ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1878/2016

Decizia nr. 1878/2016

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 84 din 5 noiembrie 2013, Curtea de Apel Oradea a respins cererea de suspendare a executării Sentinței civile nr. 111 din 20 mai 2013 pronunțată de Tribunalul Satu Mare formulată de apelanta pârâtă A. SA București.

A respins apelul declarat de apelanta pârâtă A. SA București împotriva Încheierii din 3 iunie 2013 a Tribunalului Satu Mare.

A admis ca fondat apelul declarat de apelanta pârâtă A. SA București - cu sediul ales în Satu Mare, în contradictoriu cu intimații reclamanți B. cu domiciliul ales în Cluj Napoca, C. cu domiciliul ales în Cluj Napoca, D. cu domiciliul ales Cluj Napoca, și intimatul intervenient E. - Satu Mare, împotriva Sentinței nr. 111 din 20 mai 2013 pronunțată de Tribunalul Satu Mare pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

A obligat pârâta SC A. SA București prin Sucursala SC A. SA Satu Mare să plătească reclamanților cu titlu de daune morale suma de 150.000 euro, respectiv 50.000 euro reclamantei C., 50.000 euro reclamantului B. și 50.000 euro reclamantului D.

A menținut restul dispozițiilor sentinței apelate.

A respins cererea intimaților reclamanți de obligare a apelantei pârâte să plătească penalități de întârziere de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere de la data la care asiguratul a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubiri pe care este obligat să o plătească.

A obligat intimații reclamanți la cheltuieli de judecată în apel în sumă de 12.400 RON în favoarea apelantei pârâte. A respins cheltuielile de judecată solicitate de apelantă în prima instanță.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel Oradea a respins cererea de suspendare a executării Sentinței civile nr. 111 din 20 mai 2013 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, formulată de apelanta pârâtă A. SA București, întrucât la momentul soluționării ei instanța s-a pronunțat asupra apelului, or suspendarea executării vremelnice se poate acorda doar până la soluționarea apelului - art. 280 alin. (1) C. proc. civ.

Curtea a respins de asemenea ca nefondat apelul declarat de apelanta pârâtă A. SA București împotriva Încheierii din 3 iunie 2013 a Tribunalului Satu Mare în baza art. 296 C. proc. civ.

A apreciat că prima instanță nu a reținut greșit incidența dispozițiilor art.

7208

C. proc. civ., pentru a dispune înserarea în minuta sentinței a mențiunii că este executorie, câtă vreme, aceste dispoziții legale procedurale erau în vigoare la data pronunțării sentinței.

De asemenea, a fost respinsă și cererea intimaților prin care s-a solicitat în apel obligare apelantei pârâte să plătească penalități de întârziere de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere de la data la care asiguratul a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubiri pe care este obligat să o plătească.

Art. 294 alin. (2) C. proc. civ. reglementează că în apel se pot cere dobânzi, rate, venituri ajunse la scadență și orice alte despăgubiri, ivite după darea hotărârii primei instanțe, însă în cauză, reclamanții nu numai că nu au formulat apel, dar nu au solicitat aceste venituri accesorii nici în fața primei instanțe. La soluționarea cererii de mai sus s-a ținut cont și de dispozițiile art. 294 alin. (1) și ale art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

Cu privire la fondul litigiului, instanța a reținut că la data de 2 septembrie 2011, autoturismul condus de către F., a fost implicat într-un accident rutier, în urma căruia a decedat fiul, respectiv fratele reclamanților, numitul G., care era pasager în acel autovehicul.

Așa cum reiese din Adresa Inspectoratului de Poliție al Județului Bihor Satu Mare din 21 septembrie 2011, conducătorul autoturismului, numitul F. a fost vinovat de producerea accidentului rutier. Acesta deținea o poliță de asigurare încheiată cu SC A. SA Sucursala Satu Mare, valabilă la momentul producerii incidentului rutier.

Reclamanții s-au adresat asigurătorului în vederea acordării unor despăgubiri materiale în cuantum de 2.219,33 reprezentând cheltuieli de transport, îmbălsămare și înmormântare a numitului G. și a unor compensații morale în cuantum de 1.700.000 euro, prin Cererea înregistrată la apelantă la data de  3 noiembrie 2011, fiind deschis Dosarul de daună Satu Mare x.

Apelanta a răspuns la cererea de despăgubiri formulată de reclamanți prin înscrisul aflat la dosarul Tribunalului Satu Mare, propunându-le acordarea unor despăgubiri în cuantum de 124.219,33 RON, care au fost însă refuzate.

Ca urmare a acestui fapt, reclamanții s-au adresat Tribunalului Satu Mare care prin sentința ce formează obiectul apelului de față a admis acțiunea lor obligând pârâta apelantă la plata sumei de 2.219,33 RON despăgubiri civile cu titlu de prejudicii materiale și 1.700.000 euro prejudicii morale, respectiv 700.000 euro pentru C. și câte 500.000 euro pentru B. și D.

Astfel, conform art. 49 din Legea nr. 136/1995 asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule.

De asemenea, art. 50 alin. (1) din același act normativ prevede că despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratorul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuieli de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală, iar alin. (2) al art. 50 stabilește că, în caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât pentru persoanele aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, precum și pentru persoanele aflate în acel vehicul, cu excepția conducătorului vehiculului respectiv.

Potrivit art. 53 din Legea nr. 136/1995 prin norme adoptate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor conform legii se stabilesc: aplicarea asigurării obligatorii de răspundere civilă auto, limitele teritoriale de acoperire, nivelul despăgubirilor.

