Decizia nr. 664/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 06.10.2015, Direcția de Sănătate Publică a municipiului București a solicitat, în contradictoriu cu A. și B., obligarea, în solidar, a pârâților la plata sumei totale de 443.764,40 RON reprezentând prejudiciul cauzat reclamantei prin faptele săvârșite, cu cheltuieli de judecată. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1349, art. 1350, art. 1357 C. civ. Prin încheierea din 01.02.2016, Tribunalul București, secția a IV a civilă, în baza Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești, a dispus înaintarea dosarului către completul F 13 din cadrul secției a V a civile a aceluiași tribunal spre soluționare, constatând că pe rolul respectivei secții se află dosarul nr. x/2015 având ca obiect acțiunea în răspundere civilă delictuală între aceleași părți și având același obiect.

Primul ciclu procesual Prin sentința nr. 600/18.05.2016, Tribunalul București, secția a V a civilă a admis excepția de inadmisibilitate invocată de pârâți. A respins acțiunea civilă, ca inadmisibilă. Prin decizia nr. 181/A/27.02.2017, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței tribunalului, pe care a anulat-o și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.

Al doilea ciclu procesual Sentința Tribunalului București Prin sentința nr. 1902/17.10.2018, Tribunalul București, secția a V a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția autorității de lucru judecat, invocată prin întâmpinare. A respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de Direcția de Sănătate a municipiului București și a obligat-o pe reclamantă la plata către pârâtul A. a sumei de 3.347,50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Decizia Curții de Apel București Prin decizia nr. 1810/A/21.12.2020, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței tribunalului, ca nefondat. A admis apelul incident declarat de pârâta B. împotriva sentinței tribunalului, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a admis excepția prescripției și, pe cale de consecință, a respins acțiunea ca fiind prescrisă. A menținut dispozițiile privitoare la excepția autorității de lucru judecat și a cheltuielilor de judecată și a obligat-o pe apelantă la plata către intimatul A. a sumei de 1875 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat apel.

Calea de atac a recursului exercitată Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. reclamanta Direcția de Sănătate Publică a municipiului București, solicitând admiterea acestuia, casarea în parte a deciziei curții de apel, cu menținerea dispozițiilor privitoare la excepția autorității de lucru judecat și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, iar pe fond, a solicitat admiterea acțiunii. În motivarea recusului, reclamanta arătat că pentru a pronunța hotărârea recurată, instanța de apel a reținut că acțiunea dedusă judecății este o acțiune în răspundere patrimonială, formulată împotriva fostului funcționar public, pentru recuperarea prejudiciului în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, temeiul de drept fiind reprezentat de prevederile art. 84 lit. a) din Legea nr. 188/1999, dar și de art. 1349 C. civ.. Astfel, a apreciat că "fiind o răspundere civilă guvernată de norme speciale, respectiv art. 84 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 188/1999, excepția prescripției dreptului material la acțiune trebuie analizată prin raportare la acest cadru legal care reglementează răspunderea patrimonială a funcționarului public și nu la dispozițiile de drept comun reprezentate de prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, cum eronat a procedat instanța de fond". Tot în considerente, instanța de apel a precizat "actul normativ reținut a fi aplicabil de către instanța de control judiciar stabilește că răspunderea civilă se prescrie in termen de 3 ani de la data producerii pagubei (art. 85 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 în vigoare la data faptei) fără a face distincție dacă prejudiciul cuprinde o creanță bugetară sau de drept comun". - În primul rând, hotărârea dată în apel a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, fiind incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Prin