ÎCCJ, decizie (scj.ro #144242)

Vătămare corporală din culpă. Încadrare juridică. Părăsirea locului accidentului

Cuprins pe materii:

Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra persoanei

Indice alfabetic:

Drept penal

-

vătămare corporală

din culpă

-

părăsirea locului accidentului

C. pen.,

art. 196, art. 338

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 78/A din 29 martie 2018

Prin sentința nr. 93 din 24 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Iași, Secția penală și pentru cauze cu minori, în baza art. 196 alin. (1), (3) și (4) C. pen., s-a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă.

În baza art. 337 C. pen., s-a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice.

S-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) - dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice -, lit. b) - dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat -, lit. i) - dreptul de a conduce vehicule pentru care este necesar permis de conducere -, pentru o durată de 1 an.

S-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie prevăzută în art. 65 C. pen. privind interzicerea drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) - dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice -, lit. b) - dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat -, lit. i) - dreptul de a conduce vehicule pentru care este necesar permis de conducere.

În baza art. 338 alin. (1) C. pen., s-a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de părăsire a locului accidentului.

S-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) - dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice -, lit. b) - dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat -, lit. i) - dreptul de a conduce vehicule pentru care este necesar permis de conducere -, pentru o durată de 2 ani.

S-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie prevăzută în art. 65 C. pen. privind interzicerea drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) - dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice -, lit. b) - dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat -, lit. i) - dreptul de a conduce vehicule pentru care este necesar permis de conducere.

În baza art. 38 C. pen., cu referire la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a dispus contopirea pedepselor cu închisoarea aplicate pentru infracțiunile concurente inculpatului A., urmând ca acesta să execute pedeapsa cu închisoarea cea mai grea, de 2 ani, sporită cu 8 luni închisoare (1/3 din 1 an +1 an), deci un total de pedeapsă de 2 ani și 8 luni închisoare.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen., s-a dispus contopirea pedepselor complementare aplicate inculpatului A., urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, respectiv interzicerea drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) - dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice -, lit. b) - dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat -, lit. i) - dreptul de a conduce vehicule pentru care este necesar permis de conducere -, pentru o durată de 2 ani.

În baza art. 45 alin. (5) raportat la alin. (3) lit. a) C. pen., s-a dispus contopirea pedepselor accesorii aplicate inculpatului A., urmând ca acesta să execute pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) - dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice -, lit. b) - dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat -, lit. i) - dreptul de a conduce vehicule pentru care este necesar permis de conducere.

În temeiul art. 91 alin. (1) C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale aplicate inculpatului, pe un termen de supraveghere de 3 ani, ce se va calcula de la rămânerea definitivă a hotărârii.

S-a făcut aplicarea art. 93 alin. (1) C. pen., art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen. și art. 93 alin. (3) C. pen.

În temeiul art. 91 alin. (4) C. pen., s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 C. pen.

În drept, s-a reținut că faptele inculpatului A. care, la data de 29 iulie 2016, în timp ce conducea sub influența consumului de băuturi alcoolice autoturismul proprietate personală pe un bulevard, nu a respectat indicatorul „Stop” la o intersecție și a intrat în coliziune cu autovehiculul în care se aflau persoanele vătămate B. și C., în urma accidentului persoanele vătămate suferind leziuni corporale care au necesitat pentru vindecare un număr de 1-2 zile de îngrijiri medicale, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută și pedepsită de art. 196 alin. (1), (3) și (4) C. pen.

Fapta inculpatului A. care, la data de 29 iulie 2016, după ce a fost implicat în producerea unui accident rutier, a refuzat expres să se supună prelevării de mostre biologice necesare în vederea stabilirii alcoolemiei întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de refuz de prelevare a mostrelor biologice, prevăzută și pedepsită de art. 337 C. pen.

Fapta inculpatului A. care, la data de 29 iulie 2016, după ce a produs un accident rutier în urma căruia două persoane au suferit leziuni corporale, a părăsit locul accidentului, fără a mai aștepta sosirea organelor de poliție, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de părăsire a locului accidentului, prevăzută și pedepsită de art. 338 alin. (1) C. pen.

