ÎCCJ, Secția penală

ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 172/A/2016

Deliberând asupra apelurilor de față;

Examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Rechizitoriul nr.

x/P/2012 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatei

A., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de ucidere din culpă, prevăzută de 178 alin. (1), (2) și (5) C. pen.

S-a reținut în actul de sesizare că, la data de 04 septembrie 2012, inculpata a condus autoturismul, pe DN1, în direcția Brașov - Ploiești, având ca pasageri pe locul dreapta față pe numitul B., iar pe bancheta din spate pe numitele C. și D.

Ajunsă în zona cu denivelări, în afara localității Cornu, jud. Prahova, inculpata a pierdut controlul volanului, iar după câteva manevre prin care a încercat să redreseze autoturismul (frânare, viraje dreapta, stânga), a părăsit partea carosabilă prin partea dreaptă și s-a răsturnat în lunca inundabilă a pârâului Câmpinița.

În urma accidentului a rezultat decesul celor 2 pasagere aflate pe bancheta din spate și anume C. și D.

Cauza a fost înregistrată pe rolul instanței sub nr. x/42/2014 și a fost soluționată prin sentința penală nr. 155 din 12 decembrie 2014 a Curții de Apel Ploiești, dispunându-se condamnarea inculpatei A. la o pedeapsă de 2 ani închisoare, pentru comiterea infracțiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 178 alin. (1), (2) și (5) C. pen., cu suspendarea condiționată a executării, în conformitate cu prevederile art. 81 C. pen. anterior, pe durata unui termen de încercare de 4 ani, stabilit în conformitate cu prevederile art. 82 C. pen. anterior. A fost soluționată și acțiunea civilă alăturată celei penale, prin admiterea parțială a pretențiilor civile formulate.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, părțile civile E., F., G., H., I., J., K., L., partea responsabilă civilmente SC M. SA și inculpata A., iar prin Decizia penală nr. 217/A din 10 iunie 2015 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a admis apelurile formulate, a desființat sentința penală nr. 155/2014 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești și a trimis cauza la instanța de fond pentru rejudecare.

Pentru a pronunța această soluție, instanța supremă a avut în vedere că, în fapt, prima instanță nu s-a pronunțat asupra fondului cauzei și, în situația dată, chiar față de efectul devolutiv integral al apelului, nu se poate face o judecată în fond de către instanța de control judiciar, întrucât ar presupune stabilirea proporției culpei în producerea accidentului rutier, față de constatările expertului tehnic, astfel cum sunt redate în concluziile raportului de expertiză tehnică aflat la dosar (filele 104-131 și 139-140 d.u.p.), cu efecte juridice definitive asupra laturii penale și civile a cauzei, precum și asupra soluției din cauza disjunsă privind Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România, fiind încălcat astfel dreptul la apărare al părților, cu precădere al inculpatei și, dreptul la un proces echitabil, cu respectarea dublului grad de jurisdicție, garanții care corespund exigențelor art. 6 paragraf.3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului.

Constatând că s-a făcut o aplicare greșită a prevederilor legale privind judecata în fond, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că, pentru motive ce țin de echitatea procedurii, având în vedere și modificările aduse de N.C.P.P., prin instituirea sistemului dublului grad de jurisdicție, și pentru a respecta dreptul părților la apărare și la dublu grad de jurisdicție, se impune admiterea apelurilor declarate, desființarea sentinței atacate și trimiterea cauzei la instanța de fond pentru rejudecare.

Cauza a fost reînregistrată la data de 21 iulie 2015 pe rolul Curții de Apel Ploiești sub nr. x/42/2014* și s-a procedat la completarea probatoriului, pentru a se putea determina gradul culpei inculpatei în producerea accidentului de circulație, potrivit deciziei de desființare.

În acest sens, la dosarul cauzei a fost atașat Dosarul nr. x/P/2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpina, în care au fost efectuate cercetări față de reprezentații Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România, respectiv față de numita T., pentru comiterea infracțiunii prevăzute de art. 341 C. pen., efectuarea de lucrări neautorizate în zona drumului public, dosar care a fost soluționat prin Ordonanța nr. 450/P/2015 din data de 29 mai 2015.

De asemenea, la cererea inculpatei, au fost solicitate relații de la Autoritatea Rutieră Română, cu privire la realizarea unei evaluări de impact asupra siguranței rutiere, a unui audit asupra siguranței rutiere sau inspecții asupra siguranței rutiere care să vizeze sectorul de drum DN 1 Km 94 - 96, precum și de la Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România pentru a comunica dacă pe sectorul de drum DN 1 Km 94 - 96 au fost realizate modificări de indicatoare rutiere ulterior datei de 04 septembrie 2012 și, în caz afirmativ, să comunice ce indicatoare au fost reamplasate.

Instituțiile menționate au furnizat relațiile solicitate, răspunsurile primite fiind depuse la dosarul cauzei.

Prin sentința penală nr. 96 din 9 decembrie 2015, pronunțată în Dosarul nr.

x/42/2014*

, Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie,

a hotărât următoarele:

În baza art. 178 alin. (1), (2) și (5) C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnată inculpata A. la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă, fapta din 04 septembrie 2012.

S-a făcut aplicarea art. 71, 64 alin. (1) lit. a), teza a II-a și b) C. pen. anterior.

În baza art. 81 C. pen. anterior, s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 4 ani, stabilit în conformitate cu prevederile art. 82 C. pen. anterior.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. anterior s-a suspendat condiționat executarea pedepsei accesorii pe durata termenului de încercare.

S-a atras atenția inculpatei asupra dispozițiilor art. 83 și art. 84 C. pen. anterior, privind revocarea suspendării condiționate în cazul comiterii unei noi infracțiuni și a neexecutării obligațiilor civile pe perioada termenului de încercare.