Art. 49 pct. 2 din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010 reglementează că la stabilirea despăgubirilor în caz de deces se au în vedere cheltuielile de înmormântare, inclusiv pentru piatra funerară, precum și cele efectuate cu îndeplinirea ritualurilor religioase, probate cu documente justificative; cheltuielile cu transportul cadavrului, inclusiv cele de îmbălsămare, probate cu documente justificative, de la localitatea unde a avut loc decesul până la localitatea în care se face înmormântarea; veniturile nete nerealizate și alte eventuale cheltuieli rezultate în perioada de la data producerii accidentului și până la data decesului, prevăzute la pct. 1, dacă acestea au fost cauzate de producerea accidentului, dar și daunele morale în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

Raportat la aceste dispoziții legale enunțate, corect a apreciat instanța de fond că reclamanții sunt îndreptățiți la daune materiale în cuantum de 2.219,33 RON, acestea fiind dovedite prin înscrisurile depuse la dosarul de fond, și nefiind contestate de către apelantă.

Referitor la daunele morale, Tribunalul a apreciat pe bună dreptate că reclamanții sunt îndreptățiți la acestea, însă Curtea de Apel consideră că sentința este criticabilă sub aspectul cuantumului stabilit.

Așa cum s-a statuat și în practica judiciară și cum a reținut și instanța de fond, determinarea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză apreciabilă de arbitrar, instanța trebuind să aibă în vedere o serie de criterii cum ar fi consecințele negative suferite de victimă, atât în plan fizic cât și psihic, importanța valorilor morale care i-au fost lezate acestuia, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care victimei i-a fost afectata situația familială, profesională și socială. De asemenea, ceea ce trebuie evaluat, în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul.

Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 2.617 din 9 iulie 2009, referitor la daunele morale, a precizat că despăgubirile pentru daune morale se disting de cele pentru daune materiale prin faptul că acestea nu se probează, ci se stabilesc de instanța de judecată prin evaluare. În acest scop, pentru ca evaluarea să nu fie una subiectivă ori pentru a nu se ajunge la o îmbogățire fără just temei, în cazul infracțiunilor contra persoanei este necesar să fie luate în considerare suferințele fizice și morale susceptibil în mod rezonabil a fi fost cauzate prin fapta săvârșită de inculpat, precum și de toate consecințele acesteia, așa cum rezultă din actele medicale ori de alte probe administrate. Înalta Curte a mai apreciat că întinderea răspunderii civile delictuale nu este limitată de posibilitățile de plată ale inculpatului, principiul aplicabil fiind cel al reparării integrale a prejudiciului material și moral cauzat prin fapta săvârșită.

Pe de altă parte, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 1.179 din 11 februarie 2011, referitor la acordarea daunelor morale statuează principiul judecării în echitate. Astfel, atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, în funcție de care se stabilește întinderea reparației pentru prejudiciul suferit.

Potrivit dreptului intern, instanța consideră că sunt aplicabile prevederile art. 24 din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010, prin care se stabilește la alin. (1) că asigurătorii RCA au obligația de a stabili limite de despăgubire, care nu pot fi mai mici decât limitele de despăgubire stabilite de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.

Prin alin. (2) al aceluiași articol, se prevăd limitele de despăgubire stabilite de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.

Astfel, la lit. b) a alin. (2) se prevede că pentru vătămări corporale și decese, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial, produse în unul și același accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate, limita de despăgubire se stabilește, pentru accidente produse în anul 2010, la un nivel de 2.500.000 euro, echivalent în lei la cursul de schimb al pieței valutare la data producerii accidentului, comunicat de B.N.R. Pentru accidente produse în anul 2011, limita de despăgubire pentru aceste riscuri se stabilește la un nivel de 3.500.000 euro, echivalent în lei la cursul de schimb al pieței valutare la data producerii accidentului, comunicat de B.N.R. Pentru accidente produse în anul 2012, limita de despăgubire pentru aceste riscuri se stabilește la un nivel de 5.000.000 euro, echivalent în lei la cursul de schimb al pieței valutare la data producerii accidentului, comunicat de B.N.R.

De asemenea, instanța a reținut că potrivit dreptului Uniunii Europene a fost adoptată Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului, privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi, întrucât Directiva 72/166/CEE a Consiliului din 24 aprilie 1972 privind apropierea legislațiilor statelor membre cu privire la asigurarea de răspundere civilă auto și introducerea obligației de asigurare a acestei răspunderi, a doua Directivă 84/5/CEE a Consiliului din 30 decembrie 1983 privind apropierea legislațiilor statelor membre privind asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule, a treia Directivă a Consiliului 90/232/CEE din 14 mai 1990 privind armonizarea legislației statelor membre referitoare la asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule și Directiva 2000/26/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 mai 2000 privind apropierea legislațiilor statelor membre referitoare la asigurarea de răspundere civilă auto (a patra directivă privind asigurarea auto) au fost modificate de mai multe ori și în mod substanțial fiind necesar, din motive de claritate și de eficiență, să se codifice aceste patru directive, precum și Directiva 2005/14/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005 de modificare a Directivelor 72/166/CEE, 84/5/CEE, 88/357/CEE și 90/232/CEE și a Directivei 2000/26/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind asigurarea de răspundere civilă auto.

În cuprinsul directivei, cap. 3, referitor la sumele minime acoperite din asigurarea obligatorie, este reglementat art. 9 alin. (1), care stabilește că fără a aduce atingere garanțiilor de o valoare mai mare eventual stabilite de statele membre, fiecare stat membru solicită ca sumele pentru care asigurarea menționată la art. 3 este obligatorie să fie de minimum: a) în cazul vătămărilor corporale, suma minimă asigurată de 1.000.000 euro pentru o victimă sau de 5.000.000 euro pentru o cerere de despăgubire, indiferent de numărul victimelor și b) în cazul pagubelor materiale, 1.000.000 euro pentru o cerere de despăgubire, indiferent de numărul victimelor.

În acest sens, directiva prevede că după caz, statele membre pot stabili o perioadă tranzitorie până cel târziu 11 iunie 2012, în decursul căreia sumele minime asigurate sunt adaptate sumelor prevăzute la primul parag.

