ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 488/2017

Acțiunea inițială. Prin cererea înregistrată sub nr. X din 28 decembrie 2006 pe rolul Tribunalului Bacău, reclamanta SC A. SA a chemat în judecată pârâta SC B. SA, pentru a se dispune obligarea acesteia la plata sumei de 229.831 dolari SUA, actualizată cu dobândă legală până la momentul plății efective, reprezentând contravaloarea lucrărilor de modernizare și consolidare construcții și obligarea aceleiași pârâte la plata sumei de 2.734.188 euro, reprezentând valoarea rămasă neamortizată a instalațiilor și echipamentelor proprietatea reclamantei, la "Fabrica de detergenți" Onești, cu cheltuieli de judecată.

Prima hotărâre a tribunalului Prin Sentința civilă nr. 113/2007 pronunțată de Tribunalul Bacău în Dosar nr. x/110/2006, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta SC B. SA și acțiunea a fost respinsă, în consecință.

Prima decizie din apel Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta SC A. SA, admis prin Decizia civilă nr. 89 din 21 august 2007 a Curții de Apel Bacău (irevocabilă, prin Decizia nr. 2098 din 12 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție), cu consecința desființării sentinței apelate și trimiterii cauzei primei instanțe spre rejudecare.

Completarea acțiunii. În rejudecare, reclamanta și-a completat acțiunea, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 166.814,40 lei, reprezentând contravaloarea plăților efectuate de A. SA către C. SA pentru serviciile de pază a instalațiilor, echipamentelor și materiilor primire - proprietatea A. SA - aflate în clădirile și pe proprietatea B. SA, potrivit contractului de prestări servicii de pază nr. 132 din 28 octombrie 2005 și a contractului de prestări servicii de pază nr. 410/150.408, calculate până la momentul formulării cererii. Cererea completatoare a fost motivată prin aceea că, SC C. S.A a fost dizolvată de drept, pentru nemajorarea capitalului social (ca urmare a refuzului B. SA de a participa la majorarea acestuia conform obligațiilor asumate prin actele constitutive și documentele ulterioare ale societății), iar ulterior, a fost deschisă procedura insolvenței față de C. SA; ca urmare, reclamanta a înregistrat prejudicii suplimentare față de cele inițial invocate, rezultate din prestații succesive și pentru care a dispus avansarea cheltuielilor necesare asigurării pazei și protejarea investițiilor (utilaje, materii prime și instalații), realizate la "Fabrica de detergenți" Onești, bunuri ce se află în incinta clădirilor și pe proprietatea pârâtei.

A doua hotărâre a tribunalului Prin Sentința civilă nr. 74 din 02 februarie 2012, Tribunalul Bacău a admis acțiunea așa cum a fost formulată, completată și precizată și a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 9.081.083,15 lei valoare rămasă neamortizată a utilajelor și instalațiilor "Fabricii de detergenți" Onești la data introducerii acțiunii de către SC A. SA. De asemenea, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 769.175,64 lei reprezentând valoarea lucrărilor de modernizare și reparații efectuate deasupra clădirilor și 154.825,08 lei, reprezentând contravaloarea plăților efectuate pentru serviciile de pază ale instalațiilor și utilajelor și cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această soluție a reținut tribunalul că pârâta are calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât este parte a convenției tripartite GJ nr. 144/8 septembrie 2001 și a fost numită administrator unic al SC C. SA, iar bunurile pentru care a asigurat paza se află încorporate în imobilul proprietatea acesteia. Cu privire la excepția lipsei de interes, pârâta, a arătat că între reclamantă în calitate de beneficiar și C. în calitate de prestator exista încă din data de 22 octombrie 2005 contractul de prestări servicii nr. 132 din 22 octombrie 2005 având ca obiect asigurarea pazei și securității la obiectivul Fabrica de detergenți Onești. Prin dizolvarea SC C. SA, contractul de pază arătat a încetat de drept. Pe fondul cauzei, a reținut tribunalul că neîndeplinirea, de către B. SA, a obligațiilor asumate prin actele juridice care exprimă voința părților de a realiza împreună obiectivul de investiții "Fabrica de detergenți" Onești, a determinat producerea de prejudicii pentru reclamantă, reprezentând contravaloarea lucrărilor de modernizare și a instalațiilor și utilajelor achiziționate de aceasta în executarea propriilor sale obligații. Faptul că pârâta în cauză nu a înțeles să își respecte obligațiile asumate a atras incidența dispozițiilor Codului civil din 1864 aplicabil, respectiv al dispozițiilor art. 969 - 970, 1073, 1075. Au fost analizate, sub aspectul întinderii obligațiilor pârâtei, probele administrate în cauză de natură a determina întinderea obligației la despăgubiri.

Apelul formulat împotriva Sentinței nr. 74 din 02 februarie 2012. Împotriva sentinței tribunalului a formulat apel SC B. SA Borzești, care a susținut că hotărârea este netemeinică și nelegală.

