ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4167/2012

Asupra recursurilor de față În baza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele, Prin Sentința penală nr. 179 din 12 octombrie 2011, pronunțată de Tribunalul Vrancea în Dosarul nr. 3403/91/2010, după schimbarea încadrării juridice, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. cu referire la art. 10 lit. a) C. proc. pen., au fost achitați inculpații R.I., R.A. pentru infracțiunile de înșelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen. și fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. și inculpații L.T. și V.C. pentru comiterea infracțiunilor de complicitate la înșelăciune și fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 26 C. pen.

raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen. și art. 290 C. pen. cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., întrucât faptele nu există. A fost respinsă cererea de extindere a procesului penal formulată de partea civilă A.E. cu privire la inculpații R.I. și R.A. pentru infracțiunea de uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen. și asocierea în vederea comiterii de infracțiuni, prevăzută de art. 323 alin. (1), (2) C. pen., privind pe inculpații R.I., R.A., L.T. și V.C., ca inadmisibilă. S-a respins cererea de anulare a înscrisului sub semnătură privată intitulat "antecontract de vânzare-cumpărare" cu privire la imobilul casă de locuit și terenul aferent în suprafață de 956 mp teren curți-construcții situat în Focșani str. B., jud.Vrancea, precum și a chitanței vizând vânzarea autoturismului marca M.B., an fabricație 2007, ca neîntemeiată.

Prin aceeași hotărâre s-a respins și cererea formulată de inculpatul R.A. de ridicare a sechestrului asigurător, instituit asupra autoturismului marca "M.B." cu nr. de înmatriculare X, nr. de identificare Y, nr. omologare Z, de culoare neagră, ca fiind rămasă fără obiect. Au fost respinse pretențiile civile și cele privind acordarea de cheltuieli judiciare solicitate de partea civilă A.E., ca neîntemeiată. A fost obligată partea vătămată A.E. la plata sumei de 3000 lei cheltuieli judiciare către stat. Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Vrancea nr. 2250/P/2008 s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate a inculpaților R.I., R.A., L.T.

și V.C. sub aspectul comiterii infracțiunilor de înșelăciune și fals prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) și 5 C. pen. și art. 290 C. pen. cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., în forma autoratului și a complicității, constând în aceea că în perioada iunie-iulie 2008, R.I., prin complicitatea lui L.T. și V.C., după decesul numitului A.E.Z., s-a folosit de un "antecontract de vânzare-cumpărare", semnat în fals, pentru a intra în posesia unui imobil situat în municipiul Focșani, str. B., proprietatea defunctului, în valoare de 190.000 euro, iar R.A. a intrat în posesia unui autoturism marca M.B., în valoare de 31.500 euro, tot proprietatea defunctului, folosindu-se de o chitanță semnată în fals.

Analizând probele administrate în cursul urmăririi penale cât și în cursul judecății, instanța de fond a apreciat că în privința infracțiunilor de înșelăciune și fals în înscrisuri sub semnătură privată pretins a fi comise de inculpați sub formă de participație diferită, respectiv autorat și complicitate, din nicio probă nu rezultă cu certitudine că inculpații ar fi fost cei care ar fi semnat cele două înscrisuri sub semnătură privată (chitanțe) ce au stat la baza operațiunilor de perfectare derulate în instanță în locul vânzătorului, cu toate că, în cauză, au fost efectuate două expertize grafice extrajudiciare și două expertize criminalistice judiciare la Laboratorul Interjudețean de Expertize Criminalistice București (raport de expertiză nr. 164 din 08 mai 2009) și la Institutul Național de Expertize Criminalistice București (raport de expertiză grafică nr. 59 din 06 aprilie 2010). A apreciat că întreaga acuzație din cursul urmăririi penale se bazează pe presupuneri, pe excluderi, pe supoziții și nu în ultimul rând "prezumții" ale organului de urmărire penală.

Astfel, în cauză a fost analizată modalitatea în care s-au întocmit cele două înscrisuri sub semnătură privată, efectele pe care acestea le generează și, nu în ultimul rând, implicațiile ce survin asupra persoanelor ce au relaționat cu proprietarul celor două bunuri, imobil (casa și terenul aferent situat în Focșani str. B. jud. Vrancea) și mobil (autoturismul marca "M.B."). A constatat prima instanță că certitudinea existenței celor două documente rezultă din însăși materialitatea lor, atestată și de expertizele grafice judiciare efectuate în cauză care, din punct de vedere probatoriu, prezintă relevanță juridică. Aceasta deoarece ambele expertize au fost dispuse de organul judiciar prin ordonanțele din 21 ianuarie 2009 și respectiv 18 august 2009, la efectuarea acestora fiind încuviințate să participe în condițiile prevăzute de lege B.A.N.

și R.C. - experți criminaliști autorizați, recomandați de părți. În atare condiții, instanța nu a primit concluziile expertului R.C. din lucrarea aflată la dosar de urmărire penală și prin care s-a efectuat o expertiză criminalistică grafică extrajudiciară la solicitarea părții civile A.E. S-a reținut că, această lucrare extrajudiciară întocmită la data de 17 noiembrie 2008 a servit ca probatoriu principal în acuzarea formulată de parchet sub aspectul nerealităților consemnate în cele două documente, ignorându-se în mod nelegal conținutul celor două expertize grafice judiciare efectuate corespunzător dispozițiilor art. 118 și următoarele C. proc. pen. Astfel, în considerentele actului de inculpare se reține, contrar dispozițiilor legale în materie, faptul că poziția expertului consilier R.C.

(care a opinat în mod argumentat că cele două semnături contestate reprezintă manopera unei contrafaceri prin "imitație servilă (...)" și că "expertul consilier B.A.N. nu a făcut obiecții cu privire la concluziile experților judiciari", reprezintă un argument în justificarea poziției părții vătămate. Însușirea exclusivă a opiniei exprimate într-o expertiză extrajudiciară de către organul de urmărire penală contravine normelor ce reglementează procedura expertizei, efectuarea acesteia fiind strict reglementată de norma procedurală. Reglementările din secțiunea X intitulată a Codului de procedură penală intitulată "Expertizele" și care cuprinde art. 116 - 127 C. proc. pen. constituie o garanție a drepturilor de apărare a părților, creându-se pentru acestea posibilitatea de a da expertului lămuririle necesare și totodată de a cere să se facă toate constatările legate de obiectivele fixate pentru expertizare.