prisma art. 14 alin. (5) C. proc. civ. și evocând principiul contradictorialității, recurenta a susținut că instanța de apel a stabilit, fără a pune în discuția părților, că excepția prescripției dreptului material la acțiune trebuie analizată prin raportare la Legea nr. 188/1999, făcând, tot fără a asculta poziția părților din proces, și o reevaluare a situației de fapt. Or, prin cererea de chemare în judecată și precizările făcute a indicat ca temei de drept răspunderea civilă contractuală, respectiv dispozițiile art. 1349 C. civ., iar instanța de fond a analizat excepția prescripției dreptului material la acțiune din perspectiva acestui temei de drept, respingând-o. Întrucât instanța de apel nu a pus în discuția părților nici temeiul de drept, respectiv dispozițiile art. 85 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 și nici acea "reevaluare a situației de fapt", aceasta a încălcat principiul contradictorialității fiind încălcat și dreptul la apărare și la un proces echitabil consacrat la art. 6 din Convenție și prevăzut în art. 6 C. proc. civ. Trimiterile făcute de instanță fără o dezbatere orală, contradictorie, precum și soluționarea excepției într-o altă perspectivă, prin prisma altui temei decât cel pus în discuție încalcă, în opinia recurentei, principiul contradictorialității. - Tot circumscris motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., dar și pct. 6 al aceluiași articol, recurenta a învederat și faptul că prin hotărârea criticată instanța de apel a respins apelul principal declarat de reclamantă, ca nefondat și a admis apelul incident declarat de B., schimbând, în parte, sentința, în sensul că a admis excepția prescripției și, pe cale de consecință, a respins acțiunea ca fiind prescrisă. Prin neefectuarea de către instanța de apel a unui control de legalitate și temeinicie a hotărârii instanței de fond pe motiv că sancțiunea prescripției o împiedică și respingerea apelului principal ce privea o devoluțiune a fondului cauzei, considerând că nu se mai impune, apelul principal nu a fost soluționat pe fond. Prevalându-se de dispozițiile art. 472 C. proc. civ., recurenta a evocat accesorialitatea apelului incident, concluzionând că în cazul în care apelul principal nu este soluționat pe fond, cel incident rămâne iară efect. Rațiunea acestei reglementări rezidă în faptul că prin retragerea apelului principal sau respingerea acestuia pe motive care nu implică cercetarea fondului, soluția primei instanțe, de care cel care a exercitat apel incident era mulțumit de fapt, este menținută, nemaiexistand riscul să i se înrăutățească situația în apelul principal al adversarului său. Partea care a declarat apel incident nu se află într-o situație juridică identică cu cea care a declarat apel principal, pentru că ea a acceptat hotărârea așa cum a fost pronunțată de prima instanță (precum și încheierile premergătoare), aspect ce rezidă și din termenele în care pot fi promovate respectivele căi de atac. În susținere, recurenta a făcut trimitere la considerentele Deciziei nr. 280/2018 a Curții Constituționale. - Hotărârea este nelegală deoarece a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Instanța de apel a reținut că acțiunea este în răspundere patrimonială, formulată împotriva foștilor funcționari publici, pentru recuperarea prejudiciului în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, temeiul de drept fiind reprezentat de prevederile art. 84 lit. a) din Legea nr. 188/1999, dar și de art. 1349 C. civ.. Instanța de apel, apreciind că este o răspundere civilă guvernată de norme speciale, a reținut că excepția prescripției dreptului material la acțiune trebuie analizată prin raportare la acest cadru legal care reglementează răspunderea patrimonială a funcționarului public și nu la dispozițiile de drept comun reprezentate de prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958. Astfel, a reținut, în baza art. 85 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, că răspunderea civilă se prescrie în termenul de 3 ani de la data producerii pagubei, fără a face distincție dacă prejudiciul cuprinde o creanță bugetară sau de drept comun. Pentru a lămuri care este data producerii pagubei, echivalent cu momentul