A doua decizie în apel. Prin Decizia civilă nr. 110 din 16 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, s-a respins excepția tardivității completării motivelor de apel, precum și excepția lipsei calității procesuale active, excepția puterii lucrului judecat și cea a prescripției dreptului material la acțiune. A fost admis apelul formulat de pârâta SC B. S.A împotriva Sentinței civile nr. 74 din 02 februarie 2012, pronunțată de Tribunalul Bacău, schimbată în parte sentința apelată, în sensul respingerii acțiunii ca nefondată și menținute dispozițiile sentinței cu privire la soluționarea excepțiilor, a fost obligată intimata-reclamantă la 91.815,42 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel. Pentru a pronunța această decizie instanța de apel a analizat prioritar excepțiile invocate de părți. Excepția tardivității completării motivelor de apel a fost considerată nefondată, deoarece motivarea apelului se poate face până la prima zi de înfățișare, iar apelanta a depus completarea motivelor de apel, cu respectarea acestui termen. În ce privește calitatea procesuală activă în prezenta cauză, instanța de apel a reținut că, așa cum de fapt a reținut și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 2098 din 12 iunie 2008, SC A. SA, la fel ca și SC B. SA, au calitate de părți în raporturile deduse judecății, care sunt reglementate de actele constitutive ale SC C. SA, societate înființată în vederea realizării în comun a proiectului concretizat în "Fabrica de detergenți" și în considerarea contractelor încheiate de părți în acest sens. În acest context, SC A. SA, la fel ca și SC B. SA, este titulară de drepturi și obligații, având calitate procesuală activă în prezentul litigiu, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei SC A. SA nefiind întemeiată. Referitor la cea de-a doua excepție invocată de către apelantă, respectiv cea a puterii de lucru judecat, instanța de apel a reținut că și aceasta este neîntemeiată. Potrivit dispozițiilor art. 1201 C. civ. 1864 "este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate". În cauzele analizate nu s-a stabilit identitatea de părți și obiect, iar în privința cauzei, în hotărârea comparată temeiul acțiunii l-a reprezentat Legea nr. 85/2006. Ca hotărâre irevocabilă, sentința pronunțată în Dosarul nr. x/110/2008 al Tribunalului Bacău se bucură de putere de lucru judecat, în speță fiind vorba despre efectul pozitiv al puterii lucrului judecat, care se manifestă ca prezumție și care a fost avut în vedere în judecarea prezentei cauzei ca și mijloc de probă. În ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de apelantă, s-a avut în vedere că dreptul material la acțiune al reclamantei s-a născut în momentul în care SC B. a declarat că nu participă la majorarea capitalului social al SC C. SA. în cadrul Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor din data de 14 septembrie 2006, acțiunea reclamantei fiind înregistrată la data de 28 decembrie 2006; referitor la cererea completatoare a acțiunii principale, s-a reținut că aceasta a fost formulată la data de 27 noiembrie 2008, iar din anexa nr. 1 la contractul nr. 132 din 28 octombrie 2005, cuprinzând plățile efectuate de SC A. SA către SC C. SA, în baza contractelor de servicii de pază în perioada octombrie 2006 - septembrie 2008, rezultă că nu s-a împlinit termenul general de prescripție de 3 ani de la data când s-a născut dreptul material la acțiune al reclamantei. Pe fondul cauzei, Curtea a reținut că prin convenția nr. 145 din 03 septembrie 2001, părțile au convenit ca împreună să demareze formalitățile pentru evaluarea și includerea lucrărilor de reparații și amenajări clădiri efectuate de SC A. SA, precum și a terenului și clădirilor proprietatea SC B. SA în capitalul social al C. SA, respectiv pentru majorarea capitalului social în conformitate cu prevederile legale în vigoare. Prin Actul adițional nr. 1 la contractul și statutul societății C. SA, s-a menționat că art. 5.2 din contract va avea următorul conținut: majorarea capitalului social se va realiza prin aporturi în natură și/sau numerar ale acționarilor în conformitate cu hotărârile generale extraordinare a acționarilor ținute în acest scop. Adunarea generală a acționarilor SC C. SA din data de 14 septembrie 2006 a avut pe ordinea de zi și majorarea capitalului social al SC C. SA Onești în conformitate cu Legea nr. 302/2005, reprezentantul SC B. SA în Adunarea Generală Extraordinară a Acționarilor fiind împuternicit să voteze pentru majorarea capitalului social al SC C. SA. În aceeași procură specială la pct. 2, s-a menționat că, SC B. SA Borzești nu va participa la majorarea capitalului social al SC C. SA, însă nu se opune ca ceilalți acționari să participe la majorarea capitalului social, în conformitate cu Legea nr. 302/2005. În această situație, nu poate fi primită susținerea reclamantei, în sensul că, apelanta pârâtă a refuzat în fapt majorarea capitalului social, curtea apreciind că ceea ce a condus la dizolvarea de drept a SC C. SA, a fost nerespectarea prevederilor Legii nr. 302/2005. Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 302/2005, pentru modificarea și completarea Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi, societățile pe acțiuni și societățile în comandită pe acțiuni la care nivelul capitalului social este inferior valorii prevăzute la pct. 1 al art. l, au obligația majorării, potrivit legii, a capitalului social la o valoare de minimum 25.000 euro, în echivalent lei, calculat la cursul de schimb comunicat de Banca Națională a României la data subscrierii. Potrivit alin. (2) al aceluiași articol, de la data expirării termenului prevăzut la alin. (1), Oficiul Național al Registrului Comerțului va solicita tribunalelor dizolvarea societăților pe acțiuni și a societăților în comandită pe acțiuni care nu și-au îndeplinit obligația de majorare a capitalului social în limita prevăzută de lege. Cu adresa nr. 40.0/0718/1 septembrie 2006, SC A. SA a comunicat SC B. SA, cu referire la pct. 1 din Ordinea de zi a Adunării Generale extraordinare a acționarilor SC C. SA Onești că, în conformitate cu acordul din convenția nr. GJ145/3 septembrie 2001 și dispozițiile Legii nr. 302/2005 se impune majorarea capitalului social al SC C. SA, solicitând confirmarea SC B. SA că este de acord cu majorarea capitalului social de la 10.000 lei la 1.530.913 lei la care SC B. SA. participă cu 476.332 lei echivalentul a 134.938 EUR reprezentând aport