Au fost admise în parte acțiunile civile formulate de părțile civile și în consecință, s-a dispus obligarea inculpatei în solidar cu asigurătorul SC N. SA București, astfel:

- către G. suma de 5.775,79 lei reprezentând daune materiale și echivalentul în lei la data plății a sumei de 20.000 euro reprezentând daune morale;

- către E. suma de 17.653,04 lei reprezentând daune materiale și echivalentul în lei la data plății a sumei de 50.000 euro reprezentând daune morale;

- către K. echivalentul în lei la data plății a sumei de 20.000 euro reprezentând daune morale;

- către L. echivalentul în lei la data plății a sumei de 90.000 euro reprezentând daune morale;

- către F. suma de 14.040,98 lei reprezentând daune materiale și echivalentul în lei la data plății a sumei de 50.000 euro reprezentând daune morale;

- către H. echivalentul în lei la data plății a sumei de 50.000 euro reprezentând daune morale;

- către I. echivalentul în lei la data plății a sumei de 20.000 euro reprezentând daune morale;

- către J. echivalentul în lei la data plății a sumei de 20.000 euro reprezentând daune morale.

A fost obligată inculpata, în solidar cu asigurătorul SC N. SA București, la plata sumei de 3.000 lei, reprezentând cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța această hotărâre, analizând actele și lucrările dosarului, Curtea de Apel Ploiești a reținut următoarea stare de fapt:

La data de 04 septembrie 2012, inculpata A. a condus din jurul orei 5.00 din orașul Săcele, jud. Brașov, autoturismul proprietate personală, pe DN1, din direcția Brașov către Ploiești, având ca pasageri pe locul dreapta față pe numitul B., iar pe bancheta din spate pe numitele C. și D.

Ajunsă în zona cu denivelări aflată în afara localității Cornu, pe DN 1 la km 94 + 550 m, a pierdut controlul volanului iar, după câteva manevre prin care a încercat să redreseze autoturismul (frânare, viraje dreapta, stânga), a părăsit partea carosabilă prin partea dreaptă și s-a răsturnat în lunca inundabilă a pârâului Câmpinița.

În urma accidentului, a rezultat decesul celor 2 pasagere aflate pe bancheta din spate și anume C. și D.

Inculpata A. a fost testată cu aparatul alcooltest rezultând o valoare de 0,00 mg/l, și ulterior, i-a fost recoltată o probă de sânge în vederea stabilirii alcoolemiei. Din buletinul de analiză toxicologică alcoolemie din 06 septembrie 2012 a rezultat că învinuita A. a avut o alcoolemie de 0,00 gr. %o.

Starea de fapt, astfel reținută, a rezultat din coroborarea probelor administrate în cursul urmăririi penale, respectiv: procesul-verbal de cercetare la fața locului, planșele foto cu aspecte de la cercetarea la fața locului, buletine de analiză toxicologică alcoolemie, buletin de examinare clinică, rapoarte medico-legale de necropsie, declarațiile părților vătămate, declarațiile martorilor, declarațiile inculpatei, precum și raportul de expertiză tehnică judiciară din 18 aprilie 2013, cu probele administrate în primul ciclu procesual, respectiv declarația inculpatei, declarațiile martorilor, înscrisuri, precum și cu probele administrate în cel de-al doilea ciclu procesual, respectiv relațiile primite de la instituțiile menționate anterior.

Instanța de fond nu a reținut susținerile inculpatei A. referitoare la faptul că nu are nici o culpă în producerea accidentului și că întregul lanț cauzal, finalizat cu decesul a două persoane, ar fi fost determinat de denivelările existente pe drumul public și de semnalizarea defectuoasă a acestora.

Astfel, Curtea a reținut, din probele existente la dosarul cauzei, că pe DN 1 sectorul de drum cuprins între km 94 +450 m - 95+ 370 m, la ieșirea din localitățile Câmpina - Cornu exista un sector de 105 m lungime cu denivelări pronunțate.

Așa cum rezultă atât din expertiza judiciară tehnică auto întocmită de către expertul O. în cursul urmăririi penale, filele 110 - 132 dosar up, cât și din înscrisurile depuse de către Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România la dosarul cauzei și în Dosarul nr. x/P/2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpina, existența acestor denivelări era semnalizată la data de 04 septembrie 2012 cu mai multe indicatoare, esențiale fiind indicatoarele amplasate la km 94 +800 m, pe partea stângă, drum cu denivelări, și la km 94 + 900 m, pe partea stângă, limitare de viteză la 70 km/h.

Indicatoarele menționate se aflau pe sensul de circulație pe care se deplasa inculpata și, în esență, aceasta trebuia să le respecte dispozițiile, în ordinea în care au intervenit. Pe cale de consecință, inculpata ar fi trebuit să reducă viteza de deplasare la maximul 70 km/h, iar ulterior să manifeste atenție sporită în condițiile în care drumul prezenta denivelări.

Din expertiza întocmită în cauză, Curtea a reținut că autovehiculul condus de inculpată se deplasa la momentul anterior începerii secvenței de frânare cu o viteză de aproximativ 105 km/h.

Astfel, a rezultat faptul că inculpata nu a respectat semnificația indicatorului de reducere a vitezei la maximum 70 km/h.

S-a apreciat că, împrejurarea că acest indicator era situat anterior intersecției cu drumul care asigură ieșirea din localitățile Câmpina - Cornu nu este de natură a conduce la o concluzie contrară, așa cum a susținut inculpata.

Astfel, între km 94 + 900 m și intersecția menționată anterior, inculpata ar fi trebuit să reducă viteza de deplasare a autoturismului la 70 km/h, având în vedere indicatorul menționat. Ulterior depășirii intersecției menționate, având în vedere prevederile art. 66 alin. (6) din Regulamentul privind circulația pe drumurile publice, inculpata ar fi putut să realizeze o accelerare până la viteza de 100 km/h, viteza legală pe DN 1.

Din raportul de expertiză tehnică auto, Curtea a reținut că apariția urmelor de frânare s-a realizat la 100 m după depășirea intersecției. În condițiile în care inculpata conducea un autoturism cu o putere relativ redusă, de 74 KW, aproximativ 100 C. pen., autoturism încărcat cu 4 persoane și având în vedere experiența relativ redusă în conducere a acesteia, așa cum rezultă din declarațiile date în fața organelor judiciare, Curtea a considerat că nu era posibilă, din punct de vedere tehnic și uman, realizarea reaccelerării de la viteza de 70 km/h la viteza de 105 km/h în distanța de 100 m, anterior menționată. În același sens sunt și concluziile raportului de expertiză tehnică auto întocmit în cursul urmăririi penale (fila 129 dosar up).

