SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 3964/05 prezentate de SERdal APAY împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 11 decembrie 2007 într-o cameră compusă din F. Tulkens, președinte, dnii A.B. Baka, R. Türmen, Ugrekhelidze, V. Zagrebelsky, D. Jočienė, D. Popović, judecători, și dnii Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 17 ianuarie 2005, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, dl Seridal Apay, este un resortisant turc, născut în 1964 și rezident în Ankara. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: După ce a urmat formarea inițială de magistrat al ordinii judiciare, reclamantul a fost numit procuror al Republicii Parchete Kursunlu. La o dată care nu a fost precizată Curții, a demisionat din motive familiale. La 12 martie 2003, a solicitat să fie reintegrat în magistratură. Printr-o decizie din 11 decembrie 2003, adoptată în unanimitate, Consiliul Superior al Judecătorii și Procurorilor (denumit în continuare "Consiliul Superior") a refuzat să dea curs acestei cereri. La 20 februarie 2004, reclamantul a solicitat revizuirea deciziei. În urma revizuirii, Consiliul Superior a refuzat din nou să dea curs cererii, printr-o decizie din 15 martie 2004, adoptată și în unanimitate. Reclamantul a formulat o acțiune împotriva acestei decizii. Reunit în forma sa de examinare a acțiunilor, Consiliul Superior a respins recursul reclamantului printr-o decizie unanimă la 13 septembrie 2004. Această decizie i-a fost notificată la 27 octombrie 2004. Dreptul intern relevant Consiliul superior al judecătorilor și procurorilor este un organism a cărui existență se bazează pe art. 159 din Constituție, astfel cum a fost formulat Consiliul superior al judecătorilor și procurorilor este creat și își exercită funcțiile în conformitate cu principiul independenței instanțelor și cu garanția de care beneficiază judecătorii. Același articol îi conferă acesteia competența exclusivă de numire a magistraților din cadrul sediului și al Parchetului, precum și în materie disciplinară. Consiliul superior al judecătorilor și procurorilor procedează la operațiunile legate de recrutarea judecătorilor și procurorilor din instanțele judecătorești și administrative, numirea și transferul acestora, repartizarea funcțiilor temporare, avansarea și promovarea acestora în primă clasă, repartizarea posturilor, luarea deciziilor privind radiația celor ale căror păstrare în corp este considerată nedorită, sancțiunile disciplinare și suspendarea magistraților. Același articol precizează în sfârșit Deciziile Consiliului nu pot face obiectul niciunei acțiuni în fața instanțelor judiciare. GRIEFS invocând art. 6 alin. Invocând art. 6 alin. (1) și (13) din Convenție, se plânge de absența unei căi de atac împotriva deciziilor Consiliului și invocă, de asemenea, art. 7 din Convenție fără a avansa nici o cauză sau de a furniza o cale de atac. Reclamantul susține că posibilitatea de a contesta în fața unei instanțe hotărârile Consiliului Superior aduce atingere dreptului său de acces la o instanță și, prin urmare, constituie o încălcare a articolului 6 alineatul (1) și 13 din Convenție. De asemenea, susține că decizia Consiliului Superior de a nu-l reintegra în magistratură nu ar fi fost imparțială, că ar fi avut un caracter discriminatoriu și, prin urmare, ar constitui o încălcare a art. 6 alin. (1) și 14 din Convenție. Curtea este invitată în primul rând să examineze aplicabilitatea art. 6 § 1 la contestarea reclamantului. În jurisprudența sa stabilită prin Hotărârea Pellegrin c. Franța ([GC], nr. 28541/95, § 65, CEDH 1999 VIII), Curtea considera că litigiile privind administrarea agenților publici nu intră sub incidența articolului 6 § 1 pentru agenții care ocupă un loc de muncă care cuprind o participarea, directă sau indirectă, la exercitarea autorității publice și la funcțiile de protejare a intereselor generale ale statului sau ale altor autorități publice. Acești agenți care dețin o parcelă de suveranitate a statului, Curtea a considerat că acesta are un interes legitim de a exercita o legătură specială de încredere. Recent, Comisia a adoptat o nouă abordare în acest sens, pe lângă cauza Vilho Eskelinen și alții c. Finlanda ([GC], n 63235/00, CEDH 2007-...), două condiții pentru ca un funcționar să poată fi supus protecției oferite de articolul respectiv. În primul rând, dreptul intern al statului membru în cauză trebuie să fi exclus în mod expres accesul la un tribunal în ceea ce privește postul sau