ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4167/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4167/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursurilor

de față

În baza actelor și

lucrărilor dosarului constată următoarele,

Prin Sentința penală nr. 179 din 12 octombrie

2011, pronunțată de Tribunalul Vrancea în Dosarul nr. 3403/91/2010, după

schimbarea încadrării juridice, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen.

cu referire la art. 10 lit. a) C. proc. pen., au fost achitați inculpații R.I.,

R.A. pentru infracțiunile de înșelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2) și

(5) C. pen. și fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 C.

pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. și inculpații L.T. și V.C. pentru

comiterea infracțiunilor de complicitate la înșelăciune și fals în înscrisuri

sub semnătură privată prev. de art. 26 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1),

(2) și (5) C. pen. și art. 290 C. pen. cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.,

întrucât faptele nu există.

A fost respinsă

cererea de extindere a procesului penal formulată de partea civilă A.E. cu

privire la inculpații R.I. și R.A. pentru infracțiunea de uz de fals, prevăzută

de art. 291 C. pen. și asocierea în vederea comiterii de infracțiuni, prevăzută

de art. 323 alin. (1), (2) C. pen., privind pe inculpații R.I., R.A., L.T. și

V.C., ca inadmisibilă.

S-a respins cererea

de anulare a înscrisului sub semnătură privată intitulat "antecontract de

vânzare-cumpărare"  cu privire la imobilul casă de locuit și terenul aferent

în suprafață de 956 mp teren curți-construcții situat în Focșani str. B.,

jud.Vrancea, precum și a chitanței  vizând vânzarea autoturismului marca M.B.,

an fabricație 2007, ca neîntemeiată.

Prin aceeași hotărâre

s-a respins și cererea formulată de inculpatul R.A. de ridicare a sechestrului

asigurător, instituit asupra autoturismului marca "M.B." cu nr. de

înmatriculare X, nr. de identificare Y, nr. omologare Z, de culoare neagră, ca

fiind rămasă fără obiect. Au fost respinse pretențiile civile și cele privind

acordarea de cheltuieli judiciare solicitate de partea civilă A.E., ca

neîntemeiată. A fost obligată partea vătămată A.E. la plata sumei de 3000 lei

cheltuieli judiciare către stat. Pentru a hotărî astfel prima instanță a

reținut că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Vrancea nr.

2250/P/2008 s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate a

inculpaților R.I., R.A., L.T. și V.C. sub aspectul comiterii infracțiunilor de

înșelăciune și fals prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) și 5 C. pen. și art.

290 C. pen. cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., în forma autoratului și a

complicității, constând în aceea că în perioada iunie-iulie 2008, R.I., prin

complicitatea lui L.T. și V.C., după decesul numitului A.E.Z., s-a folosit de un

"antecontract de vânzare-cumpărare", semnat în fals, pentru a intra

în posesia unui imobil situat în municipiul Focșani, str. B., proprietatea

defunctului, în valoare de 190.000 euro, iar R.A. a intrat în posesia unui

autoturism marca M.B., în valoare de 31.500 euro, tot proprietatea defunctului,

folosindu-se de o chitanță semnată în fals.

Analizând probele

administrate în cursul urmăririi penale cât și în cursul judecății, instanța de

fond a apreciat că în privința infracțiunilor de înșelăciune și fals în

înscrisuri sub semnătură privată pretins a fi comise de inculpați sub formă de

participație diferită, respectiv autorat și complicitate, din nicio probă nu

rezultă cu certitudine că inculpații ar fi fost cei care ar fi semnat cele două

înscrisuri sub semnătură privată (chitanțe) ce au stat la baza operațiunilor de

perfectare derulate în instanță în locul vânzătorului, cu toate că, în cauză,

au fost efectuate două expertize grafice extrajudiciare și două expertize

criminalistice judiciare la Laboratorul Interjudețean de Expertize

Criminalistice București (raport de expertiză nr. 164 din 08 mai 2009) și la

Institutul Național de Expertize Criminalistice București (raport de expertiză

grafică nr. 59 din 06 aprilie 2010).

A apreciat că

întreaga acuzație din cursul urmăririi penale se bazează pe presupuneri, pe

excluderi, pe supoziții și nu în ultimul rând "prezumții" ale

organului de urmărire penală.

Astfel, în cauză a

fost analizată modalitatea în care s-au întocmit cele două înscrisuri sub

semnătură privată, efectele pe care acestea le generează și, nu în ultimul

rând, implicațiile ce survin asupra persoanelor ce au relaționat cu

proprietarul celor două bunuri, imobil (casa și terenul aferent situat în

Focșani str. B. jud. Vrancea) și mobil (autoturismul marca "M.B.").

A constatat prima

instanță că certitudinea existenței celor două documente rezultă din însăși

materialitatea lor, atestată și de expertizele grafice judiciare efectuate în

cauză care, din punct de vedere probatoriu, prezintă relevanță juridică. Aceasta

deoarece ambele expertize au fost dispuse de organul judiciar prin ordonanțele

din 21 ianuarie 2009 și respectiv 18 august 2009, la efectuarea acestora fiind

încuviințate să participe în condițiile prevăzute de lege B.A.N. și R.C. -

experți criminaliști autorizați, recomandați de părți.

În atare condiții,

instanța nu a primit concluziile expertului R.C. din lucrarea aflată la dosar

de urmărire penală și prin care s-a efectuat o expertiză criminalistică grafică

extrajudiciară la solicitarea părții civile A.E.

S-a reținut că,

această lucrare extrajudiciară întocmită la data de 17 noiembrie 2008 a servit

ca probatoriu principal în acuzarea formulată de parchet sub aspectul

nerealităților consemnate în cele două documente, ignorându-se în mod nelegal

conținutul celor două expertize grafice judiciare efectuate corespunzător

dispozițiilor art. 118 și următoarele C. proc. pen.

Astfel, în

considerentele actului de inculpare se reține, contrar dispozițiilor legale în

materie, faptul că poziția expertului consilier R.C. (care a opinat în mod

argumentat că cele două semnături contestate reprezintă manopera unei

contrafaceri prin "imitație servilă (...)" și că "expertul

consilier B.A.N. nu a făcut obiecții cu privire la concluziile experților judiciari",

reprezintă un argument în justificarea poziției părții vătămate.

