ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 696/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 696/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra

recursului de față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la nr. 7323/117

la 30 septembrie 2010 pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă, reclamanții

C.l., C.E.T., C.S. i-au chemat în judecată pe pârâții I.A. și I.C., solicitând

ca prin hotărârea care se va pronunța să se dispună:

pârâților în solidar la plata sumei de 623.782,781 ei cu titlu de despăgubiri

echivalente pentru lucrările la mansarda imobilului situat în Cluj-Napoca, care

se identifica în C.F. Cluj pe cheltuiala lor;

dispună instituirea unui drept de retenție în favoarea reclamanților asupra

întregului apartament situat în Cluj-Napoca, la mansardă, până la data la care

pârâții vor face plata efectivă a sumei pe care le-o datorează cu titlu de

despăgubiri indicate la punctul 1 din prezenta cerere;

pârâților la plata cheltuielilor de judecată cu titlu de taxă de timbru și

onorariu avocațial conform chitanțelor justificative ce se vor depune la

dosarul cauzei.

În motivarea

cererii, reclamanții au arătat că în baza contractului civil încheiat cu

pârâții la 10 mai 1999, completat prin actul adițional încheiat la 04 aprilie

2001, au executat la mansarda imobilului situat în Cluj-Napoca, județul Cluj,

în totalitate pe cheltuiala lor, lucrările de construcție și finisare a unui

apartament în suprafața de 182,57 mp. Precizează că imobilul situat în

Cluj-Napoca, era compus la acel moment dintr-o casă veche în stare avansată de

degradare la parter, precum și din terenul aferent acesteia, imobil care era

proprietatea pârâtei I.A.

Lucrările de

execuție a apartamentului de la mansardă au durat între mai 1999 și decembrie

2005, au avut la bază autorizația de construire eliberată pe numele pârâtei

I.A. și au fost executate pe baza unui proiect avizat M.L.P.A.T. Reclamanții au

suportat financiar în întregime costul lucrării, deoarece în baza contractului

încheiat cu pârâții aceștia trebuiau să le transmită dreptul de proprietate

asupra apartamentului situat la mansardă, dar au refuzat constant acest lucru,

invocând diverse pretexte.

Precizează

reclamanții că au fost permanent de bună-credință, că intenționau să perfecteze

actul în forma autentică asupra apartamentului în litigiu prin care să li se

transfere proprietatea, că pârâții, în mod cert cu premeditare, au refuzat

constant acest lucru, ajungându-se să intenteze acțiunea din Dosarul nr.

8503/211/2006, prin care au solicitat evacuarea reclamanților dar că niciodată

pârâții nu au contestat că edificarea apartamentului s-a făcut pe cheltuiala

reclamanților și implicit nu au contestat folosința acestuia.

Au arătat

reclamanții că prin sentința civilă nr. 2727 din 26 februarie 2010 a

Judecătoriei Cluj-Napoca, pronunțată în Dosarul nr. 8503/211/2006, rămasă

definitivă prin respingerea recursului reclamanților, s-a dispus evacuarea lor

din apartamentul situat la mansardă, că prin hotărârea respectivă implicit s-a

recunoscut valabilitatea contractului din 1999, situație în care cu atât mai

mult sunt îndreptățiți să solicite contravaloarea lucrărilor la apartamentul

situat la mansardă.

Având în vedere

soluția instanței din dosarul de mai sus, reclamanții au fost nevoiți să

promoveze prezenta cerere de chemare în judecată, deoarece, stabilindu-se

irevocabil că apartamentul de la mansardă este proprietatea pârâtei I.A., în

mod firesc reclamanții îi solicită acesteia și soțului ei, pârâtul I.C., având

în vedere calitatea de bun comun a acestui apartament, să îi plătească integral

contravaloarea lucrărilor încorporate în acesta.

Pornind de la

realitatea că suma care reprezintă echivalentul lucrărilor executate de

reclamanții la imobilul proprietatea pârâților este foarte mare și că aceasta

derivă dintr-un raport juridic pe care l-au avut cu pârâții, existând o

conexitate certă a datoriei pe care pârâții o au față de reclamanți cu lucrul

(apartamentul) edificat pe cheltuiala lor, au formulat și capătul de cerere

privind instituirea unui drept de retenție asupra întregului apartament până

când pârâții vor face plata integrală a sumei ce Ie-o datorează.