Trebuie subliniat că în anul 2011, anul producerii evenimentului rutier în discuție, România, în aplicarea alineatului de mai sus, se afla încă în faza tranzitorie de conformare cu aceste limite, drept pentru care în 2011, limitele de răspundere atât pentru pagube materiale cât și pentru vătămări corporale și deces era la nivelul prevăzut la 24 alin. (2) lit. b) din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010.

De asemenea, se impune a se face referire și la Hotărârea din 24 octombrie 2013 a CJUE, în cauza C-277/2012, care are ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată de o instanță din Letonia prin care i s-a cerut curții să se pronunțe cu privire la următoarele întrebări: 1) Despăgubirea pentru prejudiciul moral este inclusă în despăgubirea obligatorie pentru vătămări corporale prevăzută la art. 3 din Prima directivă și la art. I alin. (2) din A doua directivă; 2) În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, art. 3 din Prima directivă și art. 1 alin. (2) din A doua directivă trebuie interpretate în sensul că aceste dispoziții se opun unei dispoziții a unui stat membru prin care este limitată valoarea maximă a despăgubirii pentru prejudiciul nematerial (moral) prin stabilirea unei limite care este considerabil inferioară limitei prevăzute pentru răspunderea asigurătorului de directive și de reglementarea națională?"

Cu privire la prima întrebare Curtea a statuat că art. 3 alin. (1) din Directiva 72/166/CEE a Consiliului din 24 aprilie 1972 privind apropierea legislațiilor statelor membre cu privire la asigurarea de răspundere civilă auto și introducerea obligației de asigurare a acestei răspunderi și art. 1 alin. (1) și (2) din A doua directivă 84/5/CEE a Consiliului din 30 decembrie 1983 privind apropierea legislațiilor statelor membre privind asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule trebuie interpretate în sensul că asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule trebuie să acopere despăgubirea pentru prejudiciile morale suferite de persoanele apropiate victimelor decedate într-un accident rutier, în măsura în care această despăgubire este prevăzută în temeiul răspunderii civile a asiguratului de dreptul național aplicabil litigiului principal.

Printre motivele reținute de curte pentru a răspunde la prima întrebare, relevante și în caza dedusă judecății, se impune a fi menționate cea prin care statele membre rămân, în principiu, libere să determine, în cadrul regimurilor interne de răspundere civilă, în special daunele cauzate de autovehicule care trebuie reparate, întinderea despăgubirii pentru aceste daune și persoanele care au dreptul la respectiva reparație, dar și cea prin care statele membre sunt obligate să garanteze că despăgubirea datorată, în temeiul dreptului lor național al răspunderii civile, ca urmare a prejudiciului moral suferit de membrii familiei apropiate victimelor unor accidente rutiere, este acoperit de asigurarea obligatorie până la concurența sumei minime prevăzuta la art. 1 alin. (2) din a doua Directivă RCA (pct. 32 și 46 din decizia CJ a UE).

La a doua întrebare Curtea a răspuns în sensul că art. 3 alin. (1) din Directiva 72/166 și art. 1 alin. (1) și (2) din A doua directivă 84/5 trebuie interpretate în sensul că se opun unor dispoziții naționale potrivit cărora asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule nu acoperă despăgubirea pentru prejudiciul moral datorată, potrivit dreptului național al răspunderii civile, ca urmare a decesului unor membri ai familiei apropiate într-un accident rutier decât până la concurenta unei valori maxime inferioare celor stabilite la art. 1 alin. (2) din A doua directivă 84/5. S-a reținut ca motiv pentru formularea acestui răspuns și argumentul că, Curtea a statuat, în alte cauze, cum ar fi Hotărârea din 14 septembrie 2000, că art. 1 alin. (2) din A doua directivă se opune unei legislații naționale care prevede garanții maxime inferioare garanțiilor minime stabilite la acest articol (pct. 51 decizia CJ a UE).

Din analiza prevederilor Directivei 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului, privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi și văzând hotărârea CJUE la care s-a făcut referire reiese că, statelor membre le este permis să stabilească limite de acoperire a despăgubirilor superioare garanțiilor minime stabilite prin Directiva RCA, însă nici un stat membru nu va reglementa prin legislația națională a asigurării RCA limite de acoperire a despăgubirilor maxime, care să fie inferioare garanțiilor minime stabilite prin Directiva RCA.

Așadar statele membre sunt în principiu, libere să determine, în cadrul regimurilor interne de răspundere civilă, întinderea despăgubirii pentru aceste daune, însă sunt obligate să garanteze că despăgubirea acordată este acoperită de asigurarea obligatorie până la concurența sumelor minime stabilite de directivă.

În acest context, analizând prevederile art. 49 din Legea nr. 136/1995, art. 24 alin. (2), art. 49 pct. 2 lit. d) din Norma RCA aprobată prin Ordinul C.S.A. nr. 5/2010, în raport cu dreptul uniunii europene în materie, dar și cu hotărârea la care s-a făcut referire, se poate constata că acestea nu conțin nici un fel de limitare, în afara garanțiilor minime (sumelor minime) transpuse din Directiva RCA (1.000.000 euro pentru prejudicii materiale, 5.000.000 euro pentru vătămări corporale și deces), așa încât prevederile legale interne nu se opun dispozițiilor Directivei RCA.

Prin urmare, reținându-se că în cauză dispozițiile legilor interne în materie de RCA nu sunt contrare reglementărilor comunitare, nu se poate pune problema incidenței art. 148 alin. (2) din Constituție, în sensul de a se aplica cu prioritate dreptul comunitar, așa cum se susține de către intimați.

În acest sens, nu se poate reține apărarea reclamanților, potrivit căreia, conform directivei, despăgubirea minimă pentru daune morale în caz de deces în anul 2011 în baza poliței RCA este de 1.000.000 euro pentru o victimă sau de 5.000.000 euro pentru o cerere de despăgubire indiferent de numărul victimelor, câtă vreme, așa cum a arătat și apelanta, statele membre trebuie să ia acele măsuri interne că asigurarea RCA să garanteze, până la concurența sumei minime prevăzută de Directiva RCA, despăgubirile materiale și morale pe care asiguratul RCA este obligat să le suporte în temeiul răspunderii civile delictuale reglementate potrivit dreptului intern din statul membru, pentru fapta sa ilicită cauzatoare de prejudicii, fiind astfel, în principiu, libere să determine, în cadrul regimurilor interne de răspundere civilă, întinderea despăgubirii pentru aceste daune cu singura condiționare de a respecta garanțiile minime stabilite prin directivă.

