ÎCCJ, decizie (scj.ro #119915)

Procedura insolvenței. Incidența dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006. Condiții și efecte

Cuprins pe materii : Drept comercial. Procedura insolvenței

Index alfabetic : acțiune în anulare

contract de cesiune de creanță

insolvență

suspendarea judecății

Legea nr. 85/2006, art. 36

C. civ. din 1864, art. 1352

În cazul în care prin acțiunea introductivă de instanță s-a solicitat, pe de o parte, anularea în parte a unui contract de cesiune de creanță, iar, pe de altă parte, obligarea părții pârâte, societate aflată în insolvență, la plata unor sume de bani, este legală soluția instanței de suspendare, în temeiul dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006, doar a petitului în pretenții referitor la pârâta aflată în insolvență, întrucât această suspendare nu poate opera decât pentru cererea prin care se urmărea realizarea unei creanțe asupra debitoarei aflată în insolvență, petitul privind anularea în parte a contractului de cesiune neputând să ducă în mod direct la realizarea creanței.

Astfel, întrucât suspendarea judecății nu privea întreaga acțiune formulată față de pârâta aflată în insolvență este firească mențiunea din dispozitivul hotărârii pronunțată de prima instanță de respingere parțială a acțiunii față de această pârâtă, lipsa unei mențiuni exprese cu privire la capătul de cerere care este respins neatrăgând anularea hotărârii.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 524 din 17 februarie 2015

Notă

: Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței a fost abrogată de Legea nr. 85/2014 la data de 28 iunie 2014.

Prin sentința civilă nr. 1247 din 29 martie 2013 pronunțată de Tribunalul Harghita în dosar nr. xx16/96/2012 s-a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei SC E.S. Centrul de Dezvoltare Regională SRL și excepția lipsei de interes a reclamantei SC T. SRL invocate de pârâta SC H.H.G. SA; s-a respins acțiunea formulată de reclamantele SC E.S. Centrul de Dezvoltare Regională SRL și SC T. SRL, în contradictoriu cu pârâtele SC H.H.G. SA și SC G.O. SA, prin administrator judiciar RVA M.I.S. SPRL; a obligat în solidar reclamantele să plătească pârâtei SC H.H.G. SA suma de 16.670,63 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a procedat la analiza excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei SC E.S. Centrul de Dezvoltare Regională SRL și excepției lipsei de interes a reclamantei SC T. SRL, apreciind că acestea sunt neîntemeiate.

În ceea ce privește fondul cauzei, Tribunalul a reținut, în esență, că la data de 13 octombrie 2009 între pârâta SC H.H.G. SA și reclamanta SC T. SRL s-a încheiat un contract de cesiune de creanță potrivit căruia SC H.H.G. SA în calitate de cedent a transmis către SC T. SRL (cesionar) dreptul de creanță în valoare de 2.594.561,40 RON, deținut împotriva SC G.O. SA (în calitate de debitor cedat din contract) pentru suma de 2.594.561,40 RON, ce reprezintă prețul cesiunii. Ulterior, la data de 21.04.2011 s-a încheiat Contractul de cesiune de creanță între SC T. SRL, în calitate de Cedent, SC G.O. SA, în calitate de debitor cedat și SC E.S. Centrul de Dezvoltare Regională SRL, în calitate de Cesionar, ocazie cu care reclamanta SC E.S. Centrul de Dezvoltare Regională SRL a constatat că debitorul cedat SC G.O. SA refuză să achite suma de 851.820,85 lei care reprezintă contravaloarea celor 4 facturi menționate mai sus, pe motiv că a comunicat către cedent refuzul acestor facturi înainte de a fi notificat despre cesiunea de creanță.

Tribunalul a dispus prin încheierea din 18 martie 2013, în baza art. 36 din Legea nr. 85/2006, suspendarea cauzei față de pârâta SC G.O. SA, având în vedere că aceasta se află în procedura insolvenței, prin încheierea nr. 70/22.01.2013 a Tribunalului Harghita fiind deschisă procedura generală a insolvenței.

În ceea ce privește acțiunea reclamantelor față de pârâta SC H.H.G. SA, a subliniat că susținerile reclamantelor potrivit cărora pârâta nu și-a respectat toate obligațiile din contractul de cesiune de creanță încheiat la data de 13 octombrie 2013, contract a cărui anulare în parte se solicită, nu sunt fondate.

