ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 620/2022

Ședința publică din data de 23 martie 2022

Analizând recursul în conformitate cu dispozițiile art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivelor de casare, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, revizuentul A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 292 din 19 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 17 iunie 2021, și repartizat aleatoriu spre soluționare completului de filtru nr. 10.

Prin cererea de recurs, recurentul a învederat că, în temeiul art. 29 alin. (1)-(6) din Legea nr. 47/1992, art. 248 și art. 483-502 C. proc. civ., formulează recurs împotriva deciziei din data de 01 martie 2021, pe care o consideră nelegală, dar și împotriva soluției de respingere nemotivată a cererilor privind excepțiile de neconstituționalitate, a refuzului transmiterii acestor cereri la Curtea Constituțională și împotriva refuzului transmiterii actelor false la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

În continuare, recurentul a susținut că atât Curtea de Apel București, cât și Judecătoria Sectorului 2 București și Tribunalul București, care au respins, ca neîntemeiată, contestația la executare silită, au refuzat să analizeze actele depuse la dosar, au respins toate cererile și excepțiile, de exemplu, excepția autorității de lucru judecat a deciziei nr. 2361/27.10.2003 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze de minori și de familie față de sentința civilă nr. 5269/01.07.2004 a Judecătoriei Sectorului 2 București, care trebuiau judecate prioritar, cu respectarea art. 237 și art. 248 C. proc. civ., cererile de suspendare a executării silite, de restituire a cauțiunii și a taxei plătite pentru cererea de suspendare respinsă, cererea de judecare a dosarului conform art. 29 alin. (1)-(6) din Legea nr. 47/1992 cu soluționarea prioritară a excepțiilor de neconstituționalitate, a cererii de anulare și cercetare a actelor false și de trimitere a acestor acte la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

În temeiul art. 488 alin. (1) pct. 3, 4, 5, 6, 7, 8 și alin. (2) C. proc. civ., recurentul a solicitat casarea "hotărârilor mai înainte menționate", ca urmare a încălcării excepției autorității de lucru judecat de către instanța anterioară, recursul vizând două hotărâri potrivnice, respectiv decizia nr. 2361/27.10.2003 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și sentința civilă nr. 5269/01.07.2004 a Judecătoriei Sectorului 2 București.

A mai solicitat recurentul ca instanța să se sesizeze din oficiu în ședință publică cu privire la existența motivelor de casare care sunt de ordine publică, instanțele anterioare refuzând să constate că soluțiile din dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Sectorului 2 București și până la decizia nr. 292/19.03.2021 sunt nelegale, date în baza unor acte false, de aceeași membri ai completului care au judecat în mai multe rânduri acest dosar și care au refuzat să formuleze cerere de abținere, deși li s-a cerut acest lucru.

Prin decizia atacată, instanța a refuzat să răspundă la capătul de cerere privind incompatibilitatea instanței de judecată cu încălcarea art. 42 alin. (1) pct. 2 și 13 C. proc. civ., refuzând să analizeze și să anuleze actele false de la dosar, procedând în același mod și în alte dosare, deși judecătorul avea obligația să formuleze cerere de abținere, potrivit art. 43 C. proc. civ. raportat la art. 45 din același cod.

Pentru aceste motive, recurentul a solicitat schimbarea hotărârilor atacate, casarea hotărârii și, potrivit art. 500 C. proc. civ., desființarea de drept a tuturor actelor de executare silită, rejudecarea pentru încălcarea regulilor de procedură conform art. 501 din același cod, să se constate că are dreptul la întoarcerea executării prin restabilirea situației anterioare, conform art. 722 C. proc. civ., rejudecarea cauzei cu cercetarea tuturor capetelor de cerere și trimiterea la organul competent a actelor false care au format dosarul de executare.

Cu privire la excepția autorității de lucru judecat, recurentul a precizat că instanțele anterioare, începând cu Judecătoria Sector 2, au refuzat să se pronunțe asupra acesteia, iar referitor la autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 2361/27.10.2003 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie față de sentința civilă nr. 5269/01.07.2004 a Judecătoriei Sectorului 2 București, a arătat că instanța de judecată a luat act de această cerere așa cum a fost formulată, reținând "că nu s-a pus problema comparării deciziei nr. 2361/2003 cu vreo altă hotărâre, ci doar cu sentința civilă nr. 5269/01.07.2004, situația prezentată mereu în ședințele de judecată, inclusiv la data de 01.03.2021."

Autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 2361/2003 a fost ignorată încă din anul 2008 în dosarul de urmărire penală nr. 1138/P/2008, pentru ca sentința nr. 5269/2004 să beneficieze de autoritate de lucru judecat ca fiind prima hotărâre, iar apoi această situație a fost menținută în dosarul nr. x/2013 și în cele care au urmat, inclusiv în prezentul dosar.

În acest sens, recurentul a arătat că solicită, din nou, să se constate că decizia nr. 2361/27.10.2003 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie are autoritate de lucru judecat față de sentința civilă nr. 5269/01.07.2004 a Judecătoriei Sectorului 2 București, fiind îndeplinită condiția triplei identități, de părți, obiect și cauză, însă această solicitare a fost ignorată încă de la deschiderea dosarului, iar instanțele au refuzat să compare cele două hotărâri și să spună care dintre ele are autoritate de lucru judecat.

La judecarea dosarului la Curtea de Apel București, după amânări succesive pentru lipsa dosarelor nr. x/2014, instanța s-a pronunțat fără ca aceste dosare să fie atașate și fără a soluționa excepțiile de neconstituționalitate invocate; astfel, în mod greșit, instanța a reținut că nu se impune atașarea dosarului nr. x/2019 pentru că nu evocă fondul.

De asemenea, instanța a constatat că există o cerere de suspendare motivată pe existența actelor false, care nu au fost analizate și care trebuie aduse la dosar, că există o cerere de suspendare până la soluționarea tuturor excepțiilor conform art. 248 C. proc. civ. și o cerere de suspendare până la soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate, conform Legii nr. 47/1992, dar pe care le-a ignorat în totalitate.

A mai arătat recurentul că, potrivit art. 510 alin. (2) și art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a cerut ca cererea de revizuire să fie judecată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care este competentă și care trebuie să stabilească care dintre cele două hotărâri (decizia nr. 2361/2003 sau sentința civilă nr. 5269/01.07.2004) are autoritate de lucru judecat.

Astfel, Înalta Curte este instanța competentă să se pronunțe asupra cererii de revizuire întemeiate pe punctul 8 al art. 509 C. proc. civ., iar la pagina a doua din decizia atacată s-a reținut că excepția autorității de lucru judecat a celor două decizii poate fi soluționată de orice instanță, deci și de Curtea de Apel București, dar a refuzat să o soluționeze și să precizeze care dintre hotărâri are autoritate de lucru judecat.

Recurentul a mai arătat că, în mod nereal, la pagina 2 din decizia atacată s-a susținut că nu a cerut și pretins "să se constate că decizia nr. 2361/27.10.2003 are autoritate de lucru judecat asupra deciziei nr. 26 din 10.01.2020 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin care s-a respins ca tardivă contestatia în anulare, deși era în termenul legal de depunere a acțiunii, asupra deciziei nr. 427/13.09.2018 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie sau asupra vreunei alte hotărâri a altei instante luate anterior acestor date în dosarele nr. x/2014 sau în dosarele care au plecat de la acestea așa cum în mod eronat susține instanța de judecată".

Dosarul nr. x/2014 a ignorat autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 2136/2003 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie față de sentința nr. 5269/2004 a Judecătoriei Sectorului 2 București, iar prin decizia atacată, deși s-a reținut că această excepție poate fi soluționată de orice instanță, nu a fost soluționată și se susține că ar fi tardivă, cu toate că poate fi formulată oricând.

De altfel, instanța de judecată a luat act de această cerere așa cum a fost formulată, respectiv că nu s-a cerut compararea deciziei nr. 2361/2003 cu o altă decizie din acest dosar, ci numai cu sentința nr. 5269/01.07.2004, situație ignorată la pagina 2 din decizia atacată.

În recurs, recurentul a solicitat, în conformitate cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 si alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că instanța a respins cererea de revizuire întemeiată pe art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reanalizarea și judecarea în mod corect a cererii sale.

Asupra verificării motivelor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., recurentul a arătat că, legat de autoritatea de lucru judecat a celor două hotărâri, au fost omise precizările sale în acest sens, cu încălcarea art. 483 alin. (3) și (4) din cod, refuzându-se analiza acestei excepții și a celorlalte cereri, iar în sedința din 19 martie 2021, având în vedere că cererea nu a fost soluționată, a solicitat trimiterea dosarului la Înalta Curte pentru judecare, însă instanța a refuzat cererile recurentului și depunerea celor două hotărâri judecătorești.

Astfel, nu au fost soluționată cererea de suspendare a procesului până la soluționarea tuturor excepțiilor invocate, cererea de numire a unui avocat din oficiu, omisiunea ca avocatul din oficiu să se ocupe de aducerea în fața instanței a tuturor actelor false care au dus la formarea acestui dosar, cererea de trimitere a actelor false la organul competent.

