ÎCCJ, Decizia nr. 185/2016
ÎCCJ, Decizia nr. 185/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)
Decizia civilă nr. 185/2016
Asupra
cererii de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea
excepției de neconstituționalitate invocată de recurentul A.:
La data de 20
octombrie 2015, pe rolul Înaltei Curți de Casație și
Justiție, completul de 5 judecători, a fost înregistrat recursul
declarat de A., judecător în cadrul Judecătoriei Pitești,
împotriva hotărârii nr. 13/J din 1 iulie 2015, pronunțată de
Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru judecători în
materie disciplinară.
Având în
vedere că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă
prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de
admisibilitate, în raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr.
317/2004, prin încheierea din data de 21 martie 2016, completul de filtru a
admis în principiu recursul judecătorului A.
La termenul
de judecată a recursului fixat în ședința publică din data
de 18 aprilie 2016, având cuvântul asupra unor eventuale chestiuni prealabile
sau excepții, recurentul A. a formulat și a depus la dosar
excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 32 din
Legea nr. 304/2004 și, respectiv ale art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/2004,
solicitând sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea
respectivei excepții.
Examinând
condițiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții
Constituționale cu soluționarea excepției de
neconstituționalitate invocate, din perspectiva dispozițiilor art. 29
alin. (1), alin. (3) și alin. (4) din Legea nr. 47/1992, republicată,
Înalta Curte constată că cererea este admisibilă.
În acest
sens, se reține că excepția a fost invocată de o parte în
proces, prevederile normelor pretins neconstituționale sunt în vigoare
și au legătură cu cauza, iar instanța de contencios
constituțional nu a constatat anterior că dispozițiile textelor
în discuție sunt neconstituționale.
Conform art.
29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, opinia Înaltei Curții asupra
excepției de neconstituționalitate este în sensul că aceasta
este neîntemeiată, din analiza reglementărilor deduse controlului de
constituționalitate, neputându-se desprinde niciun viciu de
neconstituționalitate, raportat la prevederile legii fundamentale sau la cele
convenționale, invocate.
Potrivit
jurisprudenței constante a Curții Constituționale, accesul la
justiție nu presupune și accesul la toate mijloacele procedurale prin
care se înfăptuiește justiția, iar instituirea regulilor de
desfășurare a procesului în fața instanțelor
judecătorești, deci și reglementarea constituirii și
compunerii completelor de 5 judecători ale Înaltei Curți de
Casație și Justiție, este de competența exclusivă a
legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situații deosebite,
reguli speciale de procedură.
Faptul
că dispozițiile legale atribuie președintelui sau
vicepreședintelui instanței supreme conducerea completelor de 5
judecători nu reprezintă o discriminare, în condițiile în care
se poate vorbi despre discriminare doar atunci când persoanelor aflate în
situații juridice comparabile li se aplică un tratament juridic
diferit.
Or, procedura
în fața completelor de 5 judecători ale Înaltei Curți de
Casație și Justiție este identică și se aplică în
mod similar tuturor persoanelor care compar în calitate de părți în
fața acestor complete.
Faptul
că judecătorii care conduc completele de 5 judecători au
funcții numite nu reprezintă o atingere a garanțiilor oferite de
art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului sub aspectul
dreptului de a fi judecat de judecători independenți, atât timp cât
și președintele și vicepreședinții instanței
supreme sunt judecători inamovibili și au aceleași drepturi
și obligații comune tuturor judecătorilor.
Cât
privește dispozițiile legale criticate, privind organizarea și
funcționare Secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii, ca
instanță disciplinară, acestea reprezintă o reiterare
și o aplicare a prevederilor constituționale ale art. 134 alin. (2),
potrivit cărora, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește
rolul de instanță de judecată, prin secțiile sale, în
domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și
procurorilor. Prin urmare legea organică, respectiv Legea nr. 317/2004 statuând,
în același sens, prin art. 44 alin. (1), este în acord cu
dispozițiile constituționale menționate.
Tot astfel,
normele supuse cenzurii sunt în concordanță cu prevederile art. 134
alin. (3) din legea fundamentală, care stipulează că
hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară
pot fi atacate la Înalta Curte de Casație și Justiție. În atare
situație nu se poate susține că acestea ar încălca dreptul
la un proces echitabil sau accesul liber la justiție, consacrat prin art.
21 din Constituție.
Curtea
Constituțională a mai stabilit că instituirea unor reguli
speciale de procedură, în care se pot încadra și cele în
discuție, nu este contrară dreptului la apărare, atâta timp cât
ele asigură egalitatea juridică a părților.
Referitor la
pretinsa situație discriminatorie față de alți
justițiabili, Înalta Curte apreciază că, prin natura și
conținutul lor specific, reglementările din textele criticate, nu
înfrâng principiul nediscriminării și al egalității de
tratament, jurisprudența Curții Europene a Dreptului Omului fiind
constantă în a considera că diferența de tratament devine
discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, doar atunci când se produc
distincții între situații analoage și comparabile,
fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă
și obiectivă.