Cererea lor

privind instituirea unui drept de retenție este în deplină concordanță cu

practica judiciară în materie, care a consacrat unanim că dreptul de retenție

își găsește eficiență în toate cazurile în care există o legătură între lucrul

aflat în întreținerea creditorului și datoria debitorului căruia îi aparține

acest lucru.

Raportat la

cuantumul sumei pe care o solicită, au arătat reclamanții că acesta este

rezultatul raportului de evaluare întocmit de inginer N.A., evaluator

A.N.E.V.A.R. cu autorizația din 2006, de care înțeleg să se servească ca și

mijloc de probă în prezenta cauză. Precizează că raportul de expertiză la care

au făcut referire mai sus a fost depus ca probă în Dosarul civil nr.

8503/211/2006 și acceptat ca atare de către instanță și de către pârâți.

Reclamanții au

mai arătat că, la data când au perfectat contractul civil cu pârâții, imobilul

situat în Cluj-Napoca, era compus dintr-o construcție având la parter mai multe

încăperi: 3 încăperi cu destinația de dormitor, 1 bucătărie, 1 baie, WC

serviciu cu acces din curte, precum și o magazie din lemn, ulterior

transformată de reclamanți din beton, la mansardă existând un pod. De altfel,

prin contractul încheiat cu pârâții au cumpărat podul construcției existent,

definit ca nivel separat - art. 5 din contract, astfel încât rezultă cu

certitudine că întreg apartamentul amplasat actualmente la mansarda imobilului

și evaluat prin raportul de mai sus a fost construit de reclamanți pe

cheltuiala lor, fără nici o contribuție financiară a pârâților.

Pornind de la

principiul echității care guvernează toate raporturile din dreptul civil român,

solicită obligarea pârâților la a le plăti integral contravaloarea costului de

execuție a acestui apartament, fiind profund inechitabil ca aceștia să

dobândească în proprietate un apartament având un preț de piață de 150.000 euro

la care nu au avut nici o contribuție, profitând de optica și viziunea în care

instanțele au soluționat cauza din Dosarul nr. 8503/211/2006.

De asemenea, au

susținut că principiul de bază care reglementează raporturile juridice dintre

părți în dreptul civil român este principiul ocrotirii bunei-credințe, că nu se

poate abdica de la acest principiu sub nici o formă. In acest sens, solicită a

se constata că reclamanții au edificat cu bună-credință lucrările încorporate

în apartamentul de la mansardă, convinși fiind că acesta le va reveni în

proprietate și că tot cu bună-credință au executat și lucrările de la

apartamentul de la parter la care s-au obligat prin contractul încheiat cu

pârâții în 1999. Faptul că derularea raporturilor cu aceștia și soluția instanței

în Dosar nr. 8503/211/2006 le este defavorabilă nu poate impieta în nici un fel

asupra dreptului lor legitim de a solicita să fie despăgubiți de pârâți cu o

sumă reprezentând contravaloarea acestei lucrări, sumă care le aparține de

drept deoarece au executat lucrările la imobilul proprietatea acestora.

Solicită

instanței ca, admițând prezenta cerere de chemare în judecată, să sancționeze

astfel reaua-credința vădită de care au dat și dau dovadă pârâții, care doresc

să dobândească în proprietate și în folosință pe nedrept un apartament care a

fost construit cu munca și cu sacrificiile^ lor timp de peste 6 ani și

îmbogățirea fără justă cauza a pârâților. în oricare dintre ipoteze s-ar afla

pârâții, de rea sau de bună-credință, prezenta cerere este perfect întemeiată

în drept.

Dacă instanța

va reține reaua-credință a pârâților, solicită să fie angajată răspunderea

civilă delictuală a acestora, sens în care prezenta cerere are caracterul unei

acțiuni îndreptată împotriva pârâților care le-au cauzat o pagubă în patrimoniul

lor prin investiția pe care au făcut-o la imobilul proprietatea lor.