S-a apreciat de către prima instanță că, aceste dispoziții legale au fost nesocotite de către organul judiciar de anchetă care-și întemeiază soluția pe o expertiză grafică cu caracter extrajudiciar care nu are nicio putere probantă, în condițiile în care, pe parcursul urmăririi penale s-au efectuat două expertize grafice judiciare. Instanța a constatat însă că organul judiciar și-a însușit o parte din observațiile cuprinse în cele două lucrări în condițiile în care acestea nu erau contradictorii, dar le consideră relevante și le interpretează în mod fals în raport de aspectele susținute de expertul consilier R.C. și exprimate în lucrarea extrajudiciară. Or, în atare condiții, concluziile reținute de către organul judiciar sunt nerelevante, nu au putere probantă sub aspectul incriminator, anume acela al existenței unei contrafaceri prin imitație servilă a celor două semnături contestate a fi reale de către A.E.

A mai reținut instanța că dacă organele de urmărire penală au acceptat ca adevărată presupunerea că inculpații R.I. și R.A. au fost cei care au semnat cele două înscrisuri sub semnătură privată la rubrica "vânzătorului", printre altele pentru că erau direct interesați și că semnătura contestată din punct de vedere al structurii grafice prezintă o execuție naturală și dinamică, că nu reprezintă un impediment în a fi executată de către orice persoană cu abilități grafice necesare (conform expertizei), tot așa se poate accepta ca adevărată și presupunerea că aceste documente ar fi putut fi semnate de A.E.Z. - tatăl reclamantului-parte vătămată, cele două expertize judiciare întocmite de L. București și Î. București (la solicitarea parchetului) neexcluzându-l ca posibil autor.

Organul judiciar de anchetă, deși avea obligația legală să înlăture motivat aceste concluzii, în mod surprinzător și cu totul neprocedural, le-a convertit într-o manieră ilogică ca fundament în susținerea concluziilor exprimate de lucrarea extrajudiciară. Astfel, prin raportul de expertiză nr. 59 din 06 aprilie 2010 întocmit de Î. București, după ce s-a precizat în mod ferm că pentru a fi validă, expertiza grafică să vizeze înscrisuri olografe originale și nu copii, referindu-se numai la înscrisul intitulat "chitanță" ce a fost prezentat în original a concluzionat că: "numitul A. nu se exclude ca posibil autor", după cum nicio altă persoană cu abilități grafice cel puțin medii nu poate fi exclusă, în lipsa elementelor cu valoare identificatoare.

Aceste constatări științifice au fost efectuate pe baza înscrisului intitulat "chitanță" predat în original de către inculpatul R.A. cu prilejul descinderii la locuința sa ca efect al unei autorizații de percheziție, dar care, în concret, nu s-a mai efectuat întrucât acesta a predat de bună voie documentul din moment ce i s-a precizat obiectul percheziției, la data de 4 decembrie 2008. Se reține din cuprinsul procesului verbal de percheziție domiciliară că la solicitarea organului de poliție inculpatul R.A. a predat înscrisul intitulat "chitanță", în original și poartă pe verso spre neschimbare, semnăturile avocatului, organului de cercetare penală și ale învinuitului. În raport de această situație de fapt constatată de organul judiciar apar contradicții atât sub aspect procedural dar și al interpretărilor date de parchet, ulterior, în actul de inculpare.

S-a apreciat că, în mod evident rezultă că expertiza extrajudiciară intitulată de specialist "Aviz de specialitate" nr. 214 a fost întocmită la data de 17 noiembrie 2008, la o dată anterioară momentului în care chitanța în original a fost ridicată de la inculpat. Ulterior, ridicării actului, în cauză s-au efectuat cele două lucrări științifice (expertize) în condiții procedurale și cu prezentarea înscrisului în original spre a fi investigat, cerințe impuse de standardele de specialitate.

Or, și din acest punct de vedere concluziile exprimate de specialiști în cele două lucrări efectuate sunt pertinente și nu pot fi ignorate sau interpretate eronat ca "argumente în justificarea poziției părții vătămate". Totodată, prima instanță a constatat că în ceea ce privește cel de-al doilea document, înscris intitulat "Antecontract de vânzare-cumpărare", Î. București a concluzionat că "în conformitate cu normele de asigurare a calității și procedurile specifice cod PS-01 și cod PS-02, privind expertiza scrisului și cea a semnăturii, pentru care institutul este acreditat, astfel de expertize se efectuează doar pe documente originale.". În consecință, se menționează că, raportat la obiectivele enumerate în ordonanța din 18 august 2009, nu se va putea răspunde la cele cuprinse la punctele: d, e, f, g, h, i și k deoarece privesc un document semnat prin intermediul hârtiei copiative (antecontract de vânzare-cumpărare datat 21 octombrie 2007), prin aceste obiective solicitându-se stabilirea autorilor acelor semnături.

Referitor la dificultatea analizării semnăturii executate prin intermediul hârtiei copiative se constată că în literatura de specialitate specifică materiei "Expertiza criminalistică a scrisului" s-au evidențiat anumite particularități. Fără a detalia aceste particularități, instanța de fond a reținut că cele două expertize judiciare efectuate în cauză nu au identificat variante de contrafacere a semnăturii contestate (respectiv a semnăturii defunctului A.E.Z.). Acest aspect coroborat cu observațiile făcute pe marginea problematicii vizând analizarea semnăturilor executate prin intermediul hârtiei copiative conduc la concluzia că autenticitatea unei semnături executate prin modalitatea descrisă mai sus nu poate fi stabilită pe calea expertizei scrisului, ipoteza falsului fiind posibilă indiferent de existența sau inexistența unor indicii de fals.

În schimb, se arată că neautenticitatea unei asemenea semnături poate fi determinată dar numai în cazurile de fals evident. Concluzionând, instanța de fond a constatat că, în cauză, nu se poate determina în mod cert că semnăturile defunctului A.E.Z. de pe cele două înscrisuri la poziția "vânzător" ar fi fost falsificate după decesul acestuia de către inculpați, cu atât mai mult cu cât nu-l exclud ca posibil autor.