începerii termenului de prescripție, a reținut că aceasta este data la care au fost încheiate contractele de furnizare privind achiziționarea de doze de vaccin și efectuate plățile și nu data la care a rămas definitivă hotărârea judecătorească prin care a fost contestată legalitatea și temeinicia actului de control emis de Curtea de Conturi, respectiv 17.09.2014 cum greșit a reținut instanța de fond. Analizând cele reținute, potrivit recurentei, se poate constata faptul că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material, respectiv art. 85 din Legea nr. 188/1999. Neemiterea deciziei de impunere nu duce la prescripția dreptului la acțiune, ci la decăderea din acest drept, respectiv de a emite decizie de impunere, însă recurenta are în subsidiar dreptul la acțiune pe temeiul dreptului comun, pe care 1-a exercitat. În susținere, recurenta s-a referit la cele reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr. 1026/2012. Prescripția dreptului material la acțiune întemeiat pe art. 85 din Legea nr. 188/1999 este greșit aplicată. Cum prin decizia nr. 181/2017, curtea de apel a apreciat că la momentul formulării cererii de chemare în judecată, pârâții nu mai aveau calitatea de funcționari publici, situație în care dispozițiile art. 85 din Legea nr. 188/1999, cu referire la procedura de recuperare a prejudiciului, nu le mai erau aplicabile, nu se poate reține ca aplicabil alin. (3) al aceluiași articol. În consecință, prescripția dreptului material la acțiune își găsește temeiul în dispozițiile de drept comun, data nașterii dreptului la acțiune fiind data la care recurenta a luat cunoștință de prejudiciul cauzat de către foștii funcționari publici, în conformitate cu art. 2523 C. civ. Ca atare, dreptul la acțiune nu s-a prescris și nu poate fi considerat născut de la momentul încheierii contractelor de achiziții, ci de la momentul descoperirii acestuia, respectiv din data de 06.11.2012, când Curtea de Conturi, cu ocazia unui control, a reținut existența unui prejudiciu și a indicat persoanele răspunzătoare pentru producerea acestuia, acest moment fiind singurul la care recurenta a avut conturată întreaga situație de fapt și persoanele responsabile pentru aceasta. Cum cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 06.10.2015, recurenta a solicitat a se observa că aceasta este introdusă în termenul de prescripție de 3 ani.

Procedura filtru Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 15.07.2021, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului. Completul de filtru C3, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluție, comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. În cauză nu s-a formulat punct de vedere la raport.

Apărări formulate în cauză În termen legal, intimatul-pârât A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat și nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată. A susținut că instanța de apel a pus în discuția părților cererile, excepțiile, împrejurările de fapt și de drept, pronunțând o soluție legală și temeinică. A solicitat a se observa și caracterul vădit nefondat al criticilor privind încălcarea regulilor de procedură în situația respingerii apelului principal, ca nefondat și admiterii celui incident. A considerat ca fiind corecte reținerile curții de apel privitoare la incidența prevederilor statutului funcționarilor publici și a făcut trimitere la decizia înaltei Curți nr. 697/2013. În termen legal, intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată. Cu privire la primul motiv de recurs, a învederat că reclamanta a omis a avea în vedere faptul că, potrivit art. 476 C. proc. civ., apelul exercitat provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța statuând atât în fapt cât și în drept. Devoluțiunea operează cu privire la întreaga cauză, iar având în vedere că prescripția dreptului la acțiune este, potrivit C. civ. de la 1864, de interes public a apreciat că în mod corect instanța de apel a acordat cuvântul pe excepție părților, pronunțându-se în raport de dispozițiile legale care reglementează prescripția. A susținut că și al doilea motiv de recurs este neîntemeiat arătând că soluționarea apelului prin admiterea excepției prescripției extinctive antamează fondul