în natură. Curtea de apel a reținut că pe ordinea de zi a Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor din data de 14 septembrie 2006, nu a figurat ca punct al ordinii de zi majorarea capitalului social prin aporturi în natură ale acționarilor, respectiv prin includerea lucrărilor de reparații și amenajări clădiri, ci majorarea capitalului social al SC C. SA Onești în conformitate cu Legea nr. 302/2005, în concordanță cu dispoziția din convențiile încheiate de către părți referitoare la faptul că "majorarea capitalului social se va face în conformitate cu prevederile legale în vigoare". Astfel, s-au respectat prevederile legale în vigoare la data convocării Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor a SC C. SA Onești, dispozițiile Legii nr. 302/2005 referitoare la obligația majorării capitalului social al societății pe acțiuni la o valoare de minimum 25.000 euro. Chiar dacă apelanta a fost de acord cu majorarea capitalului social și nu s-a opus ca ceilalți acționari să participe la majorare, cu sublinierea că apelanta a arătat că nu dorește să participe la majorarea capitalului social, în AGA din 29 septembrie 2006, s-a decis intrarea SC C. SA în inactivitate pentru o perioadă de 3 luni și menținerea fabricii în regim de avarie. Prin Raportul de expertiză administrat s-a menționat faptul că din documentele aflate la dosarul cauzei care au fost depuse la Tribunalul Bacău de către acționarii societății în Dosar nr. x/110/2006, după intrarea în faliment a SC C. SA, a rezultat că această societate a înregistrat pierderi încă de la începutul activității, în perioada 2000 - 2006 totalul pierderilor înregistrate fiind de 1.943.069 lei. Față de această situație, Curtea a considerat justificat refuzul apelantei de a nu mai participa la majorarea capitalului social al unei societăți care înregistra pierderi, în timp ce intimata urmărea continuarea activității doar pentru a-și putea amortiza în întregime investițiile. Instanța de apel a avut în vedere și Sentința civilă nr. 1435 din 18 decembrie 2009, pronunțată în Dosar nr. x/110/2008 de Tribunalul Bacău, prin care s-a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de către reclamanta administratorul judiciar al SC C. SA, având ca obiect atragerea răspunderii personale a pârâtelor SC B. SA Onești și SC A. SA București, în calitate de acționari majoritari ai debitoarei falite SC C. SA, în temeiul art. 138 din Legea.85/2006. Așa fiind, dată fiind situația economico - financiară a SC C. SA nimic nu se opunea ca SC A. SA să finalizeze operațiunea de majorare a capitalului social potrivit dispozițiilor Legii nr. 302/2005, chiar în situația în care pârâta nu a dosit să participe cu capital la această majorare. În aceste condiții, curtea a stabilit că nu poate fi reținută vreo culpă a SC B. SA în dizolvarea societății SC C. SA Onești, totodată neexistând nici legătură de cauzalitate între refuzul apelantei de a participa la majorarea capitalului social și prejudiciul pretins de intimata-reclamantă, iar în acest context, nici pretențiile intimatei reclamante, generate de încetarea activității a SC C. SA nu sunt justificate.

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție în recurs Împotriva deciziei Curții de apel au declarat recurs ambele părți. Reclamanta SC A. SA a solicitat, în principal, casarea deciziei pronunțate în apel, iar în subsidiar, modificarea în parte a acesteia, în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată. La rândul său, pârâta, în recursul formulat, a solicitat modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului și a lipsei calității procesuale active a acestuia. Prin Decizia nr. 1909 din 28 septembrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. x/1/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamanta SC A. SA București împotriva Deciziei civile nr. 110 din 16 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Totodată, a fost respins ca nefondat recursul declarat de pârâta SC B. SA împotriva aceleiași decizii. 8.1. Înalta Curte, analizând prioritar recursul pârâtei SC B. SA, întrucât acesta se întemeia pe aplicarea greșită a legii la soluționarea celor două excepții de fond, a constatat că, în ce privește calitatea procesuală activă, este esențial a se observa că reclamanta, în determinarea cauzei pretenției sale din acțiune, s-a referit atât la actele de constituire ale SC C. SA, cât și la convenția tripartită GJ nr. 145 din 03 septembrie 2001, pretinzând că prin aceasta, părțile semnatare, în considerarea investițiilor care s-au realizat la obiectivul "Fabrica de detergenți", se angajau reciproc să demareze formalitățile pentru evaluarea și includerea activelor în capitalul social al SC C. SA. Aceste convenții au caracter sinalagmatic, oneros și comutativ, astfel încât, semnatarii lor au dreptul de a-și pretinde reciproc executarea obligațiilor asumate prin semnarea lor, chiar dacă nu sunt beneficiarii direcți ai drepturilor corelative acestor obligații. Din această perspectivă, Înalta Curte a stabilit că reclamanta are legitimarea procesuală necesară pentru a demara acțiunea, cu atât mai mult cu cât a pretins că prin neexecutarea obligațiilor SC B. SA i s-au produs prejudicii patrimoniale proprii. Cât privește criticile aduse deciziei din apel față de modul de soluționare a excepției prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că pentru evaluarea prescripției, sunt incidente dispozițiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958, care trebuie raportate la contextul în care părțile au încheiat convențiile cu privire la fabrica de detergenți, și la obligațiile asumate de SC B. SA, alături de reclamantă, respectiv obligația de a majora în natură capitalul social al societății pe care, alături de acesta, o înființase. Având în vedere angajamentul încheiat la 03 septembrie 2001, începând cu acea dată, trebuia să demareze, în condițiile legii, procedura de majorare a capitalului social în modalitatea stabilită. Se remarcă însă că obiectul acțiunii nu îl reprezintă executarea obligației de majorare a capitalului social, adică executarea pe cale silită a convențiilor, ci acoperirea prejudiciului cauzat ca urmare a neexecutării lor. Or, daunele, nu sunt debite decât atunci când debitorul este în întârziere a îndeplini obligația sa, moment care, în cazul executării obligațiilor civile de a face nu se confundă cu scadența obligației contractuale. În aceste condiții, s-a apreciat că nu poate fi primit