În condițiile în care administrarea probei cu expertiză extrajudiciară, a înregistrărilor convorbirilor purtate de partea vătămată cu martori din cauză, a fost nelegală, fără respectarea procedurilor prevăzute de lege, a interpretărilor formulate de organul de urmărire penală pe suportul unor așa-zise prezumții "ce decurg din existența unor fapte și împrejurări" legate de alte acte de tranzacționare efectuate de defunct și, nu în ultimul rând, de starea financiară a acestuia, instanța a apreciat că s-a încălcat principiul legalității și loialității administrării probelor, ele neputând fi folosite ca probă în procesul penal.

Referitor la proba testimonială administrată în cauză s-au reținut de către prima instanță, două aspecte principale, faptul că au fost audiați martori care nu sunt în relație de rudenie cu partea vătămată și implicit cu defunctul A.E.Z., dar și martori aflați într-o relație de rudenie cu acesta din urmă și cu inculpații, cu referire la numiții M.I. - unchiul părții vătămate, B.C. - afin cu defunctul (respectiv cumnat) și cu partea vătămată și numita R.M. - sora inculpatului R.I.

precum și faptul că depozițiile acestor martori (unii dintre ei audiați și la urmărirea penală) au evidențiat aspecte privind relația pe care defunctul o avea cu fiul său - parte vătămată în cauză, cu rudele și persoanele apropiate, dar și elemente ce țin de patrimoniul avut de defunct, tranzacțiile derulate de acesta pe parcursul unei perioade și care se situează în preajma momentului ce a generat conflictul dedus astăzi judecății, cu accent pe infracțiunea de înșelăciune și mai puțin pe infracțiunea de fals în înscrisuri. Această distincție este esențială în opinia instanței de fond întrucât susținerile părții vătămate în plângerea penală adresată organelor judiciare plasează acte infracționale pretins a fi comise după decesul autorului său A.E.Z.

Și din acest punct de vedere instanța de fond, analizând conținutul depozițiilor date, în privința infracțiunilor pretins a fi comise de inculpați nu a identificat elemente de certitudine care să contureze și sub aspectul indiciilor, cu atât mai mult al probelor necesare pentru a fi imputate sub aspectul vinovăției inculpaților. Astfel, plecând de la conținutul depoziției părții vătămate precum și al plângerilor formulate, aspectele invocate de acesta privind relația pe care o avea cu tatăl său, faptul că avea cunoștință de tranzacțiile pe care le desfășura, acestea nu pot fi reținute din considerente de ordin probatoriu. Se susține de partea vătămată că a plecat din țară în perioada aprilie - septembrie 2008 în Italia unde, acolo fiind, a aflat de moartea tatălui său de la un prieten, cu toate că în această perioadă purta discuții cu rudele sale din Focșani.

De asemenea, în depoziția dată mai susține că se suna "chiar de două ori pe săptămână" și că autorul său "nu i-a pomenit nimic despre eventuale tranzacții". Aceste elemente ce vizează relația cu tatăl său, de apropiere, sunt susținute doar de martorul M.I. (unchi din partea mamei) și care, în opinia instanței, nu poate prezenta relevanță juridică întrucât este subiectivă și evidențiază o poziție direct interesată a martorului în raport de partea vătămată. Contrar poziției și împrejurării relevate de partea vătămată, în depoziția dată sunt aspecte învederate de martori care nu sunt într-o relație directă de rudenie cu acesta dar care, fie că l-au cunoscut, fie că au auzit de el sub aspectul relațiilor pe care le avea cu tatăl său, de la acesta din urmă.

S-a apreciat că sunt relevante din acest punct de vedere depozițiile martorilor U.C., M.I., D.I. și P.I.. Primii doi martori relatează împrejurări percepute direct, în sensul că defunctul A.E.Z. nu se înțelegea cu fiul său, context în care dorea ca în luna mai sau iunie 2008 să vândă și să se retragă la țară. Se mai arată de martori că cei doi nu aveau o relație constantă, partea vătămată pricinuindu-i defunctului nemulțumiri sub aspectul conduitei, ultima oară acesta fiind găsit pe preșul din fața casei în stare avansată de ebrietate. Faptul că partea vătămată nu avea o relație permanentă de apropiere cu tatăl său rezultă și din faptul că acesta nu avea numărul de telefon al fiului, iar acesta din urmă, conform propriilor declarații, nu locuia cu tatăl, nu a locuit niciodată, fiind stabilit cu domiciliul pe teritoriul altei țări.

În atare situație, s-a apreciat că starea de fapt reținută de organul judiciar pe baza susținerilor părții vătămate formulate în plângerile penale nu se confirmă, depoziția acesteia necoroborându-se cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză (art. 75 C. proc. pen.). Că este așa rezultă tot din depozițiile martorilor audiați și în instanță care relatează că defunctul locuia singur și nu cu fiul său, acesta nefiind văzut în domiciliul tatălui încă din anul 2007. Totodată, martorii audiați în cauză relatează aspecte relevante privind tranzacțiile efectuate de defunct, modalitatea în care acesta proceda în situația vânzărilor derulate, relațiile pe care le avea chiar cu unii dintre inculpați, respectiv R.A.

Despre relația acestui inculpat cu defunctul vorbește și partea vătămată pe care îl identifică ca făcând parte din cercul de prieteni al tatălui său, cum de altfel este și martorul U.C.. Acest martor este audiat încă din primele momente ale anchetei judiciare și relatează fapte, împrejurări legate atât de înstrăinarea mașinii dar și sub aspectul intenției defunctului de a înstrăina casa în care locuia. Instanța, în procedura de apreciere a acestei probe testimoniale referitoare la martorul U.C. a luat în considerare declarațiile date de acesta în cursul urmăririi penale la datele din 21 octombrie 2008, 10 august 2010, precum și cea dată în cursul judecății aflată la dosar instanță.

Instanța a înlăturat declarația aflată la dosar urmărire penală întrucât aceasta nu a fost administrată de organul judiciar în condiții legale, fiind modificată sub aspectul datelor, luată în absența apărătorului inculpaților și la o dată care, conform actelor depuse, martorul nu era în țară (fapt rezultat din biletul de avion depus la dosar) fiind o zi de sâmbătă. De asemenea, instanța a constatat că declarația martorului U.C. dată în instanță nu se contrazice cu cele două declarații date la urmărirea penală (și care au fost reținute în probatoriul administrat) precum și cu alte probe, respectiv, declarațiile părților și ale martorilor. S-a mai constatat de instanță faptul că, defunctul proceda la înstrăinarea bunurilor imobile pe care le deținea ca proprietar într-o manieră relativ identică, în sensul că apela la anunțul publicitar.