Este evident că inculpata nu a respectat semnificația indicatorului privind reducerea vitezei de deplasare până la 70 km/h, ci a circulat cu viteză care depășea atât această limită, cât și limita legală pentru DN 1, respectiv cu viteza de 105 km/h.

În opinia Curții, nerespectarea vitezei legale pentru sectorul de drum, coroborată cu lipsa de experiență în conducere a inculpatei, reprezintă cauza producerii accidentului de circulație, iar culpa îi aparține integral acesteia.

Cu privire la modul în care era realizată semnalizarea prin intermediul indicatoarelor rutiere pe sectorul de drum în care s-a produs accidentul, Curtea nu a achiesat la punctul de vedere al inculpatei vizând existența unei greșite semnalizări, ce ar fi determinat producerea accidentului sau măcar ar fi favorizat-o.

Astfel, așa cum rezultă din înscrisurile existente la dosarul cauzei modul de realizare a semnalizării pe sectorul de drum menționat este în conformitate cu Standardul Român de semnalizare rutieră, SR 1848 - 1/2011.

Împrejurarea menționată de către expertul tehnic auto referitoare la crearea unei stări de confuzie pentru conducătorii auto nu a putut fi reținută, în condițiile în care determinantă pentru producerea accidentului a fost viteza peste limita legală cu care a condus inculpata, iar indicatorul de limitare a vitezei nu este unul ce poate crea confuzii.

Pe de altă parte, expertul nu explică în ce constă confuzia creată, limitându-se a menționa că amplasarea acestui indicator de limitare a vitezei pe același stâlp cu indicatorul de „Selectarea circulației pe direcții de mers” sugerează că limitarea de viteză este valabilă până la intrarea în localitatea Câmpina.

S-a reținut că, în esență, aceasta este și semnificația semnalizării, întrucât, așa cum anterior s-a menționat, potrivit art. 66 alin. (6) din Regulamentul privind circulația pe drumurile publice semnificația oricărui indicator încetează la prima intersecție.

De asemenea, faptul că indicatorul „Drum cu denivelări” este montat pe același stâlp cu indicatorul „Oprirea interzisă”, nu este de natură a crea nicio confuzie, informațiile transmise de cele două indicatoare nefiind în nici un mod contradictorii.

În măsura în care inculpata ar fi respectat semnificația indicatorului de limitare a vitezei și ar fi avut în vedere informațiile transmise de indicatorul privind existența unor denivelări, producerea accidentului de circulație nu ar fi fost posibilă, întrucât autoturismul pe care aceasta îl conducea, din punct de vedere tehnic, nu avea posibilitatea de a atinge viteza de 105 km/h în intervalul de 100 m.

Referitor la existența denivelărilor în calea de rulare, Curtea a constatat că acestea sunt certe și fără îndoială că absența lor ar fi condus, probabil, la inexistența accidentului de circulație. Însă, în condițiile în care din actele și lucrările dosarului rezultă existența semnalizării corespunzătoare a acestor denivelări, potrivit prevederilor legale în vigoare la momentul accidentului, Curtea a considerat că prezența acestora în calea de rulare nu reprezintă un element esențial în producerea evenimentului rutier.

S-a apreciat că esențială în producerea acestui accident de circulație este în mod evident viteza cu care inculpata a circulat, viteză care depășea limitele legale pentru sectorul de drum, chiar și în lipsa limitării existente, și care era necorelată cu aptitudinile acesteia în conducerea autoturismului.

S-a mai apreciat că toate aceste elemente conduc indubitabil la concluzia anterior expusă că, în producerea accidentului nu se poate reține decât culpa inculpatei, care a condus cu o viteză peste limita legală pe sectorul de drum pe care se deplasa, viteză care nici nu era corelată cu capacitatea acesteia de a dirija în siguranță autoturismul.

Având în vedere că, de la momentul producerii evenimentului rutier și până la data soluționării acestei cauze au intervenit mai multe legi penale succesive, Curtea, analizând legea penală mai favorabilă aplicabilă în cauză, în condițiile art. 5 C. pen., a constatat că legea penală anterioară este în mod evident mai favorabilă, comparând prevederile art. 178 C. pen. anterior cu cele ale art. 192 C. pen. intrat în vigoare la 01 februarie 2014.

În acest sens, s-a reținut că art. 192 alin. (3) C. pen., intrat în vigoare la 01 februarie 2014, prevede că, dacă prin fapta săvârșită s-a cauzat moartea a două sau mai multe persoane, limitele speciale ale pedepsei prevăzute în alin. (1) și (2) se majorează cu jumătate. Limitele de pedeapsă prevăzute de art. 192 alin. (2) C. pen., care incriminează o fapta identică cu a inculpatei de ucidere din culpă ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale, sunt de la 2 la 7 ani închisoare. În concluzie, limita maximă de pedeapsă care ar putea fi aplicată inculpatei pentru infracțiunea comisă ar fi de 10 ani și 6 luni.

Spre comparație, pedeapsa maximă care ar putea fi aplicată inculpatei, în cazul în care fapta sa ar fi încadrată conform codului penal anterior, respectiv în cadrul art. 178 alin. (1), (2) și (5) este de numai 10 ani închisoare.

De asemenea și prin prisma modalității de executare a sancțiunii penale, care a fost stabilită de instanța de fond, s-a apreciat legea penală anterioară este mai favorabilă.

La individualizarea pedepsei principale ce i-a fost aplicată inculpatei, instanța de fond a avut în vedere criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. anterior, respectiv limitele minime și maxime stabilite de textul de lege incriminator, gradul de pericol social al faptei săvârșite, cât și de persoana inculpatei.

Deoarece inculpata, deși a recunoscut că acțiunea pe care a comis-o a condus la decesul a două persoane apropiate acesteia, nu conștientizează gradul său de vinovăție, instanța de fond a considerat că se impune a-i fi aplicată acesteia o pedeapsă cu închisoarea.