Împotriva acestei sentințe penale a declarat apel, în termen legal, inculpatul A., care a criticat soluția instanței pentru motive de nelegalitate și netemeinicie.

Examinând actele dosarului și sentința penală apelată, atât prin prisma criticilor formulate, cât și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, în conformitate cu dispozițiile art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază fondat apelul declarat, însă numai în limitele ce se vor arăta și, în principal, pentru următoarele considerente:

Ansamblul circumstanțelor faptice în care au fost comise infracțiunile deduse judecății a fost corect reținut de către instanța de fond, în urma unei analize ample, judicioase și exhaustive a probatoriului administrat atât în faza de urmărire penală, cât și pe parcursul cercetării judecătorești.

Susținerile și apărările punctuale ale inculpatului A. au fost cenzurate de către curtea de apel în mod detaliat, pe baze probatorii, prin evaluarea tuturor mijloacelor de probă existente și a ansamblului elementelor de fapt pertinente, a căror existență și configurație au fost neechivoc dovedite.

În virtutea efectului integral devolutiv al apelului declarat, efectuând propria analiză a particularităților cauzei, Înalta Curte de Casație și Justiție constată în totalitate temeinice statuările primei instanțe, referitoare la circumstanțele temporale și spațiale în care au fost comise acțiunile ilicite deduse judecății, la conduita adoptată de inculpatul A. la data critică și la efectele acestei conduite în planul relațiilor sociale protejate de legea penală.

Probatoriul testimonial și cu înscrisuri administrat pe parcursul procesului

evidențiază, cu certitudinea impusă de art. 103 alin. (2) teza finală C. proc. pen., că, la data de 29 iulie 2016, în timp ce conducea autoturismul pe un bulevard, la o intersecție, aflându-se sub influența băuturilor alcoolice, inculpatul A. nu a respectat semnificația indicatorului rutier „Stop” și nu a acordat prioritate de trecere autoturismului condus în mod regulamentar de persoana vătămată B., intrând în coliziune cu acesta.

În urma impactului, autoturismul condus de apelantul-inculpat a fost proiectat într-un tramvai, condus în mod regulamentar de martora D., iar autoturismul în care se aflau persoanele vătămate B. și C. a fost împins spre liniile de tramvai, s-a răsturnat pe o parte, după care a revenit pe roți.

După producerea impactului, ambele victime au ieșit singure din habitaclul vehiculului, acuzând dureri la brațul drept; martorii prezenți la fața locului au sesizat telefonic organele de poliție, însă, înainte de sosirea acestora, inculpatul A. a mutat autoturismul din locul în care se oprise inițial în urma impactului și a părăsit locul accidentului, fiind depistat ulterior, la scurt timp, în fața locuinței sale, așa cum rezultă din procesul-verbal întocmit cu acea ocazie.

Organele de poliție sosite la locul producerii accidentului rutier le-au identificat pe persoanele vătămate B. și C., cărora li se acordau îngrijiri medicale de către personalul medical de la Serviciul de Ambulanță Iași, victimele fiind transportate, în aceeași zi, la spital.

În urma accidentului rutier, victimele B. și C. au suferit leziuni corporale - excoriații - care au necesitat pentru vindecare un număr de 1-2 zile de îngrijiri medicale, conform certificatelor medico-legale.

După identificarea sa de către organele de poliție, în cursul aceleiași dimineți, inculpatul A. a fost adus la sediul Poliției Municipiului Iași - Biroul Rutier, unde a refuzat să se supună atât testării cu aparatul alcooltest, cât și recoltării de probe de sânge în vederea stabilirii alcoolemiei, refuzul inculpatului fiind consemnat atât în cuprinsul procesului-verbal din data de 29 iulie 2016, cât și al ordonanței întocmite, la aceeași dată, de către organele de poliție.

a) Critica apelantului-inculpat, referitoare la absența unei cerințe de tipicitate a infracțiunii de vătămare corporală din culpă, este nefondată.