Că este așa rezultă din declarația martorului M.I. care arată că "L-am cunoscut pe A.E.Z. în urma unui anunț despre vânzarea unui imobil pe str. B. B". Tot din această declarație rezultă că tranzacția s-a derulat în două etape, că imediat ce părțile au tranzactionat și s-a achitat prima tranzacție defunctul și-a cumpărat o limuzină. Acest cumpărător - devenit ulterior vecin cu defunctul, îl cunoaște pe U.C. care după deces venea la domiciliul defunctului pentru a îngriji de câinii acestuia. De asemenea, acest martor precizează în instanță că îl cunoaște pe inculpatul R.A. de la domiciliul defunctului, prilej cu care constată că avea un autoturism marca "B.M.W.

X5". Dacă relațiile acestui martor cu defunctul erau "spontane după dobândirea imobilului" - conform propriei declarații, în sensul că nu se vizitau des, acesta, în depozițiile date, confirmă certitudinea a cel puțin a trei împrejurări: cumpărarea imobilului în urma unui anunț publicitar; efectuarea plății în două etape, intenția defunctului de a vinde imobilul în care locuia efectiv singur (a se vedea conținutul depoziției dată în instanță în partea finală) precum și prezența și relația de apropiere pe care defunctul o avea cu martorii U.C., B.C. și nu în ultimul rând cu inculpatul R.A., dar mai puțin cu martorul M.I. Instanța, în raport de această depoziție care se coroborează cu declarația martorului U.C.

precum și cu depozițiile inculpaților, cu înscrisurile depuse la dosar, respectiv anunțurile publicitare, a constatat împrejurarea certă că inculpatul R.I. a tranzacționat cu defunctul, urmare a unui anunț publicitar dat de vânzător - defunctul A.E.Z., prin intermediul martorului U.C. Că ulterior, avea să afle că vânzătorul era cumnat cu un fost coleg de clasă și pe care îl cunoștea, aceasta reprezintă în opinia instanței un element care l-a determinat pe defunct să nu încheie antecontractul în formă autentică, pentru prima tranzacție - respectiv cea de 190.000 euro, cu atât mai mult cu cât se împăcase să rămână în imobil o perioadă de timp, respectiv până la perfectarea actului. Întrucât, uzanțele notariale presupun achitarea unor taxe corespunzător sumei date în avans la efectuarea unor acte de dispoziție (transfer de proprietate), susținerea inculpatului R.I.

în sensul evitării unei duble taxe este pertinentă și confirmă împrejurările arătate mai sus. În acest sens vine și depoziția martorului M.I. care, audiat în instanță, relatează aspecte privind tranzacția efectuată de către defunctul A.E.Z. cu martorul M.I., despre care spune: "cunosc că tranzacția s-a făcut la notar, a fost stabilită suma care nu a fost achitată deodată și abia la achitare s-au făcut acte la notariat." Nu lipsit de relevanță este și faptul că dacă vânzările anterioare ale defunctului vizau terenuri (contract de vânzare-cumpărare cu P.G. și P.M.; contract de vânzare-cumpărare cu M.I.), în ceea ce privește ultima vânzare, așa cum rezultă din actele aflate la dosar, aceasta privea imobilul în care locuia efectiv.

Pe aceste considerente instanța a apreciat că din punct de vedere probatoriu în cauză nu pot fi reținute prezumțiile judiciare invocate de Parchet referitoare la încheierea de către defunct a unor acte autentice de vânzare-cumpărare, a încheierii unor tranzacții anterior antecontractului în cauză care îi asigurau defunctului un confort material și faptul că defunctul nu era constrâns financiar. Instanța de fond a considerat în baza probatoriului analizat că în cauză organul judiciar a recurs la acest procedeu juridic, al prezumțiilor simple în mod eronat, apreciind că sunt fapte ce nu pot fi dovedite. Starea financiară a autorului părții vătămate poate fi dovedită cu orice probe de natură a forma convingerea in stanței asupra situației de fapt reale.

Însăși partea vătămată susține că nu s-au găsit conturi bancare ale defunctului, singurul cont fiind lichidat în anul 2005. În atare condiții, nu a fost dovedit în mod cert faptul că defunctul nu avea probleme financiare. Nu constituie probe declarațiile acelor martori care afirmă că după părerea lor defunctul nu ar fi avut probleme financiare, singura depoziție în acest sens fiind cea a unchiului părții vătămate - martorul M.I. Deducțiile și presupunerile părții vătămate, ale acestui martor, care afirmă că după părerea lor defunctul nu era cheltuitor - nu pot duce la stabilirea cu certitudine a realității obiective și nu pot sta la baza unor soluții de condamnare.

În demontarea prezumțiilor simple ce au dat conținut dispoziției de inculpare sunt însăși declarațiile părții vătămate coroborate cu susținerile martorului M.I., în raport de care instanța le-a luat în considerare numai pe aspecte de natură să atragă imparțialitatea față de situația de fapt și, nu în ultimul rând, cele două expertize judiciare efectuate în cauză. În contextul prezumțiilor simple se permite dovedirea unui fapt negativ determinat printr-un fapt pozitiv - concret. Împrejurarea că defunctul era o persoană cheltuitoare, căreia îi plăceau jocurile la cazinou (fapt negativ) nu putea fi contrazisă decât printr-un fapt pozitiv, care însă nu a fost argumentat de parchet. În cauză sunt depoziții ale martorilor care susțin că într-adevăr defunctul A.E.Z.

frecventa cazinouri. Cu toate acestea, instanța a apreciat că starea financiară a autorului părții vătămate, conduita acestuia, nu poate constitui o împrejurare care să vină să dovedească un fapt care, în opinia parchetului, nu putea fi dovedit. Pentru a da un echilibru procedurii de apreciere a probei testimoniale instanța a considerat că prezintă relevanță probatorie declarațiile martorilor care nu sunt într-o relație de rudenie sau filiație cu părțile din cauză. Interpretarea parchetului dată pe baza prezumțiilor simple este eronată prin plasarea inculpaților într-o direcție greșită, de atragere a unor răspunderi de natură penală, prev. de art. 290 C. pen. În acest sens, referitor la momentul presupus a fi cel în care inculpații R.I., L.T.

