare în natură ori de cea în echivalent bănesc.

Referitor la recursul Ministerului Finanțelor Publice, susținerile acestuia nu pot fi reținute, Curtea de apel constatând în mod corect faptul că acesta nu poate sta, în prezenta cauză, în nume propriu, neavând calitate procesuală activă, atâta vreme cât obligația de plată stabilită de către C.E.D.O. a fost în sarcina statului român, doar acesta putând fi titularul unei acțiuni în restituire, implicarea Ministerului Finanțelor Publice în procedura de executare a hotărârilor judecătorești pronunțate de instanța europeană constând doar în efectuarea plății, în contul și pe socoteala statului român, dar nu în nume propriu.

Dispozițiile O.G. nr. 94/1999 invocate de către recurent în motivele de recurs nu cuprind nicio  prevedere care să susțină demersul acestuia.

În prezenta cauză Ministerul Finanțelor Publice are legitimare procesuală doar în calitate de reprezentant legal al statului român, în această calitate acționând și atunci când a efectuat plățile către recurenții-reclamanți.

Nu pot fi reținute nici susținerile referitoare la faptul că recurenții-reclamanți trebuie să restituie și majorări de întârziere în temeiul Codului de procedură fiscală, interpretarea instanței de apel fiind legală în sensul că suma ce trebuie restituită nu este o creanță fiscală neintrând în sfera de reglementare a O.G. nr. 92/2003. Astfel, art. 21 definește creanța fiscală ca fiind drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal, ori, suma acordată cu titlu de despăgubiri nu poate fi identificată ca având natura unei creanțe fiscale, neputând fi încadrată nici în enumerarea prevăzută de art. 22 din același act normativ.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte apreciază că hotărârea instanței de apel nu este contradictorie și nu cuprinde elemente străine de natura pricinii, aceasta făcând o corectă aplicare a legii în acord cu cele reținute mai sus, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins ambele recursuri ca nefondate.