ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 872/2018

Analizând recursul în condițiile art. 496 C. proc. civ., cu aplicarea dispozițiilor art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins, Înalta Curte reține următoarele:

Prin acțiunea formulată și înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, sub nr. xx/62/2014, reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtele Parohia Ortodoxă Bran Centru, Parohia Ortodoxă Bran Predeluț, Parohia Ortodoxă Sohodol Vechi, Parohia Ortodoxă Sohodol Nou, Parohia Ortodoxă Bran Poarta, Parohia Ortodoxă Șimon Nou, Parohia Ortodoxă Șimon Vechi, Parohia Ortodoxă Cheia, Parohia Ortodoxă Moieciu de Sus, Parohia Ortodoxă Fundata, Parohia Ortodoxă Șirnea, Parohia Ortodoxă Peștera, Parohia Ortodoxă "Adormirea Maicii Domnului" Măgura, Parohia Ortodoxă Moieciu de Jos, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate rezilierea Convenției autentificate sub nr. 1431 din 2 iulie 2009 de către BNP B., ce a fost încheiată între reclamantă și pârâte; să fie obligate în solidar pârâtele la restituirea sumei de 150.000 USD, reprezentând prestația efectuată cu titlu de preț al contractului pentru primii șase ani, restituire solicitată în temeiul art. 5b din Convenție; să fie obligate în solidar pârâtele la plata dobânzii legale pentru suma datorată și mai sus precizată, calculată de la data prezentei cereri de chemare în judecată și până la data achitării efective; să fie obligate în solidar pârâtele la plata daunelor interese ce au fost prevăzute de părți în art. 5b din Convenție, valoarea acestora fiind prestabilită de părți la 500.000 USD; să fie obligate în solidar pârâtele la plata cheltuielilor de judecată prilejuite de prezentul proces, conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Pârâtele au formulat cerere reconvențională, prin care, în contradictoriu cu pârâta A. SRL au solicitat să se constate că această convenție încheiată de părți și autentificată sub nr. 1431 din 2 iulie 2009 de BNP B. s-a reziliat de drept ca urmare a neplății rentei stabilite în termen de doi ani consecutivi.

Prin Sentința civilă nr. 411/C din 23 mai 2016, pronunțată de Tribunalul Brașov, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâtele Parohia Ortodoxă Bran Centru, Parohia Ortodoxă Bran Predeluț, Parohia Ortodoxă Sohodol Vechi, Parohia Ortodoxă Sohodol Nou, Parohia Ortodoxă Bran Poarta, Parohia Ortodoxă Șimon Nou, Parohia Ortodoxă Șimon Vechi, Parohia Ortodoxă Cheia, Parohia Ortodoxă Moieciu de Sus, Parohia Ortodoxă Fundata, Parohia Ortodoxă Șirnea, Parohia Ortodoxă Peștera, Parohia Ortodoxă "Adormirea Maicii Domnului" Măgura, Parohia Ortodoxă Moieciu de Jos.

S-a admis cererea reconvențională formulată de pârâtele-reclamante reconvenționale Parohia Ortodoxă Bran Centru, Parohia Ortodoxă Bran Predeluț, Parohia Ortodoxă Sohodol Vechi, Parohia Ortodoxă Sohodol Nou, Parohia Ortodoxă Bran Poarta, Parohia Ortodoxă Șimon Nou, Parohia Ortodoxă Șimon Vechi, Parohia Ortodoxă Cheia, Parohia Ortodoxă Moieciu de Sus, Parohia Ortodoxă Fundata, Parohia Ortodoxă Șirnea, Parohia Ortodoxă Peștera, Parohia Ortodoxă "Adormirea Maicii Domnului" Măgura, Parohia Ortodoxă Moieciu de Jos, în contradictoriu cu reclamanta pârâtă reconvențională SC A. SRL.

S-a constatat reziliată de drept Convenția autentificată sub nr. 1431 din 2 iulie 2009 de către BNP B.