și V.C. au procedat la comiterea faptelor pentru care au fost reclamați de partea vătămată, în participația reținută de parchet (autor, respectiv complicitate), este confuz, echivoc. Se arată în expunerea din actul de sesizare și cu prilejul dezbaterilor cum că în perioada iunie-iulie 2008 inculpatul R.I. în complicitate cu L.T. și V.C. au redactat un antecontract de vânzare-cumpărare semnat în fals de către primul la poziția "vânzător", după care s-a intrat în posesia imobilului din Focșani, Bd. B. Dacă în privința faptelor acestor inculpați se indică o perioadă, referitor la inculpatul R.A. nu se vorbește de data săvârșirii infracțiunii, ci despre faptul că modalitatea comiterii este aceeași ca și în cazul primilor trei inculpați.

Revenind la primul înscris ce are ca obiect tranzacționarea imobilului-casă, se arată totuși de organul judiciar că în 2007 între inculpatul R.I. și cei doi complici ar fi existat o înțelegere de a se confirma o vânzare a acestui imobil. Dacă instanța în raport de această precizare ar plasa faptele inculpaților ce atrag răspunderea penală în anul 2007, se constată că în perioada pretins a fi premeditată fapta, trăia vânzătorul. Însă, așa cum se reține din plângerea formulată de partea vătămată, faptele penale pretins a fi comise de inculpați sunt plasate după decesul lui A.E.Z.

În atare condiții, a se susține de acuzare că a existat din anul 2007 o înțelegere frauduloasă în sensul celor expuse mai sus, înseamnă că acele elemente ce dau conținut infracțiunii de înșelăciune se impune a fi analizate prin prisma existenței a doi subiecți pasivi - victime ale întocmirii și respectiv folosirii de către inculpați a mijlocului fraudulos, în speță înscrisul falsificat sub aspectul semnăturilor. Or, niciuna din ipotezele invocate de acuzare nu au suport probatoriu și care să confirme realitatea faptică pretins a fi adevărată în cauza dedusă judecății. Echivocul constatat de instanța de fond în privința momentului în care se susține de acuzare că s-au comis faptele frauduloase pretins a fi comise de inculpați creează o îndoială care în rezonanță cu principiile ce guvernează procesul penal nu fac decât să profite inculpaților.

Cu privire la infracțiunea de înșelăciune, a reținut că înșelăciunea este modalitatea tipică de sustragere care constă în esență în inducerea în eroare (prin fraudă, amăgire) a victimei pentru a o determina să-i remită un bun sau folos material pe care urmărește să-l obțină. Prin urmare, înșelăciunea reclamă cel puțin două persoane: subiectul activ care îndeplinește acțiunea de inducere în eroare și subiectul pasiv care, ca efect al inducerii în eroare sau al amăgirii sale, remite celei dintâi bunul sau folosul material pe care acela urmărește să-l obțină. Din economia textului incriminator reiese că latura obiectivă a înșelăciunii e alcătuită din activitatea materială ce constă într-o acțiune frauduloasă, de amăgire sau inducere în eroare a victimei prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase, sau ca nesinceră a unei fapte adevărate.

Această prezentare denaturată, frauduloasă sau alterată a realității trebuie să fie aptă de a capta buna-credință, încrederea victimei și să o inducă în eroare, să o amăgească sau să o mențină în eroarea produsă anterior. În contextul faptelor constatate de acuzare și care au fundamentat incriminarea, s-a arătat că ar rezulta că în speța dedusă judecății, activitatea frauduloasă presupus a fi săvârșită de inculpați s-a materializat prin folosirea unui mijloc fraudulos - anume înscrisurile falsificate la poziția "vânzător" adică a lui A.E.Z. - tatăl părții vătămate A.E. Dar, în raport de probatoriul administrat și analizat anterior ele nu pot fi acceptate ca fiind falsuri atâta timp cât cele două expertize judiciare au concluzionat în sensul celor reținute și însușite de judecătorul fondului.

Coroborate cu aceste mijloace de probă permise de procedura judiciară sunt depozițiile de martori analizate precum și cele ale inculpaților, evident excluzând așa-zisele prezumții și care în mod cu totul nefondat au fost folosite de organul judiciar de urmărire penală. Cu privire la infracțiunea prevăzută de art. 290 C. pen., a constatat că textul incriminator definește infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată ca fiind o acțiune de falsificare a unui înscris sub semnătură privată prin vreunul din modurile arătate la art. 288 C. pen. dacă făptuitorul folosește înscrisul falsificat ori îl încredințează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unor consecințe juridice.

Obiectul material îl constituie înscrisurile sub semnătură privată producătoare de consecințe juridice, adică acele înscrisuri care emană de la o persoană particulară, semnat și datat, care conține o manifestare de voință ori constatarea unui act, fapt sau împrejurare cu relevanță juridică și care este susceptibil de a dovedi existența, modificarea sau încetarea unui drept sau a unei obligații. Ca atare, latura obiectivă a acestei infracțiuni cuprinde două trăsături specifice, prima se referă la o faptă care constă în falsificarea unui astfel de înscris prin vreunul din modurile arătate la art. 288 C. pen., iar a doua constituie condiția esențială de incriminare și anume fapta constituie infracțiune numai dacă făptuitorul folosește înscrisul falsificat; simpla falsificare a înscrisului sub semnătură privată nu constituie infracțiune.

Raportat la cauza de față instanța a apreciat că nu sunt identificate elemente ce dau conținut laturii obiective. Cele două documente (înscrisuri) pretins a fi falsificate sub aspectul semnăturii de la poziția "vânzător" au fost evaluate, așa cum am arătat în prima parte a expunerii, motiv pentru care atâta timp cât cele două expertize s-au pronunțat pe de o parte că "numitul A. nu se exclude ca posibil autor" (pentru înscrisul original intitulat "Chitanță"), iar în privința celui de-al doilea document intitulat "antecontract de vânzare-cumpărare" specialiștii au arătat că nu se pot pronunța întrucât nu există original, instanța a conchis că există un dubiu, iar acesta profită inculpaților.