La stabilirea cuantumului acestei pedepse, dar și a modalității de executare, instanța de fond a ținut seama de conduita anterioară concretă în societate, cât și de faptul că aceasta este o persoană tânără și care se poate reabilita și reintegra în societate fără a executa efectiv pedeapsa aplicată.

În ceea ce privește acțiunile civile formulate de către moștenitorii celor două victime, instanța de fond a constatat următoarele:

În urma decesului victimei D., au exercitat acțiuni civile E., tatăl acesteia, și G., sora victimei.

În urma decesului numitei C. au exercitat acțiuni civile L., fiul victimei, prin mandatar H., logodnicul victimei, numitul K., mama și tatăl acesteia, numiții H. și F., dar și frații acestei victime - I. și J.

Despăgubirile civile reprezentând daune materiale, solicitate de către aceste părți civile (fila 116 dosar instanță primul ciclu procesual) sunt dovedite prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei (filele 260-351 dosar instanță primul ciclu procesual), dar și prin declarațiile martorelor P. și R. (filele 229-230 dosar instanță primul ciclu procesual).

În ceea ce privește determinarea prejudiciului patrimonial, Curtea a constatat existența și întrunirea condiției caracterului cert al acestuia, precum și a legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, observând că probele administrate în primul ciclu procesual fac dovada îndeplinirii acestor condiții, părțile civile depunând multiple înscrisuri de ordin medical, precum și chitanțe ce atestă cel puțin, în parte, cheltuielile efectuate ca urmare a decesului victimelor.

În consecință, sub acest aspect, Curtea a constatat că, amplele mijloace de probă, constând în principal în înscrisuri, care se coroborează cu declarațiile martorelor P. și R., fac dovada integrală a întinderii prejudiciului patrimonial suferit de părțile civile.

În privința daunelor morale solicitate, Curtea a apreciat că toate părțile civile au suferit în mod evident un prejudiciu de această natură, însă în determinarea cuantumului acestuia, în egală măsură, instanța trebuie să aibă în vedere faptul că aceste sume nu pot căpăta semnificația unei îmbogățiri fără justă cauză pentru titularul lor și nici caracterul unor amenzi excesive pentru inculpat, cu atât mai mult cu cât, în cauză, răspunderea penală a acestuia din urmă a fost antrenată pentru comiterea unor infracțiuni comise cu forma de vinovăție a culpei și nu a intenției.

Din această perspectivă, Curtea a constatat că, în prezenta cauză, răspunderea civilă delictuală a inculpatei există cu certitudine, ca o consecință a răspunderii penale, observându-se faptul că jurisprudența și doctrina de specialitate au evidențiat criteriile în raport de care se realizează acoperirea prejudiciului moral nepatrimonial ce au fost produse urmașilor victimelor accidentului.

Jurisprudența și doctrina de specialitate au evidențiat faptul că, în stabilirea întinderii dezdăunării acordate sub forma daunelor morale, deși nu există criterii normative exprese, cu toate acestea, urmează a fi luate în calcul o serie de criterii definitorii determinate după cum urmează: importanța valorii lezate, existența și afectarea unor legături familiale strânse ori de afecțiune între victimă și anumite persoane, gradul de culpă al părții vătămate și nu în ultimul rând, criteriul echității consfințit în mod determinant prin deciziile adoptate de Curtea Europeană, care, acordă preeminență satisfacției echitabile, astfel încât, aceasta să aibă și să producă în mod necesar efecte compensatorii.

Evaluând toate aceste criterii, Curtea a reținut că, decesul celor două victime Câmpeanu Camelia Elena și Meriacre Ecateriana, consecutiv accidentului, a fost, fără putință de tăgadă, de natură să producă ample suferințe morale părților civile.

În mod evident suferința produsă nu a fost una identică, fiind mult mai intensă în cazul părinților cărora le-a decedat în mod intempestiv copilul tânăr, precum și în cazul minorului căruia i-a decedat mama, decât în cazul fraților victimelor, ori logodnicului.

Ca atare, constatând că fiecare dintre persoanele care au exercitat acțiuni civile în prezenta cauză sunt îndreptățite să obțină anumite daune morale în urma pierderii persoanelor apropiate, Curtea a stabilit cuantumul acestora prin raportarea la intensitatea prezumată a suferinței fiecăruia, fiul victimei C. fiind în mod evident persoana care a suferit cele mai importante prejudicii de natură morală, fiind condamnat să crească și să se dezvolte în absența îngrijirii și iubirii materne încă de la o vârstă fragedă, element care îi poate afecta și dezvoltarea ulterioară.

În mod evident și părinții victimelor au suferit importante prejudicii morale, suferința acestora, determinată de pierderea prematură a unui copil, fiind de asemenea una importantă, cuantumul daunelor morale acordat acestora trebuind să o reflecte.

În fine, s-a apreciat că frații victimelor și logodnicul victimei C., având în vedere relațiile apropiate existente, trebuie să fie recompensați pentru pierderea suferită, însă Curtea a considerat că în privința acestora cuantumul daunelor morale nu poate atinge nivelul celor stabilite pentru minor ori părinți.

Având în vedere considerentele menționate, instanța de fond a admis în parte acțiunea civilă formulată de către părțile civile și în consecință, în baza art. 397 C. proc. pen. coroborat cu art. 19, 25 C. proc. pen., a obligat inculpata în solidar cu asigurătorul SC N. SA București, astfel: către G. suma de 5.775,79 lei reprezentând daune materiale și echivalentul în lei la data plății a sumei de 20.000 euro reprezentând daune morale; către E. suma de 17.653,04 lei reprezentând daune materiale și echivalentul în lei la data plății a sumei de 50.000 euro reprezentând daune morale; către K. echivalentul în lei la data plății a sumei de 20.000 euro reprezentând daune morale; către L. echivalentul în lei la data plății a sumei de 90.000 euro reprezentând daune morale; către F. suma de 14.040,98 lei reprezentând daune materiale și echivalentul în lei la data plății a sumei de 50.000 euro reprezentând daune morale; către H. echivalentul în lei la data plății a sumei de 50.000 euro reprezentând daune morale; către I. echivalentul în lei la data plății a sumei de 20.000 euro reprezentând daune morale; către J. echivalentul în lei la data plății a sumei de 20.000 euro reprezentând daune morale.