argumentul recurentei, care arată că data încheierii convenției GJ nr. 145 din 03 septembrie 2001, este data la care dreptul la despăgubire a devenit scadent și termenul de prescripție a început să curgă. În contextul în care părțile au avut o corespondență îndelungată legată de acest subiect pe marginea îndeplinirii obligației de majorare a capitalului social al SC C. SA, iar în ședința AGA din 14 septembrie 2006 a fost evident că SC B. SA refuză majorarea capitalului social cu aporturi proprii, acesta este reperul temporal în legătură cu care se poate stabili că obligațiile contractuale nu aveau să mai fie executate, iar părțile angajate puteau pretinde despăgubiri. Raportat la acest moment, s-a stabilit că data introducerii acțiunii în justiție se plasează înăuntrul termenului de prescripție. Notând și că suma criticilor întemeiate pe greșita aplicare a dispozițiilor legale în materia prescripției au avut în vedere numai acțiunea inițială, iar nu și cererea completatoare, în raport cu considerentele arătate, Înalta Curte a apreciat că și acest motiv de recurs este nefondat, astfel că a procedat la respingerea recursului declarat de pârâta SC B. SA 8.2. În ce privește recursul reclamantei, în urma analizei motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat următoarele: Recurenta SC A. SA arată, subsumat acestui motiv de recurs că, depășind limitele învestirii, bazându-se pe punctul de vedere al raportului întocmit de expertul-parte al pârâtei, instanța de apel a reținut că SC C. SA a înregistrat pierderi încă de la începutul activității sale, astfel încât refuzul pârâtei de majorare a capitalului social apare întemeiat. Înalta Curte arată că potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ., instanța este obligată să hotărască numai asupra obiectului cererii dedus judecății. Aceste dispoziții au fost respectate în măsura în care s-a dedus instanței spre judecată o cauză având ca obiect răspundere civilă contractuală, în cadrul căreia legitimarea refuzului de executare este necesară în analiza componentelor răspunderii și verificarea temeiniciei acțiunii. Totuși, în măsura în care recurenta susține că soluția instanței s-a bazat numai pe o parte a probelor administrate și nu a luat în considerare apărările intimatei din apel, reclamanta, care a arătat că pierderile înregistrate la SC C. SA își aveau cauza în însuși refuzul pârâtei de aportare a activelor care a impus costuri care au afectat semnificativ profitul societății, atunci critica din recurs corespunde unei motivări insuficiente, iar aceasta se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Înalta Curte constată că argumentele decisive ale instanței de apel au fost acelea că mandatarul SC B. SA a fost împuternicit să voteze favorabil în ședința adunării generale a acționarilor din 14 septembrie 2006 majorarea capitalului social potrivit Legii nr. 302/2005, că pe ordinea de zi a acestei ședințe nu s-a menționat ca punct majorarea capitalului social în natură, că SC A. SA ar fi putut proceda ca alături de alți acționari la majorare pentru a preîntâmpina dizolvarea societății, astfel că nu poate fi reținută vreo culpă a SC B. SA în dizolvarea SC C. SA. Or, alături de acestea, argumentul că SC C. SA înregistra pierderi astfel încât refuzul pârâtei de a majora capitalul social al acestei societăți este justificat, reprezintă argumente insuficiente și care nu vădesc o cercetare pe fond a cauzei, cu atât mai mult cu cât cauza cererii nu s-a întemeiat pe cercetarea împrejurărilor în care societatea a intrat în dizolvare. În măsura în care s-a dedus instanței spre analiză o cauză întemeiată pe răspunderea civilă contractuală, în acord cu dispozițiile legale evocate, considerentele instanței de apel, ca instanță de fond sunt insuficiente și nu răspund argumentelor esențiale ale părților, referitoare la existența și izvorul obligației contractuale și întinderea sa, caracterul justificat sau nu al refuzului de executare, existența și întinderea pagubei. Prin urmare, s-a constatat că aceste critici ale recursului sunt întemeiate. Al doilea motiv de recurs a vizat critica referitoare la schimbarea înțelesului lămurit și neîndoielnic al actelor juridice deduse judecății. Recurenta arată că instanța de apel a interpretat greșit că modalitatea în care SC B. SA a participat la adunarea generală din 14 septembrie 2006 a acționarilor SC C. SA a reprezentat o executare a obligațiilor contractuale asumate prin convențiile încheiate. Înalta Curte arată că, în măsura în care instanța de apel nu a analizat condițiile răspunderii contractuale ci, potrivit considerentelor deja prezentate, a analizat culpa pârâtei la dizolvarea societății, rezultă că analiza actelor juridice deduse judecății nu a fost realizată într-o manieră care să răspundă cauzei acțiunii. Instanța de recurs remarcă însă că instanța de apel, deși a evocat dispozițiile art. 5.2 art. 15.1 ale statutului SC C. SA și pe cele ale art. 5 ale convenției tripartite GJ nr. 145 din 03 septembrie 2001, a reținut că, în măsura în care în ședința adunării generale a acționarilor din 14 septembrie 2006 SC B. SA nu s-a opus majorării capitalului social, împrejurările care au generat formularea acțiunii principale și completatoare nu sunt imputabile apelantei. Or, așa cum Înalta Curte a subliniat deja, actele constitutive ale societății C. SA și convenția GJ nr. 145 din 03 septembrie 2001 au caracterul unor acte sinalagmatice și comutative și din interpretarea dispozițiilor acestora rezultă că SC B. SA își asumase, alături de reclamantă, obligația de a majora capitalul social al noii societăți prin aporturi în natură. Angajamentul investițional al SC B. SA a fost asumat atât față de societate, cât și față de asociați, iar neîndeplinirea sa reprezintă o încălcare a acestui angajament. Obligația pârâtei nu a constat în a nu se opune majorării de capital, ci de a participa la majorare prin aport propriu. În acest sens, reprezintă o schimbare a sensului lămurit al actelor juridice deduse judecății în interpretarea că SC B. SA nu și-a încălcat obligațiile de vreme ce nu s-a opus majorării capitalului social, câtă timp conținutul obligației proprii era altul. Nu s-a reținut apărarea intimatei potrivit căreia critica se referă, de fapt, la modalitatea neconvenabilă pentru recurentă în care instanța de fond a stabilit situația de fapt în baza probelor administrate. Schimbarea înțelesului lămurit al convenției a rezultat în acest caz prin considerentul