Reclamanții nu au avut niciodată intenția de a le construi pârâților un

apartament confortabil pe cheltuiala lor, pentru ca apoi să fie evacuați din

el.

În drept, au

fost invocate prevederile art. 992 și următoarele C. civ.

Prin

întâmpinarea formulată, pârâții I.C. și I.A. au invocat excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului I.C. și au solicitat respingerea

acțiunii ca inadmisibilă și nefondată. De asemenea, au solicitat să fie

obligați reclamanții în solidar la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâții au

arătat că imobilul situat în Cluj-Napoca, jud. Cluj, înscris în C.F. Cluj, nu

este bun comun, ci este bun propriu al pârâtei I.A., iar construcțiile

reclamanților, suprapuse la construcțiile vechi proprietate a unui soț și

sporirea valorii imobilului proprietate a unui soț în condițiile în care se

obține cu mijloace proprii ale unuia dintre soți și nu din bunuri comune, au

aceeași natură juridică, adică de bun propriu. Or, în speță mansarda în

discuție s-a obținut ca urmare a încheierii contractului civil din 10 mai 1999,

prin vânzarea unei părți din imobilul bun propriu al pârâtei I.A.

Pe fondul

cauzei, au arătat că în Dosarul nr. 8503/211/2006 al Judecătoriei Cluj-Napoca

s-a reținut în mod irevocabil și cu putere de lucru judecat, atât de către

instanța de fond, cât și de către instanța de recurs, că reclamanții din acest

dosar au fost în culpă și de rea-credință în ceea ce privește îndeplinirea

obligațiilor ce le reveneau în temeiul contractului civil încheiat la 10 mai

1999 și că pârâții au dat întotdeauna dovadă de bună-credință și de indulgență

în ceea ce-i privește pe aceștia. De asemenea, s-a statuat că reclamanții nu au

executat toate lucrările la care s-au obligat prin contract, oprind execuția

lor.

Pe cale de

consecință, în cauză operează art. 25 din contract, prin care părțile au

stipulat că, în situația în care cumpărătorul întrerupe definitiv lucrările din

cauze ce nu sunt imputate vânzătorului, cumpărătorul, (adică reclamanții) nu

are nici un drept de despăgubire față de vânzător pentru lucrurile de

proiectare și de execuție executate la imobilul din Cluj-Napoca. Or, prin cele

două hotărâri pronunțate în Dosarul nr. 8503/211/2006 instanțele au stabilit tocmai

faptul că familia C. a întrerupt executarea lucrărilor, prin faptul că nu au

realizat toate lucrările la care s-au obligat, iar cele executate au fost

parțial executate și în mod necorespunzător, au respins cererea reconvențională

prin care aceștia au solicitat dobândirea dreptului de proprietate asupra

mansardei și au dispus evacuarea lor din imobil, întrucât nu dețin un titlu

locativ valabil asupra mansardei, având doar calitatea de persoane tolerate.

Reclamanții

recunosc această stare de fapt prin notificarea din data de 25 octombrie 2010,

formulată în Dosarul execuțional nr. 78/2010 al B.E.J., Ș.A., prin care le pun

în vedere că, începând cu 15 noiembrie 2010, vor începe lucrările de construire

menționate în anexa I la contractul civil din 10 mai 1999, care au fost

realizate parțial sau nerealizate.

Raportat la

toate acestea, consideră că în cauză în mod indubitabil operează clauza penală

stipulată la art. 25 din contract, astfel că reclamanții nu pot pretinde suma

solicitată prin prezenta acțiune cu titlu de despăgubiri și nici instituirea

unui drept de retenție, nefiind îndeplinite condițiile cerute de lege pentru a

se institui un astfel de drept, în speță calitatea de creditor și condițiile

creanței retentorului, care trebuie să fie certă, lichidă și exigibilă. Mai

mult, prin împrejurarea că reclamanții solicită instituirea unui drept de

retenție, recunosc practic că mansarda le aparține, întrucât dreptul de

retenție este acel drept real care conferă creditorului, în același timp

debitor al obligației de restituire sau de predare a bunului altuia,

posibilitatea de a reține acel bun în stăpânirea sa și de a refuza restituirea

lui până când debitorul său, creditor al lucrului,va plăti datoria ce s-a

născut în sarcina lui în legătură cu lucrul respectiv.