Sub aspectul particularităților faptice ale acuzației, inculpatul A. a contestat un unic element de conținut obiectiv al infracțiunii prevăzute în art. 196 C. pen., și anume aflarea sa sub influența băuturilor alcoolice, susținând, în esență, că în lipsa unei examinări clinice, realizată de un cadru medical autorizat, în acord cu prevederile Ordinului nr. 1512/2013 al Ministerului Sănătății, probatoriul testimonial sau cu înscrisuri existent în cauză nu are aptitudinea de a demonstra, dincolo de orice îndoială, aflarea apelantului în starea psihofizică analizată.

Poziția inculpatului reflectă, așadar, opinia că, în ipoteza faptelor de vătămare corporală din culpă în varianta tip, aflarea conducătorului auto sub influența băuturilor alcoolice poate fi demonstrată printr-un unic mijloc de probă, și anume formularul denumit „examen clinic”, prevăzut în anexa 6 la Ordinul nr. 1512/2013.

O atare susținere este vădit lipsită de suport.

Dispozițiile art. 103 alin. (1) C. proc. pen. consacră, ca regulă generală, principiul liberei aprecieri a probelor, principiu în virtutea căruia probele administrate în procesul penal nu au o valoare dinainte stabilită, ci ele sunt supuse liberei aprecieri a organului judiciar care, în urma evaluării tuturor mijloacelor de probă legal administrate într-o cauză, le poate valorifica pe oricare dintre acestea, în vederea aflării adevărului.

În situația particulară a conducătorilor de autovehicule aflați sub influența băuturilor alcoolice, regula generală anterior enunțată este pe deplin valabilă, sub rezerva luării în considerare a particularităților tipului de conduită ilicită analizat, care, implicând o componentă de ordin medical - valoarea îmbibației alcoolice în sânge la momentul critic - poate fi demonstrată, de regulă, prin administrarea unei probe cu același caracter științific, respectiv buletinul de analiză toxicologică, prin care se determină îmbibația alcoolică.

Aceasta nu înseamnă, însă, că buletinul în discuție constituie și unicul sau principalul mijloc de probă pentru a se demonstra că autorul faptei ilicite se afla, la data critică, sub influența alcoolului. O atare influență are nu numai o componentă medicală, ci și o expresie faptică, materializată în atitudinea, comportamentul și aspectul fizic al suspectului, integral reflectate în realitatea obiectivă, observabile și perceptibile cu ajutorul simțurilor umane.

Reprezentând o împrejurare de fapt, aflarea inculpatului sub influența băuturilor alcoolice poate fi dovedită, așadar, cu orice mijloc de probă legal administrat, indiferent dacă este vorba de declarațiile unor persoane - martori sau persoane vătămate - sau de constatările nemijlocite ale organelor judiciare, consemnate în cuprinsul proceselor-verbale întocmite în conformitate cu dispozițiile art. 198 alin. (2) C. proc. pen.

În cauza de față, aflarea apelantului-inculpat A. sub influența băuturilor alcoolice la data critică a fost confirmată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, de elementele faptice reliefate prin declarațiile concordante ale martorilor D. și E. și ale persoanelor vătămate, precum și prin constatările directe ale procurorului, consemnate în cuprinsul procesului-verbal din data de 29 iulie 2016.

În cursul judecății, ambele persoane vătămate au confirmat relatările anterioare, privind starea de ebrietate în care se afla inculpatul la data accidentului, invocând ca argumente faptice, în acest sens, mersul său clătinat, pe care ambele l-au observat. La rândul lor, cei doi martori menționați au confirmat perceperea halenei alcoolice la momentul la care au relaționat cu inculpatul în incita sediului de poliție, E. evidențiind, de asemenea, starea de nervozitate a inculpatului, care „era recalcitrant, transpirat și mirosea a alcool.”

Ansamblul acestor mijloace de probă, evaluate coroborat, confirmă existența, la data critică, a unor manifestări fizice (halena alcoolică, sudorație) și comportamentale (stare de agitație, atitudine recalcitrantă) consecutive ingerării de băuturi alcoolice, concretizându-se în dovezi certe ale aflării apelantului-inculpat sub influența băuturilor alcoolice și, implicit, ale realizării acestei cerințe de tipicitate obiectivă a faptei incriminate în art. 196 C. pen.