În raport de această acuzație neechivocă instanța a constatat că în cauză nu există o faptă de falsificare a unor înscrisuri sub semnătură privată întrucât infracțiunea în discuție presupune întotdeauna, ca element al laturii obiective, o acțiune-de contrafacere a scrisului ori subscrierii sau de imitare în orice mod a unui astfel de înscris - care nu se relevă în cauză. Cum susținerile inculpaților se coroborează cu declarațiile de martori și concluziile expertizelor efectuate (care nu exclud ca autor pe A.E.Z. în calitate de semnatar al înscrisurilor examinate la poziția "vânzător"), care conchid că semnăturile inculpaților date sub diferite ipostaze (cumpărător, martor) sunt autentice, instanța nu a primit acuzațiile aduse de parchet întrucât a apreciat că au la bază prezumțiile simple invocate ca temei al răspunderii penale.

Dacă sub aspectul laturii obiective infracțiunea prevăzută de art. 290 C. pen. nu își găsește materialitatea probatorie, s-a apreciat că sub aspectul laturii subiective [esențială considerăm și în analiza infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2) C. pen.] constatările instanței de fond sunt în sensul inexistenței acesteia. Intențiile inculpaților cercetați în cauză de a falsifica (respectiv fie în calitate de autori sau complici la aceasta) nu sunt confirmate de vreo probă. S-a apreciat că, presupunerile făcute de partea vătămată și însușite de Parchet în sensul că în realitate nu s-au derulat tranzacții cu defunctul A.E.Z., așa cum am mai arătat, se bazează pe anumite raționamente nefundamentate probatoriu.

Încheierea unui contract în formă autentică la data de 12 octombrie 2007, anterior contractului în cauză semnat la data de 21 octombrie 2007 nu determină inexistența acestuia, iar cunoașterea prevederilor legale referitoare la vânzarea de imobile de către defunct rezultă și din conținutul antecontractului care este întocmit după standarde notariale și nu exclude de facto încheierea de tranzacții prin act sub semnătură privată.

A considerat că susținerile părții vătămate în sensul că este puțin probabil că în data de 21 octombrie 2007 defunctul să fi încheiat tranzacția cu inculpatul R.I., că deși se stipulează un termen de finalizare a tranzacției în formă autentică la data de 01 iunie 2008, inculpatul nu a făcut niciun demers în acest sens și că, în mod intenționat, în cuprinsul antecontractului din data de 21 octombrie 2007 este introdusă o clauză referitoare la preluarea obligației de către moștenitori dacă survine decesul vreuneia dintre părți, ceea ce ar duce la preocuparea inculpatului de a transfera obligațiile presupus asumate către moștenitorii defunctului, nu sunt confirmate de nicio probă.

Dimpotrivă, toate aceste susțineri sunt infirmate de declarațiile inculpaților care au negat constant săvârșirea faptelor, acestea coroborându-se cu declarațiile martorilor audiați în instanță și din care rezultă cu certitudine intențiile și modalitățile în care defunctul obișnuia să tranzacționeze și nu în ultimul rând documentele, înscrisurile depuse de părți cu prilejul cercetării judecătorești. S-a apreciat că nu pot fi reținute concluziile formulate de partea vătămată, că în raport de ziua în care s-a tranzacționat asupra imobilului din str. B. există contradicții în declarațiile date de inculpați și respectiv martorul B.C. Analizând depozițiile date de inculpați atât la urmărirea penală cât și în cursul judecății instanța a constatat că acestea nu prezintă neconcordanțe în privința datei, locului, ora de întâlnire, ordinea sosirii, semnarea actului și predarea banilor.

Inculpatul L.T. a declarat, în mod constant, că nu a participat în mod efectiv la numărarea banilor dar arată că aceștia au fost în monedă lei, au fost aduși de R.I. într-o pungă și predați lui A.E.Z. într-o cameră din imobilul său. De asemenea, mai arată că părțile aveau un contract încheiat în două exemplare și în prezența lui și a celorlalte părți s-au semnat la pozițiile de martor, respectiv de vânzător și cumpărător în indigo, originalul fiind luat de vânzător în sacoșa cu bani. S-a apreciat că această depoziție nu este contrazisă de susținerile celorlalte persoane prezente, în special inculpatul V.C. prezentând aceeași realitate faptică, fiind prezent anterior sosirii lui L.T.

Referitor la contractul prezentat de defunct inculpatului R.I., denumire însușită de martorii prezenți, În materialitatea sa, prezintă caracteristicile unui antecontract de vânzare-cumpărare redactat după tipic notarial, într-o formă de tehnoredactare pe calculator și în raport de care expertizele judiciare efectuate în cauză au arătat că nu poate fi examinat din punct de vedere grafologic neîndeplinind condițiile unui înscris original. Susținerea părții vătămate și implicit a acuzării că există un refuz al inculpatului R.I. de a pune la dispoziție înscrisul original nu rezultă în mod expres din probatoriul administrat, ci sunt simple afirmații făcute de aceștia. În raport de acest înscris se consemnează că el a fost depus de către inculpatul R.I.

prin intermediul avocaților săi sub semnătură pentru conformitate. Întrucât, acest înscris nu poate fi considerat ca fiind falsificat sub aspectul invocat de către partea vătămată, pentru considerentele arătate de instanță mai sus s-a apreciat că subzistă din punct de vedere obiectiv făcând obiectul verificării instanțelor de fond civile, așa cum ele au fost învestite de către părți, (Dosar nr. 6261/231/2008). Nu poate fi reală afirmația făcută de către partea vătămată și însușită de acuzare că în mod intenționat s-au stipulat în cuprinsul înscrisului obligații ce vor fi transferate în caz de deces moștenitorilor.

Dincolo de faptul că intră în uzanțele redactării unui asemenea înscris în procedurile de înstrăinare pe bază de antecontract (se pare că model de redactare este prevăzut de "Ghidul juristului"), instanța a constatat că exigențele dispozițiilor din Codul Civil presupun stipularea, dacă nu , obligații care se nasc în sarcina promitentului și ulterior decesului acestuia, în sarcina moștenitorilor - obligația de a încheia actul în formă autentică, în caz contrar cumpărătorul - reclamant având posibilitatea recunoscută de art. 1021 C. civ. de a-l sili pe vânzător la aceasta. Este vorba de principiul forței obligatorii a convențiilor prevăzut de art. 969 C. civ. De altfel, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei de urmărire penală s-a constatat că inițial au fost investite instanțele civile cu acțiuni în perfectare pe baza celor două documente presupus a fi falsificate, cauzele civile fiind suspendate.