Având în vedere că creanța nu a fost achitată de debitorul cedat, iar acesta a aflat de existența contractului de cesiune anterior efectuării plății, momentul notificării cesiunii este lipsit de relevanță, iar potrivit art. 1393 și art. 1359 C. civ. sancțiunea prevăzută de lege în caz de neîndeplinire a obligației de notificare a debitorului cedat este inopozabilitatea cesiunii față de debitorul cedat și liberarea debitorului în caz de plată a creanței către cedent mai înainte de notificarea cesiunii, ceea ce nu este cazul în speță.

Susținerile reclamantelor potrivit cărora pârâta nu și-a îndeplinit obligațiile asumate prin prevederile art. 3.1 lit. c din contractul de cesiune prin care a declarat că nu există nicio cauză de diminuare și/sau stingere a creanțelor predate, nu sunt fondate. Din probatoriul administrat în cauză nu rezultă că pârâta a avut cunoștință la data de 13 octombrie 2009, data încheierii contractului de cesiune, de refuzul de plată a celor 4 facturi de către debitorul cedat, acesta nefăcând dovada că a comunicat pârâtei refuzul de plată sau contestarea vreuneia dintre facturile emise.

Ca o consecință, tribunalul a respins acțiunea.

Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs reclamantele Societatea E.S. Centrul de Dezvoltare Regională SRL și Societatea T. SRL, solicitând admiterea acestuia, modificarea sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii; cu cheltuieli de judecată. În drept au invocat prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.civ.

Recursul a fost recalificat de Curtea de apel, la termenul de judecată din 01.19.2013, ca fiind apel.

Analizând cu prioritate excepția lipsei de interes a apelantei SC E.S. Centrul de Dezvoltare Regională SRL în promovarea căii de atac, Curtea de apel a apreciat că aceasta este nefondată.

Analizând legalitatea și temeinicia hotărârii atacate s-a reținut că instanța de fond a fost sesizată cu o cerere de anulare în parte a contractului de cesiune încheiat la data de 13 decembrie 2009 între pârâta Societatea H.H.G. SRL, în calitate de cedent, și reclamanta Societatea T. SRL, în calitate de cesionar, precum și de obligare a pârâtelor la plata în favoarea reclamantei SC E.S. Centrul de Dezvoltare Regională SRL a sumei de 851.820,85 lei reprezentând contravaloarea a patru facturi.

Raportat la petitele cu care a fost învestită instanța de fond, Curtea a apreciat că doar cel ce-al doilea petit al acțiunii (respectiv cel de obligare a pârâtei Societatea G.O. SA la plata contravalorii facturilor) este unul care să justifice aplicarea art. 36 din legea nr. 85/2006 și care prevede că “de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale”. În schimb, petitul de anulare în parte a contractului de cesiune încheiat la data de 13 decembrie 2009 între pârâta Societatea H.H.G. SRL, în calitate de cedent, și reclamanta Societatea T. SRL, în calitate de cesionar, nu este unul prin care să se ajungă – în caz de admitere – la realizarea, în mod direct și nemijlocit, a unei creanțe.

Chiar dacă considerentele încheierii de ședință din data de 18 martie 2013 prin care s-a dispus suspendarea cauzei față de pârâta amintită nu sunt lămuritoare sub acest aspect (acela al petitelor cu privire la care operează suspendarea de drept), Curtea a reținut că doar cu privire la acest petit - acela de obligare a pârâtei la plata sumei de 851.820,85 lei - se putea dispune suspendarea.

În schimb, cu privire la petitul de anulare în parte a contactului de cesiune instanța de fond în mod corect s-a pronunțat prin sentința atacată și în contradictoriu cu pârâta Societatea G.O. SA. Faptul că în considerentele sentinței atacate s-a analizat acțiunea formulată doar în contradictoriu cu pârâta Societatea H.H.G. SA nu este de natură a conduce la reformarea sentinței atacate. Aceasta deoarece este evident că aceleași considerente reținute de Tribunal sunt valabile și cu privire la soluția de respingere a petitului de anulare a contractului de cesiune formulat în contradictoriu cu pârâta Societatea G.O. SA.