că, de fapt, angajamentul obligațional al pârâtei avea conținut diferit de cel care rezulta în mod clar din dispozițiile contractuale. Prin urmare, s-a stabilit că și acest motiv de recurs este fondat. Al treilea motiv de recurs vizează greșita aplicare a legii referitoare la răspunderea civilă contractuală. Recurenta a arătat că actele deduse judecății impun concluzia că între reclamantă și pârâtă există o relație contractuală, iar pârâta a refuzat sistematic respectarea obligațiilor asumate, și, în cele din urmă, acest refuz a determinat chiar dizolvarea SC C. SA Astfel, nerespectarea acestor obligații reprezintă cauza imposibilității reclamantei de a-și recupera investițiile realizate. Reiterând că instanța de apel nu a analizat, de fapt, condițiile răspunderii civile contractuale și că în raport cu aceasta nu a cercetat în ce măsură încălcarea acestui angajament ar fi putut determina o pierdere patrimonială directă în patrimoniul reclamantei, Înalta Curtea arată că în fapt, prin decizia pronunțată instanța de apel nu a făcut aplicarea normelor incidente în materia răspunderii contractuale. De altfel, în suma considerentelor deciziei date în apel nu se poate distinge norma de drept material avută în vedere de instanță la soluționarea pe fond a cauzei. Nu pot fi considerate apărările intimatei care a subliniat că SC B. SA a votat în favoarea majorării capitalului social al SC C. SA, ceea ce este de natură a înlătura caracterul ilicit al faptei. Așa cum s-a arătat deja, obligația contractuală a pârâtei avea alt conținut, iar neexecutarea acesteia trebuia să facă obiectul cercetării. Nu se poate susține nici că SC A. SA se află în culpă pentru neconvocarea adunării generale care să propună majorarea capitalului social cu aporturi în natură ale asociaților, deoarece obligația contractual asumată trebuie executată întocmai de către debitor, în caz contrar, în condițiile legii suportând consecințele refuzului de plată. În raport de toate aceste considerente Înalta Curte a admis recursul declarat de reclamanta SC A. SA și, conform dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (5), a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Rejudecarea apelului . În urma trimiterii cauzei spre rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Bacău sub nr. x/110/2008*. Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de susținerile părților, de dispozițiile legale incidente și de considerentele deciziei de casare, așa cum impun dispozițiile art. 315 C. proc. civ., Curtea a constatat următoarele: Cu titlu prealabil se impune observația că, deși potrivit art. 311 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea casată nu are nici o putere, iar în speța de față Înalta Curte a casat în integralitate Decizia civilă nr. 110 din 16 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, motivele de casare au vizat soluția dată pe fondul cauzei, soluția asupra excepțiilor ce au format obiectul analizei fiind menținută prin respingerea recursului declarat de pârâtă (care a vizat doar modul de soluționare al excepțiilor lipsei calității procesuale pasive și a prescripției). Prin urmare, curtea de apel este în măsură să reanalizeze doar aspectele de fond ale cauzei. Având în vedere că pretențiile reclamantei din cererea inițială și din completarea la acțiune se impun a fi analizate din perspectiva răspunderii contractuale, care constituie cauza juridică a pretențiilor sale, curtea a constatat următoarele: Deși obiectul cauzei de față îl constituie sumele pretinse de reclamantă în temeiul răspunderii contractuale, trebuie observat că raporturile juridice invocate sunt complexe și impun o analiză nu numai din perspectiva dispozițiilor Codului civil, ci și din perspectiva dispozițiilor speciale ale Legii nr. 31/1990. Așa cum s-a expus în cuprinsul hotărârilor anterioare, părțile din prezenta cauză s-au asociat (alături de alte 13 persoane fizice) în vederea constituirii unei societăți comerciale SC C. SA, având ca obiect realizarea investiției "Fabrica de detergenți" Onești, procentele semnificative deținute de acționari fiind de: 27,5% - SC A. SA, 20% - SC B. SA și 27,5% - terțul, D. Potrivit art. 8.4 alin. (2) din Contract, părțile au convenit să participe la activitatea societății cu capital, bunuri în natură (terenuri, hale de producție, utilaje etc.), experiență în management, relații de piață și personal. Potrivit art. 8.4 lit. a) din contract, intimata reclamantă urma să fie antreprenor general pentru realizarea tuturor investițiilor societății, în baza unor contracte separate, ce urmau a fi încheiate cu societatea C. SA, iar în această calitate de antreprenor general, reclamanta urma să subcontracteze cu pârâta, prioritar și în condiții de competitivitate, executarea de lucrări, livrări și prestări de servicii. Potrivit art. 8.4 lit. c) din contract, pârâta, tot pe baza unui contract separat, urma să furnizeze societății nou create toate utilitățile necesare și materiile prime de care dispune și le produce în vederea realizării obiectului de activitate. Sub un prim aspect, se impune observația că singura clauză ce ar pune în discuție o obligație de aport în natură a unor bunuri este cea de la art. 8 alin. (2), care însă are un caracter general, fiind în egală măsură obligatorie pentru toți cei 15 acționari fondatori; nu se face nici o referire la o obligație concretă a SC B. de a contribui cu anumite bunuri în natură la capitalul social, acesta fiind cel prevăzut la art. 5.1. Este adevărat însă că, la art. 16.1 din Contract se prevede că "la terminarea investiției, capitalul social va fi majorat cu aportul acționarilor fondatori conform art. 5.2", ceea ce poate conduce la ideea că acționarii fondatori au intenționat să contribuie cu resurse proprii la capitalul social al SC C., urmând ca aceste contribuții să facă parte în final din capitalul social al societății nou înființate. În statut, la art. 5.2, părțile au prevăzut că vor majora capitalul social al societății nou înființate, cu valoarea investiției făcute de acționarii fondatori. Realizarea acestei majorări s-a convenit a fi prin aport în natură sau numerar a acționarilor fondatori, cu condiția păstrării procentului de participare la capitalul social, dacă nu se va conveni altfel la data majorării capitalului. Prin convenția GJ nr. 145 din 3 septembrie 2001, părțile au convenit ca împreună să demareze formalitățile pentru evaluarea și includerea lucrărilor de reparații și amenajări