Aplicarea dispozițiilor
art. 32 din Legea nr. 304/2004 și ale art. 44 alin (1) din Legea nr.
317/2004, nu îmbracă forma unei situații de discriminare, întrucât
statutul special al magistraților, astfel cum acesta este distinct
reglementat, constituie acel element de diferență care face ca
situațiile să nu fie identice, analoage sau comparabile, nefiind,
deci, îndeplinite condițiile pentru constatarea unei atare situații.
Din analiza
reglementărilor deduse controlului de constituționalitate, Înalta
Curte nu desprinde niciun posibil viciu de neconstituționalitate, raportat
la prevederile legii fundamentale privind accesul liber la justiție,
precum și la cele convenționale privind dreptul la un proces
echitabil.
Potrivit art.
21 din Constituție, orice persoană se poate adresa justiției
pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor
sale legitime. În conformitate cu statuările Curții
Constituționale, liberul acces la justiție presupune accesul la toate
mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește actul de justiție
și faptul că orice persoană poate sesiza direct și
nemijlocit instanțele judecătorești, în cazul în care
consideră că drepturile, libertățile sau interesele sale
legitime au fost încălcate. S-a considerat că legiuitorul are
competență de a stabili regulile de desfășurare a
procesului în fața instanțelor judecătorești, astfel cum
rezultă din art. 126 alin (2) din Constituție.
În contextul
examinat, trebuie menționat faptul că, prin Hotărârea din 23
iunie 1981, pronunțată în cauza Le Compte, Van Leuven et De Meyere
contra Belgiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că
procedurile disciplinare intră sub incidența art. 6 parag. 1 din
Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a
libertăților fundamentale referitor la dreptul la un proces echitabil
și la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, de către o
instanță independentă și imparțială. Astfel,
garanțiile dreptului la un proces echitabil implică dreptul părților
de a lua cunoștință de toate aspectele litigiului
(Hotărârea din 20 februarie 1996, pronunțată în cauza Lobo
Machado contra Portugaliei) și presupun respectarea principiului
contradictorialității (Hotărârea din 18 februarie 2010,
pronunțată în cauza Baccichetti contra Franței).
Relativ la
competența unor organisme profesionale de a judeca acțiuni
disciplinare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că
în numeroase state ale Consiliului Europei abaterile disciplinare sunt de
competența acestor structuri, iar o asemenea atribuire de
competență nu este contrară dispozițiilor Convenției.
Aceste
aspecte au fost reținute în mod expres în jurisprudența Curții
Constituționale, de exemplu în Decizia nr. 126/2011.
Ca atare,
aceste dispoziții nu contravin prevederilor art. 6 din Convenția
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale și nici nu aduc atingere principiului egalității
cetățenilor în fața legii, după cum pretinde petentul,
argumentele expuse de autorul excepției fiind inapte să releve un
real conflict între textul criticat și normele constituționale sau
convenționale invocate.
Examinarea
argumentelor invocate de autorul excepției din această
perspectivă vizează, în realitate, o pretinsă lacună a
legii, care nu ar permite soluționarea cererii de revizuire sau a
contestației în anulare, formulate în materia contenciosului disciplinar
al funcției de magistrat de către un complet de judecată într-o
altă compunere.
Însă, pe
calea excepției de neconstituționalitate, nu se poate interveni în
sensul completării normei criticate în sensul specificat de petent.
În opinia
Înaltei Curți, excepția de neconstituționalitate invocată
de recurent, astfel cum a fost formulată și motivată este, prin
urmare, neîntemeiată.
În
consecință, constatându-se îndeplinite condițiile prevăzute
de Legea nr. 47/1992 pentru sesizarea instanței de control
constituțional cu excepția de neconstituționalitate
invocată, în temeiul dispozițiilor art. 29 alin. (4) din legea
menționată, se va admite cererea de sesizare a Curții
Constituționale formulată de recurentul A.
Asupra
recursului de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C.
proc. civ., constată următoarele:
Prin cererea
înregistrată la data de 20 octombrie 2015, pe rolul Înaltei Curți de
Casație și Justiție, completul de 5 judecători, recurentul
a solicitat
admiterea
recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre
rejudecare.
Magistratul a
susținut că, prin hotărârea atacată, instanța ar fi
încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage
sancțiunea nulității, invocând în drept dispozițiile art.
488 alin. (1) pct. 5, raportate la cele ale art. 174 alin. (1) și (2)
și la cele ale art. 176 pct. 4 și 6 C. proc. civ.