În concluzie, cum criticile formulate de apelantă sunt întemeiate în ceea ce privește cuantumul daunelor morale stabilite de către tribunal, instanța de apel în raport cu cele reținute, judecând în echitate, a apreciat că suma care se cuvine reclamanților intimați cu titlu de daune morale în raport cu suferințele psihice care le-au fost pricinuite prin decesul fiului respectiv, fratelui, dar și consecințele în plan psihic determinate de pierderea unui membru al familiei, precum și cu intensitatea vătămării ce le-a fost cauzată, este de 150.000 euro, respectiv 50.000 euro reclamantei C., 50.000 euro reclamantului B. și 50.000 euro reclamantului D.

Astfel, în baza art. 296 C. proc. civ., Curtea a admis ca fondat apelul declarat de apelanta pârâtă A. SA București și a schimbat în parte sentința, în sensul că a obligat pârâta SC A. SA București prin Sucursala SC A. SA Satu Mare să plătească reclamanților cu titlu de daune morale suma de 150.000 euro, respectiv 50.000 euro reclamantei C., 50.000 euro reclamantului B. și 50.000 euro reclamantului D., urmând a menține restul dispozițiilor sentinței apelate.

Instanța, în baza art. 274 C. proc. civ. a obligat intimații reclamanți la cheltuieli de judecată în apel în sumă de 12.400 RON în favoarea apelantei pârâte, cu titlu de onorariu avocațial, dovedit prin chitanța depusă.

Curtea a respins cheltuielile de judecată solicitate de apelantă în prima instanță întrucât acestea nu au fost dovedite.

Împotriva acestei decizii, în termen și legal timbrată, au formulat cerere de revizuire revizuenții reclamanți C., B. și D., solicitând modificarea hotărârii Curții de Apel Oradea atacate și menținerea sentinței instanței de fond, cu obligarea intimatelor la plata despăgubirilor, astfel cum legal și temeinic s-a dispus prin Sentința civilă nr. 111 din 20 mai 2013 a Tribunalului Satu Mare, din care să se scadă despăgubirile achitate conform deciziei civile supuse cererii de revizuire.

În dezvoltarea motivelor de apel, revizuenții au arătat că la data de 6 octombrie 2015 Curtea de Justiție a Uniunii Europe a statuat că Dreptul Uniunii, în special principiul echivalenței și efectivității, trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca o instanță națională să nu aibă posibilitatea de a revizui o hotărâre judecătorească definitivă pronunțată în cadrul unei acțiuni de natură civilă, în cazul în care această hotărâre se dovedește a fi incompatibilă cu o interpretare a dreptului Uniunii reținută de Curtea de Justiție a Uniunii Europene ulterior datei la care hotărârea menționată a rămas definitivă, chiar dacă o astfel de posibilitate există în ceea ce privește hotărârile judecătorești incompatibile cu dreptul Uniunii. Hotărârea CJUE reprezintă un element de noutate nu doar prin interpretarea adoptată principiului echivalenței și efectivității efectuat în dispozitiv, cât prin statuarea imperativă a unui drept la acțiune în angajarea răspunderii statului pentru protecția drepturilor particularilor derivate din dreptul Uniunii, chiar dacă încălcarea acestora provine dintr-o hotărâre judecătorească dată de o instanță de ultim grad și care se bucură de autoritate de lucru judecat.

În acest profil, considerentul 40 din hotărârea pronunțată prevede în esență că: particularii nu pot fi privați de posibilitatea de a angaja răspunderea statului pentru a obține, pe această cale, o protecție juridică a drepturilor lor (a se vedea în acest sens Hotărârea Kobler, C-224/01, EU:C:2013:513, pct. 34 și C-277/12).

Este suficient a aminti că aceste situații corespund unui număr mare de varii problematici actuale: prejudicii ocazionate particularilor prin hotărâri judecătorești definitive și intrate în autoritate de lucru judecat și care vin în coliziune cu interpretarea dreptului Uniunii astfel cum a fost interpretat în Cauza C-277/12 având ca obiect o cerere preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Augstakas tiesas Senats (Letonia) prin Decizia din 16 mai 2012 primită de CJUE la 1 iunie 2012 în procedura Vitalijs Drzdovs împotriva Baltikums AAS firmă de asigurări poliță RCA din Letonia.

Pct. 40 din Hotărârea dată în cauza C-69/14, Târșia, conferă astfel o cale alternativă în justiția procesual internă ce nu mai poate fi afectată de norma națională restrictivă a puterii de lucru judecat a hotărârii ce a încălcat drepturile particularilor trase din dreptul Uniunii.

Art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și principiul efectivității consacrat în jurisprudența Curții de Justiție nu se opun unei reglementări naționale care permite revizuirea hotărârilor judecătorești naționale în cazul unei încălcări a principiului supremației dreptului Uniunii Europene și care nu permit revizuirea în același temei a hotărârilor judecătorești naționale pronunțate în materie civilă. Această concluzie este supusă condiției să existe o claritate suficientă în privința procedurii corecte pentru remedierea încălcării dreptului Uniunii Europene în discuție și ca o hotărâre definitivă a unei instanțe prin care aceasta se declară din oficiu necompetentă să nu poată împiedica solicitarea reparației în fața unei instanțe competente.