Instanțele nu au respectat art. 489 alin. (3) C. proc. civ., deși trebuiau să constate că există motive de ordine publică și că aceste dispoziții legale se opun nu numai la analiza unor veritabile motive de ordine publică, ci chiar la invocarea lor de către părțile din proces.

În etapa procesuală a recursului, motivele de casare de ordine publică, invocate recurent și ignorate mereu de instanțele anterioare, nu pot fi invocate decât de instanță din oficiu, nu și de părțile cauzei sau, mai precis de către recurent, întrucât o parte nu poate invoca un motiv de casare de ordine publică (nevalorificat prin motivarea recursului în condițiile art. 485 C. proc. civ.), în absența declarării căii de atac.

Decizia atacată este nelegală pentru că în cuprinsul ei nu se menționează că a contestat refuzul instanței de a cere de la asociația de proprietari actele contabile din ultimii 6 ani.

Recurentul a mai arătat că a formulat cererea de recurs pentru că s-a refuzat constatarea faptului că decizia nr. 2361/2003 are autoritate de lucru judecat față de sentința nr. 5269/2004, iar instanța trebuie să se pronunțe asupra tuturor cererilor nesoluționate, a actelor false care au dus la deschiderea acestui dosar și care nu au fost analizate de instanțele anterioare, care au dus la executarea silită nedreaptă care impune întoarcerea executării.

Cu privire la autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 2136/2003 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie față de sentința nr. 5269/2004 a Judecătoriei Sectorului 2 București, recurentul a solicitat să se constate nulitatea hotărârilor luate în acest dosar, cererea fiind justificată de motivele invocate anterior în recurs, contestație în anulare și revizuire, dar apreciate de acesta ca nefiind soluționate, pe care le-a reiterat.

Cu privire la excepțiile de neconstituționalitate nesoluționate, recurentul a susținut că toate instanțele, începând cu Judecătoria Sectorului 2 București, au încălcat prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992, refuzând, fără motivare, trimiterea cererilor la Curtea Constituțională.

În continuare, recurentul a prezentat aspecte cu privire la modul în care instanțele au apreciat probatoriul solicitat și au soluționat cererile sale, respectiv cererea de suspendare a procesului până la soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate, cererea de amânare a primei sedințe de judecată, deoarece la primul termen de judecată nu își putea pregăti singur apărarea, ci a solicitat desemnarea unui avocat care să îi asigure o apărare concretă și efectivă cel puțin în ceea ce privește actele false din dosar.

A apreciat recurentul că instanța trebuia să dispună, în conformitate cu art. 484, art. 700 și art. 718 C. proc. civ., suspendarea executării până la soluționarea cauzei și a cererilor formulate, dar a refuzat această solicitare, cu toate că s-a plătit taxa de suspendare. De asemenea, instanța trebuia să constate că a intervenit prescripția dreptului la executare silită și să dispună anularea cererii de executare a B., efectuată cu încălcarea art. 182, art. 185 și art. 416 C. proc. civ.

Cu referire la motivarea hotărârii, recurentul a arătat că a invocat mai multe excepții care trebuiau judecate prioritar, iar instanța trebuia să dispună cercetarea și anularea pe latură civilă a actelor false, respectiv trebuia să constate că executarea silită s-a perimat, încălcând astfel prevederile art. 248 C. proc. civ.

În acest sens, recurentul a arătat că înțelege să invoce din nou excepția autorității de lucru judecat a deciziei nr. 2361/2003 Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, definitivă și irevocabilă cu încălcarea art. 163-166 C. proc. civ. de la 1865 și a art. 430-435 din noul C. proc. civ., față de sentința nr. 5269/01.07.2004 a Judecătoriei Sectorului 2 București, excepția perimării executării silite, cu încălcarea art. 182, 185 și art. 416 C. proc. civ., refuzul instanțelor de a constata că a intervenit prescripția dreptului de executare silită, că actul de procedură este efectuat peste termen și este lovit de nulitate, excepție care trebuia să anuleze executarea silită a B., excepția tardivității executării silite demarată de B. la mai mult de 6 luni de la încheierea din 31.07.2014 a Judecătoriei Sector 2 prin care s-a încuviințat executarea silită, executarea fiind perimată la data de 17.02.2015, cu încălcarea art. 420-421 C. proc. civ., sens în care a solicitat întoarcerea executării silite.