categoria de funcționari în cauză. În al doilea rând, această derogare trebuie să se bazeze pe motive obiective legate de interesul statului. Pentru ca această a doua condiție să fie îndeplinită, este esențial ca obiectul litigiului să se refere la exercitarea autorității publice sau la faptul că acesta pune în discuție legătura specială de încredere și loialitate între funcționar și funcționar ( Vilho Eskelinen și alții, citată anterior, § 62). În speță, Curtea arată că dreptul intern exclude în mod expres orice acțiune judiciară împotriva deciziilor Consiliului Superior. Întradevăr, art. 159 din Constituție acordă imunitate judiciară hotărârilor în cauză. Prin urmare, prima condiție este îndeplinită. În ceea ce privește cea de a doua condiție, Curtea constată că obiectul litigiului este exercitarea profesiei de magistrat. Ea amintește că justiția nu este un serviciu public obișnuit în măsura în care constituie una dintre expresiile esențiale ale suveranităii și intră în sfera misiunilor de judecată (a se vedea Pitkevich c. Rusia (dec.), nr 47936/99, 8 februarie 2001). Prin natura sa, oficiul magistratului implică exercitarea prerogativelor inerente suveranității la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . care permite evitarea unei contestații privind funcția publică față de protecția oferită de art. 6 se află, prin urmare, reunite în prezenta cauză: dreptul intern interzice accesul la o instanță și această interdicție se bazează pe motive obiective legate de interesul la adresa statului. rația materială a Curții și, prin urmare, trebuie privită ca fiind incompatibilă cu dispozițiile Convenției. În ceea ce privește celelalte obiecțiuni, având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu indică nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Dolle Tulkens Grefier Președinte
de la requête n
o
3964/05
présentée par Serdal APAY
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 11 décembre 2007 en une chambre composée de
:
M
me
présidente,
MM.
A.B. Baka,
M
me
M.
juges,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 17 janvier 2005,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Serdal Apay, est un ressortissant turc, né en 1964 et résidant à Ankara.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Après avoir suivi la formation initiale de magistrat de l’ordre judiciaire, le requérant fut nommé procureur de la République au parquet de Kursunlu.
A une date qui n’a pas été précisée à la Cour, il démissionna de la magistrature pour des raisons familiales.
Le 12 mars 2003, il demanda à être réintégré dans la magistrature.
Par une décision du 11 décembre 2003, prise à l’unanimité, le Conseil supérieur des juges et procureurs (ci-après «
le Conseil supérieur
») refusa de donner une suite favorable à cette demande.
Le 20 février 2004, le requérant demanda le réexamen de la décision.
A l’issue du réexamen, le Conseil supérieur refusa à nouveau de donner une suite favorable à la demande, par une décision du 15 mars 2004, également prise à l’unanimité.
Le requérant exerça alors un recours contre cette décision.
Réuni dans sa formation d’examen des recours, le Conseil supérieur rejeta le recours du requérant par une décision unanime en date du 13
septembre 2004.
Cette décision lui fut notifiée le 27 octobre 2004.
B.
Le droit interne pertinent
Le Conseil supérieur des juges et procureurs est un organe dont l’existence repose sur l’article 159 de la Constitution, ainsi libellé
:
«
Le Conseil supérieur des juges et procureurs est créé et exerce ses fonctions dans le respect du principe de l’indépendance des tribunaux et de la garantie dont jouissent les juges.
»
Une compétence exclusive en matière de nomination des magistrats du siège et du parquet ainsi qu’en matière disciplinaire lui est attribuée par le même article en ces termes
:
«
Le Conseil supérieur des juges et procureurs procède aux opérations relatives au recrutement des juges et des procureurs des juridictions de l’ordre judiciaire et de l’ordre administratif, à leur nomination et à leur mutation, à leur affectation à des fonctions temporaires, à leur avancement et à leur promotion à la première classe, à la répartition des postes, à la prise de décision sur la radiation de ceux dont le maintien dans le corps est jugé indésirable, aux sanctions disciplinaires et à la suspension des magistrats.
»
Le même article précise enfin
:
«
Les décisions du Conseil ne peuvent faire l’objet d’aucun recours devant les instances juridictionnelles.