Susținerea apelantului privind „obligativitatea” realizării examinării clinice de către personal medical autorizat, în vederea probării existenței unei afectări a conduitei sale ca efect al consumului de băuturi alcoolice, este neîntemeiată.

Prin ipoteză, Ordinul nr. 1512/2013 instituie „norme metodologice privind recoltarea, depozitarea și transportul mostrelor biologice în vederea probațiunii judiciare prin stabilirea alcoolemiei sau a prezenței în organism a substanțelor psihoactive în cazul persoanelor implicate în evenimente sau împrejurări în legătură cu traficul rutier” pentru situația în care persoana examinată își manifestă consimțământul la conducerea sa la unitatea sanitară și la examinarea fizică, concluzie ce se desprinde cu evidență din interpretarea coroborată a prevederilor art. 17 alin. (2)-(4) din actul normativ menționat. Cerința existenței consimțământului persoanei anterior oricărei examinări clinice a acesteia rezultă, de altfel, și din dispozițiile art. 190 alin. (8) C. proc. pen.

În ipoteza distinctă în care conducătorul auto refuză prezentarea la unitatea sanitară în vederea recoltării de mostre biologice, prevederile ordinului anterior evocat devin inaplicabile, concluzie desprinsă din dispozițiile art. 17 alin. (2) și (3) din ordin; în acest caz, refuzul persoanei în discuție dă naștere, în schimb, obligației organelor judiciare de a constata indiciile de săvârșire a faptei prevăzute în art. 337 C. pen.

Din oficiu, Înalta Curte de Casație și Justiție constată, însă, parțial eronată încadrarea juridică dată faptei de vătămare corporală din culpă.

În acest sens, reține că vătămarea corporală a două persoane, concretizată în producerea unor leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare, în cazul ambelor victime, un număr de 1-2 zile de îngrijiri medicale, săvârșită din culpă de către o persoană aflată sub influența băuturilor alcoolice, realizează conținutul tipic, obiectiv și subiectiv, al infracțiunii complexe de vătămare corporală din culpă, în varianta agravată prevăzută în art. 196 alin. (1) și (4) C. pen.

Contrar celor statuate prin sentința apelată, varianta agravată prevăzută în alin. (3) al art. 196 C. pen. nu se raportează la forma tip a infracțiunii, reglementată în cuprinsul alin. (1) al normei de incriminare.

În acest sens, alin. (3) al art. 196 C. pen. limitează în mod expres sfera sa de aplicare la situațiile în care „(...) fapta prevăzută în alin. (2) a fost săvârșită ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități.” Or, fapta prevăzută la alin. (2) al art. 196 C. pen. implică producerea din culpă a unor vătămări corporale de gravitatea celor prevăzute în art. 194 alin. (1) C. pen., în opoziție cu varianta de bază a vătămării corporale din culpă, care este incidentă atunci când se produc urmări mai ușoare, echivalente unor loviri sau alte violențe de tipul celor prevăzute în art. 193 alin. (2) C. pen.

Rezultă, așadar, cu evidență, că varianta agravată prevăzută în art. 196 alin. (3) C. pen. este inaplicabilă în cazurile în care fapta comisă îmbracă exclusiv forma tipică a vătămării corporale din culpă, prevăzută în alin. (1) al normei de incriminare.

Varianta de incriminare astfel configurată corespunde opțiunii legiuitorului de a menține, în sfera de aplicare a legii penale în vigoare, numai fapte culpabile de lovire sau alte violențe de o anumită gravitate, concretizată în incidența uneia dintre cele trei situații prevăzute, limitativ și alternativ, de dispozițiile art. 196 alin. (1) C. pen., respectiv, aflarea autorului sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive sau comiterea faptei în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune.

În contextul acestor argumente teoretice, notând că leziunile produse celor două persoane vătămate au necesitat, în speță, 1-2 zile de îngrijiri medicale, în baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va schimba încadrarea juridică a faptei de vătămare corporală din culpă, reținută în sarcina inculpatului A., din infracțiunea prevăzută în art. 196 alin. (1), (3) și (4) C. pen. în infracțiunea prevăzută în art. 196 alin. (1) și (4) C. pen.