cauzei astfel că nu sunt incidente dispozițiile art. 472 alin. (2) C. proc. civ. Intimata a făcut trimitere la Decizia nr. 14/2020 pronunțată de Înalta Curte în interpretarea și aplicarea unitară a art. 472 și art. 491 C. proc. civ. Referitor la motivele de recurs subsumate pct. 8 al art. 488 C. proc. civ. a arătat că dispozițiile Legii nr. 188/1999 au fost corect aplicate în raport de momentul producerii prejudiciului și de calitatea de funcționar public a intimatei. Recurenta nu a formulat răspuns la întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestora, după cum urmează. - Încălcarea principiului contradictorialității (art. 14 alin. (5) din C. proc. civ.), a dreptului la apărare și la un proces echitabil de către instanța de apel care, la dezbaterea asupra apelurilor formulate, nu a pus în discuția părților temeiul de drept dat de art. 85 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, a cărui incidență a reținut-o în privința prescripției extinctive, și nici reevaluarea situației de fapt pe care a realizat-o cu prilejul soluționării apelurilor, constituie o critică a recursului care, în circumstanțele procesuale ale litigiului, nu este întemeiată. Prin cererea sa de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâților la plata în solidar a sumei de 445.764,40 RON reprezentând prejudiciul ce i-a fost cauzat de aceștia în perioada anilor 2009-2011, cât timp au ocupat funcția de director coordonator și director coordonator adjunct financiar contabil, calitate în care au semnat mai multe contracte privind achiziții publice, fără respectarea procedurii de achiziționare prin licitație deschisă. Reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile răspunderii civile delictuale și contractuale, prin trimiterea la dispozițiile art. 1349, 1350 și 1357 C. civ. Ulterior pronunțării deciziei civile nr. 181A/27 februarie 2017 a Curții de Apel București, care, în urma anulării sentinței de primă instanță (ce respinsese acțiunea ca inadmisibilă), a trimis cauza la rejudecare, reclamanta și-a precizat temeiul juridic al cererii ca fiind răspunderea civilă contractuală (în considerarea contractelor de management încheiate cu pârâții). Întrucât prin sentința civilă nr. 1902/17.10.2018 a Tribunalului București, acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată, reclamanta a formulat apel (principal) prin care a susținut, în esență, întrunirea în cauză a condițiilor angajării răspunderii civile contractuale a celor doi pârâți chemați în judecată. Totodată, pe calea apelului incident, pârâta B., care a contestat soluția dată de prima instanță excepției de prescripție a dreptului la acțiune prin încheierea din 25.10.2017, a susținut incidența în cauză a temeiurilor proprii răspunderii civile delictuale (art. 998-999 C. civ.) și dispozițiilor Decretului nr. 167/1958 cât privește instituția prescripției extinctive. Prin urmare, pe calea apelului principal și a celui incident, părțile litigante, în exprimarea poziției lor antagonice asupra litigiului, au supus dezbaterii întreaga problematică a cauzei sub aspectul temeiurilor juridice incidente raporturilor dintre părți, inclusiv a celor care guvernează instituția prescripției extinctive, a cărei reținere a paralizat o cercetare și dezlegare pe fond a raporturilor litigioase. Aplicarea în cauză a termenului special de prescripție de 3 ani, prevăzut prin norma art. 85 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, a fost realizată de instanța de apel tocmai în considerarea temeiului juridic al răspunderii contractuale susținut de reclamantă ca fiind cel care guvernează raporturile dintre părți. În conformitate cu art. 14 alin. (5) C. proc. civ., instanța este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate, însă nu i se poate pretinde, pe temeiul principiului contradictorialității ori a dreptului la apărare și la un proces echitabil al părții, să-și dezvăluie raționamentul asupra cauzei, instanța fiind ținută, în egală măsură, de obligația de rezervă care îi impune, sub sancțiunea de a fi recuzat judecătorul, să nu-și exprime părerea asupra cauzei mai înainte de a fi judecat-o prin hotărârea pe care o pronunță. Cât timp prin apelurile principal și incident, cu judecata cărora instanța