A fost obligată reclamanta-pârâtă reconvențională SC A. SRL să plătească pârâtelor - reclamante reconvenționale suma de 49.742,175 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Din cuprinsul încheierii de ședință de la termenul din data de 5 mai 2016 reiese că instanța a pus în discuția părților excepția lipsei calității de reprezentant a preotului paroh C. pentru cele 13 parohii ortodoxe din Branul Superior și Inferior și excepția lipsei calității de reprezentant a dlui avocat D. pentru cele 13 parohii ortodoxe din Branul Superior și Inferior și a respins cele două excepții invocate.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta SC A. SRL a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia civilă nr. 476/Ap din 16 martie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă a fost respins apelul declarat de apelanta reclamanta SC A. SRL împotriva încheierii de ședință din 5 mai 2015 și Sentinței civile nr. 411/C din 23 mai 2016, pronunțate de Tribunalul Brașov, în Dosarul civil nr. x/2014, pe care le-a păstrat. A fost obligată apelanta să le plătească intimatelor suma de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată unei instanțe de apel egală în grad Curții de Apel Brașov, această soluție fiind necesară pentru o bună administrare a justiției.

Prealabil, recurenta-reclamantă susține, în esență, că atât tribunalul, cât și curtea de apel au încălcat prevederile art. 21 alin. (3) din Constituție conform cărora "părțile au dreptul la un proces echitabil", cât și principii fundamentale ale procesului civil: art. 7 din C. proc. civ. - principiul legalității procesului civil, art. 14 C. proc. civ. - principiul contradictorialității și art. 22 C. proc. civ. - principiul rolului judecătorului în aflarea adevărului.

Recurenta arată că o serie de critici nu au fost analizate de instanța de apel, fiind plasată pe o poziție de inferioritate tocmai prin motivarea oferită prin decizia recurată, iar în caz de casare, interesele unei bune înfăptuiri a justiției cer ca această cauză să fie soluționată de o altă curte de apel, conform art. 497 din C. proc. civ.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. referitor la nemotivarea/motivarea insuficientă a hotărârii, recurenta-reclamantă susține, în esență, că nu se indică în hotărâre deloc argumentele prezentate de intimatele-pârâte în apel, ceea ce face practic condiția susținerilor părților să fie doar parțial îndeplinită.

Consideră că instanța de apel nu a analizat toate motivele de apel indicate în cerere, iar o motivare parțială echivalează cu o nemotivare, fiind analizate doar parțial criticile reclamantei care au avut în vedere fapta ilicită a intimatelor.

Astfel, obligația asumată de cele 14 Parohii, de exploatare a pădurii în conformitate cu amenajările silvice și legile în vigoare, este o obligație contractuală esențială, însă instanța de apel nu a analizat acest aspect.

Totodată, instanța de apel nu a indicat motive concrete pentru înlăturarea existenței clauzei penale, ceea ce echivalează cu o motivarea insuficientă, iar argumentul reclamantei, că în prezența unei clauze penale nu trebuie să facă dovada prejudiciului, nu a fost analizat și motivat de instanța de apel.

Mai susține nemotivarea de către instanța de apel a criticii reclamantei vizând îndeplinirea de către intimatele-pârâte a condiției raportului de cauzalitate și a vinovăției, precum și neanalizarea excepției de neexecutare a contractului.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. privind încălcarea normelor de drept material, recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a soluționat greșit atât excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a preotului paroh C. pentru 13 din cele 14 Parohii Ortodoxe din Branul Superior și Inferior, cât și excepția lipsei calității de reprezentant a avocatului D. pentru 13 din cele 14 Parohii Ortodoxe din Branul Superior și Inferior, încălcând dispozițiile art. 71 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, art. 84 alin. (1) C. proc. civ., art. 49 alin. (1) și art. 50 lit. e) din Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, art. 29 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 și principiile de drept fundamentale - contradictorialității, dreptului la apărare, al legalității, al oralității și rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, ceea ce impune casarea deciziei recurate.

De asemenea, recurenta-reclamantă apreciază că s-au încălcat dispozițiile art. 969 C. civ. din 1865, potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părți, întrucât atât instanța de fond, cât și instanța de apel erau strict legate de aplicarea și, eventual, interpretarea normelor din convenția încheiată între părți, respectiv art. 2.1 - 2.2 din convenție.

Or, instanțele de fond au tratat lacunar toate criticile invocate cu privire la încălcarea obligațiilor contractuale asumate de intimatele-pârâte, arătând că, eventual dacă au existat, nu justifică, pe de o parte, rezilierea convenției și, pe de altă parte, activarea clauzei penale.