Însușirea exclusivă a

opiniei exprimate într-o expertiză extrajudiciară de către organul de urmărire

penală contravine normelor ce reglementează procedura expertizei, efectuarea

acesteia fiind strict reglementată de norma procedurală. Reglementările din

secțiunea X intitulată a Codului de procedură penală intitulată

"Expertizele" și care cuprinde art. 116 - 127 C. proc. pen.

constituie o garanție a drepturilor de apărare a părților, creându-se pentru acestea

posibilitatea de a da expertului lămuririle necesare și totodată de a cere să

se facă toate constatările legate de obiectivele fixate pentru expertizare.

S-a apreciat de către

prima instanță că, aceste dispoziții legale au fost nesocotite de către organul

judiciar de anchetă care-și întemeiază soluția pe o expertiză grafică cu

caracter extrajudiciar care nu are nicio putere probantă, în condițiile în

care, pe parcursul urmăririi penale s-au efectuat două expertize grafice

judiciare.

Instanța a constatat

însă că organul judiciar și-a însușit o parte din observațiile cuprinse în cele

două lucrări în condițiile în care acestea nu erau contradictorii, dar le

consideră relevante și le interpretează în mod fals în raport de aspectele

susținute de expertul consilier R.C. și exprimate în lucrarea extrajudiciară.

Or, în atare

condiții, concluziile reținute de către organul judiciar sunt nerelevante, nu

au putere probantă sub aspectul incriminator, anume acela al existenței unei

contrafaceri prin imitație servilă a celor două semnături contestate a fi reale

de către A.E.

A mai reținut

instanța că dacă organele de urmărire penală au acceptat ca adevărată

presupunerea că inculpații R.I. și R.A. au fost cei care au semnat cele două

înscrisuri sub semnătură privată la rubrica "vânzătorului", printre

altele pentru că erau direct interesați și că semnătura contestată din punct de

vedere al structurii grafice prezintă o execuție naturală și dinamică, că nu

reprezintă un impediment în a fi executată de către orice persoană cu abilități

grafice necesare (conform expertizei), tot așa se poate accepta ca adevărată și

presupunerea că aceste documente ar fi putut fi semnate de A.E.Z. - tatăl

reclamantului-parte vătămată, cele două expertize judiciare întocmite de L.

București și Î. București (la solicitarea parchetului) neexcluzându-l ca

posibil autor.

Organul judiciar de

anchetă, deși avea obligația legală să înlăture motivat aceste concluzii, în

mod surprinzător și cu totul neprocedural, le-a convertit într-o manieră

ilogică ca fundament în susținerea concluziilor exprimate de lucrarea

extrajudiciară.

Astfel, prin raportul

de expertiză nr. 59 din 06 aprilie 2010 întocmit de Î. București, după ce s-a

precizat în mod ferm că pentru a fi validă, expertiza grafică să vizeze

înscrisuri olografe originale și nu copii, referindu-se numai la înscrisul

intitulat "chitanță" ce a fost prezentat în original a concluzionat

că: "numitul A. nu se exclude ca posibil autor", după cum nicio altă

persoană cu abilități grafice cel puțin medii nu poate fi exclusă, în lipsa

elementelor cu valoare identificatoare.

Aceste constatări

științifice au fost efectuate pe baza înscrisului intitulat

"chitanță" predat în original de către inculpatul R.A. cu prilejul

descinderii la locuința sa ca efect al unei autorizații de percheziție, dar

care, în concret, nu s-a mai efectuat întrucât acesta a predat de bună voie

documentul din moment ce i s-a precizat obiectul percheziției, la data de 4

decembrie 2008. Se reține din cuprinsul procesului verbal de percheziție domiciliară

că la solicitarea organului de poliție inculpatul R.A. a predat înscrisul

intitulat "chitanță", în original și poartă pe verso spre

neschimbare, semnăturile avocatului, organului de cercetare penală și ale

învinuitului.

În raport de această

situație de fapt constatată de organul judiciar apar contradicții atât sub

aspect procedural dar și al interpretărilor date de parchet, ulterior, în actul

de inculpare.

S-a apreciat că, în

mod evident rezultă că expertiza extrajudiciară intitulată de specialist

"Aviz de specialitate" nr. 214 a fost întocmită la data de 17

noiembrie 2008, la o dată anterioară momentului în care chitanța în original a

fost ridicată de la inculpat. Ulterior, ridicării actului, în cauză s-au

efectuat cele două lucrări științifice (expertize) în condiții procedurale și

cu prezentarea înscrisului în original spre a fi investigat, cerințe impuse de

standardele de specialitate.

Or, și din acest

punct de vedere concluziile exprimate de specialiști în cele două lucrări

efectuate sunt pertinente și nu pot fi ignorate sau interpretate eronat ca

"argumente în justificarea poziției părții vătămate".

Totodată, prima

instanță a constatat că în ceea ce privește cel de-al doilea document, înscris

intitulat "Antecontract de vânzare-cumpărare", Î. București a

concluzionat că "în conformitate cu normele de asigurare a calității și

procedurile specifice cod PS-01 și cod PS-02, privind expertiza scrisului și

cea a semnăturii, pentru care institutul este acreditat, astfel de expertize se

efectuează doar pe documente originale.". În consecință, se menționează

că, raportat la obiectivele enumerate în ordonanța din 18 august 2009, nu se va

putea răspunde la cele cuprinse la punctele: d, e, f, g, h, i și k deoarece

privesc un document semnat prin intermediul hârtiei copiative (antecontract de

vânzare-cumpărare datat 21 octombrie 2007), prin aceste obiective

solicitându-se stabilirea autorilor acelor semnături.

Referitor la

dificultatea analizării semnăturii executate prin intermediul hârtiei copiative

se constată că în literatura de specialitate specifică materiei "Expertiza

criminalistică a scrisului" s-au evidențiat anumite particularități. Fără

a detalia aceste particularități, instanța de fond a reținut că cele două

expertize judiciare efectuate în cauză nu au identificat variante de

contrafacere a semnăturii contestate (respectiv a semnăturii defunctului

A.E.Z.). Acest aspect coroborat cu observațiile făcute pe marginea

problematicii vizând analizarea semnăturilor executate prin intermediul hârtiei

copiative conduc la concluzia că autenticitatea unei semnături executate prin

modalitatea descrisă mai sus nu poate fi stabilită pe calea expertizei

scrisului, ipoteza falsului fiind posibilă indiferent de existența sau

inexistența unor indicii de fals.

În schimb, se arată

că neautenticitatea unei asemenea semnături poate fi determinată dar numai în

cazurile de fals evident.

Concluzionând,

instanța de fond a constatat că, în cauză, nu se poate determina în mod cert că

semnăturile defunctului A.E.Z. de pe cele două înscrisuri la poziția

"vânzător" ar fi fost falsificate după decesul acestuia de către

inculpați, cu atât mai mult cu cât nu-l exclud ca posibil autor.