Cu referire la
dispozițiile art. 41 C. proc. civ. și la compunerea completului de
judecată care a soluționat cererea de revizuire, recurentul a
susținut, în esență, că, făcând parte din completul
care a pronunțat hotărârea supusă revizuirii sau încheieri
interlocutorii în cauză în primă instanță și
fără a fi formulat cereri de abținere, membrii Secției
pentru judecători nu ar fi putut judeca respectiva cerere, întrucât s-ar
fi aflat în situație de incompatibilitate absolută.
Intimata
Inspecția Judiciară a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care
a solicitat motivat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând
hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile
formulate de recurent, cu apărările intimatei, precum și cu
reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că
recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în cele ce
succed.
Examinându-se
criticile expuse din perspectiva ipotezei de recurs prevăzută de art.
488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că
susținerile recurentului sunt neîntemeiate.
Motivul de
recurs invocat vizează o pretinsă neregularitate procedurală,
referitoare la incompatibilitatea membrilor Secției pentru judecători
în materie disciplinară ce au compus instanța de disciplină ce a
soluționat cererea de revizuire pe care a formulat-o împotriva
hotărârii nr. 9/J din 19 iunie 2014 a aceleiași instanțe.
Potrivit
textului procedural invocat, casarea unei hotărâri se poate cere atunci
când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de
procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea
nulității.
Chiar
dacă, sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate
neregularități de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea
normelor de ordine publică, precum și a celor stabilite în interesul
exclusiv al părților, pretinsa neregularitate invocată de
recurent din această perspectivă nu se circumscrie aspectelor de
nulitate/nelegalitate invocate.
Trebuie
precizat, pe de o parte, faptul că, în raport cu obiectul acțiunii și
cu principiul specialia generalibus derogant, litigiului dedus
judecății îi sunt aplicabile, în principal, dispozițiile legilor
speciale ce reglementează regimul juridic distinct al profesiei de
magistrat, cu referire expresă la cele în materie disciplinară,
dispozițiile procedurale generale aplicându-se numai în subsidiar și
numai în măsura în care ele nu contravin normelor speciale.
Astfel,
conform art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată,
dispozițiile acestei legi speciale în materia răspunderii
disciplinare a magistraților se completează cu prevederile C. proc.
civ., care, în speță, este cel aprobat prin Legea nr. 134/2010,
respectiv noul C. proc. civ.
Contrar
susținerilor recurentului, în cauză, în raport cu dispozițiile
legale speciale care reglementează organizarea și funcționarea,
cu structura efectivă a Consiliului Superior al Magistraturii, cererea de
revizuire a fost în mod corect soluționată de către Secția
pentru judecători în materie disciplinară, în compunerea
respectivă.
Împrejurarea
că, potrivit art. 134 alin. (2) din Constituție și art. 44 alin.
(1) din Legea nr. 317/20004, Consiliul Superior al Magistraturii
îndeplinește, prin secțiile sale, rolul de instanță de
judecată în domeniul răspunderii disciplinare a magistraților, nu
este de natură a atrage automat incidența prevederilor art. 41 C.
proc. civ. și de a include această categorie specială de litigii
în sfera de cuprindere a cazurilor de incompatibilitate absolută
preconizate de respectivele prevederi, date fiind normele speciale de
organizare și funcționare ale autorității menționate.
Nu se poate
reține, în sensul celor susținute de autorul recursului, că
cererea de revizuire ar fi trebuit soluționată de către un alt
complet de judecată, întrucât, în cazul celor două secții ale
Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanțe de disciplină,
raportat la prevederile legale speciale privind organizarea și
funcționarea, precum și la structura acestei autorități,
nici nu ar fi posibilă judecarea căilor de atac de retractare de
către o altă secție sau de către aceeași secție
într-o altă componență.
Ipoteza
speței nu se circumscrie, așadar, condițiilor prevăzute de
textul procedural.
În atare
situație, nici aserțiunile privind formularea unor eventuale cereri
de abținere sau presupusa nulitate a hotărârii atacate, nu au
relevanța atribuită de autorul recursului.
Cum niciun
argument invocat de recurent în cadrul acestor critici nu se justifică,
mențiunea că soluționarea cererii sale de revizuire nu s-ar fi
realizat cu asigurarea garanțiilor imparțialității fiind
rezultatul aprecierii pur subiective a judecătorului revizuent, se
constată că nu este incident cazul de casare invocat, fundamentat pe
dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Având în
vedere considerentele expuse, în temeiul art. 49 alin. (7) din Legea nr.
317/2004, republicată cu modificările și completările
ulterioare, coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.
se va respinge, ca nefondat, recursul dedus judecății în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite
cererea de sesizare a Curții Constituționale, formulată de A.
Sesizează
Curtea Constituțională pentru a decide asupra excepției de
neconstituționalitate a dispozițiilor art. 32 din Legea nr. 304/2004
și, respectiv ale art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/2004.
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de A. împotriva hotărârii nr. 13/J din 1 iulie
2015 pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția
pentru judecători în materie disciplinară în Dosarul nr. x/2015.
Definitivă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi, 30 mai 2016.