Fără însă a intra în proceduri de analiză a condițiilor de admisibilitate a acestor acțiuni, motivat de faptul că nu se circumscriu competenței instanței penale, din punct de vedere al valabilității condițiilor de fond, s-a concluzionat că nu se poate reține o prezumție simplă de genul celei invocate de acuzare, că stipularea unor asemenea clauze ar fi fost premeditate și circumscrise unor acțiuni de natură penală. Refuzul uneia dintre părțile semnatare a promisiunii sinalagmatice de vânzare-cumpărare sau a succesorilor acesteia, cum este cazul de față, de a încheia actul de transfer al dreptului de proprietate în forma cerută de lege îndreptățește cealaltă parte să se adreseze instanței de judecată în temeiul art. 1073 și 1075 C. civ.

Așa cum rezultă din certificatul de moștenitor depus de partea vătămată, bunurile nu au ieșit din patrimoniul defunctului întrucât legea civilă dă valabilitate înscrisurilor în formă autentică atunci când în discuție este vorba despre un bun imobil. Instanța a reținut că atât inculpatul R.I. cât și defunctul A.E.Z. au stabilit să se efectueze o primă tranșă a tranzacției la dorința acestuia din urmă, fiecare având un martor pentru a semna înțelegerea. Descrierea modului în care cei doi inculpați (acuzați de complicitate) au acceptat să devină martori, faptul că fiecare relaționa cu cei doi autori ai tranzacției datorită unor împrejurări conjuncturale sau de amiciție, s-a arătat că este veridică și nu poate fi reținută de instanță ca fiind un pretext sau mobil în săvârșirea faptelor pentru care sunt acuzați.

Inculpatul V.C. declară că a fost pentru prima dată când l-a cunoscut pe inculpatul R.I. la domiciliul defunctului A.E.Z., instanța apreciind că acesta este un fapt ce confirmă o lealitate faptică, anume a locului și împrejurării întâlnirii (această constatare nu este infirmată de nicio probă). Împrejurarea că V.C. îl știa pe L.T. rezultă din faptul că ambii au fost cadre militare în municipiul Focșani, aflați în rezervă la momentul judecării cauzei. S-a apreciat că această împrejurare nu poate fi considerată un element de natură să conducă la presupunerea făcută de acuzare - cum că intenția de a fi complici sau de a premedita săvârșirea faptelor, nu rezultă din aceasta. Că V.C.

a acceptat propunerea făcută de defunct este lesne de acceptat atâta timp cât acesta îl cunoștea pe defunct de la martorul B.C., fiind finul de cununie al acestuia din urmă și potrivit datelor furnizate în cauză domiciliul său se află la M. localitate ce se situează (poziționează) în apropierea municipiului Focșani - la ieșirea din municipiu și, evident, unde se afla și proprietatea defunctului. De asemenea, relația dintre inculpații R.I. și L.T. nu poate fi interpretată ca fiind una de natură să evidențieze o intenție comună canalizată pe săvârșirea de fapte de natura celor pentru care sunt trimiși în judecată.

S-a arătat că din actele depuse la dosarul cauzei, respectiv caracterizări din partea comandamentului UM 02575 Focșani, a situației financiare privind dividendele realizate de societatea a cărui administrator este inculpatul R.I., fișele cazierelor judiciare ale inculpaților rezultă o situație care nu conduce la confirmarea unor acțiuni menite să definească o intenție infracțională axată pe elemente de inducere în eroare specifice faptei penale incriminate de art. 215 alin. (1), (2) C. pen. S-a apreciat că articolele din ziare depuse în copie de partea vătămată, ca și a altor înscrisuri (hotărâri judecătorești nedefinitive etc.) nu pot constitui probatorii în susținerea vinovăției reținute prin actul de inculpare în sarcina inculpaților atâta timp cât nu sunt completate de acte care confirmă în mod obiectiv existența unor infracțiuni în raport de care inculpații au suferit condamnări.

S-a mai arătat, totodată, că acțiunile desfășurate de inculpații R.I., V.C. și L.T., în opinia instanței, nu coincid cu gândurile unor făptuitori ce au reprezentarea clară despre consecințele și semnificația actului pe care l-au îndeplinit. A fi martor la încheierea unei promisiuni de vânzare-cumpărare finalizată prin întocmirea sau semnarea unui înscris tehnoredactat nu înseamnă implicit că este prezumat în viitor a fi complice la un fals sau act de înșelăciune. Sub aspectul răspunderii penale cercetarea vinovăției devine o operație separată, distinctă de stabilirea existenței faptei materiale și a consecințelor, impunându-se treptat, în practica judiciară, conducând astfel la prevenirea multor judecăți eronate.

De aceea organul judiciar de anchetă, în opinia instanței, avea obligația să cerceteze mai întâi și atent dacă făptuitorii au săvârșit fapta care li se impută, iar în caz afirmativ, trebuia să verifice apoi dacă fapta a fost comisă cu vinovăție sau nu. Din analiza înscrisului intitulat "antecontract de vânzare-cumpărare" rezultă că în cauză se vorbește despre o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare, situație în care, ambele părți se obligă să încheie în viitor, la prețul stabilit, contractul de vânzare-cumpărare asupra imobilului proprietatea defunctului A.E.Z. S-a apreciat că instanța penală nu poate cenzura această convenție sub raportul încheierii și valabilității și atâta timp cât din punct de vedere al raportului juridic de drept penal nu sunt identificate elemente care să stabilească sau să conducă la certitudinea folosirii unor manopere dolosive față de creditorul obligației de a încheia contractul în viitor.