În condițiile în care

administrarea probei cu expertiză extrajudiciară, a înregistrărilor

convorbirilor purtate de partea vătămată cu martori din cauză, a fost nelegală,

fără respectarea procedurilor prevăzute de lege, a interpretărilor formulate de

organul de urmărire penală pe suportul unor așa-zise prezumții "ce decurg

din existența unor fapte și împrejurări" legate de alte acte de

tranzacționare efectuate de defunct și, nu în ultimul rând, de starea

financiară a acestuia, instanța a apreciat că s-a încălcat principiul

legalității și loialității administrării probelor, ele neputând fi folosite ca

probă în procesul penal.

Referitor la proba

testimonială administrată în cauză s-au reținut de către prima instanță, două

aspecte principale, faptul că au fost audiați martori care nu sunt în relație

de rudenie cu partea vătămată și implicit cu defunctul A.E.Z., dar și martori

aflați într-o relație de rudenie cu acesta din urmă și cu inculpații, cu

referire la numiții M.I. - unchiul părții vătămate, B.C. - afin cu defunctul

(respectiv cumnat) și cu partea vătămată și numita R.M. - sora inculpatului

R.I. precum și faptul că depozițiile acestor martori (unii dintre ei audiați și

la urmărirea penală) au evidențiat aspecte privind relația pe care defunctul o

avea cu fiul său - parte vătămată în cauză, cu rudele și persoanele apropiate,

dar și elemente ce țin de patrimoniul avut de defunct, tranzacțiile derulate de

acesta pe parcursul unei perioade și care se situează în preajma momentului ce

a generat conflictul dedus astăzi judecății, cu accent pe infracțiunea de

înșelăciune și mai puțin pe infracțiunea de fals în înscrisuri.

Această distincție

este esențială în opinia instanței de fond întrucât susținerile părții vătămate

în plângerea penală adresată organelor judiciare plasează acte infracționale

pretins a fi comise după decesul autorului său A.E.Z. Și din acest punct de

vedere instanța de fond, analizând conținutul depozițiilor date, în privința

infracțiunilor pretins a fi comise de inculpați nu a identificat elemente de

certitudine care să contureze și sub aspectul indiciilor, cu atât mai mult al

probelor necesare pentru a fi imputate sub aspectul vinovăției inculpaților.

Astfel, plecând de la

conținutul depoziției părții vătămate precum și al plângerilor formulate,

aspectele invocate de acesta privind relația pe care o avea cu tatăl său,

faptul că avea cunoștință de tranzacțiile pe care le desfășura, acestea nu pot

fi reținute din considerente de ordin probatoriu.

Se susține de partea

vătămată că a plecat din țară în perioada aprilie - septembrie 2008 în Italia

unde, acolo fiind, a aflat de moartea tatălui său de la un prieten, cu toate că

în această perioadă purta discuții cu rudele sale din Focșani. De asemenea, în

depoziția dată mai susține că se suna "chiar de două ori pe

săptămână" și că autorul său "nu i-a pomenit nimic despre eventuale

tranzacții". Aceste elemente ce vizează relația cu tatăl său, de

apropiere, sunt susținute doar de martorul M.I. (unchi din partea mamei) și

care, în opinia instanței, nu poate prezenta relevanță juridică întrucât este

subiectivă și evidențiază o poziție direct interesată a martorului în raport de

partea vătămată.

Contrar poziției și

împrejurării relevate de partea vătămată, în depoziția dată sunt aspecte

învederate de martori care nu sunt într-o relație directă de rudenie cu acesta

dar care, fie că l-au cunoscut, fie că au auzit de el sub aspectul relațiilor

pe care le avea cu tatăl său, de la acesta din urmă.

S-a apreciat că sunt

relevante din acest punct de vedere depozițiile martorilor U.C., M.I., D.I. și

P.I.. Primii doi martori relatează împrejurări percepute direct, în sensul că defunctul

A.E.Z. nu se înțelegea cu fiul său, context în care dorea ca în luna mai sau

iunie 2008 să vândă și să se retragă la țară. Se mai arată de martori că cei

doi nu aveau o relație constantă, partea vătămată pricinuindu-i defunctului

nemulțumiri sub aspectul conduitei, ultima oară acesta fiind găsit pe preșul

din fața casei în stare avansată de ebrietate. Faptul că partea vătămată nu

avea o relație permanentă de apropiere cu tatăl său rezultă și din faptul că

acesta nu avea numărul de telefon al fiului, iar acesta din urmă, conform

propriilor declarații, nu locuia cu tatăl, nu a locuit niciodată, fiind

stabilit cu domiciliul pe teritoriul altei țări.

În atare situație,

s-a apreciat că starea de fapt reținută de organul judiciar pe baza

susținerilor părții vătămate formulate în plângerile penale nu se confirmă,

depoziția acesteia necoroborându-se cu fapte și împrejurări ce rezultă din

ansamblul probelor existente în cauză (art. 75 C. proc. pen.).

Că este așa rezultă

tot din depozițiile martorilor audiați și în instanță care relatează că

defunctul locuia singur și nu cu fiul său, acesta nefiind văzut în domiciliul

tatălui încă din anul 2007. Totodată, martorii audiați în cauză relatează

aspecte relevante privind tranzacțiile efectuate de defunct, modalitatea în

care acesta proceda în situația vânzărilor derulate, relațiile pe care le avea

chiar cu unii dintre inculpați, respectiv R.A. Despre relația acestui inculpat

cu defunctul vorbește și partea vătămată pe care îl identifică ca făcând parte

din cercul de prieteni al tatălui său, cum de altfel este și martorul U.C..

Acest martor este audiat încă din primele momente ale anchetei judiciare și

relatează fapte, împrejurări legate atât de înstrăinarea mașinii dar și sub

aspectul intenției defunctului de a înstrăina casa în care locuia.

Instanța, în

procedura de apreciere a acestei probe testimoniale referitoare la martorul

U.C. a luat în considerare declarațiile date de acesta în cursul urmăririi

penale la datele din 21 octombrie 2008, 10 august 2010, precum și cea dată în

cursul judecății aflată la dosar instanță. Instanța a înlăturat declarația

aflată la dosar urmărire penală întrucât aceasta nu a fost administrată de

organul judiciar în condiții legale, fiind modificată sub aspectul datelor,

luată în absența apărătorului inculpaților și la o dată care, conform actelor

depuse, martorul nu era în țară (fapt rezultat din biletul de avion depus la

dosar) fiind o zi de sâmbătă.