Recurenta-reclamantă arată că, pe toată durata convenției, conform art. 2.2 alin. (2), exploatarea terenului din punct de vedere silvic, a rămas în sarcina proprietarului - cele 14 parohii, care s-a obligat ca exploatarea să se realizeze anual "cu respectarea strictă a amenajamentelor silvice și a legilor în vigoare", sub sancțiunile prevăzute de art. 5b din Convenție.

Susține recurenta că, existența doar a încălcării prevederilor silvice referitoare la fondul de conservare și regenerare, prin nealimentarea anuală și completă a acestuia, ar fi trebuit să determine instanța în a constata existența faptei ilicite, demonstrând o încălcare a obligației de "respectare strictă", iar analiza condiției faptei ilicite nu trebuia a fi trecută cu vederea de către instanța de apel, fiind existente o serie de alte nereguli, evidențiate în Anexele I și II ale apelului.

Recurenta reiterează aspectele invocate în anexa II a apelului care demonstrau încălcarea normelor silvice, a normelor de drept material care sunt aplicabile și pe care instanța de apel le-a ignorat.

În esență, arată că, potrivit Codului Silvic - Legea nr. 46/2008 la art. 17 alin. (1) se prevede că "Respectarea regimului silvic este obligatorie pentru toți deținătorii de fond forestier", iar la art. 17 alin. (2) lit. a) se prevede că proprietarii de fond forestier au obligația "să asigure întocmirea și respectarea a menajamentelor silvice", obligație încălcată de către pârâte prin neîndeplinirea întocmai a lucrărilor indicate în amenajament.

Astfel, obligația de respectare a amenajamentului și a legilor silvice aplicabile revine celor 14 Parohii, în calitate de proprietare și chiar dacă acestea au încheiat contract de prestări servicii cu Ocolul Silvic Bucegi Piatra Craiului răspunderea nu se transferă la aceasta din urmă, rămânând ca proprietarul să solicite efectuarea lucrărilor din amenajament, sau să aprobe propunerile făcute de Ocol privind asemenea lucrări.

Mai arată că instanța a ignorat încălcarea de către intimate a prevederilor art. 33 din Codul silvic, care se referă la obligativitatea constituirii fondului de regenerare, iar consecința directă a acestei încălcări este determinată de neefectuarea lucrărilor ce se puteau realiza cu acest fond, conform art. 33 alin. (3) din Legea nr. 46/2008 și care erau necesare suprafeței de teren forestier.

Lipsa acestui fond de conservare și regenerare, care să fie alimentat anual, a dus în final la existența unor necorelări majore între lucrările silvice necesare a fi efectuate ce au fost stabilite în amenajament și situația reală existentă în teren, fiind constatate o serie de lipsuri, ce duc la încălcarea obligațiilor prevăzute la art. 2.2. alin. (2) din Convenție.

Amenajamentul a fost încălcat în mod clar, deoarece intimatele nu au efectuat nici măcar lucrările necesare pentru îngrijiri, fiind încălcată și dispoziția din art. 67 din Codul silvic:

"Proprietarii fondului forestier proprietate privată sunt obligați să respecte prevederile amenajamentelor silvice și să asigure permanența pădurii."

Potrivit art. 17 alin. (2) din Codul silvic aplicarea regimului silvic de către proprietar trebuie să aibă în vedere tocmai cele analizate în cauză, respectiv: respectarea amenajamentelor silvice, paza și integritatea fondului forestier, lucrări de regenerare și îngrijire a pădurii, lucrările necesare pentru prevenirea și combaterea bolilor și dăunătorilor pădurilor.

Cu privire la cererea reconvențională, recurenta-reclamantă susține că a solicitat atât prin întâmpinare, cât și prin cererea de apel ca instanța să observe că notificarea din luna ianuarie 2013 nu este depusă la dosar și, cu atât mai mult, nu este depusă nicio dovadă a comunicării către reclamantă a acestei notificări.

Arată că surprinzător este că deși instanța de apel constată într-adevăr lipsa de la dosar a acestor documente, consideră că tot reclamanta este vinovată, astfel cum s-a reținut în motivarea deciziei recurate, ceea ce demonstrează atitudinea părtinitoare avută de aceasta față de intimatele-pârâte, fiind ignorate total atât susținerile recurentei-reclamante privind nedovedirea intervenției rezilierii invocate prin cererea reconvențională, cât și prin încălcarea normelor legale referitoare la administrarea probelor.