Principiul echivalenței se opune unei reglementări naționale care permite revizuirea hotărârilor judecătorești naționale pronunțate în procedura civilă ca urmare a unei hotărâri a Curții Constituționale sau a Curții Europene a Drepturilor Omului, însă nu o permite în cazul unei hotărâri a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

A solicitat a se constata că hotărârea a cărei revizuire se cere este fiind vădit nelegală sub aspectul pronunțării acesteia de către o instanță de judecată care a interpretat eronat și a golit de conținut norme comunitare europene obligatorii și pentru România.

Având în vedere actualul stadiu procesual, după cum invocarea jurisprudenței CJUE, a CEDO și a normelor comunitare fiind de ordine publică, așa cum a tranșat Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia civilă nr. 2.652 din 21 martie 2007, au dorit a se prevala de acestea, prin invocarea normelor comunitare și a jurisprudenței (recente), Curtea de Justiție a Uniunii Europene, acestea din urmă având caracter obligatoriu și prioritar față de dreptul intern, conform art. 148 din Legea fundamentală.

Astfel, invocăm art. 11 alin. (1) și art. 20 alin. (2) din Constituția României, revizuită, unde se prevede că în caz de antinomii între normele interne și normele internaționale au prioritate ultimele, în considerarea caracterului imediat executoriu al normei de drept comunitar și preeminența dreptului comunitar asupra dreptului intern, caracteristică a noii ordini juridice.

Cauza precizată în precedent, respectiv Vitalijs Dozdovs împotriva Baltikums AAS (Hotărârea Curții în Cauza 277/12 din 24 octombrie 2013, este obligatorie pentru celelalte instanțe naționale care sunt sesizate cu o problemă similară) în sensul că directivele europene în materia asigurării obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse de autovehicule, în ceea ce privește dreptul de despăgubire morală a membrilor familiei ca părți vătămate urmare a decesului în accident (risc asigurat produs), se opun unor dispoziții naționale potrivit cărora, asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse de autovehicule nu acoperă despăgubirea pentru prejudiciul moral datorată, potrivit dreptului național al răspunderii civile, ca urmare a decesului unor membrii ai familiei apropiate într-un accident rutier decât până la concurența unei valori maxime inferioare celor stabilite de art. 1 alin. (2) din a doua Directivă, care sunt valori minime de despăgubire.

România, ca membră a Consiliului Europei, ratificând Convenția Europeană este ținută de jurisprudența Curții Europene, în baza art. 11 alin. (1) și art. 20 alin. (2) din Constituția României, așa încât Curtea Europeană de Justiție a devenit izvor de drept intern obligatoriu și prioritar. În acest context, hotărârile Curții Europene au valoare de precedent, și sunt obligatorii pentru toate instanțele naționale ale statelor membre ale UE inclusiv România.

În cazul dedus judecății, instanța de judecată are obligația de a modifica decizia nelegală a Curții de Apel Oradea și de a menține soluția pronunțată temeinic și legal de Tribunalul Satu Mare în lumina noilor norme juridice obligatorii, trasate de către CJUE prin hotărârea arătată conform celor ce preced și depusă la dosarul cauzei.

Instanța de Apel deși a constatat în mod legal cu privire la prima întrebare adresată CJUE, că legislația națională română prevede în dreptul național dreptul persoanelor care au suferit prejudicii morale la despăgubiri, a golit de conținut răspunsul la a doua întrebare adresată CJUE cu privire la despăgubirea minimă la care au dreptul apropiații, familia celor decedați în accidente de circulație în baza asigurării RCA valabile și obligatorii pe întreg cuprinsul UE deci și România.

Curtea de Apel Oradea este parte a Statului, dispozițiile sale fac parte din dispozițiile naționale potrivit cărora asigurarea obligatorie RCA în discuție trebuie să despăgubească atingerea ireversibilă asupra valorii supreme care este dreptul la viață, la o valoare minimă stabilită la momentul producerii riscului asigurat de 3.500.000 euro care se împart în mod egal către 1.750.000 euro la familiile celor două victime decedate.

Această sumă de bani reprezentând despăgubirea obligatorie este limita minimă de despăgubire și nu limita maximă, astfel cum eronat unele instanțe naționale printre care și Curtea de Apel Oradea, au apreciat până la momentul pronunțării hotărârilor CJUE.

În aceste condiții, au apreciat că doar instanțele judecătorești care au pronunțat soluții prin care cuantumul despăgubirilor reprezentând daune morale pentru decese produse în accidente de circulație unde riscul a fost asigurat prin contractele de asigurare obligatorii RCA conform directivelor europene în materie, au fost stabilite în sarcina asigurătorilor în apropierea sumei de 1.000.000 euro și mai mari de această sumă, au aplicat corect, principiile comunitare, astfel cum a dispus și CJUE în cauza C-277/12,

Orice altă intervenție, în sensul modificării cuantumului despăgubirilor hotărâte de către Tribunalul Satu Mare în cauza ce formează obiectul Dosarului nr. x/83/2011* nu poate fi legală, decât în măsura în care despăgubirea acordată este mai mare, sau nu ar scădea sub suma minimă garantată de Directivele europene, respectiv de 1.000.000 euro pe victimă, astfel cum a dispus obligatoriu și Curtea de Justiție a Uniunii Europene la data de 24 octombrie 2013.

Nici argumentul privind precedentul periculos care s-ar crea prin obligarea la plata despăgubirilor reprezentând daune morale astfel cum în mod legal a dispus Tribunalul Satu Mare, cu consecințele majorării prețului asigurărilor sau colapsul financiar sunt nefondate, pentru că astfel cum s-a reținut de către CJUE, în Cauza C-277/12, conform concluziilor studiului Consiliului economic, plata acestor despăgubiri nu afectează deloc semnificativ funcționarea societăților de asigurări, iar prețul contractelor de asigurare civilă obligatorie RCA, urmare a plăților despăgubirilor în lumina celor arătate în precedent nu pot crește cu mai mult de 1% - 1,5% .