De asemenea, instanța

a constatat că declarația martorului U.C. dată în instanță nu se contrazice cu

cele două declarații date la urmărirea penală (și care au fost reținute în

probatoriul administrat) precum și cu alte probe, respectiv, declarațiile

părților și ale martorilor.

S-a mai constatat de

instanță faptul că, defunctul proceda la înstrăinarea bunurilor imobile pe care

le deținea ca proprietar într-o manieră relativ identică, în sensul că apela la

anunțul publicitar. Că este așa rezultă din declarația martorului M.I.  care

arată că "L-am cunoscut pe A.E.Z. în urma unui anunț despre vânzarea unui

imobil pe str. B. B". Tot din această declarație rezultă că tranzacția s-a

derulat în două etape, că imediat ce părțile au tranzactionat și s-a achitat

prima tranzacție defunctul și-a cumpărat o limuzină. Acest cumpărător - devenit

ulterior vecin cu defunctul, îl cunoaște pe U.C. care după deces venea la

domiciliul defunctului pentru a îngriji de câinii acestuia. De asemenea, acest

martor precizează în instanță că îl cunoaște pe inculpatul R.A. de la

domiciliul defunctului, prilej cu care constată că avea un autoturism marca

"B.M.W. X5". Dacă relațiile acestui martor cu defunctul erau

"spontane după dobândirea imobilului" - conform propriei declarații,

în sensul că nu se vizitau des, acesta, în depozițiile date, confirmă certitudinea

a cel puțin a trei împrejurări: cumpărarea imobilului în urma unui anunț

publicitar; efectuarea plății în două etape, intenția defunctului de a vinde

imobilul în care locuia efectiv singur (a se vedea conținutul depoziției dată

în instanță în partea finală) precum și prezența și relația de apropiere pe

care defunctul o avea cu martorii U.C., B.C. și nu în ultimul rând cu

inculpatul R.A., dar mai puțin cu martorul M.I.

Instanța, în raport

de această depoziție care se coroborează cu declarația martorului U.C. precum

și cu depozițiile inculpaților, cu înscrisurile depuse la dosar, respectiv

anunțurile publicitare, a constatat împrejurarea certă că inculpatul R.I. a

tranzacționat cu defunctul, urmare a unui anunț publicitar dat de vânzător -

defunctul A.E.Z., prin intermediul martorului U.C. Că ulterior, avea să afle că

vânzătorul era cumnat cu un fost coleg de clasă și pe care îl cunoștea, aceasta

reprezintă în opinia instanței un element care l-a determinat pe defunct să nu

încheie antecontractul în formă autentică, pentru prima tranzacție - respectiv

cea de 190.000 euro, cu atât mai mult cu cât se împăcase să rămână în imobil o

perioadă de timp, respectiv până la perfectarea actului. Întrucât, uzanțele

notariale presupun achitarea unor taxe corespunzător sumei date în avans la

efectuarea unor acte de dispoziție (transfer de proprietate), susținerea

inculpatului R.I. în sensul evitării unei duble taxe este pertinentă și

confirmă împrejurările arătate mai sus.

În acest sens vine și

depoziția martorului M.I. care, audiat în instanță, relatează aspecte privind

tranzacția efectuată de către defunctul A.E.Z. cu martorul M.I., despre care

spune: "cunosc că tranzacția s-a făcut la notar, a fost stabilită suma

care nu a fost achitată deodată și abia la achitare s-au făcut acte la notariat."

Nu lipsit de

relevanță este și faptul că dacă vânzările anterioare ale defunctului vizau

terenuri (contract de vânzare-cumpărare cu P.G. și P.M.; contract de

vânzare-cumpărare cu M.I.), în ceea ce privește ultima vânzare, așa cum rezultă

din actele aflate la dosar, aceasta privea imobilul în care locuia efectiv.

Pe aceste

considerente instanța a apreciat că din punct de vedere probatoriu în cauză nu

pot fi reținute prezumțiile judiciare invocate de Parchet referitoare la

încheierea de către defunct a unor acte autentice de vânzare-cumpărare, a

încheierii unor tranzacții anterior antecontractului în cauză care îi asigurau

defunctului un confort material și faptul că defunctul nu era constrâns

financiar.

Instanța de fond a

considerat în baza probatoriului analizat că în cauză organul judiciar a recurs

la acest procedeu juridic, al prezumțiilor simple în mod eronat, apreciind că

sunt fapte ce nu pot fi dovedite. Starea financiară a autorului părții vătămate

poate fi dovedită cu orice probe de natură a forma convingerea in stanței

asupra situației de fapt reale. Însăși partea vătămată susține că nu s-au găsit

conturi bancare ale defunctului, singurul cont fiind lichidat în anul 2005. În

atare condiții, nu a fost dovedit în mod cert faptul că defunctul nu avea

probleme financiare. Nu constituie probe declarațiile acelor martori care

afirmă că după părerea lor defunctul nu ar fi avut probleme financiare, singura

depoziție în acest sens fiind cea a unchiului părții vătămate - martorul M.I.

Deducțiile și presupunerile părții vătămate, ale acestui martor, care afirmă că

după părerea lor defunctul nu era cheltuitor - nu pot duce la stabilirea cu

certitudine a realității obiective și nu pot sta la baza unor soluții de

condamnare.

În demontarea

prezumțiilor simple ce au dat conținut dispoziției de inculpare sunt însăși

declarațiile părții vătămate coroborate cu susținerile martorului M.I., în

raport de care instanța le-a luat în considerare numai pe aspecte de natură să

atragă imparțialitatea față de situația de fapt și, nu în ultimul rând, cele

două expertize judiciare efectuate în cauză.

În contextul

prezumțiilor simple se permite dovedirea unui fapt negativ determinat printr-un

fapt pozitiv - concret. Împrejurarea că defunctul era o persoană cheltuitoare,

căreia îi plăceau jocurile la cazinou (fapt negativ) nu putea fi contrazisă

decât printr-un fapt pozitiv, care însă nu a fost argumentat de parchet. În

cauză sunt depoziții ale martorilor care susțin că într-adevăr defunctul A.E.Z.

frecventa cazinouri. Cu toate acestea, instanța a apreciat că starea financiară

a autorului părții vătămate, conduita acestuia, nu poate constitui o

împrejurare care să vină să dovedească un fapt care, în opinia parchetului, nu

putea fi dovedit.

Pentru a da un

echilibru procedurii de apreciere a probei testimoniale instanța a considerat

că prezintă relevanță probatorie declarațiile martorilor care nu sunt într-o

relație de rudenie sau filiație cu părțile din cauză.