Prin urmare, susține recurenta, instanța în mod corect ar fi trebuit să respingă cererea reconvențională ca nedovedită. Chiar dacă, în lipsa oricărei dovezi, instanța ar fi luat în considerare pretinsa "notificare" a parohiilor, din "ianuarie 2013" prin care "ar fi adus la cunoștință faptul că de la acea dată începe sa curgă termenul de un an pentru punerea în aplicare a clauzei referitoare la rezilierea Convenției din culpa SC A. SRL", termenul de un an la care se face referire s-ar fi împlinit în luna ianuarie 2014, respectiv după data de 15 noiembrie 2013 când s-a împlinit termenul de un an aferent notificării de reziliere comunicata de recurenta-reclamantă. Această situație face inoperantă rezilierea invocată de către cele 14 Parohii, Convenția fiind reziliată de drept încă din data de 15 noiembrie 2013, ceea ce lipsește de efecte orice solicitare a Parohiilor întemeiată pe art. 5.b din Convenție, iar notificările ulterioare acestei date sunt lipsite de sens.

De aceea, recurenta-reclamantă arată că soluția de constatare a rezilierii Convenției din culpa sa, pentru neplata timp de 2 ani a chiriei, este una incorectă, în contextul în care așa cum a arătat, notificările invocate de către cele 14 Parohii nu se află la dosarul cauzei.

Având în vedere motivele legate de nemotivarea hotărârii din apel și încălcarea dreptului material, recurenta - reclamantă solicită admiterea recursului, casarea în totalitate a Deciziei civile nr. 476/Ap din 16 martie 2017 și trimiterea cauzei spre o nouă judecată, către o nouă instanță de apel, egală în grad cu Curtea de Apel Brașov.

Intimatele-pârâte Parohia Ortodoxă Bran Centru, Parohia Ortodoxă Bran Predeluț, Parohia Ortodoxă Sohodol Vechi, Parohia Ortodoxă Sohodol Nou, Parohia Ortodoxă Bran Poarta, Parohia Ortodoxă Șimon Nou, Parohia Ortodoxă Șimon Vechi, Parohia Ortodoxă Cheia, Parohia Ortodoxă Moieciu de Sus, Parohia Ortodoxă Fundata, Parohia Ortodoxă Șirnea, Parohia Ortodoxă Peștera, Parohia Ortodoxă "Adormirea Maicii Domnului" Măgura, Parohia Ortodoxă Moieciu de Jos au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea ca legală a deciziei recurate, precum și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte a procedat, la data de 4 octombrie 2017, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Completul de filtru C6, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluția de la aceeași dată, comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

În cauză nu s-au formulat puncte de vedere la raportul de admisibilitate.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 6 decembrie 2017, recursul a fost admis în principiu conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ., stabilindu-se termen în ședință publică pentru judecata în fond.

Examinând hotărârea atacată, prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de către recurenta-reclamantă SC A. SRL este nefondat, urmând să îl respingă pentru considerentele ce succed:

Se reclamă încălcarea dreptului la un proces echitabil, consacrat de Constituție (art. 21 alin. (3), a principiilor legalității și contradictorialității din C. proc. civ. (art. 7 și 14) și art. 22 C. proc. civ., respectiv principiul rolului judecătorului în aflarea adevărului, motiv pentru care recurenta solicită ca pricina să fie judecată de o altă curte de apel pentru o bună administrare a justiției.

Aceste critici au fost invocate formal, fără a arăta în concret care sunt elementele de nelegalitate ale deciziei atacate, prin prisma textelor de lege arătate.

Înalta Curte constată că instanța de apel a respectat drepturile procesuale ale părților, iar hotărârea pronunțată este rezultatul unei juste analize juridice, pe baza probatoriului administrat în cauză. În ce privește trimiterea pentru soluționarea apelului de către o altă instanță de apel, pentru o bună administrarea justiției, în temeiul art. 497 noul C. proc. civ., recurenta invocă lipsa de imparțialitate a judecătorilor de la instanța care a pronunțat decizia recurată, dar și a judecătorilor de la prima instanță, determinată de aflarea acestor instanțe în raza teritorială a a parohiilor în litigiu, Înalta Curte nu poate reține lipsa de imparțialitate a judecătorilor doar pe motiv de suprapunere din punct de vedere teritorial și în condițiile în care recurenta este doar nemulțumită de modul în care instanțele au soluționat anumite aspecte ale litigiului. Dacă ar fi existat motive de bănuială legitimă recurenta ar fi avut la îndemână posibilitatea de a cere strămutarea de la aceste instanțe în cursul judecății.