Dacă în ceea ce privește plata despăgubirilor materiale, practica instanțelor de judecată naționale, este constantă de-a lungul timpului, în ceea ce privește cuantificarea raportată la suma minimă asigurată ce a ajuns în prezent la suma minimă de 5.000.000 euro în lumina prevederilor legii speciale a asigurărilor și reasigurărilor din România, care transpune în oglindă dispozițiile comunitare, europene în materie, dispuse de către cele 6 directive europene respectiv Directiva 72/166/CEE, Directiva 84/5/CEE, Directiva 90/232/CEE, Directiva 2000/26/CE, Directiva 2005/14/CE și ultima în vigoare în prezent, Directiva 2009/103/CE, plata despăgubirilor pentru vătămări și decese stabilite prin aceleași directive la suma minimă de 1.000.000 euro pentru o victimă sau minim 5.000.000 euro care se împart în cazul în care sunt mai multe victime, cu posibilitatea acordării de despăgubiri mai mari de către statele membre UE, a reprezentat o practică neunitară, din neaplicarea sau aplicarea defectuoasă afirmăm noi, a dispozițiilor comunitare obligatorii în materia daunelor morale asigurate conform asigurării de răspundere civilă pentru circulația autovehiculelor în spațiul european. Aceasta, până la data de 17 aprilie 2015 când pentru prima dată o instanță națională, a aplicat norma europeană privind obligarea unui asigurător care operează pe teritoriul României, la plata sumei minime asigurate la data producerii accidentului daune morale pentru vătămări, în cuantum de 3.500.000 euro, apreciind că au fost lezate cele mai importante valori europene, dreptul la viață și dreptul la sănătate, deasupra acestora nemaiexistând nici o altă valoare ca importanță, (Hotărârea nr. 34 COM pronunțată la 17 aprilie 2015 Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, anexată cauzei).

Pentru prima dată, o instanță națională a dat eficiență Directivei 2009/103/CE care apără valorile umane și materiale în spațiul comunitar, raportat la principiile transpuse în primul articol al acestei directive: "Asigurarea de răspundere civilă pentru circulația autovehiculelor în spațiul european are un impact major asupra liberei circulații a persoanelor și vehiculelor și este un obiectiv fundamental al acțiunii comunitare în domeniul serviciilor de asigurare și financiare".

Mitul unei inexistențe în legislație a unor criterii clare de stabilire a cuantumului daunelor morale în caz de accident rutier asigurat prin polița RCA s-a năruit. Suma minimă asigurată în România, ca de altfel în oricare țară membră UE, este de minim 1.000.000 euro despăgubiri de natură nepatrimonială pentru o victimă, sau 5.000.000 euro dacă sunt mai multe victime, suma împărțindu-se în mod egal la victime. În caz de deces, calculul este cel mai simplu, iar în caz de vătămare corporală, actele medicale arată procentul de invaliditate, care se raportează la suma minimă asigurată, cu precizarea că statele membre, implicit instanțele de judecată, pot stabili limite ale despăgubirii superioare sumei minime asigurate (art. 12 Directiva 2009/103 CE coroborat cu art. 10, art. 11 și art. 13 Directiva 2005/14/CE) concomitent cu actualizarea sumelor minime asigurate în sensul majorării acestora.

Cererea lor se sprijină și pe prevederile art. 151 privind nediscriminarea persoanelor care solicită daune, din Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European și a Consiliului Europei.

Analizei trebuie supus planul familial, profesional, social, psihologic și corporal ca fiind principalele dimensiuni în care ființa umană își manifestă existența și personalitatea. Faptul că delimitează aceste planuri pentru o posibilă analiză separată, nu înseamnă că acestea nu coexistă de cele mai multe ori, sau că nu se întrepătrund.

Majoritatea planurilor sunt interdependente iar schimbarea care se produce în unul din ele, de multe ori este cauza schimbărilor în planul interdependent. Persoana este alcătuită din suma existențelor sale în plan fizic, social, mental și afectiv. În contextul existenței sale afective acesta dispune de un cadru familial și de un drept de protecție a acestui cadru conform art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care statuează; Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului sau a corespondenței sale. "Rezultă că viața de familie este o valoare protejată la nivel convențional, fiind unul din drepturile fundamentale consacrate de CEDO. Atingerile aduse acestui drept sau valorii protejate, dau naștere obligației celui responsabil de a repara prejudiciul afectiv prin intermediul daunelor morale.

În cazul unui prejudiciu corporal cu deces, alături de suferința fizică și psihică, alături de prejudiciul cauzat de atingerea unei valori supreme, viața unui om, în viața membrilor de familie care sunt nevoiți să-și înmormânteze victima, și totodată în contextul unei nesiguranțe create de incident se pot dezvolta tensiuni de natură a altera relațiile și armonia familială. În acest sens, instanța trebuie să ia în considerare toate suferințele fizice și morale, datorate nu doar decesului, dar și reacțiilor sociale, incertitudinii, perturbațiilor intervenite în viața afectivă prezentă și viitoare a familiei celui decedat.

În analiza planului familial și a consecințelor pe care fapta le produce în acest plan, instanța nu trebuie să se oprească la prejudiciul actual. În primul rând, pentru că un prejudiciu afectiv nu se consumă instantaneu, ci el se propagă în timp prin stările, senzațiile sau amintirile pe care le provoacă, iar în al doilea rând pentru că trebuiesc luate în calcul și șansele membrilor familiei de a evolua în respectivul plan, de a-și găsi sau regăsi stabilitatea, de a forma sau repara relațiile alterate, șanse reduse considerabil în cazul concret al unei fapte ilicite. Limitarea perspectivelor de viitor în orice plan discutat, nu doar exclusiv familial, reprezintă un prejudiciu demn de reparat.

Planul profesional este alcătuit din totalitatea activităților pe care individul le poate întreprinde în scopul obținerii de mijloace existențiale sau a recunoașterii meritelor prin afirmarea pe plan social. Planul profesional se extinde la orice activitate bazată sau nu pe studii de pregătire atâta timp cât aceasta este aducătoare de venituri. Planul profesional interferează cu planul social și este în strânsă legătură cu planul familial, afectiv sau corporal existențial. Astfel decesul urmare a unei fapte ilicite ce a produs accidentul va avea drept consecință dispariția unei forțe de muncă, dispariția socială a individului.