În baza art. 274 C. proc. pen., a obligat inculpata în solidar cu asigurătorul SC N. SA București - Sucursala Ploiești la plata sumei de 3.000 lei reprezentând cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva

sentinței penale nr. 96 din 9 decembrie 2015 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie

, în termen legal, au declarat apel

inculpata A., părțile civile părțile

G., E., K., L., F., H., I. și J.

și

asigurătorul SC N. SA.

Prin motivele de apel formulate, inculpata A. a solicitat achitarea, în temeiul art. 16 lit. b) C. proc. pen., având în vedere lipsa raportului de cauzalitate dintre acțiunea sa și urmarea produsă, cât și lipsa vinovăției în săvârșirea faptei.

Totodată, a susținut că singura soluție corectă este trimiterea dosarului la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, pentru a se efectua cercetări și față de Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România, având în vedere că, în lipsa unei semnalizări corespunzătoare a drumului, nu putea și nu trebuia să prevadă existența unor asemenea denivelări, pe partea carosabilă.

În ceea ce privește latura civilă a cauzei, a susținut că în mod greșit instanța de fond a dispus obligarea sa, în solidar cu societatea de asigurare, la plata de

despăgubiri civile către părțile civile

, întrucât potrivit art. 55 din Legea nr. 136/1995, între asigurat și asigurător există o obligație legală de plată a despăgubirilor, în caz de accident, răspunderea asigurătorului fiind întemeiată pe ideea de garanție, astfel că acesta răspunde în locul autorului delictului civil.

Părțile civile G., E., K., L., F., H., I. și J.

au criticat hotărârea atacată sub aspectul greșitei aprecieri a cuantumului despăgubirilor civile acordate, susținând că instanța de fond nu a făcut aplicarea criteriilor de apreciere a cuantumului daunelor morale, conform legii speciale și ordinului aplicabil în prezenta cauză, nu a analizat probele pe care se sprijină pretențiile acestora, hotărârea fiind nemotivată, în fapt și în drept, sub acest aspect.

De asemenea, tot în cadrul criticilor de apel formulate, părțile civile au susținut că instanța de fond nu a avut în vedere jurisprudența în materie, nu a aplicat prevederile europene cu privire la acordarea despăgubirilor morale, nu s-a pronunțat cu privire la temeiul în baza căruia a acordat daune morale părții civile K., întrucât este afectat atât de decesul sorei sale

D.

, cât și al logodnicei sale

C.

, a acordat despăgubiri materiale părții civile E., deși nu a solicitat, și nu s-a pronunțat cu privire la despăgubirile în lei moldovenești, așa cum s-a solicitat de către partea civilă G.

Totodată, păr

țile civile au solicitat să se constate nelegalitatea hotărârii și sub aspectul greșitei obligări, în solidar, a inculpatei și a SC N. SA București, în condițiile noilor modificări legislative, care impun obligația de plată a despăgubirilor direct în sarcina asigurătorului, sub aspectul neobligării asigurătorului la plata penalităților de întârziere, conform dispozițiilor art. 36 și 37 din Ordinul Comisiei de Supravegherea Asigurărilor nr. 14/2011 și sub aspectul neacordării cheltuielilor de judecată efectuate.

Apelantul asigurător SC N. SA

, prin motivele de apel formulate, a criticat sentința sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, apreciind că se impune diminuarea acestora. A mai susținut că, în considerentele sentinței, instanța de fond a menționat că, stabilirea cuantumului despăgubirilor civile reprezentând daune morale acordate, se raportează la intensitatea prezumată a suferinței fiecărei părți civile, însă, prezumția judiciară ce a operat în cauză era inaplicabilă.

Examinând apelurile

,

prin prisma dispozițiilor art. 417 și art. 420 C. proc. pen., Înalta Curte constată că apelul declarat de inculpata A. este fondat, iar apelurile declarate de apelantele părți civile

G., E., K., L., F., H., I. și J.

și de

apelantul

asigurător

SC N. SA,

sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

I. În ceea ce privește apelul declarat de

inculpata

A.

,

se rețin următoarele:

În mod corect

, instanța de fond a stabilit situația de fapt și

vinovăția inculpatei,

în urma coroborării întregului material probatoriu administrat în cauză, și a dat

faptei reținute în sarcina acesteia încadrarea juridică corespunzătoare prevederilor legale

.

În acest context, analizând probele administrate în cauză, se

constată că,

la data de 04 septembrie 2012 inculpata A. a condus autoturismul, pe DN1, pe sensul de mers dinspre Brașov către Ploiești, având ca pasageri pe locul dreapta față pe numitul B., iar pe bancheta din spate pe numitele C. și D.

În zona cu denivelări, în afara localității Cornu, jud. Prahova, inculpata a pierdut controlul volanului, iar după câteva manevre prin care a încercat să redreseze autoturismul (frânare, viraje dreapta, stânga) a părăsit partea carosabilă prin partea dreaptă și s-a răsturnat în lunca inundabilă a pârâului Câmpinița.

În urma accidentului, a rezultat decesul celor 2 pasagere aflate pe bancheta din spate și anume C. și D.

Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 48 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, “Conducătorul de vehicul trebuie să respecte regimul legal de viteză și să o adapteze în funcție de condițiile de drum, astfel încât să poată efectua orice manevra în condiții de siguranță”.

De asemenea, conform dispozițiilor art. 121 alin. (1) din Regulamentul de aplicare a actului normativ menționat, “Conducătorii de vehicule sunt obligați să respecte viteza maximă admisă pe sectorul de drum pe care circulă și pentru categoria din care face parte vehiculul condus, precum și cea impusă prin mijloacele de semnalizare.”