clădiri efectuate de SC A. SA, precum și a terenului și clădirilor proprietatea SC B. SA în capitalul social al C. SA, respectiv pentru majorarea capitalului social în conformitate cu prevederile legale în vigoare. Prin Actul adițional nr. 1 la contractul și statutul societății C. SA, s-a menționat că art. 5.2 din contract va avea următorul conținut: majorarea capitalului social se va realiza prin aporturi în natură și/sau numerar ale acționarilor în conformitate cu hotărârile generale extraordinare a acționarilor ținute în acest scop. Ca urmare, ulterior datei de 04 mai 1998, acționarii nu mai puteau solicita o majorare a capitalului social decât în cadrul Adunării generale extraordinare, în acord cu dispozițiile art. 113 lit. f) și art. 215 din Legea nr. 31/1990. În acest context, analizând obligațiile impuse pârâtei prin cele trei acte mai sus menționate (contract, statut și convenție tripartită), curtea constată că, chiar dacă se apreciază că obligația pârâtei de a realiza aport în natură la capitalul social este clar prevăzută, îndeplinirea acestei obligații nu era posibilă decât în cadrul expres prevăzut de părți, în acord cu dispozițiile legii speciale în materie. Cu alte cuvinte, în situația în care reclamanta era interesată să majoreze capitalul social al SC C. cu aporturi în natură, ea era obligată să procedeze la convocarea Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor SC C. SA, potrivit art. 5.2 din contractul părților, modificat prin Actul adițional nr. 1/1998, autentificat sub nr. 2517 din 04 mai 1998 și cu respectarea art. 113 lit. f) din Legea nr. 31/1990. Chiar și în condițiile în care administrarea SC C. SA era asigurată de pârâtă, reclamanta, în calitate de acționar ce deținea un procent de 55% din acțiuni, avea la dispoziție posibilitatea legală de a solicita și a obține convocarea AGEA, în condițiile art. 119 din Legea nr. 31/1990, respectiv, prin cerere acceptată de administrator sau prin intervenția instanței de judecată, care să autorizeze convocarea adunării. În lipsa unui astfel de demers, reclamanta nu poate solicita în prezent atragerea răspunderii contractuale a pârâtei; este adevărat că prin contract, statut și convenție s-au prevăzut obligații sinalagmatice și comutative ale părților, dar aceste obligații nu erau în principiu asumate de pârâtă față de reclamantă, ci asumate de ambele părți față de societatea nou înființată, în acord cu scopul legitim al înființării unei societăți, așa cum era acesta reglementat de art. 1491 C. civ. (1865): "Societatea este un contract prin care două sau mai multe persoane se învoiesc să pună ceva în comun, cu scop de a împărți foloasele ce ar putea deriva". Or, din această perspectivă, curtea observă că apelanta pârâtă a pus la dispoziția SC C. SA, în baza unui contract de închiriere, clădirile și terenurile, unde urma a funcționa "Fabrica de detergenți" Onești, iar reclamanta a executat în perioada 1995 - 2000 o serie de lucrări de consolidare și modernizare a imobilelor puse la dispoziție de SC B. SA, amplasând utilajele și instalațiile necesare funcționării fabricii de detergenți. Pentru imobilele în care funcționa, SC C. SA a achitat pe tot parcursul funcționării fabricii o chirie către acționarul său, SC B., iar pentru instalații și utilaje, a achitat chirie către A. SA Acest lucru rezultă atât din considerentele Sentinței nr. 1435 din 18 decembrie 2009 dată de Tribunalul Bacău în Dosar nr. x/110/2008, cât și din probele de la dosar, cu referire la expertiza E. (în care se arată că utilajele și instalațiile figurează în contabilitatea reclamantei și nu a SC C.), expertiza F. (în care se arată că pentru utilaje nu s-au întocmit evidențe contabile corespunzătoare și nu există acte de transfer sau custodie între SC A. și SC C., iar SC A. încasa de la SC C. un procent de 60% din veniturile societății, drept chirie pentru amortizarea utilajelor). În condițiile în care niciuna din părțile din prezenta cauză, (care erau acționarii majoritari și semnificativi) nu a adus efectiv aport în natură la capitalul societății C., dar a încasat chirii pentru bunurile puse la dispoziția acestei societăți pe tot parcursul funcționării acesteia, majorând astfel cheltuielile noii entități, care a funcționat în pierdere de la înființare și până la dizolvare, reclamanta nu se află în situația în care să fi făcut toate demersurile legale pentru a contribui la funcționarea SC C. și nu poate invoca existența unui prejudiciu produs în mod exclusiv de reclamantă ca urmare a neîndeplinirii obligației de aport în natură. Corespondența purtată de părți cu privire la problema majorării capitalului social prin aporturi în natură nu poate înlătura demersurile legale ce erau în sarcina acționarilor pentru îndeplinirea acestui scop, potrivit Legii nr. 31/1990. Chiar dacă s-ar reține că există prejudiciul pretins de reclamantă, constând în contravaloarea investițiilor efectuate, nu se poate stabili o legătură directă între pretinsul prejudiciu și neîndeplinirea obligațiilor asumate de către pârâtă. În măsura în care se apreciază că pârâta răspunde față de reclamantă (în calitatea acesteia din urmă de acționar al SC C.), pentru neaducerea imobilelor ca aport în natură, trebuie observat că pârâta, deși și-a asumat inițial o astfel de obligație [art. 5.2 și art. 15.1 din Statut, art. 8.4 alin. (2) din contract și art. 5 din convenție], ulterior a intervenit modificarea art. 5.2 din contract, prin Actul adițional nr. 1 la contractul și statutul societății C. SA, autentificat sub nr. 2517 din 04 mai 1998, prin care părțile semnatare au stabilit competența exclusivă a AGEA de a hotărî asupra majorării capitalului social; în același timp, pârâta, în cursul corespondenței cu reclamanta a făcut cunoscute acesteia intențiile sale de a rezilia convenția nr. 145 din 03 septembrie 2001, așa cum rezultă din adresele nr. 108 din 17 august 2006, nr. 1646 din 25 august 2006 și nr. 1681 din 22 august 2006, anterior ședinței AGEA din 15 septembrie 2006. Pe de altă parte, prin cele trei acte încheiate de părți, pârâta nu și-a asumat obligația de a achita reclamantei contravaloarea investițiilor făcute pentru noua societate, astfel că nu se poate stabili o legătură directă între pretinsa neîndeplinire a obligațiilor reclamantei, care să fi determinat în mod exclusiv și real prejudiciul pretins de reclamantă. Tot cu privire la existența și caracterul cert al prejudiciului invocat de reclamantă, curtea constată că, așa cum s-a