În baza acestui text de lege, îl va condamna pe apelantul-inculpat la o pedeapsă orientată spre limita minimă specială, dar cu o durată ușor superioară acesteia, respectiv, pedeapsa de 6 luni închisoare.

b) Critica apelantului-inculpat, referitoare la infracțiunea de părăsire a locului accidentului, este nefondată.

Inculpatul A. a invocat, sub acest aspect, incidența impedimentului la exercitarea acțiunii penale prevăzut în art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., concretizat în absența elementului intențional.

Poziția apărării se circumscrie, în esență, susținerii că, în contextul caracterului minor al leziunilor suferite de cele două persoane vătămate și al reacției acestora din urmă imediat subsecvent impactului, inculpatul nu a avut posibilitatea să prevadă faptul că victimele au suferit leziuni corporale în urma accidentului.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată, similar instanței de fond, că dinamica și urmările imediate ale accidentului rutier - în care au fost implicate două autovehicule și un tramvai -, forța impactului, reliefată de avariile importante și, mai ales, vizibile suferite de cele două autoturisme, reacțiile imediate ale celor două victime ale accidentului - care, deși au părăsit fără ajutor habitaclul vehiculului și nu prezentau leziuni traumatice vizibile, acuzau, ambele, dureri fizice în zona brațului drept - reprezintă împrejurări de fapt certe, pe baza cărora inculpatul A. a prevăzut atât posibilitatea ca, în urma accidentului, să fi rezultat victime, cât și starea de pericol generată de părăsirea locului impactului anterior sosirii organelor de poliție.

Plecarea inculpatului de la locul evenimentului rutier s-a grefat pe o atitudine psihică specifică intenției directe, în condițiile în care inculpatul a manifestat dezinteres total față de starea fizică a victimelor, urmărind, în schimb, să se sustragă unei eventuale verificări a propriei stări psihofizice și, implicit, consecințelor depistării sale sub influența băuturilor alcoolice.

Declarațiile celor două persoane vătămate, coroborate cu declarațiile martorilor sunt elocvente sub aspectul grabei ce a caracterizat plecarea inculpatului de la locul impactului și absenței oricărei manifestări a unui minim interes față de efectele accidentului asupra victimelor.

În acest context, susținerea apelantului A., în sensul că nu a prevăzut posibilitatea ca persoanele vătămate să fi suferit leziuni traumatice și nici starea de pericol pe care ar genera-o pentru valoarea protejată de lege plecarea sa de la locul accidentului, anterior sosirii organelor de poliție, este lipsită de orice suport probator.

De altfel, Înalta Curte de Casație și Justiție notează că, invocând, pe de o parte, imposibilitatea efectivă de a prevedea că există eventuale vătămări ale persoanelor implicate în accident și, pe de altă parte, lipsa intenției, apelantul-inculpat pare a nu efectua distincția necesară între impedimentul la exercitarea acțiunii penale grefat pe existența unei eventuale culpe (art. 16 alin. 1 lit. b teza a II-a C. proc. pen.) și cel incident atunci când există o cauză justificativă (art. 16 alin. 1 lit. d C. proc. pen.).

Pentru justa soluționare a apelului, constatându-se contradicția aparentă între apărările propriu-zise ale apelantului (circumscrise, în fapt, tezei incidenței unei cauze justificative) și temeiul de drept invocat în susținerea solicitării de achitare, se impune sublinierea elementelor care diferențiază cele două ipoteze.

Pe de o parte, lipsa de tipicitate subiectivă a unei infracțiuni - circumscrisă dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen. - este incidentă atunci când fapta comisă realizează toate cerințele de ordin obiectiv, însă, în privința aspectului psiho-volitiv, lipsește forma de vinovăție cerută de lege (de exemplu, lipsește scopul care califică intenția - atunci când legea impune o intenție calificată sau lipsește intenția - atunci când legea nu incriminează faptele comise din culpă).

Înalta Curte de Casație și Justiție a prezentat, în cele ce preced, argumentele care au fundamentat concluzia că inculpatul a acționat cu intenție directă, fiind exclusă varianta culpei grefată pe oricare dintre variantele sale normative prevăzute în art. 16 alin. (4) C. pen., astfel că nu se impune reluarea lor.