Relativ la fondul cauzei, Curtea a reținut că apelantele au arătat că cedentul H.H.G. SA trebuie să facă dovada faptului că la data încheierii Contractului de cesiune avea certitudinea că creanța există și este legală, respectiv că nu avea cunoștință despre refuzul de plată a debitorului cedat, opinând că numai în această din urmă situație cedentul ar fi exonerat de obligația de garanție prevăzută de art. 1392 C. civ. Așadar, din motivarea în fapt a apelului se desprinde concluzia că acestea au înțeles să invoce în apel doar nerespectarea prevederilor art. 3.1.b și 3.1.c din contractul de cesiune.

Această critică nu a fost primită.

S-a observat că intimata-pârâtă Societatea G.C. SA, în calitate de debitor cedat, a refuzat plata celor 4 facturi prin adresa nr. 2216 din data de 13 octombrie 2009, iar mai apoi prin adresa nr. 2245 din 15 octombrie 2009, astfel cum rezultă din înscrisurile de la filele 18-19 dosar fond.

Curtea a reținut că în cauză nu s-a făcut dovada că acest refuz de plată a fost comunicat (notificat) cedentului - pârâta Societatea H.H.G. SRL - anterior momentului încheierii contractului de cesiune.

S-a subliniat și faptul că art. 1392 C. civ. (1864) reglementează, în sarcina cedentului, obligația de garanție.

Așadar, eventuala nerespectare a obligațiilor contractuale invocate de apelantele prin declarația de apel, respectiv cele cuprinse în art. 3.1 (și care, de fapt, sunt obligații legale prevăzute de art. 1392 C. civ.) nu reprezintă o cauză de nulitate a contractului de cesiune.

Ca atare, analiza criticilor apelantelor s-a făcut de către Curte prin raportare strict la limitele cu care a fost învestită instanța de fond, respectiv cu o acțiune privind constatarea nulității parțiale a contractului de cesiune și obligarea pârâtelor la plata contravalorii celor patru facturi, tocmai în considerarea principiului disponibilității părților care guvernează procesul civil.

Ca o consecință, susținerea apelantelor în sensul că instanța de fond a reținut în mod greșit că trebuia dovedită existența fizică a celor 4 facturi nu are relevanță în cauză.

Pentru aceste motive, Curtea a apreciat că apelul este nefondat și l-a respins.

Împotriva deciziei civile nr. 77/A/11.03.2014 pronunțată de Curtea de Apel Târgu-Mureș, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în termen legal, au declarat recurs recurentele E.S. Centrul de Dezvoltare Regională SRL și T. SRL, în baza art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, clarificarea soluției cu privire la suspendarea judecății în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006 și admiterea acțiunii.

În motivarea recursului, după prezentarea unei sinteze a cauzei dedusă judecății, recurenta a formulat critici ale deciziei referitoare la modul de soluționare a motivului de apel care vizează soluția prin care instanța de fond a respins, fără motivare, acțiunea în contradictoriu cu pârâta Societatea G.O. SA, în contextul în care, prin încheierea din 18.03.2013, s-a dispus de către tribunal suspendarea judecării cauzei față de această pârâtă.

Astfel, s-a învederat de către recurente că instanța de apel a conchis că suspendarea cauzei se putea dispune numai cu privire la obligarea pârâtei la plata sumei de 851.820,85 lei, deși nu a fost sesizată cu analiza legalității încheierii de suspendare și în condițiile în care chiar Curtea de apel a reținut că încheierea de suspendare nu este lămuritoare sub aspectul petitelor pentru care operează suspendarea de drept.

Recurentele apreciază că suspendarea privește întreaga acțiune pornită împotriva pârâtei G.O. SA, întrucât cele două petite sunt strâns legate între ele.

În consecință, decizia pronunțată în apel este nelegală atât sub aspectul soluției pronunțată față de pârâta G.O. SA, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cât și sub aspectul unei motivări contradictorii a instanței de apel, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

S-a mai arătat că de clarificarea soluției de suspendare depinde transformarea creanței incerte în creanță certă în dosarul de insolvență în situația în care soluția de respingere a acțiunii față de H.H.G. Sa rămâne irevocabilă.