Referitor la motivul de nelegalitate întemeiat pe nemotivarea hotărârii, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Acest motiv vizează prin conținutul său nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) teza ultimă din C. proc. civ.

Motivarea hotărârii judecătorești, ca garanție a procesului echitabil reglementat de art. 6 par. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, trebuie realizată într-o manieră clară și coerentă, fiind indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicția ierarhic superioară și constituind, printre altele, o garanție împotriva arbitrarului pentru părțile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile și mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de judecător.

Potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul la un proces echitabil potrivit articolului 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului include în esență obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile (Hotărârea Ruiz Torija împotriva Spaniei din 9 decembrie 1994, Hotărârea Higgins împotriva Franței din 19 februarie 1998 și Hotărârea Hirvisari împotriva Finlandei din 27 septembrie 2001). Obligația de motivare a hotărârilor judecătorești servește unui dublu obiectiv. Pe de o parte, este menită să asigure că dreptul de a fi audiat în instanță este respectat și că, prin urmare, instanța ia în considerare în suficientă măsură argumentele părților (Hotărârea Jokela împotriva Finlandei din 21 mai 2002 și Hotărârea Nedzela împotriva Franței din 27 iulie 2006). Pe de altă parte, este menită să servească la realizarea controlului judiciar în căile de atac.

Dreptul la un proces echitabil include dreptul părților de a fi în mod real ascultate și de a-și prezenta observațiile pe care le consideră pertinente. Obligația pe care art. 6 o impune instanțelor naționale de a-și motiva decizia nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument. Noțiunea de proces echitabil presupune că o instanță națională care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost puse (Cauza Albina împotriva României). Întinderea obligației de motivare poate varia în raport de natura hotărârii și trebuie stabilită în lumina circumstanțelor cauzei. Obligația de motivare a fost respectată dacă instanța a răspuns argumentelor principale, deși nu a răspuns unor argumente.(Cauza Buzescu împotriva României). Motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă.

Curtea apreciază că instanța de apel a răspuns tuturor criticilor de netemeinicie și nelegalitate invocate, că a ascultat în mod real concluziile părților și a răspuns argumentelor principale, chiar dacă nu a răspuns detaliat fiecărui argument. Curtea apreciază astfel că au fost respectate dezideratele jurisprudenței CEDO referitoare la motivarea hotărârilor judecătorești.

În speță, instanței de apel nu-i poate fi imputată neîndeplinirea obligației de motivare dacă nu a răspuns tuturor argumentelor de fapt și de drept care susțin criticile părților. Instanța poate să le analizeze global, printr-un raționament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esențial astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau afirmația că un anumit argument nu se mai impune a fi analizat ori că motivele de apel au fost analizate lapidar sau fără profunzime, nu deschide calea recursului, cale extraordinară de atac.

Pe de altă parte, nu orice susținere a părții înseamnă argument sau apărare. Argumente/apărări sunt doar acele susțineri care sunt esențiale și determină soluția. Restul aserțiunilor reprezintă detalii menite a susține argumentele esențiale și apărările iar instanța nu este obligată să răspundă fiecărei chestiuni în parte pentru a fi considerată îndeplinită obligația de motivare.

În speță, considerentele hotărârii recurate conțin rezultatul unei analize judicioase a motivelor de apel cu care instanța a fost învestită.

Critica recurentei vizează aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată, dar argumentele instanței se constituie într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția adoptată, soluția instanței de apel fiind legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În speță, criticile recurentei potrivit cărora instanța de apel a păstrat motivarea primei instanțe și nu a oferit o motivare nici cu privire la fondul cauzei, întrucât nu a făcut altceva decât să preia motivarea instanței de fond fără a aduce argumente cu privire la soluția adoptată și fără a răspunde în vreun fel la susținerile reclamantei, nu pot fi reținute.