Deosebit de

relevant este faptul că prin actul adițional la contract, încheiat la 04

aprilie 2001 și redactat tot de către avocat l.L., părțile stipulează de comun

acord ca art. 25 din contract să fie interpretat în sensul renunțării de către

cumpărător la beneficiul îmbogățirii fără justă cauză în raporturile din

prezentul contract cu vânzătorul. Cu alte cuvinte, și în situația în care în

cauză ar fi îndeplinite condițiile îmbogățirii fără justă cauză, reclamanții nu

ar putea să formuleze o acțiune în restituire, întrucât au renunțat expres la

acest beneficiu.

Mai mult, tot

conform voinței părților, exprimată în art. 29 din contract, vânzătorul,

respectiv pârâții ar putea fi obligați să achite cumpărătorului, respectiv

reclamanților, cheltuielile efectuate cu proiectarea și execuția lucrărilor

numai dacă nu ar respecta condițiile contractului civil și ar renunța la

înțelegerile convenite prin contract. Or, nici pe temei contractual reclamanții

nu-și pot întemeia acțiunea, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile stipulate

de către părți în contract, reținându-se de către două instanțe contrariul

tezei din art. 29, astfel că reclamanții nu se pot prevala de acest articol.

De asemenea, se

învederează că, deși reclamanții nu și-au întemeiat în drept acțiunea pe principiul

îmbogățirii tară justă cauză, în motivele acțiunii amintesc de acest principiu,

care în cauză nu poate opera, întrucât pe de-o parte, așa cum au arătat,

reclamanții au renunțat la acest beneficiu, iar pe de altă parte nu sunt

îndeplinite condițiile juridice ale acțiunii în restituire, respectiv aceea ca

îmbogățirea și însărăcirea corespunzătoare să fie lipsite de o cauză justă,

adică de un temei juridic care să le justifice. Or, în cauză, între părți

există contractul civil, care la art. 25 prevede sancțiuni, astfel că o

eventuală îmbogățire a reclamanților are justă cauză în sensul legii, având loc

în temeiul unui act juridic.

Totodată

reclamanții nu își pot întemeia acțiunea nici pe răspunderea civilă delictuală,

întrucât pe de-o parte între părți există un contract, astfel că temeiul corect

ar fi răspunderea civilă contractuală, iar pe de altă parte, într-o atare

situație, condiția pentru promovarea și admiterea unei astfel de acțiuni o

constituie fapta ilicită a îmbogățitului, reaua sa credință; or, în Dosarul nr.

8503/211/2006 s-a reținut în mod irevocabil și cu putere de lucru judecat buna

lor credință pe parcursul întregii derulări a raporturilor juridice dintre

părți, generate de contractul civil încheiat la 15 mai 1999.

Pârâții au

remarcat faptul că reclamanții nu se pot hotărî care este temeiul de drept al

acțiunii promovate, în drept întemeindu-și cererea doar pe dispozițiile art.

992 și următoarele C. civ., care reglementează plata nedatorată.

Au susținut că

și pe acestei temei de drept acțiunea este inadmisibilă, nefiind îndeplinite

condițiile plății nedatorate, întrucât aceasta este definită ca fiind un fapt

juridic licit care constă în executarea de către o persoană, din eroare, a unei

prestații la care nu era obligată și fără intenția de a plăti pentru altul.