»
Invoquant les articles 6 § 1 et 14 de la Convention, le requérant se plaint du caractère prétendument partial des décisions du Conseil supérieur, sans véritablement étayer ce grief
Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, il se plaint de l’absence de recours juridictionnel contre les décisions du Conseil.
Il invoque par ailleurs l’article 7 de la Convention sans pour autant avancer un quelconque grief ou fournir d’explication.
Le requérant allègue que l’impossibilité de contester devant une juridiction les décisions du Conseil supérieur porte atteinte à son droit d’accès à un tribunal et constitue de ce fait une violation des articles 6 §
1 et
13 de la Convention. Il allègue par ailleurs que la décision du Conseil supérieur de ne pas le réintégrer dans la magistrature n’aurait pas été impartiale, qu’elle aurait revêtu un caractère discriminatoire et constituerait par conséquent une violation des articles 6 § 1 et 14 de la Convention.
La Cour est invitée en premier lieu à examiner l’applicabilité de l’article
6 § 1 à la contestation du requérant.
Dans sa jurisprudence établie par l’arrêt
Pellegrin c.
France
([GC], n
o
‑
VIII), la Cour considérait que les litiges opposant l’administration aux agents publics ne relevaient pas de l’article
6 §
1 pour les agents occupant des emplois qui comportent une «
participation, directe ou indirecte, à l’exercice de la puissance publique et aux fonctions visant à sauvegarder les intérêts généraux de l’Etat ou des autres collectivités publiques
». Ces agents détenant une parcelle de souveraineté de l’Etat, la Cour avait estimé que celui-ci avait un intérêt légitime à exiger d’eux un lien spécial de confiance.
Elle a récemment adopté, à l’occasion de l’affaire
Vilho Eskelinen et autres c. Finlande
([GC], n
o
63235/00, CEDH 2007-...), une nouvelle approche en la matière. Deux conditions doivent désormais être réunies pour qu’un fonctionnaire puisse être soustrait à la protection offerte par l’article
6.En premier lieu, le droit interne de l’Etat concerné doit avoir expressément exclu l’accès à un tribunal s’agissant du poste ou de la catégorie de fonctionnaires en question. En second lieu, cette dérogation doit reposer sur des motifs objectifs liés à l’intérêt de l’Etat. Il est indispensable, pour que cette seconde condition soit remplie, que l’objet du litige se rapporte à l’exercice de la puissance publique ou qu’il mette en cause le lien spécial de confiance et de loyauté entre le fonctionnaire et l’Etat (
Vilho Eskelinen et autres
, précité, § 62).
En l’espèce, la Cour relève que le droit interne exclut expressément tout recours juridictionnel contre les décisions du Conseil supérieur. En effet, l’article
159 de la Constitution accorde une immunité juridictionnelle aux décisions en question. Partant, la première condition se trouve remplie.
Concernant la seconde condition, la Cour observe que l’objet du litige est l’exercice du métier de magistrat. Elle rappelle que la justice n’est pas un service public ordinaire dans la mesure où elle constitue l’une des expressions essentielles de la souveraineté et relève des missions régaliennes de l’Etat (voir
Pitkevich c. Russie
(déc.), n
o
47936/99, 8
février 2001). De par sa nature, l’office du magistrat implique l’exercice de prérogatives inhérentes à la souveraineté de l’Etat et se rapporte donc directement à l’exercice de la puissance publique (
mutatis mutandis
,
Pitkevich
, précité, et
Yilmazoglu c. Turquie
(déc.), n
o
36593/97, 12
juin 2003).
Les deux conditions posées dans l’arrêt
Vilho Eskelinen et autres
permettant de soustraire une contestation concernant la fonction publique à la protection offerte par l’article 6 se trouvent donc réunies dans la présente affaire
: le droit interne interdit l’accès à un tribunal et cette interdiction repose sur des motifs objectifs liés à l’intérêt de l’Etat.
Il s’ensuit que le grief tiré de l’article 6 § 1 n’entre pas dans le champ de compétence
ratione materiae
de la Cour et doit donc être regardé comme incompatible avec les dispositions de la Convention.
En ce qui concerne les autres griefs, compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour ne relève aucune apparence de violation des droits et des libertés garantis par la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
S.
Dollé
F.
Tulkens
Greffière
Présidente