Interpretarea

parchetului dată pe baza prezumțiilor simple este eronată prin plasarea

inculpaților într-o direcție greșită, de atragere a unor răspunderi de natură

penală, prev. de art. 290 C. pen. În acest sens, referitor la momentul presupus

a fi cel în care inculpații R.I., L.T. și V.C. au procedat la comiterea

faptelor pentru care au fost reclamați de partea vătămată, în participația

reținută de parchet (autor, respectiv complicitate), este confuz, echivoc.

Se arată în expunerea

din actul de sesizare și cu prilejul dezbaterilor cum că în perioada

iunie-iulie 2008 inculpatul R.I. în complicitate cu L.T. și V.C. au redactat un

antecontract de vânzare-cumpărare semnat în fals de către primul la poziția

"vânzător", după care s-a intrat în posesia imobilului din Focșani,

Bd. B. Dacă în privința faptelor acestor inculpați se indică o perioadă,

referitor la inculpatul R.A. nu se vorbește de data săvârșirii infracțiunii, ci

despre faptul că modalitatea comiterii este aceeași ca și în cazul primilor

trei inculpați.

Revenind la primul

înscris ce are ca obiect tranzacționarea imobilului-casă, se arată totuși de

organul judiciar că în 2007 între inculpatul R.I. și cei doi complici ar fi

existat o înțelegere de a se confirma o vânzare a acestui imobil. Dacă instanța

în raport de această precizare ar plasa faptele inculpaților ce atrag răspunderea

penală în anul 2007, se constată că în perioada pretins a fi premeditată fapta,

trăia vânzătorul. Însă, așa cum se reține din plângerea formulată de partea

vătămată, faptele penale pretins a fi comise de inculpați sunt plasate după

decesul lui A.E.Z. În atare condiții, a se susține de acuzare că a existat din

anul 2007 o înțelegere frauduloasă în sensul celor expuse mai sus, înseamnă că

acele elemente ce dau conținut infracțiunii de înșelăciune se impune a fi

analizate prin prisma existenței a doi subiecți pasivi - victime ale întocmirii

și respectiv folosirii de către inculpați a mijlocului fraudulos, în speță

înscrisul falsificat sub aspectul semnăturilor. Or, niciuna din ipotezele

invocate de acuzare nu au suport probatoriu și care să confirme realitatea

faptică pretins a fi adevărată în cauza dedusă judecății. Echivocul constatat

de instanța de fond în privința momentului în care se susține de acuzare că

s-au comis faptele frauduloase pretins a fi comise de inculpați creează o

îndoială care în rezonanță cu principiile ce guvernează procesul penal nu fac

decât să profite inculpaților.

Cu privire la

infracțiunea de înșelăciune, a reținut că înșelăciunea este modalitatea tipică

de sustragere care constă în esență în inducerea în eroare (prin fraudă,

amăgire) a victimei pentru a o determina să-i remită un bun sau folos material

pe care urmărește să-l obțină. Prin urmare, înșelăciunea reclamă cel puțin două

persoane: subiectul activ care îndeplinește acțiunea de inducere în eroare și

subiectul pasiv care, ca efect al inducerii în eroare sau al amăgirii sale,

remite celei dintâi bunul sau folosul material pe care acela urmărește să-l

obțină.

Din economia textului

incriminator reiese că latura obiectivă a înșelăciunii e alcătuită din

activitatea materială ce constă într-o acțiune frauduloasă, de amăgire sau

inducere în eroare a victimei prin prezentarea ca adevărată a unei fapte

mincinoase, sau ca nesinceră a unei fapte adevărate. Această prezentare

denaturată, frauduloasă sau alterată a realității trebuie să fie aptă de a

capta buna-credință, încrederea victimei și să o inducă în eroare, să o

amăgească sau să o mențină în eroarea produsă anterior.

În contextul faptelor

constatate de acuzare și care au fundamentat incriminarea, s-a arătat că ar

rezulta că în speța dedusă judecății, activitatea frauduloasă presupus a fi

săvârșită de inculpați s-a materializat prin folosirea unui mijloc fraudulos -

anume înscrisurile falsificate la poziția "vânzător" adică a lui

A.E.Z. - tatăl părții vătămate A.E. Dar, în raport de probatoriul administrat

și analizat anterior ele nu pot fi acceptate ca fiind falsuri atâta timp cât

cele două expertize judiciare au concluzionat în sensul celor reținute și

însușite de judecătorul fondului. Coroborate cu aceste mijloace de probă

permise de procedura judiciară sunt depozițiile de martori analizate precum și

cele ale inculpaților, evident excluzând așa-zisele prezumții și care în mod cu

totul nefondat au fost folosite de organul judiciar de urmărire penală.

Cu privire la

infracțiunea prevăzută de art. 290 C. pen., a constatat că textul incriminator

definește infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată ca fiind o

acțiune de falsificare a unui înscris sub semnătură privată prin vreunul din

modurile arătate la art. 288 C. pen. dacă făptuitorul folosește înscrisul

falsificat ori îl încredințează altei persoane spre folosire, în vederea

producerii unor consecințe juridice.

Obiectul material îl

constituie înscrisurile sub semnătură privată producătoare de consecințe

juridice, adică acele înscrisuri care emană de la o persoană particulară,

semnat și datat, care conține o manifestare de voință ori constatarea unui act,

fapt sau împrejurare cu relevanță juridică și care este susceptibil de a dovedi

existența, modificarea sau încetarea unui drept sau a unei obligații.

Ca atare, latura

obiectivă a acestei infracțiuni cuprinde două trăsături specifice, prima se

referă la o faptă care constă în falsificarea unui astfel de înscris prin

vreunul din modurile arătate la art. 288 C. pen., iar a doua constituie

condiția esențială de incriminare și anume fapta constituie infracțiune numai

dacă făptuitorul folosește înscrisul falsificat; simpla falsificare a

înscrisului sub semnătură privată nu constituie infracțiune.

Raportat la cauza de

față instanța a apreciat că nu sunt identificate elemente ce dau conținut

laturii obiective. Cele două documente (înscrisuri) pretins a fi falsificate

sub aspectul semnăturii de la poziția "vânzător" au fost evaluate,

așa cum am arătat în prima parte a expunerii, motiv pentru care atâta timp cât

cele două expertize s-au pronunțat pe de o parte că "numitul A. nu se

exclude ca posibil autor" (pentru înscrisul original intitulat

"Chitanță"), iar în privința celui de-al doilea document intitulat

"antecontract de vânzare-cumpărare" specialiștii au arătat că nu se

pot pronunța întrucât nu există original, instanța a conchis că există un

dubiu, iar acesta profită inculpaților.