În cazul concret analizat, o viitoare carieră profesională, promițătoare a tânărului decedat în accident a fost brusc curmată ca urmare a unei fapte ilicite.

În plan social, existența individului este conturată de percepția pe care ceilalți o au asupra manifestărilor sale, de imaginea pe care acesta o creează prin acțiunile sale și prin interacțiunile cu alte persoane. Vorbim așadar, în cadrul planului social, de imagine. Trebuie să se distingă însă, între dreptul la imagine în sens patrimonial prevăzut de dispozițiile art. 88 din Legea nr. 8/1996 și dreptul la imagine în sens nepatrimonial prevăzut încă de acum 60 ani în România de Decretul nr. 31/1954.

Este în opinia lor, lipsit de orice îndoială faptul că gravul prejudiciu suferit prin uciderea din culpă a fiului și fratelui lor, i-a afectat grav imaginea în ochii celor din jur, atât a celor care au cunoscut victima înainte sau până acest moment cât și pe viitor.

Planul psihologic poate fi delimitat la rândul său în alte două planuri care îl alcătuiesc și anume: planul mental și planul emoțional.

Planul emoțional cuprinde totalitatea sentimentelor unei persoane. Delimitarea prezintă importanță atât în evaluarea prejudiciului în întinderea sa cât și în posibilitatea de a face o analiză in concreto a existenței acestuia. Planul emoțional va putea fi evaluat cel mult pe baza prezumțiilor, spre exemplu prezumția că între membrii de familie există relații de afectivitate. Instanța nu poate pătrunde mintea sau trăirile sufletești ale persoanei pentru a putea individualiza prejudiciul, însă poate deduce starea de fapt folosind prezumțiile, existența unui prejudiciu în acest plan.

Deși sentimentele formează un plan aparte care se manifestă cel mult în comportamentul persoanei față de alte persoane, acestea pot produce prin intensitatea lor modificări la nivel mental. Astfel, prin lezarea sentimentelor de afectivitate psihicul poate fi afectat, nefiind capabil să se adapteze la suferința cauzată de prejudiciul decesului subsecvent accidentului.

În cazul concret analizat, se poate discuta în plan emoțional despre atingeri aduse demnității, stimei și respectului de sine, încrederea în șansele de reușită în viitor, în forțele proprii, influențate de decesul cauzat prin fapta ilicită. Totodată se poate include aici și suferința cauzată prin schimbările intervenite în viețile celor prejudiciați, succesiunea de evenimente în raport cauzal cu fapta ilicită de natură să altereze starea de bine sau armonia familială, relațiile cu cei dragi. Avansând în studiul implicației afective ale traumei, se poate stabili un prejudiciu și la acest nivel prin devierea cursului normal al vieții, prin reducerea șanselor de împlinire în orice plan.

În plan mental, incontestabil au loc schimbări drept consecință a traumei traversate, traumă de a se vedea cu copilul și fratele înmormântat și eforturile de a accepta noul mod de viață. Acest proces presupune terapie și consiliere și implicit un prejudiciu prin lezarea integrității psihice.

Pentru toate aceste aspecte enunțate, având în vedere și gravitatea urmărilor faptei cauzatoare de prejudicii în ce privește starea lor de sănătate și faptul că li s-a produs un handicap grav, permanent, acela de a-și îngropa la o vârstă foarte tânără fiul, și fratele, suferințele fizice și morale considerabile, instanța are obligația să dispună menținerea Sentinței civile nr. 111 din 20 mai 2013 pronunțată de către Tribunalul Satu Mare.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul F.P.V.S. a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive în prezenta cauză, solicitând introducerea în cauză a F.G.A..

A susținut că s-a constituit ca persoană juridică de drept public conform Legii nr. 213/2015 privind F.G.A.. A arătat că este o schemă de garantare în domeniul asigurărilor și are drept scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător.

Mai mult, efectuează plăți de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut de lege de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment. De altfel, poate desfășura și activitatea de administrator special în procedura de redresare financiară a asigurătorilor și de lichidator în procedura de lichidare voluntară a asigurătorilor.

Asigurătorii autorizați de Autoritatea de Supraveghere Financiară, inclusiv sucursalele acestora care își desfășoară activitatea pe teritoriul altui stat membru al Uniunii Europene, sunt obligați să contribuie la Fond în condițiile Legii nr. 213/2015.

A arătat că Statul Român nu este reprezentat nici de el și nici de Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România.

Reglementarea sa își are originea în prevederile art. 1 pct. 4 din Directiva Europeană 84/5/CEE din 30 decembrie 1983 (Jurnalul Oficial al Comunității Europene nr. L8/17 din 11 ianuarie 1984).

În legislația din România prevederile acestei directive referitoare la intervenția Fondului în cazul unor accidente provocate de autori neidentificați sau de autovehicule neasigurate au fost preluate gradual, până la momentul aderării României la Uniunea Europeană, astfel că preluarea integrală în legislația română a prevederilor acestei directive s-a făcut doar după data de 1 ianuarie 2007.

A menționat că nu este un asigurător, fiind o asociație profesională a asigurătorilor de autovehicule din România, înființată prin art. 61 al Legii nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, în administrarea Biroului Asigurătorilor de Autovehicule din România; prin Legea nr. 113/2006 privind aprobarea O.U.G. nr. 201/2005 pentru modificarea și completarea Legii nr. 32/2000 privind societățile de asigurare și supravegherea asigurărilor s-a decis înființarea Fondului ca entitate separată, astfel că prin art. 251 al Legii nr. 32/2000 a fost constituit ca instituție de sine-stătătoare. Prin Ordinul Președintelui C.S.A. nr. 3.108/2005 au fost puse în aplicare Normele privind constituirea, administrarea și utilizarea sa.