Astfel, nu este îndeplinită condiția existenței plății, întrucât plata făcută

trebuie să constea în remiterea unei sume de bani sau a unui bun individual

determinat, iar atunci când plata are ca obiect executarea unei prestații de a

face, cum este cazul de față, izvorul obligației de restituire poate fi doar

îmbogățirea fără justă cauză, principiu care, au arătat deja, nu se poate

aplica în cauză. Nu este îndeplinită nici condiția ca datoria a cărei stingere

s-a urmărit prin plată să nu existe, întrucât în cauză reclamanții s-au obligat

prin contract la plata prețului prin executarea de lucrări. Nu este îndeplinită

nici condiția ca plata să fie făcută din eroare, această condiție fiind absolut

necesară pentru admisibilitatea acțiunii în repetițiune, deoarece eroarea are

ca efect absența cauzei care a stat la baza prestației executate; or, în speță,

cauza prestațiilor reclamanților a fost contractul civil încheiat la 10 mai

1999, neputându-se vorbi de eroare în prezența unui act juridic încheiat între

părți.

În ședința

publică din 03 februarie 2011 pârâții au arătat că nu mai susțin excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului I.C.

Prin

completarea de acțiune depusă la dosar la 06 septembrie 2012, reclamanții au

solicitat obligarea pârâților și la plata contravalorii bunurilor mobile

existente la mansarda imobilului în litigiu. în ședința publică din 06

septembrie 2012 reclamanții au precizat că valoarea bunurilor menționate este

de 5.900 lei.

La 07 noiembrie

2013, reclamanții au depus la dosar o nouă completare de acțiune, prin care au

solicitat să se dispună obligarea pârâților la plata sumei de 67.444 lei,

reprezentând cuantumul valorii lucrărilor de reabilitare efectuate de ei la

apartamentul nr. 1, situat la parterul imobilului în litigiu, aflat în

proprietatea pârâților.

În ședința

publică din 06 februarie 2014, instanța a admis excepția nelegalei timbrării a

completării de acțiune din 07 noiembrie 2013.

Prin sentința

civilă nr. 94/2014 din 27 februarie 2014, Tribunalul Cluj, secția civilă, a

admis în parte acțiunea, l-a obligat pe pârâți să plătească reclamanților suma

de 265.395 lei reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate la mansarda

imobilului situat în Cluj-Napoca, dispus instituirea unui drept de retenție în

favoarea reclamanților asupra imobilului situat în Cluj-Napoca, mansardă, până

la data achitării de către pârâți a sumei de 265.395 lei. A respins capătul de

cerere având ca obiect plata sumei de 5.900 lei, reprezentând contravaloarea

bunurilor mobile. A anulat ca netimbrat capătul de cerere având ca obiect plata

sumei de 67.444 lei, reprezentând contravaloarea lucrărilor de reabilitare la

apartamentul situat la parterul imobilului situat în Cluj-Napoca. l-a obligat

pe pârâți la cheltuieli de judecată în sumă de 11.269,95 lei.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că prin contractul încheiat la 10 mai 1999

pârâții I.C. și I.A. s-au obligat să înstrăineze reclamanților C.I., C.E.T. și

C.S. podul construcției existente, situată în Cluj-Napoca, definit ca nivel

separat, în scopul construirii deasupra parterului existent a unei locuințe tip

mansardă, cu intrare separată, precum și Vi din terenul ocupat de construcția

existentă și grădinița dintre casă și strada Argeș.

Conform art. 10

din contract, prețul acestei tranzacții îl constituie contravaloarea lucrărilor

cuprinse în anexa 1, prevăzute a se executa în folosul pârâților.

În art. 22 s-a

stabilit că termenul pentru finalizarea lucrărilor cuprinse în anexa 1 și

pentru mansardare este de 18 luni de la data încheierii contractului.

Potrivit art.

25, părțile au stabilit că, „în situația în care cumpărătorul întrerupe

definitiv lucrările din cauze ce nu îi sunt imputabile vânzătorului,

cumpărătorul nu are nici un drept de despăgubire de la vânzător pentru

lucrările de proiectare și execuție executare la imobilul din

Cluj-Napoca".

Prin actul

adițional încheiat la 04 aprilie 2001, termenul pentru finalizarea lucrărilor a

fost prelungit până la 31 iulie 2001, plus un termen de grație de 30 de zile.

Prin același

act adițional, părțile au convenit ca art. 25 din contract să fie interpretat

„în sensul renunțării de către cumpărători la beneficiul principiului

îmbogățirii fără justă cauză în raporturile din prezentul contract cu

vânzătorul".