În raport de această

acuzație neechivocă instanța a constatat că în cauză nu există o faptă de

falsificare a unor înscrisuri sub semnătură privată întrucât infracțiunea în

discuție presupune întotdeauna, ca element al laturii obiective, o acțiune-de

contrafacere a scrisului ori subscrierii sau de imitare în orice mod a unui

astfel de înscris - care nu se relevă în cauză.

Cum susținerile

inculpaților se coroborează cu declarațiile de martori și concluziile

expertizelor efectuate (care nu exclud ca autor pe A.E.Z. în calitate de

semnatar al înscrisurilor examinate la poziția "vânzător"), care

conchid că semnăturile inculpaților date sub diferite ipostaze (cumpărător,

martor) sunt autentice, instanța nu a primit acuzațiile aduse de parchet

întrucât a apreciat că au la bază prezumțiile simple invocate ca temei al

răspunderii penale.

Dacă sub aspectul

laturii obiective infracțiunea prevăzută de art. 290 C. pen. nu își găsește

materialitatea probatorie, s-a apreciat că sub aspectul laturii subiective

[esențială considerăm și în analiza infracțiunii de înșelăciune prev. de art.

215 alin. (1), (2) C. pen.] constatările instanței de fond sunt în sensul

inexistenței acesteia. Intențiile inculpaților cercetați în cauză de a

falsifica (respectiv fie în calitate de autori sau complici la aceasta) nu sunt

confirmate de vreo probă.

S-a apreciat că,

presupunerile făcute de partea vătămată și însușite de Parchet în sensul că în

realitate nu s-au derulat tranzacții cu defunctul A.E.Z., așa cum am mai

arătat, se bazează pe anumite raționamente nefundamentate probatoriu.

Încheierea unui contract în formă autentică la data de 12 octombrie 2007,

anterior contractului în cauză semnat la data de 21 octombrie 2007 nu determină

inexistența acestuia, iar cunoașterea prevederilor legale referitoare la

vânzarea de imobile de către defunct rezultă și din conținutul antecontractului

care este întocmit după standarde notariale și nu exclude de facto încheierea

de tranzacții prin act sub semnătură privată.

A considerat că

susținerile părții vătămate în sensul că este puțin probabil că în data de 21

octombrie 2007 defunctul să fi încheiat tranzacția cu inculpatul R.I., că deși

se stipulează un termen de finalizare a tranzacției în formă autentică la data

de 01 iunie 2008, inculpatul nu a făcut niciun demers în acest sens și că, în

mod intenționat, în cuprinsul antecontractului din data de 21 octombrie 2007

este introdusă o clauză referitoare la preluarea obligației de către

moștenitori dacă survine decesul vreuneia dintre părți, ceea ce ar duce la

preocuparea inculpatului de a transfera obligațiile presupus asumate către

moștenitorii defunctului, nu sunt confirmate de nicio probă.

Dimpotrivă, toate

aceste susțineri sunt infirmate de declarațiile inculpaților care au negat

constant săvârșirea faptelor, acestea coroborându-se cu declarațiile martorilor

audiați în instanță și din care rezultă cu certitudine intențiile și

modalitățile în care defunctul obișnuia să tranzacționeze și nu în ultimul rând

documentele, înscrisurile depuse de părți cu prilejul cercetării judecătorești.

S-a apreciat că nu

pot fi reținute concluziile formulate de partea vătămată, că în raport de ziua

în care s-a tranzacționat asupra imobilului din str. B. există contradicții în

declarațiile date de inculpați și respectiv martorul B.C.

Analizând depozițiile

date de inculpați atât la urmărirea penală cât și în cursul judecății instanța

a constatat că acestea nu prezintă neconcordanțe în privința datei, locului,

ora de întâlnire, ordinea sosirii, semnarea actului și predarea banilor.

Inculpatul L.T. a

declarat, în mod constant, că nu a participat în mod efectiv la numărarea

banilor dar arată că aceștia au fost în monedă lei, au fost aduși de R.I.

într-o pungă și predați lui A.E.Z. într-o cameră din imobilul său. De asemenea,

mai arată că părțile aveau un contract încheiat în două exemplare și în

prezența lui și a celorlalte părți s-au semnat la pozițiile de martor,

respectiv de vânzător și cumpărător în indigo, originalul fiind luat de

vânzător în sacoșa cu bani. S-a apreciat că această depoziție nu este

contrazisă de susținerile celorlalte persoane prezente, în special inculpatul

V.C. prezentând aceeași realitate faptică, fiind prezent anterior sosirii lui

L.T. Referitor la contractul prezentat de defunct inculpatului R.I., denumire

însușită de martorii prezenți, În materialitatea sa, prezintă caracteristicile

unui antecontract de vânzare-cumpărare redactat după tipic notarial, într-o

formă de tehnoredactare pe calculator și în raport de care expertizele

judiciare efectuate în cauză au arătat că nu poate fi examinat din punct de

vedere grafologic neîndeplinind condițiile unui înscris original. Susținerea

părții vătămate și implicit a acuzării că există un refuz al inculpatului R.I.

de a pune la dispoziție înscrisul original nu rezultă în mod expres din

probatoriul administrat, ci sunt simple afirmații făcute de aceștia. În raport

de acest înscris se consemnează că el a fost depus de către inculpatul R.I.

prin intermediul avocaților săi  sub semnătură pentru conformitate. Întrucât,

acest înscris nu poate fi considerat ca fiind falsificat sub aspectul invocat

de către partea vătămată, pentru considerentele arătate de instanță mai sus s-a

apreciat că subzistă din punct de vedere obiectiv făcând obiectul verificării

instanțelor de fond civile, așa cum ele au fost învestite de către părți,

(Dosar nr. 6261/231/2008). Nu poate fi reală afirmația făcută de către partea

vătămată și însușită de acuzare că în mod intenționat s-au stipulat în

cuprinsul înscrisului obligații ce vor fi transferate în caz de deces

moștenitorilor. Dincolo de faptul că intră în uzanțele redactării unui asemenea

înscris în procedurile de înstrăinare pe bază de antecontract (se pare că model

de redactare este prevăzut de "Ghidul juristului"), instanța a

constatat că exigențele dispozițiilor din Codul Civil presupun stipularea, dacă

nu , obligații care se nasc în sarcina promitentului și ulterior decesului

acestuia, în sarcina moștenitorilor - obligația de a încheia actul în formă

autentică, în caz contrar cumpărătorul - reclamant având posibilitatea

recunoscută de art. 1021 C. civ. de a-l sili pe vânzător la aceasta. Este vorba

de principiul forței obligatorii a convențiilor prevăzut de art. 969 C. civ. De

altfel, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei de urmărire penală s-a