Probele administrate în prezenta cauză relevă că, nerespectarea de către inculpata A. a vitezei legale, de 70 km/h, pentru sectorul de drum respectiv, care prezenta denivelări, reprezintă cauza producerii accidentului de circulație în care au decedat cele două victime, C. și D. Inculpata nu a respectat semnificația indicatorului privind reducerea vitezei de deplasare până la 70 km/h, ci a circulat cu o viteză care depășea atât această limită, cât și limita legală pentru DN 1, respectiv cu viteza de 105 km/h, deși trebuia să manifeste atenție, întrucât drumul prezenta denivelări.

Astfel, raportul de expertiză tehnică efectuat în faza de urmărire penală a concluzionat că autoturismul condus de inculpată s-a deplasat cu o viteză de cca.105 km/h, iar acțiunea bruscă și prea amplă de virare spre dreapta a fost realizată sub o puternică stare emoțională din cauza intrării pe contra-sens, inculpata putând evita producerea accidentului dacă respecta limitarea de viteză de 70 km/h.

Expertiza tehnică efectuată a mai constatat că, dacă inculpata ar fi respectat limitarea de viteză până la intersecția cu drumul spre Câmpina, viteza în zona denivelărilor ar fi fost inferioară celei la care s-a produs accidentul, deoarece, distanța dintre centrul intersecției și începutul primei urme de frânare a fost de cca. 100 m.

Viteza mare a autoturismului condus de inculpată este confirmată și de martorul ocular S. (declarație fila 22 vol. II dosar i.f. primul ciclu procesual), care a susținut și aspectul învederat de către expert, anume că în locul respectiv limita de viteză era de 70 km/h.

De asemenea, în declarația dată în fața instanței de fond (filele 202-203 vol. II dosar i.f. primul ciclu procesual), inculpata a precizat că era pentru prima dată când parcurgea acest drum și că nu avea experiența necesară pentru a conduce autoturismul pe distanțe lungi.

Înalta Curte apreciază ca neîntemeiate apărările inculpatei A., în sensul că accidentul rutier în care și-au pierdut viața cele două victime ar fi fost determinat de semnalizarea defectuoasă a denivelărilor existente pe sectorul de drum respectiv.

Din înscrisurile depuse de către Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România la dosarul instanței de fond (filele 59-71) și în Dosarul nr. x/P/2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpina, atașat la dosarul instanței de fond, rezultă că existența denivelărilor era semnalizată cu mai multe indicatoare, cele mai importante fiind cele amplasate la km. 94 +800 m, pe partea stângă, drum cu denivelări, și la km. 94 + 900 m, pe partea stângă, limitare de viteză la 70 km/h, iar inculpata trebuia să respecte indicațiile respective.

Semnalizarea pe sectorul de drum respectiv respectă Standardul Român de semnalizare rutieră, SR 1848 - 1/2011, relevant fiind înscrisul de la fila 62 a dosarului de fond, care menționează modul în care indicatoarele rutiere au fost amplasate, precum și prevederile din STAS-ul menționat, ce stabileau condițiile concrete de amplasare a indicatoarelor.

Ca urmare a concluziilor menționate de expertul tehnic în raportul de expertiză tehnică auto, privind faptul că marcarea tronsonului de drum cu indicatoarele rutiere de către reprezentanții Companiei Naționale de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România a fost defectuoasă,

în Rechizitoriul nr.

x/P/2012 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești,

prin care a fost trimisă în judecată inculpata

A., s-a dispus disjungerea și declinarea competenței în favoarea

Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpina,

în vederea efectuării de cercetări față de reprezentanții Companiei Naționale de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România

Astfel, s-a format Dosarul

nr. x/P/2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpina, în care au fost efectuate cercetări față de numita T. - șef sector al Secției Drumuri Naționale Ploiești din cadrul Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România, pentru comiterea infracțiunii de efectuarea de lucrări neautorizate în zona drumului public, prev. de art. 341 C. pen.

În cauza menționată s-a avut în vedere faptul că, în raportul de expertiză tehnică auto, expertul auto a considerat că semnalizarea tronsonului de drum respectiv cu indicatoare rutiere a fost defectuoasă, respectiv nu existau plăcuțe adiționale asupra lungimii sectorului periculos la care face referire indicatorul

Denivelări și nici plăcuțe adiționale asupra distanței dintre indicator și locul periculos.

Din cercetările efectuate, s-au constatat următoarele:

Conform standardului român de semnalizare rutieră SR 1848-1, indicatoarele se instalează pe partea dreaptă a sensului de mers, la loc vizibil pentru toți cei cărora li se adresează, cât mai aproape de marginea părții carosabile, putând fi însoțite de panouri adiționale, care le completează semnificația.

Indicatoarele de avertizare, în afara localităților, se instalează între 100 m și 250 m înainte de locul periculos. Când condițiile de pe teren impun amplasarea la o distanță mai mare, sub indicator trebuie să se instaleze un panou adițional cu distanța între indicator și începutul locului periculos. La apropierea de un sector cu denivelări repetate, dacă lungimea sectorului cu denivelări depășește 0,5 Km, aceasta se înscrie pe un panou adițional. În situația în care lungimea sectorului periculos depășește 3 Km, indicatorul se repetă la fiecare 1, 5 Km-2,0 Km, iar pe panoul adițional se înscrie lungimea rămasă până la sfârșitul sectorului periculos.

La data de 4 septembrie 2012, pe DN1- sectorul Câmpina - Azuga, la Km 94+800 m existau denivelări, datorită filoanelor de sare ce străbat această zonă, care erau semnalizate corespunzător, astfel cum s-a consemnat în cadrul reviziei din 30 mai 2012, efectuată de Reprezentanții Companiei Naționale de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România și ai Ministerului Administrației și Internelor - Inspectoratului General al Poliției Române.

Conform SR 1848-1 din 2011, dacă lungimea sectorului de drum cu denivelări este mai mare de 500 m, se instalează un panou adițional cu lungimea sectorului periculos. Or, în cauză, sectorul de drum afectat cu denivelări avea o lungime de 105 m.

Astfel, a rezultat că, sistemul de semnalizare rutieră existent la data producerii accidentului, pe tronsonul de drum de la km 94-96 al DN 1 în sensul de mers Brașov - Ploiești, asigura o exploatare a drumului în deplină siguranță de către conducătorii de autovehicule și ceilalți participanți la trafic, cu condiția respectării regulilor de circulație, a restricțiilor de viteză și a semnificațiilor sistemului de semnalizare rutieră verticală și orizontală.