Cu privire la fondul cauzei, recurentele au reiterat susținerile referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 1352 C. civ. în sensul în care exonerarea de obligația de garanție opera numai dacă cedentul H. făcea dovada că, la data încheierii contractului de cesiune, 13.10.2009, avea certitudinea că creanța există și este legală, respectiv că nu avea cunoștință despre refuzul de plată al debitorului cedat.

Recurentele au învederat și că instanța de apel a reținut în mod greșit că în apel s-a invocat numai nerespectarea prevederilor art. 3.1 litera b și 3.1 litera c, în realitate fiind invocate toate motivele de nerespectare a contractului, în special nerespectarea art. 3.2 și a interpretat greșit probele administrate, respectiv corespondența purtată de părți.

În aceste condiții, recurentele au apreciat că intimata-pârâtă H. nu și-a respectat obligațiile contractuale, dând dovadă de rea-credință prin cedarea unei creanțe despre care știa că este contestată de către debitorul cedat, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin întâmpinare, intimata SC H.H. SA a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând legalitatea deciziei prin raportare la motivele de recurs invocate, instanța supremă a constatat că atât motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, cât și cel întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865 sunt nefondate.

O primă observație vizează critica recurentei în ceea ce privește împrejurarea că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, cu referire la considerentele privind suspendarea judecății, de către instanța de fond, față de pârâta SC G.O. SA, aflată în procedura insolvenței.

Instanța de recurs a constatat că instanța de apel a analizat critica formulată de recurentă și a stabilit că, deși încheierea de ședință din data de 18.03.2013 nu precizează, în mod expres, suspendarea prevăzută de art. 36 din Legea nr. 85/2006 nu poate opera decât pentru petitul prin care s-a solicitat obligarea pârâtei SC G.O. SA la plata unei sume de bani, respectiv cererea prin care se urmărea realizarea unei creanțe asupra debitoarei aflată în insolvență, întrucât petitul privind anularea în parte a contractului de cesiune nu putea să ducă în mod direct la realizarea creanței.

Prin urmare, motivarea instanței de apel nu este contradictorie. Chiar dacă această instanță nu a fost învestită cu analiza legalității încheierii de suspendare, precizările din considerente nu urmăresc altceva decât să lămurească dacă suspendarea a vizat sau nu întreaga acțiune față de soluția instanței de fond, reflectată în dispozitivul hotărârii, de a respinge acțiunea față de ambele pârâte.

Nici motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865 nu pot fi primite.

Așa cum s-a arătat mai sus, întrucât suspendarea judecății nu privea întreaga acțiune formulată față de pârâta SC G.O. SA, este firească mențiunea din dispozitivul hotărârii pronunțată de tribunal de respingere (parțială) a acțiunii față de această pârâtă, iar lipsa unei mențiuni exprese cu privire la capătul de cerere care este respins nu atrage anularea hotărârii.

Critica referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 1352 C. civ. privind obligația de garanție nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate a deciziei, ci recurentele se prevalează de netemeinicia hotărârii recurate, urmărind reaprecierea probelor administrate în cauză, ceea ce ar atrage schimbarea situației de fapt. Acest motiv de recurs, reglementat de art. 304 pct. 11 C. proc. civ. de la 1865, este inadmisibil, fiind abrogat odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000.

De asemenea, susținerile recurentelor referitoare la faptul că intimata-pârâtă H. nu și-a respectat obligațiile contractuale, dând dovadă de rea-credință prin cedarea unei creanțe despre care știa că este contestată de către debitorul cedat, urmăresc reevaluarea materialului probator și nu se subsumează niciunui motiv de nelegalitate a hotărârii.

În ceea ce privește împrejurarea că instanța de apel nu a reținut și critica referitoare la încălcarea prevederilor art. 3.2 din contract, se constată că apelantele nu au formulat critici punctuale referitoare la prevederile contractuale încălcate, iar instanța de apel a interpretat motivarea în fapt a apelului, desprinzând, în mod corect, concluzia că acestea au înțeles să invoce în apel doar nerespectarea prevederilor art. 3.1.b și 3.1.c din contractul de cesiune.

Față de considerentele expuse pe larg mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, recursul a fost respins ca nefondat.