Trecerea din domeniul civil în cel penal are loc numai atunci când partea care nu și-a respectat obligația s-a folosit de mijloace amăgitoare pentru a convinge pe cealaltă parte că își va respecta obligația. S-a arătat că aceste mijloace amăgitoare nu pot fi prezumate din faptul că inculpatul R.I. nu și-a executat o obligație asumată în cadrul unei convenții civile. Această obligație nu poate angaja răspunderea penală a acestuia atâta timp cât nu a folosit niciun mijloc fraudulos pentru a convinge cealaltă parte să încheie convenția. Nu s-a făcut dovada intenției inculpatului R.I. și, cu atât mai mult, a inculpatului R.A. de a-l înșela pe autorul înscrisurilor contestate și implicit pe succesorul în drepturi - partea vătămată, după decesul tatălui său.

S-a apreciat că faptul că acțiunea de perfectare nu s-a demarat mai devreme de 01 iunie 2008 nu este relevantă pentru a reține intenția inculpatului de a induce în eroare. Inculpatul R.I. în declarația dată și care se coroborează cu declarațiile martorilor U.C. și B.C., dar și cu certificatul de deces, raportul de constatare medico-legală aflat la dosar urmărire penală, arată că a încercat și l-a căutat pe vânzătorul A.E.Z. pentru a definitiva înțelegerea, numai că acesta avea probleme de sănătate sau se afla în stări ce-l determinau să nu se ridice din pat. În ceea ce-l privește pe inculpatul R.A., s-a apreciat că faptul că a convenit cu autorul părții vătămate să-i vândă autoturismul marca "M.B." urmare a unor datorii pe care A.E.Z.

le avea, că ulterior decesului lui A.E.Z. martorul B.C. a preluat mașina, i-a făcut o asigurare și că i-a predat-o inculpatului pentru a fi folosită (efectuând un schimb la un moment dat) sunt elemente ce vizează o situație de fapt care în lipsa manoperelor frauduloase presupus a fi comise de acesta nu pot antama judecăți de valoare, neadevărate. Pentru a se reține infracțiunea de înșelăciune este necesar să se constate că o persoană a fost indusă în eroare cu scopul de a se obține un folos material, precum și producerea unei pagube în patrimoniul persoanei înșelate. Prin urmare, din moment ce acțiunile inculpatului trebuie să aibă drept rezultat pricinuirea unei pagube materiale, acesta este momentul când se consumă infracțiunea de înșelăciune.

În speță inculpații R.A. și R.I. au demarat după decesul defunctului acțiuni în perfectare față de bunurile pe care consideră că le-au achiziționat pe baza celor două înscrisuri contestate. Din susținerile părților (inculpați și parte vătămată) coroborate cu declarațiile de martori rezultă că inițial aceștia au avut temporar o posesie a bunurilor (mobile și imobile) dar că, ulterior acestea au fost preluate de partea vătămată. În atare condiții, se pune problema de fond asupra existenței infracțiunii de înșelăciune care presupune ca în patrimoniul părții vătămate să se producă un prejudiciu în mod real, efectiv. Numai că, așa cum rezultă chiar din declarația și plângerea formulată de partea vătămată la momentul sesizării organului judiciar, arată că se află în posesia bunurilor pe care le deține în proprietate.

În concluzie, instanța de fond a apreciat că în cauză nu se poate determina un prejudiciu cert adus în patrimoniul părții vătămate din moment ce sub aspectul infracțiunii de înșelăciune în forma agravantă, prevăzută de art. 215 alin. (2) C. pen., prin folosirea unui înscris falsificat în condițiile art. 290 C. pen. A mai apreciat că acuzarea a procedat greșit atunci când și-a întemeiat soluția pe o expertiză grafică cu caracter extrajudiciar și care, din punct de vedere procedural, nu are nicio putere probantă. În opinia instanței, acuzarea odată ce a efectuat un probatoriu obligatoriu (și ne referim la expertiza grafică judiciară, necesară a fi administrată în cazul infracțiunii de fals) trebuia să analizeze conținutul infracțiunii de înșelăciune prin prisma producerii pagubei, care se află în raport de cauzalitate cu activitatea frauduloasă, de inducere în eroare a victimei.

În lipsa unei pagube materiale (nu morale), efective și certe, s-a apreciat că nu se poate considera că există infracțiunea de înșelăciune în formele agravante, așa cum ele greșit au fost reținute de parchet. În raport de aceste acuzații neechivoce instanța de fond a constatat că în cauză nu există o faptă de falsificare a unor înscrisuri sub semnătură privată, întrucât, așa cum am detaliat în considerentele expuse, infracțiunea în discuție presupune întotdeauna ca element al laturii obiective o acțiune de contrafacere a scrierii sau subscrierii sau de alterare în orice mod a unui astfel de înscris, motiv pentru care, în condițiile art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a dispus achitarea inculpaților R.I.

și R.A. Mutadis mutandis pe același temei de drept, s-a arătat că aceiași inculpați urmează a fi achitați și în privința comiterii infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen., instanța de fond constatând că această infracțiune nu există în materialitatea sa, deoarece nu este vorba despre o inducere în eroare a unei persoane prin folosirea de mijloace frauduloase. Aceasta deoarece, așa cum s-a reținut pe baza probatoriului administrat, nu s-a stabilit în mod cert că cele două înscrisuri contestate au fost falsificate de către inculpați, iar pe de altă parte, s-a constatat că subiectul pasiv al infracțiunii de Înșelăciune trebuie să fie obligatoriu materializat de o persoană fizică care să fie păgubită printr-o acțiune specifică de inducere în eroare.

În lipsa acestei probe științifice (expertiza grafică) celelalte probe administrate în cursul cercetărilor și care în opinia noastră nu au fost analizate și apreciate potrivit principiului ce guvernează urmărirea penală (dând naștere unor interpretări eronate sub forma prezumțiilor simple), s-a apreciat că nu sunt suficiente pentru a se pronunța o soluție de condamnare, având aplicabilitate cu evidența principiului "in dubio pro reo". A reținut instanța de fond că, în cauză, principiul "in dubio pro reo" își găsește pe deplin aplicarea, consecința directă a faptului că nu se poate stabili cu certitudine pe baza ansamblului probator administrat că inculpații R.I. și R.A. au săvârșit infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată cu consecința inducerii în eroare, amăgirii prin mijloc fraudulos a părții vătămate A.E.

Pe același raționament juridic a apreciat că demersurile efectuate de acuzare în sensul interceptării convorbirilor telefonice purtate de inculpați posterior proba