Astfel, este indiscutabil faptul că instanța de apel poate să-și însușească motivarea primei instanțe dacă situația de fapt și apărările înaintea ei au rămas neschimbate, cum este cazul în speță. Aceasta întrucât efectul devolutiv al apelului nu face să dispară hotărârea apelată, ci numai dă apelantului dreptul de a repune în discuție faptele, instanța de apel fiind obligată la rândul său, în caz de reformare, să motiveze împrejurările ce au determinat-o să schimbe soluția primei instanțe, ceea ce în cauză nu s-a dispus sau să completeze motivarea, răspunzând argumentelor aduse în calea de atac.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, motivele invocate în apel au făcut obiectul examinării de către instanță, iar hotărârea a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) pct. b) teza ultimă din C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, cât și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților.

De altfel, se poate observa fără dubii că instanța de apel a motivat decizia pronunțată, fiind analizate motivele de apel formulate de reclamantă în contextul soluției legale, de respingere, a cererii de chemare în judecată, analizând clauza inserată de părți la art. 6.2. din convenție care reprezintă un pact comisoriu de ultim grad și statuând că în cauză nu s-a dovedit neîndeplinirea culpabilă a obligațiilor contractuale asumate de către intimatele-pârâte, respectiv nici fapta ilicită a pârâtelor și nici existența prejudiciului încercat de reclamantă.

Nu poate fi primită susținerea recurentei conform căreia instanța de apel a analizat doar parțial criticile reclamantei privind fapta ilicită a pârâtelor, întrucât s-a arătat în considerentele hotărârii recurate că pentru a se putea constata intervenită rezilierea contractului din culpa intimatelor este necesar să se stabilească dacă exploatarea anuală a terenului din punct de vedere silvic s-a făcut cu respectarea strictă a amenajamentelor silvice și a legilor în vigoare, iar instanța a realizat această analiză.

Totodată, instanța de apel a prezentat argumentele pentru care a confirmat raționamentul primei instanțe privind neanalizarea condiției raportului de cauzalitate și a vinovăției, în condițiile în care, în urma probatoriului administrat, nu s-a dovedit faptul că pârâtele nu și-au îndeplinit obligațiile contractuale.

Nu se poate reține o motivare insuficientă a criticii privind clauza penală, inserată de părți la art. 5.b. din convenție, motivat de faptul că analizarea acestei clauze nu s-a mai impus în cauză deoarece s-a apreciat că pârâtele și-au îndeplinit obligațiile contractuale asumate la art. 2.1. - 2.4.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a analizat excepția de neexecutare a contractului invocată de apelantă, statuând că nu este îndeplinită condiția existenței unei neexecutări suficient de importante din partea celorlalți contractanți, atâta timp exploatarea forestieră a pădurii s-a făcut cu respectarea amenajamentelor silvice, iar neefectuarea unora dintre lucrările de îngrijire și regenerare a pădurii în raport de întreaga suprafață de teren dată spre folosință apelantei, de numărul acestor lucrări și de dimensiunea redusă a consecințelor produse nu poate reprezenta o neexecutare suficient de importantă care să justifice invocarea excepției de neexecutare.

Prin urmare, nu poate fi primită susținerea recurentei vizând absența considerentelor din cadrul hotărârii judecătorești sau superficialitatea acestora, câtă vreme, astfel cum reiese din considerentele deciziei atacate, instanța a răspuns argumentat criticilor care au fost formulate de apelantă în cadrul controlului de netemeinicie și nelegalitate care poate fi exercitat în calea respectivă de atac.

Privită ca o garanție a imparțialității instanței și ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, motivarea trebuie să fie, deopotrivă, corespunzătoare, clară și concisă și să se constituie într-o analiză riguroasă și concretă a problemelor esențiale ce au făcut obiectul judecății, chiar dacă nu este necesar un răspuns detaliat fiecărui argument invocat de părți.

Înalta Curte reține că în jurisprudența constantă a CEDO s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecații a fost examinată în mod efectiv.

Așadar, observând considerentele deciziei criticate, contrar susținerilor recurentei, se constată că aceasta cuprinde motivele pe care se sprijină, astfel încât acest motiv va fi respins ca nefondat.