reținut în expertiza F., deși utilajele în discuție au fost achiziționate de SC A. SA, acestea nu le-a înregistrat în contabilitate și nici nu a întocmit documente pentru predarea lor către C. SA, utilajele fiind exploatate de ambele societăți; pe de altă parte, potrivit aceleiași expertize, utilajele au fost integral amortizate în primii trei ani de exploatare, conform evidențelor extra-contabile anexate la raport, la data formulării acțiunii de față, valoarea rămasă neamortizată fiind zero. În ce privește expertiza G., este de remarcat că aceasta a avut în vedere valoarea utilajelor și echipamentelor, așa cum rezultă din facturi și fișa mijloacelor fixe prezentate de reclamantă, iar nu înregistrările contabile, cu privire la care expertul a arătat că nu le poate depune la dosar; în aceeași expertiză se face mențiunea că nu se poate preciza costul chiriei achitate de SC C. SA către reclamantă, întrucât nu au fost prezentate toate facturile emise pentru chirie. Deși ne aflăm pe tărâmul răspunderii contractuale, reclamanta este ținută a dovedi atât prejudiciul, care trebuie să fie efectiv și clar determinat, cât și legătura de cauzalitate dintre prejudiciu și refuzul părții contractante de a îndeplini o obligație ce îi revenea. Or, chiar dacă s-ar reține că pârâta, în mod nejustificat a refuzat să-și îndeplinească obligația de a contribui cu bunuri în natură la capitalul social al unei terțe societăți, acest refuz nu a condus în mod direct la prejudiciul pretins de reclamantă, care constă în sumele avansate de ea pentru funcționarea respectivei societăți, cu atât mai mult cu cât nici reclamanta nu a procedat la îndeplinirea propriilor obligații de a aduce ca aport în natură investițiile făcute. Nu se poate reține o legătură de cauzalitate nici între prejudiciul invocat de reclamantă și dizolvarea societății C. SA, dispusă în condițiile Legii nr. 302/2005, pentru modificarea și completarea Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale; actul menționat prevedea că: "în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi, societățile pe acțiuni și societățile în comandită pe acțiuni la care nivelul capitalului social este inferior valorii prevăzute la pct. 1 al art. l, au obligația majorării, potrivit legii, a capitalului social la o valoare de minimum 25.000 euro, în echivalent lei, calculat la cursul de schimb comunicat de Banca Națională a României la data subscrierii". Potrivit alin. (2) al aceluiași articol, de la data expirării termenului prevăzut la alin. (1), Oficiul Național al Registrului Comerțului va solicita tribunalelor dizolvarea societăților pe acțiuni și a societăților în comandită pe acțiuni care nu și-au îndeplinit obligația de majorare a capitalului social în limita prevăzută de lege. Cu adresa nr. 40.0/0718 din 1 septembrie 2006, SC A. SA a comunicat SC B. SA, cu referire la pct. 1 din Ordinea de zi a Adunării Generale extraordinare a acționarilor SC C. SA Onești că, în conformitate cu acordul din convenția nr. GJ145/3 septembrie 2001 și dispozițiile Legii nr. 302/2005 se impune majorarea capitalului social al SC C. SA, solicitând confirmarea SC B. SA că este de acord cu majorarea capitalului social de la 10.000 lei la 1.530.913 lei la care SC B. SA. participă cu 476.332 lei echivalentul a 134.938 EUR reprezentând aport în natură. Ori, Legea 302/2005 nu prevedea ca majorarea capitalului social să aibă loc într-o anumită formă (în natură sau prin depunerea sumelor necesare), astfel că reclamanta nu putea impune pârâtei ca majorarea să aibă loc prin aducerea de bunuri la capitalul social, obligațiile asumate prin convențiile părților fiind distincte de cele impuse de actul normativ menționat. De altfel, din procesul verbal al AGEA din 14 septembrie 2006 rezultă că acționarul B. SA, care deținea doar un procent de 20% din acțiuni, nu s-a opus majorării capitalului social, astfel că ceilalți acționari aveau posibilitatea de a proceda la această operațiune, dar, așa cum se consemnează în act, ceilalți acționari prezenți au arătat că "nu au posibilitatea economică de a participa singuri la majorarea capitalului social". Față de toate aceste considerente, curtea apreciază că în speță, reclamanta nu a dovedit existența unui prejudiciu cert, după cum nu a dovedit că și-ar fi îndeplinit propriile obligații, asumate prin actele invocate ca temei juridic al acțiunii, astfel încât să aibă posibilitatea de a solicita obligarea pârâtei la îndeplinirea obligațiilor sale, după cum, chiar dacă s-ar considera că aceste condiții ar fi îndeplinite, nu se poate reține o legătură de cauzalitate între prejudiciul pretins și conduita părții adverse. Prin urmare, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 969 - 970 C. civ., temei în considerarea căruia pretențiile reclamantei se impun a fi respinse. Nefondat este și capătul de cerere din completarea la acțiune, în care se solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 166.814,40 lei, reprezentând contravaloarea plăților efectuate de A. SA către C. SA pentru serviciile de pază a instalațiilor, echipamentelor și materiilor primire - proprietatea A. SA - aflate în clădirile și pe proprietatea B. SA, potrivit contractului de prestări servicii de pază nr. 132 din 28 octombrie 2005 și a contractului de prestări servicii de pază nr. 410/150.408, urmate de acte adiționale. Curtea constată că sus-menționatele contracte sunt încheiate între reclamantă și SC C. SA, astfel că nu se poate stabili o răspundere contractuală a pârâtei, iar acest capăt de cerere, privit ca o cerere subsidiară față de acțiunea inițială, se impune a fi respins pentru aceleași argumente prezentate anterior. În ce privește susținerea reclamantei, referitoare la faptul că pârâta ar fi avut obligația de a asigura paza bunurilor devenite imobile prin destinație, curtea observă că, deși în acțiunea inițială s-a făcut o scurtă referire la dispozițiile art. 494 teza a doua C. civ., reclamanta arătând că a efectuat cu bună-credință o investiție pe proprietatea pârâtei, ulterior, reclamanta nu a dezvoltat această susținere, nu a administrat probe sub acest aspect și nu a criticat soluția de respingere a acțiunii în primul ciclu procesual (respectiv la momentul când a declarat recurs împotriva Deciziei nr. 110 din 16 octombrie 2014 a Curții de Apel Bacău), în rejudecarea apelului de față instanța fiind ținută de temeiul juridic al acțiunii astfel cum a fost stabilit prin decizia de casare cu trimitere spre rejudecare.