Astfel, recurentul a invocat exceptia tardivității executării silite, dispuse și de ANAF, în baza acelorași acte false; exceptia nulității actelor de executare dispuse de ANAF în urma unor numeroase acte false, unele din ele emise chiar de această instituție; exceptia nulității tuturor actelor false; exceptia nulității tuturor hotărârilor luate în baza unor numeroase documente false, atât în dosarele civile, cât și în cele penale, care au plecat de la dosarul de urmărire penală nr. 1138/P/2008 și care au dus la formarea acestui dosar; exceptia de neconstituționalitate a cercetărilor și a actelor de urmărire penală în dosarul penal nr. x/2008, a hotărârilor luate ulterior în dosarele penale nr. x/2013 de la Judecatoria Sectorului 2 București și Tribunalul București, respectiv sentința penală nr. 898/2013 și decizia penală nr. 128/2014, cu încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) și (2), art. 24 și art. 52 din Constituția României; exceptia de neconstituționalitate a art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. d), articol inexistent în C. proc. pen. anterior; excepția de neconstituționalitate a deciziei penale nr. 128/30.01.2014 luată în baza art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. d) articol inexistent în C. proc. pen. anterior; exceptia de neconstitutionalitate a hotărârilor luate prin încălcarea prevederilor art. 16, art. 24 și art. 52 din Constituția României, prin refuzul instanței de a soluționa toate cererile sale conform prevederilor art. 5-16, art. 19-22, art. 248, art. 254-255, art. 258, art. 292-298, art. 301-308, art. 413-415, art. 416, art. 420-421, art. 442-446 C. proc. civ. excepția de neconstituționalitate a acțiunii instanței de a refuza să analizeze și să se pronunțe asupra actelor false; excepția de neconstituționalitate a acțiunii instanței de a refuza transmiterea la Curtea Constituțională a excepțiilor de neconstituționalitate invocate, de a declara cererea netemeinică și inadmisibilă; excepția de neconstituționalitate a acțiunii instanței de a refuza transmiterea tuturor actelor false prezentate pentru a fi cercetate și anulate la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de Urmărire Penală și Criminalistică.

A mai solicitat recurentul, ca la judecarea contestației, să se aibă în vedere dispozițiile art. 665 alin. (5) pct. 7 C. proc. civ., respectiv că există impedimente prevăzute de lege, cum ar fi existența numeroaselor acte false care sunt nule de drept, dar și că dispozițiile art. 43 Codul de procedură fiscală au fost încălcate, iar în temeiul art. 719 alin. (1) C. proc. civ. a solicitat admiterea contestației la executare, iar în baza art. 718 alin. (1) C. proc. civ. a solicitat suspendarea executării.

Recurentul a mai învederat că motivele pentru care solicită să se pronunțe nulitatea hotărârilor pronunțate în baza actelor false sunt dispozițiile art. 5-16 și 19-22 C. proc. civ., dar și dispozițiile art. 292-298 C. proc. civ. privind administrarea probelor, toate aceste dispoziții trebuind respectate. Astfel, a solicitat respectarea dispozițiilor art. 301-308 C. proc. civ., instanța având obligația de a verifica înscrisurile și starea înscrisurilor denunțate ca fiind false, de a asculta părțile, de a suspenda cauza și de a sesiza parchetul pentru cercetarea falsului.

Recurentul a susținut că formulează din nou cerere pentru înscrierea în fals cu privire la înscrisurile depuse la dosar, solicitând instanței să se sesizeze din oficiu și să suspende cauza în vederea trimiterii înscrisurilor a organul de cercetare penală.

În continuare, recurentul și-a expus nemulțumirile cu privire la modul în care i-au fost soluționate dosarele aflate pe rolul instanțelor judecătorești, arătând că a formulat mai multe plângeri penale și că insistă în formularea unei plângeri penale împotriva a trei persoane, pe care le-a indicat, solicitând, în acest sens, admiterea probei cu înscrisuri și cu martori.

Prin ordonanța parchetului nr. 11513/P/2013 din 09.05.2016 s-a constatat că recurentul nu are calitatea de funcționar public și că nu poate fi acuzat de abuz în serviciu, așa cum s-a întâmplat în dosarul care a dus la executarea silită, indicând o serie de înscrisuri care se află la dosar și care nu trebuie ignorate.

În mod nelegal, instanța nu a trimis cererile de sesizare la Curtea Constituțională, încălcând art. 29 alin. (1)-(6) din Legea nr. 47/1992, arătând care sunt condițiile pe care o excepție de neconstituționalitate trebuie să le îndeplinescă pentru a fi admisibilă. Astfel, nu există nicio dispoziție legală care să justifice dreptul parchetului sau al instanțelor de judecată de a nu trimite cererile la Curtea Constituțională, aceaste organe având doar rolul de a intermedia solicitările părților și de a transmite cererile de neconstituționalitate.