de apel fusese învestită, fusese supusă dezbaterii întreaga problematică a speței din punct de vedere al temeiurilor legale posibil incidente raporturilor dintre părți, cât privește fondul cauzei și instituția prescripției, nu se poate considera, după cum a criticat reclamanta, că instanța ar fi încălcat dispozițiile art. 14 (5) C. proc. civ., prin aceea că nu a pus în discuția părților temeiul de drept al art. 85 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 ori reevaluarea situației de fapt a cauzei, încadrată juridic (pe baza căreia a dedus nu altceva, decât că acțiunea este una în răspunderea patrimonială a celor doi foști funcționari publici, pentru recuperarea prejudiciului în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, temeiul de drept fiind reprezentat de art. 84 lit. a) din Legea nr. 188/1999 coroborat cu art. 1349 C. civ., ceea ce și reclamanta afirmase). - Încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.) și absența din hotărâre a motivelor pe care se întemeiază ori existența unor motive contradictorii (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.) - vicii de nelegalitate susținute în privința deciziei atacate față de soluția adoptată în privința celor două apeluri ce au învestit instanța de apel, constând în admiterea apelului incident și, totodată, în respingerea celui principal ca nefondat, dar fără a mai beneficia de o examinare pe fond a raporturilor juridice litigioase - constituie critici, de asemenea, nefondate. În esență, criticile reclamantei susțin realizarea unei judecăți în apel cu nesocotirea dispozițiilor art. 472 alin. (2) C. proc. civ., față de împrejurarea că, deși examinarea pe fond a apelului principal nu a avut loc, apelul incident a fost soluționat deși, potrivit reclamantei, în acest caz el ar fi trebuit să rămână fără efect. Aceste susțineri nu pot fi primite, ipoteza cauzei în care a avut loc judecata în privința celor două apeluri fiind una care nu corespunde niciuneia din situațiile evocate în cuprinsul art. 472 alin. (2) din C. proc. civ. Potrivit acestei dispoziții legale "Dacă apelantul principal își retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident prevăzut la alin. (1) rămâne fără efect". Așadar, soluția rămânerii fără efect a apelului incident, care este una de excepție, intervine în acele cazuri în care o serie de impedimente de ordin formal, proprii apelului principal, împiedică examinarea pe fond a acestuia (cum ar fi retragerea sa, respingerea lui ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive similare) și, prin soluția pe care o antrenează asupra sa, lipsește de suportul procesual necesar apelul incident și posibilitatea realizării unei judecăți în privința acestuia. O atare situație nu se regăsește în judecata de apel înfăptuită prin decizia atacată, prin care instanța a fost învestită să examineze apelul principal al reclamantei, care îi deducea spre soluționare fondul raporturilor juridice litigioase, și, totodată, apelul incident al pârâtei B. care îi supunea verificării soluția primei instanțe adoptate în privința excepției de prescripție a dreptului la acțiune a reclamantei (pe care o respinsese). Ordinea examinării și soluționării celor două apeluri a fost impusă de obiectul acestora și de dispozițiile art. 248 C. proc. civ. - potrivit cărora: "Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei"-, în timp ce soluția admiterii apelului incident, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind prescrisă, și a respingerii apelului principal ca nefondat, pentru considerentul că nu se mai impune o cercetare a fondului raporturilor litigioase dintre părți, nu constituie decât soluția firească a aprecierii caracterului întemeiat al excepției de prescripție care, potrivit normei mai sus citate, face inutilă administrarea de probe ori cercetarea în fond a cauzei (în speță, a apelului principal care ataca soluția primei instanțe dată pe fond). Circumstanțele mai sus redate nu se înscriu, deci, în ipoteza normei art. 472 alin. (2) C. proc. civ. și nu impuneau o soluție de rămânere fără efect a apelului incident, dată fiind necercetarea pe fond a apelului principal. Prin obiectul lor, cele două cereri de apel impuneau o inversare a ordinii de examinare