constatat că inițial au fost investite instanțele civile cu acțiuni în

perfectare pe baza celor două documente presupus a fi falsificate, cauzele

civile fiind suspendate. Fără însă a intra în proceduri de analiză a

condițiilor de admisibilitate a acestor acțiuni, motivat de faptul că nu se

circumscriu competenței instanței penale, din punct de vedere al valabilității

condițiilor de fond, s-a concluzionat că nu se poate reține o prezumție simplă

de genul celei invocate de acuzare, că stipularea unor asemenea clauze ar fi

fost premeditate și circumscrise unor acțiuni de natură penală. Refuzul uneia

dintre părțile semnatare a promisiunii sinalagmatice de vânzare-cumpărare sau a

succesorilor acesteia, cum este cazul de față, de a încheia actul de transfer

al dreptului de proprietate în forma cerută de lege îndreptățește cealaltă

parte să se adreseze instanței de judecată în temeiul art. 1073 și 1075 C. civ.

Așa cum rezultă din certificatul de moștenitor depus de partea vătămată,

bunurile nu au ieșit din patrimoniul defunctului întrucât legea civilă dă

valabilitate înscrisurilor în formă autentică atunci când în discuție este

vorba despre un bun imobil.

Instanța a reținut că

atât inculpatul R.I. cât și defunctul A.E.Z. au stabilit să se efectueze o

primă tranșă a tranzacției la dorința acestuia din urmă, fiecare având un

martor pentru a semna înțelegerea. Descrierea modului în care cei doi inculpați

(acuzați de complicitate) au acceptat să devină martori, faptul că fiecare

relaționa cu cei doi autori ai tranzacției datorită unor împrejurări

conjuncturale sau de amiciție, s-a arătat că este veridică și nu poate fi reținută

de instanță ca fiind un pretext sau mobil în săvârșirea faptelor pentru care

sunt acuzați. Inculpatul V.C. declară că a fost pentru prima dată când l-a

cunoscut pe inculpatul R.I. la domiciliul defunctului A.E.Z., instanța

apreciind că acesta este un fapt ce confirmă o lealitate faptică, anume a

locului și împrejurării întâlnirii (această constatare nu este infirmată de

nicio probă).

Împrejurarea că V.C.

îl știa pe L.T. rezultă din faptul că ambii au fost cadre militare în

municipiul Focșani, aflați în rezervă la momentul judecării cauzei. S-a

apreciat că această împrejurare nu poate fi considerată un element de natură să

conducă la presupunerea făcută de acuzare - cum că intenția de a fi complici

sau de a premedita săvârșirea faptelor, nu rezultă din aceasta. Că V.C. a

acceptat propunerea făcută de defunct este lesne de acceptat atâta timp cât

acesta îl cunoștea pe defunct de la martorul B.C., fiind finul de cununie al

acestuia din urmă și potrivit datelor furnizate în cauză domiciliul său se află

la M. localitate ce se situează (poziționează) în apropierea municipiului

Focșani - la ieșirea din municipiu și, evident, unde se afla și proprietatea

defunctului.

De asemenea, relația

dintre inculpații R.I. și L.T. nu poate fi interpretată ca fiind una de natură

să evidențieze o intenție comună canalizată pe săvârșirea de fapte de natura

celor pentru care sunt trimiși în judecată.

S-a arătat că din

actele depuse la dosarul cauzei, respectiv caracterizări din partea

comandamentului UM 02575 Focșani, a situației financiare privind dividendele

realizate de societatea a cărui administrator este inculpatul R.I., fișele

cazierelor judiciare ale inculpaților rezultă o situație care nu conduce la

confirmarea unor acțiuni menite să definească o intenție infracțională axată pe

elemente de inducere în eroare specifice faptei penale incriminate de art. 215

alin. (1), (2) C. pen.

S-a apreciat că

articolele din ziare depuse în copie de partea vătămată, ca și a altor

înscrisuri (hotărâri judecătorești nedefinitive etc.) nu pot constitui

probatorii în susținerea vinovăției reținute prin actul de inculpare în sarcina

inculpaților atâta timp cât nu sunt completate de acte care confirmă în mod

obiectiv existența unor infracțiuni în raport de care inculpații au suferit

condamnări.

S-a mai arătat,

totodată, că acțiunile desfășurate de inculpații R.I., V.C. și L.T., în opinia

instanței, nu coincid cu gândurile unor făptuitori ce au reprezentarea clară

despre consecințele și semnificația actului pe care l-au îndeplinit. A fi

martor la încheierea unei promisiuni de vânzare-cumpărare finalizată prin

întocmirea sau semnarea unui înscris tehnoredactat nu înseamnă implicit că este

prezumat în viitor a fi complice la un fals sau act de înșelăciune.

Sub aspectul

răspunderii penale cercetarea vinovăției devine o operație separată, distinctă

de stabilirea existenței faptei materiale și a consecințelor, impunându-se

treptat, în practica judiciară, conducând astfel la prevenirea multor judecăți

eronate. De aceea organul judiciar de anchetă, în opinia instanței, avea

obligația să cerceteze mai întâi și atent dacă făptuitorii au săvârșit fapta

care li se impută, iar în caz afirmativ, trebuia să verifice apoi dacă fapta a

fost comisă cu vinovăție sau nu.

Din analiza

înscrisului intitulat "antecontract de vânzare-cumpărare" rezultă că

în cauză se vorbește despre o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare,

situație în care, ambele părți se obligă să încheie în viitor, la prețul

stabilit, contractul de vânzare-cumpărare asupra imobilului proprietatea defunctului

A.E.Z.

S-a apreciat că

instanța penală nu poate cenzura această convenție sub raportul încheierii și

valabilității și atâta timp cât din punct de vedere al raportului juridic de

drept penal nu sunt identificate elemente care să stabilească sau să conducă la

certitudinea folosirii unor manopere dolosive față de creditorul obligației de

a încheia contractul în viitor.