Cu privire la excepția autorității de lucru judecat, recurentul a arătat că instanța a reținut că aspectele penale nu pot fi soluționate de instanța învestită cu soluționarea contestației la executare în materie civilă, susținere care este nelegală întrucât nu s-a cerut pronunțarea asupra legalității unei sentințe penale, ci a refuzat să se pronunțe asupra autorității de lucru judecat a două hotărâri judecătorești în materie civilă și analizate în dosarul de urmărire penală, situație care a dus la formarea dosarului având ca obiect contestația la executare.

În continuare, recurentul a făcut precizări cu privire la decizia civilă nr. 2361/2003 a Curții de Apel București, care a fost depusă la dosarele penale, dar a fost ignorată de organele penale și încălcată de expertul contabil desemnat în dosarul civil, de martorii audiați, instanța încălcând prevederile art. 430-435 C. proc. civ., ceea ce a condus la executarea recurentului, cu toate că această hotărâre se bucură de putere de lucru judecat, de exclusivitate și are forța probantă a unui înscris autentic; astfel, toate acțiunile ulterioare acestei decizii reprezintă încălcări ale liberului acces la justiție.

Recurentul a solicitat admiterea cererilor formulate, constatarea autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 2361/27.10.2003, pronunțarea asupra actelor false, a actelor notariale false, anularea acestora și trimiterea lor la organul competent să facă cercetări pe latură penală. A mai solicitat recurentul ca instanța să se pronunțe care dintre cele două hotărâri are autoritate de lucru judecat, decizia civilă nr. 2361/27.10.2003 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie sau sentința nr. 5269/01.07.2004, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București. solicitând și repararea prejudiciului produs de erorile judiciare în urma actelor false refuzate a fi anulate.

Concluzionând, recurentul a solicitat admiterea cerererilor sale, judecarea, în mod prioritar, a exceptiilor invocate, anularea titlurilor executorii cu desființarea de drept a actelor de executare și cu constatarea din oficiu a acestei situații în dispozitivul de casare, suspendarea judecății până la soluționarea tuturor cererilor formulate încă de la deschiderea dosarului, în special cele privind actele false, până la soluționarea pricinii, întoarcerea executării silite, motivarea faptului de ce a fost executat imediat deși a depus taxa de suspendare pentru a nu fi executat până la soluționarea cauzei, instanța refuzând să dispună suspendarea executării silite, cu încalcarea art. 718 C. proc. civ., să se constate că există motive de ordine publică care pot fi invocate și din oficiu, să se constate că există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru iudecat a primei hotărâri, respectiv decizia nr. 2361/27.10.2003 față de sentința nr. 5269/01.07.2004, excepție care a fost mereu ignorată, a solicitat analizarea și completarea probelor administrate care sunt necesare pentru soluționarea justă cauzei, anularea hotărârilor care au dus la executarea sa nedreaptă, iar pentru toate neregulile constatate să se dispună desființarea de drept a actelor de executare cu constatarea din oficiu a acestei situații, cu cheltuieli de judecată, daune materiale si morale.

Cererea de recurs a fost comunicată intimaților, iar la data de 10 august 2021, intimata C. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității, iar, în subsidiar, excepția nulității recursului.

În dezvoltarea excepției inadmisibilității recursului, intimata a susținut că, în raport cu principiul legalității căii de atac consacrat de art. 457 C. proc. civ., decizia recurată nu are deschisă nicio cale de atac, dată fiind respingerea, ca inadmisibilă, a revizuirii îndreptate împotriva hotărârii prin care a fost respinsă, ca tardivă, o contestație în anulare, ceea ce atrage respingerea, ca inadmisibilă, și a căii de atac a recursului.

În dezvoltarea excepției nulității recursului, intimata a susținut că recursul nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., recurentul invocând formal dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 4, 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ., întrucât nu a precizat, în concret, care sunt motivele de nelegalitate.

La data de 26 august 2021, recurentul a depus răspuns la întâmpinare.

Examinând excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă, în condițiile art. 248 și art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu preliminar, referitor la excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimata-pârâtă, prin întâmpinare, se reține că prin decizia recurată a fost soluționată o cerere de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 1, 3, 5 și 8 C. proc. civ., iar potrivit art. 513 alin. (5) și (6) din același cod, hotărârea dată asupra revizuirii este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită, iar dacă revizuirea s-a cerut pentru hotărâri potrivnice calea de atac este recursul.