Pe de altă parte, similar oricărei cauze justificative generale, a cărei incidență este condiționată,

inter alia

, de constatarea prealabilă a săvârșirii unei fapte care corespunde tiparului legal sub aspectul tuturor elementelor obiective prevăzute de norma de incriminare, cauza justificativă specială prevăzută în art. 338 alin. (3) lit. a) C. pen. este și ea condiționată de constatarea certă a urmărilor accidentului rutier produs, concretizate, în ipoteza supusă evaluării, în producerea exclusivă a unor pagube materiale, nu și a unor vătămări ale integrității fizice sau sănătății unor persoane.

Altfel spus, incidența cauzei justificative presupune întotdeauna, în prealabil, demonstrarea, pe baze probatorii, a împrejurării că accidentul rutier a produs numai pagube materiale, aplicarea sa fiind exclusă, în schimb, atunci când este demonstrat că evenimentul rutier a produs și victime care au suferit leziuni traumatice, chiar dacă minore.

În ipoteza în care conduita incriminată în art. 338 C. pen., respectiv părăsirea locului accidentului din care au rezultat victime, nu este precedată de cunoașterea urmărilor faptei, consecințele pentru autor sunt diferite în funcție de cauza necunoașterii rezultatului/urmării produse.

Astfel, atunci când reprezentarea greșită a consecințelor accidentului rutier și, implicit, a caracterului justificat sau nu al părăsirii locului accidentului au fost urmarea exclusivă a grabei sau dezinteresului conducătorului auto în clarificarea situației efective a potențialelor victime, fapta sa de a părăsi locul accidentului constituie infracțiunea prevăzută în art. 338 C. pen., comisă, după caz, cu intenție directă sau indirectă, după cum autorul acesteia a urmărit sau nu starea de pericol pentru valoarea ocrotită de lege.

În cazul în care necunoașterea urmărilor accidentului rutier asupra sănătății victimelor este urmarea reprezentării eronate sau necunoașterii acestor urmări, în pofida diligențelor manifestate efectiv de autor pentru clarificarea lor, devine incidentă cauza de neimputabilitate prevăzută în art. 30 C. pen. Este însă exclusă incidența acestei cauze atunci când necunoașterea împrejurării de care depinde caracterul penal al faptei - existența victimelor - este urmarea exclusivă a dezinteresului, neglijenței sau superficialității manifestate de autor, eventuala valorificare a ipotezei contrare echivalând cu a admite că autorul faptei ilicite s-ar putea apăra invocând propria culpă, ceea ce este inadmisibil.

Rezultă, prin urmare, că incidența cauzei justificative speciale, dar și a cauzei de neimputabilitate analizate reclamă exigențe cu caracter obiectiv, relative la urmările faptei sau, după caz, la conduita autorului, ce nu sunt îndeplinite în speță.

c) Critica apelantului-inculpat, referitoare la infracțiunea de refuz de recoltare a probelor biologice, este nefondată.

Inculpatul A. a invocat, sub acest aspect, incidența impedimentului la exercitarea acțiunii penale prevăzut în art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., respectiv fapta nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege.

Inculpatul A. a susținut, în esență, că poziția sa de refuz s-a manifestat în legătură cu eventuala recoltare de probe biologice în sediul poliției, nicidecum în legătură cu deplasarea sa la o unitate medicală autorizată, pentru prelevarea de mostre de sânge.

Susținerile apelantului-inculpat sunt neechivoc infirmate de probatoriul administrat în cauză.

Procesul-verbal din data de 29 iulie 2016, coroborat cu mențiunile olografe efectuate de inculpat pe ordonanța emisă la aceeași dată, atestă că inculpatul A. a refuzat, în mod expres, recoltarea de probe biologice, împrejurare confirmată, de altfel, și de susținerile martorului E.