Art. 251 din Legea nr. 32/2000 prevedea că: "Fondul se constituie în scopul de a despăgubi persoanele păgubite prin accidente de autovehicule dacă autovehiculul respectiv tramvaiul, care a provocat accidentul a rămas neidentificat sau nu era asigurat pentru răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule, cu toate că, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, proprietarul acestuia avea obligația să încheie o astfel de asigurare".

"F.P.V.S., este constituit de asigurătorii care au dreptul, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, să practice pe teritoriul României asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, prevăzută în clasa 10 de la lit. B) - Asigurări generale din anexa nr. 1 la Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare și supravegherea asigurărilor, cu modificările și completările ulterioare, cu excepția răspunderii civile a transportatorului, asigurare denumită în continuare asigurare R.C.A., indiferent de forma de organizare și de statul în care s-au constituit" - art. 1 alin. (1) din Ordinul nr. 1/2008.

Totodată, este o instituție care a fost creată cu scopul de a acorda protecție victimelor accidentelor de circulație, fără ca acestea să fie obligate la o contraprestație pentru serviciile primite.

Protecția acordată constă în despăgubirea victimelor accidentelor de circulație, pentru anumite categorii de prejudicii suferite în urma unor astfel de evenimente, în situația în care despăgubirea nu poate fi obținută nici de la autorul faptei prejudiciabile și nici de la vreo societate de asigurări.

De altfel, nu acordă despăgubiri în baza unei obligații pentru fapta proprie și nici în baza unei obligații de garantare pentru faptele unor persoane pentru care răspunde, ci acordă despăgubiri în locul celor care, în conformitate cu prevederile legale referitoare la răspunderea civilă delictuală, sunt obligați la plata despăgubirilor și numai în scopul protejării victimelor.

Prin precizare și extinderea motivelor de revizuire, revizuenții reclamanți C., B. și D. au arătat cu privire la excepția lipsei calității procesuale a Fondului de Protecție a Victimelor Străzii, că dispozițiile Legii nr. 136/1995 completată, și a dispozițiilor comunitare sunt explicite în situația în care despăgubirile nu pot fi obținute de la persoana vinovată sau de la asigurător, situație în care răspunderea incumbă Fondului de Protecție a Victimelor Străzii în limita sumei minime asigurate.

În cazul de față, persoana vinovată de decesul fiului și fratelui lor a decedat la rândul său în accident, iar asigurătorul RCA a fost falimentat de acțiunile dolosive ale acționarului H. care este condamnat în fond și judecat în apel pentru fapte de corupție, iar la data de 7 martie 2016 i s-a adus la cunoștință de către D.N.A. începerea urmăririi penale pentru falimentarea SC A. SA.

A solicitat a se avea în vedere că însăși intimata F.P.V.S. a precizat în antepenultimul aliniat al întâmpinării depuse la dosarul cauzei că: "Protecția acordată de Fond constă în despăgubirea victimelor accidentelor de circulație, pentru anumite categorii de prejudicii suferite în urma unor astfel de evenimente, în situația în care despăgubirea nu poate fi obținută nici de la autorul faptei prejudiciabile și nici de la vreo societate de asigurări."

Cu privire la extinderea motivelor de revizuire, a solicitat a se constata că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, asigurătorul a indus în eroare instanța de apel corelativ susținerilor din finalul completării motivelor de apel, în sensul că menținerea soluției pronunțate în fond ar conduce la colapsul societății de asigurări, reprezentând un precedent periculos pentru mediul economic și a depus în acest sens acte contabile și articole de presă calomnioase și defăimătoare la adresa subsemnaților și a judecătorului fondului, prin reprezentantul convențional și acționarul H. prezent la ședința de judecată.

Tot cu acea ocazie acționarul principal H. a indus în eroare instanța de apel precizând că dacă ar trebui să le plătească despăgubirea, atunci ar trebui majorate prețurile polițelor RCA, ceea ce ar afecta milioane de asigurați ai A., principalul actor pe piața asigurărilor din România, ca răspuns la afirmația subsemnaților conform căreia A. este un uriaș cu picioare de lut.

La data de 7 martie 2013 H. a fost pus sub control judiciar și a plătit o cauțiune de 40.000.000 (10.000.000 euro) în calitate de suspect în dosarul privind falimentul SC A. SA unde este urmărit penal pentru devalizarea societății de asigurări cu sute de milioane de euro.

Există informații conform cărora A. a fost reasigurată la o firmă de reasigurare fictivă înființată de către același H. în Insulele Cayman cu scopul de a se sustrage obligațiilor legale instituite prin norme ale C.S.A. și A.S.F. tocmai pentru situațiile în care în cazul plății unor despăgubiri mari să fie accesate contractele de reasigurare ale asigurătorilor.

Este cercetat împrumutul de cca. 20.000.000 euro acordat de către A. publicației "România liberă" aflat în proprietate aceluiași H. care i-a calomniat și defăimat și pe judecătorul fondului, la comanda aceluiași inculpat care a fost condamnat în fond pentru mituirea unui judecător condamnat la rândul lui record la 20 ani închisoare pentru luare de mită.

Inculpatul H. este cercetat conform informațiilor publice și pentru despăgubirea de peste 9.000.000 euro pe care a încasat-o pentru Hotelul I. din stațiunea Mamaia cumpărat cu 6.000.000 euro și asigurat la A. împotriva incendiilor, acesta arzând evident după cumpărare.

H. și reprezentanții convenționali ai SC A. SA au indus în eroare instanțele de judecată susținând că suma asigurată pentru daune morale în caz de deces în accident este de maxim 3.500.000 euro și că firma va intra în faliment dacă va plăti 1.700.000 euro astfel cum legal a dispus Tribunalul Satu Mare.

Au argumentat că acesta nu este plafonul maxim ci suma minimă asigurată în conformitate cu Directivele europene transpuse în Legea nr. 136/1995 și legislația secundară (C.S.A. și A.S.F. în prezent) iar obligația asigurătorului de a-și constitui provizioane î