Criticile recurentei-reclamante subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, urmează a fi respinse pentru următoarele considerente:

Critica privind soluționarea greșită de către instanța de apel a excepției lipsei dovezii calității de reprezentant a preotului paroh C. pentru cele 13 Parohii Ortodoxe din Branul Superior și Inferior, precum și a excepției lipsei dovezii calității de reprezentant a avocatului D. pentru aceste parohii, este nefondată.

Contrar susținerilor recurentei, față de dispozițiile art. 50 lit. e) din Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, având în vedere Decizia nr. 93 din 13 ianuarie 2012, precum și împuternicirea avocațială aflată la dosar, în cauză s-a făcut dovada calității de reprezentant.

Instanța de apel a constatat cu justețe că, din decizia menționată rezultă că preotul paroh C. este reprezentantul Colegiului Preoților și că a fost împuternicit să angajeze un avocat și să reprezinte interesele Bisericilor brănene în relația cu SC A. SRL, fiind dovedită calitatea de reprezentant în prezenta cauză.

Totodată, în mod corect s-a reținut că împuternicirea este dată în cauză în conformitate cu dispozițiile art. 84 C. proc. civ., în delegația de reprezentare a domnului avocat E. pentru pârâtele reclamante reconvenționale menționându-se că a fost împuternicit de "Cele 14 Parohii Ortodoxe din Branul Superior și Inferior, prin rep. Leg. Preot Paroh C." pentru susținere întâmpinare și cerere reconvențională. Totodată, din actele dosarului s-a constatat că mandatul (împuternicirea) este dat de celelalte parohii preotului F. pentru a angaja pe domnul avocat E., și nu doar de Arhiepiscopia Sibiului și Mitropolitul Ardealului.

Pe dea altă parte, chiar întâmpinarea și cererea reconvențională sunt semnate de reprezentanții celor 14 parohii.

De asemenea, instanța de apel a apreciat că și în situația în care s-ar reține lipsa unui mandat dat de reprezentanții celorlalte pârâte reprezentatului legal al pârâtei Parohia Ortodoxă Sohodol Biserica Nouă, pentru angajarea unui avocat, acesta din urmă prin încheierea unui contract de asistență juridică cu un avocat, a acționat atât în interesul propriu al Parohiei Ortodoxe Sohodol Biserica Noua cât și în interesul celorlalte pârâte, efectuând astfel un act util pentru acestea care poate fi calificat din punct de vedere juridic ca o gestiune de afaceri.

Or, în mod corect instanța de apel a considerat că prin înscrisurile depuse la dosar, intimatele au confirmat reprezentarea făcută de preotul C., cât și mandatul de reprezentare al avocatului D., ratificându-se gestiunea de afaceri, fapt care conduce la convertirea acesteia retroactiv într-un contract de mandat. Mandatul a fost reconfirmat și în recurs prin depunerea dovezilor prin care intimatele Parohia Ortodoxă Sohodol Vechi, Parohia Ortodoxă Șimon Vechi, Parohia Ortodoxă Bran Centru, Parohia Ortodoxă Șirnea, Parohia Ortodoxă Peștera, Parohia Ortodoxă Moieciu de Jos, Parohia Ortodoxă "Adormirea Maicii Domnului" Măgura, Parohia Ortodoxă Cheia, Parohia Ortodoxă Fundata, Parohia Ortodoxă Șimon Nou, Parohia Ortodoxă Bran Poarta, Parohia Ortodoxă Moieciu de Sus, Parohia Ortodoxă Bran Predeluț și Parohia Ortodoxă Sohodol Nou l-au împuternicit pe preotul C. să-l angajeze pe avocatul D. să le reprezinte în acest litigiu .

Instanța de apel a efectuat o corectă interpretare a dispozițiilor contractuale din perspectiva situației de fapt reținută, constatând în mod legal că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, nefiind dovedită fapta ilicită a pârâtelor și nici existența prejudiciului cauzat reclamantei și făcând aplicarea pactului comisoriu expres asupra căruia părțile au convenit pentru desființarea de drept a convenției.

Critica privind încălcarea de către intimatele - pârâte a obligației prevăzute la art. 2.2 alin. (2) din Convenție, nu este fondată.