Trecerea din domeniul

civil în cel penal are loc numai atunci când partea care nu și-a respectat

obligația s-a folosit de mijloace amăgitoare pentru a convinge pe cealaltă

parte că își va respecta obligația. S-a arătat că aceste mijloace amăgitoare nu

pot fi prezumate din faptul că inculpatul R.I. nu și-a executat o obligație

asumată în cadrul unei convenții civile. Această obligație nu poate angaja

răspunderea penală a acestuia atâta timp cât nu a folosit niciun mijloc

fraudulos pentru a convinge cealaltă parte să încheie convenția. Nu s-a făcut

dovada intenției inculpatului R.I. și, cu atât mai mult, a inculpatului R.A. de

a-l înșela pe autorul înscrisurilor contestate și implicit pe succesorul în

drepturi - partea vătămată, după decesul tatălui său.

S-a apreciat că

faptul că acțiunea de perfectare nu s-a demarat mai devreme de 01 iunie 2008 nu

este relevantă pentru a reține intenția inculpatului de a induce în eroare.

Inculpatul R.I. în

declarația dată și care se coroborează cu declarațiile martorilor U.C. și B.C.,

dar și cu certificatul de deces, raportul de constatare medico-legală aflat la

dosar urmărire penală, arată că a încercat și l-a căutat pe vânzătorul A.E.Z.

pentru a definitiva înțelegerea, numai că acesta avea probleme de sănătate sau

se afla în stări ce-l determinau să nu se ridice din pat.

În ceea ce-l privește

pe inculpatul R.A., s-a apreciat că faptul că a convenit cu autorul părții

vătămate să-i vândă autoturismul marca "M.B." urmare a unor datorii

pe care A.E.Z. le avea, că ulterior decesului lui A.E.Z. martorul B.C. a

preluat mașina, i-a făcut o asigurare și că i-a predat-o inculpatului pentru a

fi folosită (efectuând un schimb la un moment dat) sunt elemente ce vizează o

situație de fapt care în lipsa manoperelor frauduloase presupus a fi comise de

acesta nu pot antama judecăți de valoare, neadevărate.

Pentru a se reține

infracțiunea de înșelăciune este necesar să se constate că o persoană a fost

indusă în eroare cu scopul de a se obține un folos material, precum și

producerea unei pagube în patrimoniul persoanei înșelate.

Prin urmare, din

moment ce acțiunile inculpatului trebuie să aibă drept rezultat pricinuirea

unei pagube materiale, acesta este momentul când se consumă infracțiunea de

înșelăciune.

În speță inculpații

R.A. și R.I. au demarat după decesul defunctului acțiuni în perfectare față de

bunurile pe care consideră că le-au achiziționat pe baza celor două înscrisuri contestate.

Din susținerile

părților (inculpați și parte vătămată) coroborate cu declarațiile de martori

rezultă că inițial aceștia au avut temporar o posesie a bunurilor (mobile și

imobile) dar că, ulterior acestea au fost preluate de partea vătămată. În atare

condiții, se pune problema de fond asupra existenței infracțiunii de

înșelăciune care presupune ca în patrimoniul părții vătămate să se producă un

prejudiciu în mod real, efectiv. Numai că, așa cum rezultă chiar din declarația

și plângerea formulată de partea vătămată la momentul sesizării organului

judiciar, arată că se află în posesia bunurilor pe care le deține în

proprietate.

În concluzie,

instanța de fond a apreciat că în cauză nu se poate determina un prejudiciu

cert adus în patrimoniul părții vătămate din moment ce sub aspectul

infracțiunii de înșelăciune în forma agravantă, prevăzută de art. 215 alin. (2)

C. pen., prin folosirea unui înscris falsificat în condițiile art. 290 C. pen.

A mai apreciat că acuzarea a procedat greșit atunci când și-a întemeiat soluția

pe o expertiză grafică cu caracter extrajudiciar și care, din punct de vedere

procedural, nu are nicio putere probantă.

În opinia instanței,

acuzarea odată ce a efectuat un probatoriu obligatoriu (și ne referim la

expertiza grafică judiciară, necesară a fi administrată în cazul infracțiunii

de fals) trebuia să analizeze conținutul infracțiunii de înșelăciune prin

prisma producerii pagubei, care se află în raport de cauzalitate cu activitatea

frauduloasă, de inducere în eroare a victimei. În lipsa unei pagube materiale

(nu morale), efective și certe, s-a apreciat că nu se poate considera că există

infracțiunea de înșelăciune în formele agravante, așa cum ele greșit au fost

reținute de parchet.

În raport de aceste

acuzații neechivoce instanța de fond a constatat că în cauză nu există o faptă

de falsificare a unor înscrisuri sub semnătură privată, întrucât, așa cum am

detaliat în considerentele expuse, infracțiunea în discuție presupune

întotdeauna ca element al laturii obiective o acțiune de contrafacere a

scrierii sau subscrierii sau de alterare în orice mod a unui astfel de înscris,

motiv pentru care, în condițiile art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10

lit. a) C. proc. pen., a dispus achitarea inculpaților R.I. și R.A.

Mutadis mutandis pe

același temei de drept, s-a arătat că aceiași inculpați urmează a fi achitați

și în privința comiterii infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215

alin. (1), (2) și (5) C. pen., instanța de fond constatând că această

infracțiune nu există în materialitatea sa, deoarece nu este vorba despre o

inducere în eroare a unei persoane prin folosirea de mijloace frauduloase.

Aceasta deoarece, așa cum s-a reținut pe baza probatoriului administrat, nu s-a

stabilit în mod cert că cele două înscrisuri contestate au fost falsificate de

către inculpați, iar pe de altă parte, s-a constatat că subiectul pasiv al

infracțiunii de Înșelăciune trebuie să fie obligatoriu materializat de o

persoană fizică care să fie păgubită printr-o acțiune specifică de inducere în

eroare. În lipsa acestei probe științifice (expertiza grafică) celelalte probe

administrate în cursul cercetărilor și care în opinia noastră nu au fost

analizate și apreciate potrivit principiului ce guvernează urmărirea penală

(dând naștere unor interpretări eronate sub forma prezumțiilor simple), s-a

apreciat că nu sunt suficiente pentru a se pronunța o soluție de condamnare,

având aplicabilitate cu evidența principiului "in dubio pro reo".

A reținut instanța de

fond că, în cauză, principiul "in dubio pro reo" își găsește pe

deplin aplicarea, consecința directă a faptului că nu se poate stabili cu

certitudine pe baza ansamblului probator administrat că inculpații R.I. și R.A.

au săvârșit infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată cu

consecința inducerii în eroare, amăgirii prin mijloc fraudulos a părții

vătămate A.E.

Pe același

raționament juridic a apreciat că demersurile efectuate de acuzare în sensul

interceptării convorbirilor telefonice purtate de inculpați posterior

proba