Or, în speță, având în vedere caracterul unitar al cererii de recurs care vizează o singură hotărâre, respectiv decizia civilă nr. 292 din 19 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, precum și învestirea instanței anterioare cu analiza incidenței motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru care recurentul are deschisă calea de atac a recursului, potrivit art. 513 alin. (6) C. proc. civ., se constată că decizia recurată este susceptibilă de recurs, urmând a fi analizată încadrarea criticilor care vizează soluția dată revizuirii întemeiate pe art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în motivele de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din cele statuate de art. 489 alin. (2) din același act normativ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Așadar, pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reține că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

În cauză, prin decizia civilă nr. 292 din 19 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respinsă cererea revizuentului de suspendare a judecării cauzei, ca neîntemeiată, a fost respinsă cererea de revizuire formulată de către revizuentul A., împotriva deciziei civile nr. 26/10.01.2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimatele Agenția Națională de Administrare Fiscală- Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, Administrația Finanțelor Publice Sector 2 București și C., ca inadmisibilă, și a fost obligat revizuentul la plata către intimata C. a sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, sub forma onorariului de avocat.

În cauză, prin cererea de recurs, recurentul-revizuent a invocat faptul că, în ședința din 19 martie 2021, a solicitat instanței de revizuire trimiterea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea judecării cererii de revizuire întemeiate pe art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ca instanță competentă în acest sens.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 510 alin. (2) C. proc. civ., în cazul dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8, cererea de revizuire se va îndrepta la instanța mai mare în grad față de instanța care a dat prima hotărâre, însă, în speță, deși a fost atacată cu revizuire decizia nr. 26 din 10 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2019, hotărârile pretins contradictorii indicate de revizuent au fost sentința nr. 5269/01.07.2004 Judecătoriei Sectorului 2 București care ar încălca autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 2361/27.10.2003, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

În acest context, curtea de apel a apreciat că revizuirea este inadmisibilă, întrucât motivul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. are în vedere strict ipoteza în care decizia supusă revizuirii încalcă autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești definitive anterioare, nu și situația în care alte două hotărâri judecătorești ar fi potrivnice între ele.

Ca urmare, s-a reținut că, în speță, indicarea formală a acestui motiv de revizuire nu are aptitudinea de a atrage competența altei instanțe decât cea stabilită de art. 510 alin. (1) C. proc. civ.

Or, recurentul nu aduce prin cererea de recurs argumente care să justifice nelegalitatea acestui raționament judiciar, ci se limitează la a reitera argumentele expuse în susținerea cererii de revizuire astfel încât o atare modalitate de motivare a recursului nu este conformă exigențelor procedurale impuse de normele legale anterior redate.

Analizând în continuare cererea de recurs, se constată că revizuentul nu a formulat critici de nelegalitate care să combată raționamentul instanței de revizuire, respectiv că revizuentul a invocat formal motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., dat fiind faptul că nu a fost invocată contrarietatea unei hotărâri judecătorești în raport cu hotărârea atacată cu revizuire.

Recurentul a mai susținut că nu a fost soluționată excepția autorității de lucru judecat invocată, iar instanța nu a precizat care dintre cele două hotărâri judecătorești are autoritate de lucru judecat.

Din considerentele deciziei recurate se constată însă că instanța a apreciat, astfel cum s-a relatat anterior, că revizuentul a indicat formal motivul de revizuire care vizează contrarietatea de hotărâri, din moment ce nu a invocat că decizia ce face obiectul revizuirii încalcă autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești definitive anterioare.

Sub acest aspect, se reține că, în cuprinsul cererii de recurs, recurentul nu a evidențiat critici de nelegalitate care să răstoarne considerentele instanței de revizuire cu privire la excepția autorității de lucru judecat invocată în cauză, ci acesta s-a limitat la a susține aceleași argumente invocate în fața curții de apel cu privire la această excepție, solicitând instanței de recurs reanalizarea și judecarea cererii sale, reiterând aceleași argumente în fapt și în drept expuse în cererea de revizuire.

A mai arătat recurentul că instanța a refuzat să răspundă cererii privind incompatibilitatea instanței de judecată (încălcarea art. 42 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.) și nerespectarea art. 42 pct. 13 C. proc. civ., întrucât nu a analizat și anulat actele false de la dosar, procedând în același mod ca și în alte dosare, deși judecătorul avea obligația să formuleze cerere de abținere, potrivit art. 43 C. proc. civ. raportat la art. 45 din același cod.

Înalta Curte reține că potrivit art. 43 C. proc. civ.:

"(1) Înainte de primul termen de judecată grefierul de ședință va verifica, pe baza dosarului cauzei, dacă judecătorul acesteia se află în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute la art. 41 și, când este cazul, va întocmi un referat corespunzător.