Prin Ordonanța nr. 450/P/2015 din data de 29 mai 2015 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpina, constatându-se că nu au fost existat lucrări neautorizate în zona drumului public, s-a dispus clasarea cauzei, în baza art. 315 alin. (1) lit. b) și alin. (5) C. proc. pen. cu referire la art. 16 lit. a) C. proc. pen., iar soluția a rămas definitivă, astfel că nu poate fi primită solicitarea inculpatei de

trimitere a cauzei la parchet pentru a se efectua cercetări față de Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România.

Totodată, Înalta Curte constată ca fiind neîntemeiată solicitarea inculpatei de achitare, în temeiul dispozițiilor art. 16 lit. b) C. proc. pen., fapta săvârșită de aceasta la data de 4 septembrie 2012 întrunind elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 178 alin. (1), (2) și (5) C. pen. anterior.

Din punct de vedere al laturii obiective, se constată că inculpata a condus autoturismul cu încălcarea dispozițiilor legale privind circulația pe drumurile publice - respectiv art. 48 din O.U.G. 195/2002 (în forma în vigoare la momentul producerii accidentului) și art. 121 alin. (1) din Regulamentul de aplicare a actului normativ menționat - provocând accidentul de circulație în care au decedat victimele C. și D., ceea ce constituie elementul material al infracțiunii de ucidere din culpă în forma agravată.

Contrar susținerilor inculpatei, între acțiunea acesteia și urmarea imediată există o legătură de cauzalitate directă, întrucât, așa cum s-a menționat în raportul de expertiză tehnică, esențială în producerea accidentului de circulație a fost viteza mare cu care inculpata a circulat, viteză care depășea limitele legale pentru sectorul de drum, chiar și în lipsa limitării existente, și care era necorelată cu aptitudinile acesteia în conducerea autoturismului. Pe de altă parte, nu s-a constatat nicio culpă a Companiei Naționale de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România în producerea accidentului de circulație din data de 04 septembrie 2012.

Sub aspectul laturii subiective, se constată că inculpata a acționat cu forma de vinovăție prevăzută de lege, respectiv din culpă.

C

ritica formulată de inculpata A. pe latura civilă a cauzei, în sensul că în mod greșit instanța de fond a dispus obligarea sa, în solidar cu asigurătorul, la plata

despăgubirilor civile către părțile civile

, este întemeiată,

pentru următoarele considerente

:

Prin Decizia nr. 1/2016 din 15 februarie 2016 pronunțată în Dosarul nr. x/2015 de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în M. Of., Partea I nr. 258 din 06 aprilie 2016, s-a stabilit, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 86 C. proc. pen., că în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitatea de parte responsabilă civilmente și are obligația de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracțiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare și prin dispozițiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă.

Având în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 474 alin. (4) C. proc. pen., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea I, apelul inculpatei

A.

va fi admis, în sensul obligării exclusive a asigurătorului de răspundere civilă la plata către părțile civile a daunelor materiale și a daunelor morale.

II. În ceea ce privește apelurile declarate de

părțile civile

G., E., K., L., F., H., I. și J.

se apreciază că sunt nefondate.

Despăgubirile civile reprezentând daune materiale și morale acordate părților civile au fost corect cuantificate de către instanța de fond.

Astfel, în ceea ce privește daunele materiale solicitate,

în raport de mijloacele de probă administrare în cauză de părțile civile, respectiv înscrisuri (filele 274-277, 279-287, 320-324 vol. 1 dosar instanță fond primul ciclu procesual) și declarațiile martorelor P., R. și U. (filele 229-230 și 232 vol. 1 dosar instanță fond primul ciclu procesual), instanța de fond a apreciat corect că despăgubirile materiale sunt dovedite în parte, dispunând obligarea inculpatei în solidar cu asigurătorul SC N. SA București, la plata următoarelor sume cu titlu de daune materiale: către G. suma de 5.775,79 lei, către E. suma de 17.653,04 lei, către F. suma de 14.040,98 lei.

Critica formulată de părțile civile referitoare la faptul că instanța de fond a acordat

despăgubiri materiale părții civile E., deși nu a solicitat,

nu poate fi primită în propriul apel al acestei părți civile, întrucât vizează o dispoziție favorabilă acesteia. Înalta Curte apreciază că, despăgubirile materiale au fost acordate acestei părți civile, întrucât au fost relevate de probele administrate în cauză,

partea civilă menționată fiind unicul părinte în viață al victimei D.

De asemenea, nu poate fi primită nici critica în sensul că instanța de fond

nu s-a pronunțat cu privire la despăgubirile reprezentând daune materiale, solicitate de către partea civilă G. în lei moldovenești. Astfel, din cererea de constituire parte civilă, rezultă că partea civilă G. a solicitat acordarea cu titlu de daune materiale sume de bani atât în lei, cât și în lei moldovenești, în lei, din ziua efectuării plății.

Având în vedere că cererea a fost formulată în fața unei instanțe din România și precizarea părții civile în sensul că solicită acordarea sumei respective în lei, se apreciază că dispoziția instanței de fond cu privire la despăgubirile acordate părții civile G. este corectă.

În ceea ce privește acordarea de despăgubiri reprezentând daune morale, Înalta Curte reține că legiuitorul nu a stabilit criterii legale pentru determinarea acestora, revenind instanței de judecată dreptul și obligația de a identifica, în concret, criteriile de individualizare a prejudiciului nepatrimonial,

aprecierea rezonabilității sumei acordate cu titlu de daune morale

incluzând o doză de aproximare, ceea ce este de esența unui proces de apreciere.

În prezenta cauză, în vederea reparării prejudiciului nepatrimonial cauzat părților civile, prin decesul victimelor C. și D., prima instanță a acordat cu titlu de daune morale, în echivalent în lei la data plății, următoare sume: părții civile G. suma de 20.000 euro; părții civile E. suma de 50.000 euro; părții civile K. suma de 20.000 euro; părții civile L. suma de 90.000 euro; părții civile F. suma de 50.000 euro; părții civile H. suma de 50.000 euro; părții civile I. suma de 20.000 euro; părții civile J. suma de 20.000 euro.