În condițiile în care, potrivit art. 1 alin. (1) din Ordinul nr. 1512/2013, „recoltarea mostrelor biologice de la persoanele implicate în evenimente sau împrejurări în legătură cu traficul rutier, în vederea determinării alcoolemiei sau a prezenței în organism a substanțelor psihoactive, din dispoziția organelor abilitate, se poate face în cadrul oricărei unități de asistență medicală autorizate sau în instituții medico-legale de către personalul medical care are aviz valabil de liberă practică”, rezultă cu evidență că procedura de recoltare nu se efectuează la sediul poliției, ci numai în cadrul instituțiilor medicale, unde autorul accidentului nu poate fi, însă, condus împotriva voinței sale.

În acest ultim sens, sunt relevante și prevederile art. 17 alin. (2) și (3) din Ordinul nr. 1512/2013, statuând explicit că „refuzul persoanei implicate în evenimente sau împrejurări în legătură cu traficul rutier de a accepta recoltarea mostrelor biologice sau prezentarea la sediul unității de asistență medicală autorizată ori al instituției medico-legale, în vederea recoltării mostrelor biologice, se pedepsește conform legii, în condițiile Codului de procedură penală (alin. 2). Confirmarea refuzului persoanei implicate în evenimente sau împrejurări în legătură cu traficul rutier de a accepta deplasarea la sediul unității de asistență medicală autorizate sau al instituției medico-legale în vederea recoltării mostrelor biologice se face de către polițistul rutier prin întocmirea procesului-verbal de constatare a infracțiunii” (alin. 3).

Prin urmare, refuzul apelantului-inculpat de a se supune recoltării de mostre de sânge a avut, implicit, semnificația refuzului de a parcurge întreaga procedură pe care o presupune o atare operațiune, apărările sale sub acest aspect fiind vădit neîntemeiate. Atitudinea inculpatului, constatată și consemnată în procesul-verbal întocmit de organele de poliție, realizează toate cerințele de tipicitate subiectivă și obiectivă ale infracțiunii prevăzute în art. 337 C. pen.

Pentru aceste considerente, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a admis apelul declarat de apelantul-inculpat A. împotriva sentinței nr. 93 din 24 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Iași, Secția penală și pentru cauze cu minori, a desființat, în parte, hotărârea apelată și, rejudecând, în principal:

A descontopit pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului A. în pedepsele principale componente, pe care le-a repus în individualitatea lor.

A descontopit pedeapsa complementară și pedeapsa accesorie, aplicate inculpatului A., în pedepsele componente, pe care le-a repus în individualitatea lor.

În baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei de vătămare corporală din culpă reținută în sarcina inculpatului A., din infracțiunea prevăzută în art. 196 alin. (1), (3) și (4) C. pen. în infracțiunea prevăzută în art. 196 alin. (1) și (4) C. pen.

În baza art. 196 alin. (1) și (4) C. pen., a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă.

În baza art. 38 C. pen. cu referire la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., a contopit pedeapsa astfel stabilită cu pedepsele de 1 an închisoare și 2 ani închisoare aplicate prin sentință, pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute în art. 337 și art. 338 alin. (1) C. pen., urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare, sporită cu 6 luni închisoare (1/3 din 6 luni + 1 an), în final executând 2 ani și 6 luni închisoare.

A înlăturat pedepsele complementare și accesorii constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., aplicate inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute în art. 337 și art. 338 alin. (1) C. pen.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen., a contopit pedepsele complementare aplicate inculpatului A., urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, respectiv interzicerea dreptului prevăzut în art. 66 alin. (1) lit. i) C. pen., vizând dreptul de a conduce vehicule pentru care este necesar permis de conducere, pentru o durată de 2 ani, începând cu data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

În baza art. 45 alin. (5) raportat la art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen., a contopit pedepsele accesorii aplicate inculpatului A., urmând ca acesta să execute, în caz de revocare a suspendării executării pedepsei închisorii, pedeapsa cea mai grea, respectiv interzicerea dreptului prevăzut în art. 66 alin. (1) lit. i) C. pen., vizând dreptul de a conduce vehicule pentru care este necesar permis de conducere, pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 91 alin. (1) C. pen., a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale rezultante aplicate inculpatului, pe durata unui termen de supraveghere de 3 ani, calculat conform art. 92 C. pen., termen pe durata căruia inculpatul va executa toate măsurile de supraveghere și obligațiile stabilite prin sentința penală.