corespunzătoare raportului excepție - fond și, pe cale de consecință și o inversare a raportului de dependență a soluțiilor. În sfârșit, în mod evident nu se pune în discuție o încălcare a normei art. 472 alin. (2) C. proc. civ. în condițiile în care, neexaminarea pe fond a apelului principal nu este consecința unor vicii/impedimente proprii acestuia care se opun judecății sale, cum prevede norma-etalon, ci este urmarea directă a caracterului întemeiat al apelului incident, al cărui obiect fiind o excepție procesuală, lipsește de utilitate cercetarea apelului principal și îi imprimă acestuia caracter nefondat. Astfel fiind, în legătură cu acest aspect al cauzei, nu se verifică niciunul din motivele de recurs susținute de reclamantă, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 sau pct. 6 al C. proc. civ. - Nelegalitatea deciziei atacate, care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), prin reținerea incidenței termenului de prescripție de 3 ani instituit prin norma specială a art. 85 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, constituie o critică justificată a recursului dar care, pentru motivele ce vor fi arătate, nu poate conduce la admiterea căii de atac și la reformarea soluției instanței de apel. Este adevărat că aplicarea în relațiile dintre părți a dispozițiilor art. 85 din Legea nr. 188/1999 nu mai putea avea loc, dată fiind dezlegarea cu putere obligatorie a deciziei instanței de apel nr. 181A/27.02.2017, din cel dintâi ciclu procesual al cauzei care, infirmând soluția de primă instanță (ce respinsese acțiunea ca inadmisibilă), a reținut că, întrucât la momentul formulării cererii de chemare în judecată pârâții nu mai aveau calitatea de funcționari publici, dispozițiile ar. 85 din Legea nr. 188/1999, cu referire la procedura de recuperare a prejudiciului, nu le mai erau aplicabile. Or, termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de norma specială a art. 85 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 și pe care instanța de apel l-a aplicat acțiunii reclamantei în angajarea răspunderii patrimoniale a celor doi foști funcționari publici, este unul instituit în vederea emiterii ordinului sau dispoziției de imputare a conducătorului autorității sau instituției publice în vederea reparării pagubelor pricinuite de funcționarul public, procedură declarată ca inaplicabilă cauzei, după cum s-a arătat. Criticând aplicarea acestei dispoziții legale (art. 85 alin. (3) din Legea nr. 188/1999) raporturilor dintre părți, cât privește instituția prescripției extinctive, reclamanta a mai susținut că prescripția dreptului material la acțiune își găsește temeiul în normele dreptului comun, indicând în acest sens, art. 2523 din C. civ., și pretinzând totodată că data nașterii dreptului la acțiune este data la care a luat cunoștință de prejudiciul cauzat de foștii funcționari publici care ar corespunde nu momentului încheierii contractelor de achiziții (cum a reținut instanța de apel), ci datei de 6.11.2012 când, în urma controlului efectuat, Curtea de Conturi a reținut existența prejudiciului și a indicat persoanele răspunzătoare de producerea acestuia. Însă, chiar acceptând teza reclamantei, în sensul că prescripția dreptului său la acțiune își găsește temeiul în normele dreptului comun, iar nu în cele ale normei art. 85 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, se constată că soluția litigiului nu poate fi alta. Aceasta întrucât norma de drept comun prevede un termen de prescripție de aceeași durată cu cel aplicat de instanța de apel 3 ani, potrivit art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, incident raporturilor dintre părți la data faptelor, iar potrivit normei corespunzătoare celei invocată de reclamantă ca fiind aplicabilă (art. 2523 C. civ.), respectiv art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/19587 (în virtutea art. 201 din Legea nr. 71/2011 și a art. 6 alin. (4) din C. civ.), prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune. În raport cu faptele imputate - încheierea de către pârâți a unor contracte de furnizare a dozelor de vaccin cu terți și efectuarea plăților acestora, în afara cadrului legal impus pentru alocarea fondurilor bugetare de către ordonatorul