Se apreciază că sumele stabilite de prima instanță, cu titlu de daune morale pentru părțile civile, au un caracter rezonabil, proporțional și adecvat scopului reparator al răspunderii civile delictuale.

Astfel, la stabilirea cuantumului daunelor morale acordate părților civile, instanța de fond a avut în vedere raporturile de rudenie, legăturile afective strânse cu victimele, drama trăită ca urmare a decesului acestora, faptul că le-a fost afectată în mod profund viața familială și socială, iar în privința efectelor asupra minorului care și-a pierdut mama, s-a avut în vedere afectarea iremediabilă a vieții acestuia, atât în prezent, cât și în viitor.

Înalta Curte apreciază neîntemeiată critica părților civile în sensul că instanța de fond nu a motivat soluția dispusă privind acordarea daunelor morale, considerentele instanței de fond, sub acest aspect, fiind menționate la filele 7 și 8 ale sentinței.

De asemenea, se constată ca fiind neîntemeiată critica în sensul că instanța de fond

nu s-a pronunțat cu privire la temeiul în baza căruia a acordat daune morale părții civile K.,

fiind logodnicul victimei C. și fratele victimei D.

Astfel, din cererea de constituire parte civilă formulată în cauză (fila 170 vol. I dosar instanță fond primul ciclu procesual) rezultă că partea civilă

K.

a solicitat acordarea de daune morale în calitate de logodnic al defunctei C., iar instanța de fond, la acordarea despăgubirilor morale, a avut în vedere calitatea menționată, astfel cum rezultă din considerentele sentinței.

Critica formulată de păr

țile civile în sensul că, în mod nelegal, s-a dispus de către instanța de fond obligarea la plata despăgubirilor civile, în solidar, a inculpatei și a SC N. SA București, întrucât modificările legislative impun obligația de plată a despăgubirilor direct în sarcina asigurătorului, se constată că vizează o dispoziție favorabilă părților civile și nu se impune a mai fi analizată, în raport de aplicarea Deciziei nr. 1/2016 din 15 februarie 2016 pronunțată în Dosarul nr. x/2015 de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în M. Of., Partea I nr. 258 din 06 aprilie 2016, astfel cum s-a menționat în considerentele referitoare la apelul inculpatei.

În ceea ce privește critica referitoare la neobligarea asigurătorului la plata penalităților de întârziere, conform dispozițiilor art. 36 și art. 37 din Ordinul Comisiei de Supravegherea Asigurărilor nr. 14/2011, se apreciază că nu poate constitui obiect al analizei instanței învestite cu soluționarea acțiunii civile exercitate în cadrul procesului penal, care are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei ce face obiectul acțiunii penale.

Astfel, contrar susținerilor din motivele de apel, acțiunea civilă exercitată de părțile civile în prezentul proces penal nu poate avea caracterul unei acțiuni în daune contractuale, prin care să se solicite tragerea la răspundere a asigurătorului pentru nerespectarea obligațiilor prevăzute în contractul de asigurare.

Cât privește critica referitoare la neacordarea de către instanța de fond a cheltuielilor de judecată, se apreciază că este neîntemeiată, întrucât la dosarul instanței de fond nu există dovezi privind cheltuielile efectuate de părțile civile.

III. În ceea ce privește apelul declarat de

asigurătorul SC N. SA,

se apreciază că este nefondat.

Astfel cum s-a menționat anterior, în considerentele referitoare la apelul declarat de părțile civile,

sumele stabilite de prima instanță cu titlu de daune morale au un caracter rezonabil, proporțional și adecvat scopului reparator al răspunderii civile delictuale și în consecință nu se

impun a fi diminuate.

Contrar susținerilor apelantului asigurator, Înalta Curte apreciază că, mențiunea din considerentele sentinței, în sensul că, la stabilirea cuantumului despăgubirilor civile reprezentând daune morale acordate, instanța se raportează la intensitatea prezumată a suferinței fiecărei părți civile, nu echivalează cu aplicarea unei prezumții judiciare de către instanța de fond.

Pentru considerentele expuse,

Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza dispozițiilor art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., va admite apelul

declarat de inculpata A.

împotriva sentinței penale nr. 96 din 9 decembrie 2015 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Va desființa, în parte, sentința penală atacată și rejudecând în fond:

Va înlătura obligarea inculpatei A., în solidar cu asigurătorul SC N. SA, la despăgubiri civile către părțile civile

G., E., K., L., F., H., I. și J. și la

plata sumei de 3.000 lei, reprezentând cheltuieli judiciare către stat.

Va menține dispoziția din sentința apelată privind obligarea asigurătorului SC N. SA, la despăgubiri civile către părțile civile, astfel:

- către

G.

suma de 5.775,79 lei reprezentând daune materiale și echivalentul în lei la cursul Băncii Naționale a României de la data plății a sumei de 20.000 euro reprezentând daune morale;

- către

E.

suma de 17.653, 04 lei reprezentând daune materiale și echivalentul în lei la cursul Băncii Naționale a României de la data plății a sumei de 50.000 euro reprezentând daune morale;

- către

K.

echivalentul în lei la cursul Băncii Naționale a României de la data plății a sumei de 20.000 euro reprezentând daune morale;

- către

L.

echivalentul în lei la cursul Băncii Naționale a României de la data plății a sumei de 90.000 euro reprezentând daune morale;

- către F. suma de 14.040,98 lei reprezentând daune materiale și echivalentul în lei la cursul Băncii Naționale a României de la data plății a sumei de 50.000 euro reprezentând daune morale;

- către H. echivalentul în lei la cursul Băncii Naționale a României de la data plății a sumei de 50.000 euro reprezentând daune morale;

- către I. echivalentul în lei la cursul Băncii Naționale a României de la data plății a sumei de 20.000 euro reprezentând daune morale;

- către J. echivalentul în lei la cursul Băncii Naționale a României de la data plății a sumei de 20.000 euro reprezentând daune morale.

În temeiul art. 274 alin. (1) C