(2) Judecătorul care știe că există un motiv de incompatibilitate în privința sa este obligat să se abțină de la judecarea pricinii.

(3) Declarația de abținere se face în scris de îndată ce judecătorul a cunoscut existența cazului de incompatibilitate sau verbal în ședință, fiind consemnată în încheiere."

În cauză, din analiza actelor dosarului, se observă că prin încheierea din 27 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2020, a fost admisă declarația de abținere a doamnei judecător D., întrucât a făcut parte din completul care a pronunțat decizia civilă nr. 26/10.01.2020, supusă revizuirii, nefiind identificate alte situații de incompatibilitate ale judecătorilor cărora le-a fost repartizată spre soluționare cererea de revizuire. În atare situație, dacă revizuentul considera că judecătorii învestiți cu judecarea cauzei sunt incompatibili, acesta avea posibilitatea de a formula cerere de recuzare, în condițiile art. 44 C. proc. civ., cu respectarea art. 46 din același cod, potrivit cu care pot fi recuzați numai judecătorii care fac parte din completul căruia pricina i-a fost repartizată pentru soluționare, deci nu și judecătorii care au soluționat alte dosare.

Or, în speță, revizuentul nu a formulat o cerere de recuzare a judecătorilor cauzei și nici nu a formulat, în calea extraordinară a recursului, critici care să fie susceptibile de încadrare în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. și care să vizeze legalitatea deciziei recurate din perspectiva modalității în care au fost rezolvate incidentele procedurale relative la constituirea instanței care a pronunțat hotărârea atacată cu recurs, respectiv încălcarea normelor care reglementează instituțiile abținerii/recuzării.

O altă critică a recurentului a vizat nepronunțarea de către instanța de revizuire asupra cererii de suspendare invocată în cauză.

Din considerentele deciziei recurate reiese că instanța s-a pronunțat cu prioritate asupra cererii de suspendare a judecății, pe care a respins-o, ca neîntemeiată, reținând că, în temeiul dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, s-a solicitat suspendarea judecății cererii de revizuire până la soluționarea de către Curtea Constituțională a tuturor excepțiilor de neconstituționalitate, însă alin. (5) al art. 29, care prevedea că "pe perioada soluționării excepției de neconstituționalitate, judecarea cauzei se suspendă", a fost abrogat de pct. 3 al art. I din Legea nr. 177/2010.

S-a mai reținut că revizuentul a solicitat suspendarea judecății cererii de revizuire până la soluționarea de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de Urmărire Penală și Criminalistică a tuturor actelor false, iar, cu privire la această cerere, curtea de apel a constatat că nu poate fi primită, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 413 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., potrivit cărora "instanța poate suspenda judecata când s-a început urmărirea penală pentru o infracțiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea, dacă legea nu prevede altfel", în cauză, revizuentul nefăcând dovada, prin înscrisurile depuse la dosar, că pe rolul organelor penale, există o cauză în care s-a început urmărirea penală pentru o infracțiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare cu privire la soluția ce se va pronunța asupra cererii de revizuire.

De asemenea, curtea de apel a reținut că revizuentul a mai solicitat suspendarea judecății cererii de revizuire până la acvirarea tuturor dosarelor, pornind de la dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Sectorului 2 București, dar nici această cerere nu a fost primită, întrucât o atare împrejurare nu este prevăzută la art. 411-413 din C. proc. civ., drept cauză de suspendare facultativă sau obligatorie a judecății. Mai mult, în ședința publică din data de 19.03.2021, curtea, în raport cu motivele de revizuire invocate și cu prevederile art. 513 alin. (3) din C. proc. civ., a apreciat că nu se impune atașarea dosarului nr. x/2019, în care a fost pronunțată decizia nr. 26/10.01.2020, sau a altor dosare de instanță, cererea de revizuire putând fi soluționată în funcție de înscrisurile depuse.

În raport cu cele prezentate, Înalta Curte constată că în cuprinsul cererii de recurs nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate cu privire la dezlegarea dată de instanța de revizuire cererilor de suspendare formulate în cauză, cereri care au fost respinse motivat, contrar argumentelor recurentului că aceste cereri au fost ignorate.

Faptul că instanța de revizuire a soluționat cererea fără ca dosarul nr. x/2014 să fie atașat nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate, ci aceste aspecte țin de modul de gestionare și administrare a cauzei, respectiv de analiza utilității probatoriului, aspecte care nu pot fi criticate în calea de atac a recursului.