A doua decizie din apel. În considerarea argumentelor de fapt și de drept expuse, Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 15/2016 din 28 ianuarie 2016 a admis apelul în rejudecare promovat de apelanta SC B. SA, împotriva Sentinței civile nr. 74 din data de 02 februarie 2012 pronunțată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. x/10/2008; a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a respins acțiunea, ca nefondată; a menținut dispozitivul sentinței privind soluționarea excepțiilor; a obligat intimata să plătească apelantei suma de 95.420 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Recursul formulat împotriva Deciziei nr. 15/2016 din 28 ianuarie 2016 a Curții de Apel Bacău Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC A. SA prin care a solicitat admiterea acestuia, modificarea în tot a hotărârii atacate, respingerea cererii de apel formulată de pârâtă și menținerea ca legală și temeinică a sentinței de fond. Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În susținerea acestui motiv de nelegalitate, recurenta-reclamantă a invocat încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., instanța de apel neținând cont de dezlegările în drept ale deciziei de casare și mai mult decât atât le-a contrazis. Astfel, instanța de apel a modificat ceea ce a impus decizia de casare și anume faptul că pricina nu trebuie analizată din perspectiva Legii nr. 31/1990, reținându-se cu autoritate de lucru judecat că nu există o culpă a reclamantei în ceea ce privește convocarea sau neconvocarea unei Adunări Generale pentru majorarea capitalului social, întrucât pârâta și-a asumat obligația de a participa la majorarea capitalului social. Instanța de apel a nesocotit astfel că instanța de casare a stabilit că reclamanta nu trebuia să convoace o nouă adunare generală a acționarilor care să privească majorarea capitalului social cu aport în natură, angajamentul investițional al pârâtei fiind asumat nu doar față de societate ci și față de acționari. Recurenta-reclamantă arată că instanța de casare a stabilit că pârâta nu și-a îndeplinit obligația stabilită contractual de a participa la majorarea de capital social cu aport în natură și că pentru aceasta datorează despăgubiri, iar faptul că nu s-a opus în cadrul Adunării Generale ca majorarea de capital să fie realizată de către ceilalți acționari nu o exonerează de răspundere. În această situație, hotărârea pronunțată în rejudecarea apelului a fost dată cu încălcarea art. 315 C. proc. civ. Sub un alt aspect, recurenta-reclamantă a susținut aplicarea greșită a dispozițiilor legale care reglementează răspunderea civilă contractuală, precum și încălcarea dispozițiilor legale incidente, luarea hotărârii fără temei legal. Cu privire la necesitatea convocării unei noi Adunări Generale Extraordinare a Asociaților, recurenta-reclamantă arată că instanța de casare a stabilit că reclamanta nu avea obligația de a convoca o nouă Adunare Generală cu privire la majorarea capitalului social, obligația pârâtei de a participa la majorare cu aport în natură fiind asumată contractual, iar dispozițiile art. 1073 C. civ. fiind aplicabile. Recurenta arată că dispozițiile Legii nr. 31/1990 au fost respectate, Adunarea Generală din data de 14 septembrie 2006 a avut ca punct pe ordinea de zi majorarea capitalului social, iar pârâta a arătat explicit faptul că nu participă la majorarea capitalului social, astfel încât convocarea unei alte adunări generale nu mai era necesară. De asemenea, recurenta arată că formalitățile pentru majorarea capitalului social au fost solicitate prin întreaga corespondență a anului 2006. Toate aceste considerente, demonstrează că pârâta refuzat să își respecte obligația asumată contractual de a participa la majorarea capitalului social al C. cu aport în natură, iar pe de altă parte, reclamanta a manifestat rol activ și constant în sensul respectării obligațiilor asumate de către părți. În ceea ce privește atragerea răspunderii contractuale a pârâtei, reclamanta susține că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, care rezultă din Actul Constitutiv, Statut și Convenția Tripartită nr. 145 din 03 septembrie 2001 precum și Protocolul din 21 septembrie 2001. Recurenta-reclamantă arată că instanța de apel a ignorat prevederile art. 8.5, art. 5.2, art. 15.1 din Statut și Convenția tripartită GJ 145 din 03 septembrie 2001 din care rezultă că obligația asumată de pârâtă a fost de a participa la activitatea societății cu capital, bunuri în natură, experiență în management, relații de piață ale fiecărui participant, precum și cu personal precum și de a realiza aport în natură la capitalul social. Instanța de apel prin soluția pronunțată a anihilat efectul acestor prevederi contractuale, opunându-le pretinsa obligație a reclamantei de a convoca Adunarea Generală cu privire la majorarea capitalului social. Din punct de vedere juridic, instanța de apel, arată recurenta, a dispus fără temei legal, a încălcat și aplicat greșit în cauză dispozițiile incidente și anume art. 969, art. 970, art. 1073 și art. 1075 C. civ. În ceea ce privește fapta ilicită, recurenta-reclamantă arată că aceasta constă în refuzul de a satisface obligația de majorare a capitalului social reglementată de art. II alin. (1) din Legea nr. 302/2005, care a condus la dizolvarea societății. Esențial este faptul că pârâta a refuzat majorarea de capital și nu a propus o variantă de majorare în numerar, refuz clar exprimat în Adunarea Generală din 14 septembrie 2006. Cu privire la existența prejudiciului, recurenta-reclamantă a arătat că acesta constă în contravaloarea lucrărilor de modernizare, a instalațiilor și a utilajelor achiziționate de reclamantă în executarea propriilor obligații. Solicită ca instanța de recurs să înlăture susținerea instanței de