principal de credite, Ministerul Sănătății - dreptul la acțiune nu se putea naște decât așa cum a stabilit instanța de apel, respectiv la data producerii pagubei care corespunde datei încheierii contractelor de furnizare privind achiziția dozelor de vaccin și efectuării plăților, ca expresie și dovadă a încălcării de către pârâți a obligațiilor ce le reveneau din contractele de management încheiate cu reclamanta. Argumentându-și soluția, instanța de apel a înlăturat motivat teza reclamantei (reiterată și prin prezentul recurs) potrivit căreia, data producerii încălcării/pagubei ar fi cea a rămânerii definitive a hotărârii judecătorești ce a respins contestația formulată împotriva Deciziei nr. 19/2012 a Curții de Conturi (17.09.2014) sau chiar data însuși actului de control realizată de această autoritate (6.11.2012), reținând în mod pertinent că nu poate fi confundată data constatării nelegalității de către un terț cu data la care s-a produs paguba. În plus, instanța de apel a reținut incidenta dezlegărilor deciziei nr. 19/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - completul pentru soluționarea recursului în interesul legii prin care s-a stabilit, între altele, că "actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului". Instanța de apel a arătat și de ce, deși interpretează dispoziții din Codul Muncii și din Legea dialogului social, dezlegările acestei decizii se impun cu forță obligatorie în cauză, dată fiind identitatea de situație a funcționarului/fostului funcționar căruia i se urmărește angajarea răspunderii patrimoniale, față de a salariatului aflat într-o ipoteză identică. Or, atunci când contestă soluția instanței de apel de reținere a prescripției dreptului său la acțiune, reclamanta se rezumă să afirme că temeiul prescripției este dat de dreptul comun (care, cum s-a arătat, raportat la data încheierii actelor juridice, nu poate fi decât Decretul 167/1958), iar cât privește momentul de început al acesteia îl indică a fi cel al descoperirii prejudiciului, care corespunde datei de 6.11.2012, când Curtea de Conturi, cu ocazia controlului efectuat, a reținut existența prejudiciului și a indicat persoanele răspunzătoare de producerea sa, reafirmând doar, în același sens, ideea înlăturată în mod argumentat de instanța de apel, fără a arăta și de ce cele ce i s-au opus prin decizia atacată, nu sunt valabile ori ar trebui înlăturate. Pe de o parte, întrucât nu au fost în niciun fel contestate, iar pe de altă parte, în considerarea specificului raporturilor juridice litigioase - date de producerea prejudiciului, a cărui reparare se urmărește pe calea prezentei acțiuni, prin modul de îndeplinire de către pârâți a activităților desfășurate în cadrul autorității reclamante - Înalta Curte reține ca fiind deplin aplicabile cauzei dezlegările cu caracter obligatoriu ale deciziei nr. 19/2019, fiind corecte și argumentele pentru care instanța de apel a înlăturat teza reclamantei care lega data nașterii dreptului la acțiune și, implicit a momentului de început a curgerii termenului de prescripție, de actele sau activitățile specifice îndeplinite de Curtea de Conturi. Cât timp, ceea ce s-a demonstrat pe cale acestui motiv de recurs, a fost doar faptul că temeiul juridic al prescripției aplicate de instanța de apel a fost eronat, respectiv art. 85 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, nu se poate ajunge la o infirmare a soluției din apel, cât timp prescripția dată de aplicarea normei de drept comun prevede un termen de aceeași durată și cât timp, ca efect al aplicării dezlegărilor obligatorii ale deciziei de recurs în interesul legii nr. 19/2019 a ICCJ, data începerii cursului de prescripție nu putea fi cea afirmată de reclamantă, 6.11.2012, data controlului realizat de Curtea de Conturi. În considerarea tuturor acestor motive, apreciind că recursul declarat este nefondat, Înalta Curte îl va respinge în consecință, iar în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., ca parte căzută în pretenții, o va obliga pe recurenta-reclamantă la plata în favoarea intimatului-pârât A. a cheltuielilor de judecată din recurs, constând în onorariu de avocat, a cărui plată a fost dovedită cu înscrisul depus în dosar la fila x. PENTRU ACESTE MOTIVE,