În ceea ce privește solicitarea recurentului de suspendare a executării silite, de constatare a intervenirii prescripției executării silite, cu consecința anulării acestei procedurii ca urmare a împlinirii termenului de perimare, se constată că aceste cereri ale recurentului vizează fondul raportului litigios și nu au legătură cu decizia recurată prin care a fost soluționată o cerere de revizuire formulată împotriva unei contestații în anulare respinsă ca tardivă.

Ca atare, nici aceste argumente nu au aptitudinea de a învesti legal prezenta instanță de recurs cu analiza lor, din perspectiva art. 488 alin. (1) coroborat cu art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Cu privire la susținerea recurentului că a formulat cerere de amânare a primei sedințe de judecată, deoarece la primul termen de judecată nu își putea pregăti singur apărarea, solicitând desemnarea unui avocat care să îi asigure o apărare concretă și efectivă cel puțin în ceea ce privește actele false din dosar, se observă că nici din cuprinsul încheierii din 27 noiembrie 2020 și nici din practicaua deciziei recurate nu rezultă că revizuentul ar fi formulat o astfel de cerere în fața curții de apel.

Totodată, se reține că cererea de acordare a ajutorului public judiciar se formulează în condițiile O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, cerere care trebuie însoțită de înscrisurile menționate la art. 14 alin. (1) din actul normativ anterior precizat, iar împotriva încheierii pronunțate asupra acestei cereri, recurentul are la dispoziție o cale de atac specială, respectiv cererea de reexaminare reglementată de art. 15 alin. (2) din O.U.G. nr. 51/2008.

De asemenea, recurentul a invocat excepția de neconstituționalitate a mai multor hotărâri judecătorești care ar încălca prevederile art. 16, art. 24 și art. 52 din Constituția României, respectiv a formulat cerere de înscriere în fals cu privire la modul în care i-au fost soluționate dosarele. Înalta Curte reține însă că, în completul de filtru, se analizează admisibilitatea căii de atac, respectiv aspecte ce țin de legalitatea declarării recursului, îndeplinirea condițiilor de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., încadrarea motivelor de recurs stipulate de art. 488 C. proc. civ., precum și respectarea termenului de declarare a căii de atac.

Prin urmare, procedura de filtrare a recursului în complet de filtru nu presupune o analiză pe fond a motivelor de recurs invocate de către parte, astfel că, doar în ipoteza în care recursul este declarat admisibil în principiu, instanța va putea analiza atât legalitatea hotărârii recurate, cât și celelalte cereri formulate de recurent, respectiv excepțiile de neconstituționalitate și cererea de înscriere în fals.

De altfel, excepțiile de neconstituționalitate nu pot viza hotărâri judecătorești, așa cum rezultă neechivoc din prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992, ci norme legale care au legătură cu cauza analizată, numai în acest context putându-se considera că există o învestire procedurală a instanței de recurs cu analiza unor atare cereri; or, această premisă nu este îndeplinită în speță.

În consecință, invocarea de către recurent a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 3, 4, 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ. este una formală, susținerile acestuia nereprezentând veritabile critici de nelegalitate a hotărârii atacate, ci vizează, în principal, propria viziune a recurentului asupra situației de fapt a litigiului și asupra temeiniciei cererilor deduse judecății, fără avea legătură cu raționamentul instanței de revizuire.

Or, simpla indicare a unor texte de lege nu este suficientă pentru declanșarea mecanismului de exercitare a recursului, ci este necesar a fi indicate motivele pentru care titularul cererii de recurs apreciază că dezlegarea dată de instanța care a pronunțat hotărârea atacată nu este conformă cu prevederile legale invocate.

Având în vedere că recurentul nu a învestit instanța de recurs cu analiza unor veritabile critici de nelegalitate ale deciziei atacate și că, în cauză, contrar susținerilor recurentului, nu au fost identificate motive de ordine publică, care să poată fi invocate din oficiu, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că cererea de recurs dedusă judecății nu îndeplinește cerințele prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 486 alin. (3) din același act normativ.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de revizuentul A. împotriva deciziei civile nr. 292 din 19 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Cu privire la cererea formulată de intimata C. de acordare a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat în cuantum de 700 RON, potrivit chitanței depuse la dosar, Înalta Curte, având în vedere soluția pronunțată în cauză, și reținând culpa procesuală a recurentului, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., îl va obliga pe recurentul-revizuent A. la plata sumei de 700 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, sumă pe care o apreciază ca având un caracter rezonabil în raport cu complexitatea cauzei și activitatea desfășurată de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de revizuentul A. împotriva deciziei civile nr. 292 din 19 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă pe revizuent la plata către intimata C. a sumei de 700 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 martie 2022.