Pe baza probatoriului administrat în cauză, care nu mai poate fi reevaluat în calea de atac a recursului, s-a statuat că pârâtele au transmis reclamantei drepturile și obligațiile de exploatare și întreținere a resurselor naturale și potențialul natural aflat în acest perimetru, pe toată durata convenției exploatarea potențialului silvic (exploatare forestieră) rămânând în obligația pârâtelor, conform art. 2.2 alin. (2), urmând să se realizeze anual cu respectarea strictă a amenajamentelor silvice și legilor în vigoare.

Recurenta susține că fapta ilicită a intimatelor-pârâte constă în faptul că nu au respectat această obligație, motivat de împrejurarea că exploatarea forestieră s-a efectuat în afara amenajamentelor silvice, urmată apoi de valorificarea materialului lemnos, deși exploatarea terenului din punct de vedere silvic presupune atât lucrările de exploatare a masei lemnoase cât și toate lucrările de îngrijire și regenerare a pădurii.

Contrar acestor susțineri, instanța de apel în mod corect a interpretat dispozițiile din Codul silvic, apreciind ca neîntemeiate criticile formulate de reclamantă referitoare la cele reținute de prima instanță cu privire la rolul instituțiilor cu atribuții de control și sancționare a proprietarilor de păduri și a coroborat concluziile raportului de expertiză cu întreg materialul probator administrat în cauză, în raport de dispozițiile legale incidente.

Totodată, având în vedere că o parte din obligațiile pe care recurenta-reclamantă consideră că pârâtele nu le-au îndeplinit datează din perioada 2005 - 2011 și pârâta în anul 2009 a înțeles să autentifice convenția încheiată în anul 2005 cu pârâtele, iar în anul 2011 să achite renta pentru anul 2011, instanța de apel a reținut că nu se poate constata intervenită rezilierea de drept a convenției pentru nerespectarea acelor obligații deoarece până în anul 2011, recurenta a înțeles să continue relațiile contractuale.

Instanța de apel a făcut o corectă aplicare și a prevederilor art. 5.a. și art. 5.b. din convenție, constatând în mod corect că părțile au convenit o clauză de reziliere de prim drept care intervine în situația nerespectării de către reclamantei a rentei anuale în timp de doi ani consecutiv.

Nu poate fi reținută nici critica referitoare la faptul că nu s-a analizat îndeplinirea condiției raportului de cauzalitate și a vinovăției celor 14 parohii, deoarece în urma aprecierii probelor administrate, instanța de apel a arătat că, întrucât nu s-a dovedit fapta ilicită a pârâtelor și existența vreunui prejudiciu, nu mai este necesară o analiză cu privire la existența raportului de cauzalitate și a vinovăției. De asemenea, apreciindu-se că pârâtele și-au îndeplinit obligațiile contractuale asumate la art. 2.1. - 2.4., nu s-a mai impus analizarea clauzei penale inserate de părți la art. 5.b. din convenție.

Este nefondată și critica recurentei conform căreia instanța de apel ar fi trebuit să respingă cererea reconvențională ca nedovedită.

În cadrul acestei critici, recurenta invocă argumente ce țin și de reinterpretarea probelor (notificări), tinzând spre o restabilire a situației de fapt, aspecte ce nu vor fi analizate întrucât nu pot forma obiectul examenului de legalitate din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., dat fiind faptul că vizează netemeinicia hotărârii atacate.

Cu privire la îndeplinirea obligațiilor contractuale de către pârâte, instanța de apel a apreciat corect că nu se poate reține că în luna ianuarie 2014, rezilierea invocată de pârâte era inoperantă deoarece convenția ar fi fost reziliată de drept încă din data de 15 noiembrie 2013.

De asemenea, instanța de apel a constat cu justețe că pârâtele și-au îndeplinit principala obligație asumată prin contract, de a transmite în favoarea reclamantei dreptul de folosință asupra terenului în cauză, precum și faptul că exploatarea forestieră a pădurii s-a făcut cu respectarea amenajamentelor silvice, iar neefectuarea unora dintre lucrările de îngrijire și regenerare a pădurii în raport de întreaga suprafață de teren dată spre folosință recurentei, de numărul acestor lucrări și de dimensiunea redusă a consecințelor produse nu poate reprezenta o neexecutare suficient de importantă care să justifice invocarea excepției de neexecutare.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., hotărârea atacată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SRL împotriva Deciziei civile nr. 476/Ap din 16 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SRL împotriva Deciziei civile nr. 476/Ap din 16 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 martie 2018.

Procesat de GGC - LM