Prin sentința

civilă nr. 2727/2010, pronunțată în Dosarul nr. 8503/211/2006 al Judecătoriei

Cluj-Napoca s-a admis excepția lipsei calității procesuale active a

reclamantului I.C., s-a respins excepția lipsei calității procesuale active a

reclamantei I.A.

S-a respins

cererea reclamantului I.C. ca fiind formulată de o persoană fără calitate

procesuală activă.

S-a respins

capătul de cerere având ca obiect rezoluțiune ca fiind prescris dreptul la

acțiune.

S-a respins ca

neîntemeiată cererea reconvențională.

S-a admis în

parte cererea principală formulată de reclamanta I.A.

S-a dispus

evacuarea pârâților C.l., C.E.T. și C.S. din imobilul situat în Cluj - Napoca,

jud. Cluj.

Tribunalul a

citat considerentele sentinței la care s-a făcut referire și a constatat că

prin Decizia civilă nr. 1099/R/2010 a Tribunalului Cluj au fost respinse

recursurile declarate de reclamanta I.A. și de pârâții C.I., C.I., C.E.T., C.S.

împotriva sentinței menționate.

Prin acțiunea

din prezentul dosar, reclamanții C.l., C.E.T., C.S. au solicitat obligarea

pârâților I.A. și I.C. să le achite contravaloarea lucrărilor efectuate la

mansarda imobilului situat în Cluj-Napoca. Reclamanții au invocat îmbogățirea

fără justă cauză, răspunderea civilă delictuală, precum și dispozițiile art.

992 și următoarele C. civ.

Instanța a

considerat că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 998-999 C. civ., în

vigoare la data formulării acțiunii, în condițiile în care reclamanții nu au

invocat nici o faptă ilicită a pârâților care să le fi cauzat un prejudiciu.

A apreciat, de

asemenea, că nu sunt aplicabile nici prevederile art. 992 C. civ. privind plata

nedatorată, întrucât nu se susține efectuarea unei plăți la care reclamanții nu

erau obligați.

în ceea ce

privește îmbogățirea fără justă cauză, instanța a reținut că, deși nu există

nici o dispoziție legală care să consacre principiul restituirii îmbogățirii

fără justă cauză (dispozițiile art. 1345-1348 N.C.C. nefiind incidente raportat

la data introducerii acțiunii), pornind de la textele speciale care fac

aplicarea acestui principiu în diferite domenii, în doctrină și jurisprudență

s-a stabilit că, dacă patrimoniul unei persoane este mărit pe seama

patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei

juridic, cel care și-a mărit patrimoniul este obligat să restituie, în limita

măririi, către cel care și-a diminuat patrimoniul.

A apreciat că,

pentru intentarea acțiunii în restituire, este necesar să existe o legătură

între sporirea unui patrimoniu și diminuarea celuilalt, adică ambele fenomene

să fie efectul unei cauze unice, iar cel care și-a micșorat patrimoniul să nu

aibă la dispoziție un alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite,

subliniind și că obligația de restituire are o dublă limită: pârâtul nu poate

fi obligat să restituie decât în măsura creșterii patrimoniului său, iar

reclamantul nu poate pretinde mai mult decât diminuarea patrimoniului său.

În speță,

instanța a considerat că reclamanții sunt îndreptățiți să invoce principiul

restituirii îmbogățirii fără justă cauză, deoarece au efectuat lucrări de

construire la imobilul aflat în proprietatea pârâților și în temeiul

hotărârilor judecătorești menționate mai sus nu mai pot solicita transmiterea

dreptului de proprietate asupra construcției rezultate, fiind evident că

patrimoniul pârâților s-a mărit pe seama patrimoniului reclamanților, ambele

fenomene fiind efectul unei cauze unice.

Instanța a mai

observat că reclamanții nu au la dispoziție o altă acțiune în justiție pentru

recuperarea contravalorii lucrărilor efectuate, atât timp cât nu există nici o

clauză contractuală în temeiul căreia pârâții să se fi obligat în acest sens,

astfel încât nu se poate invoca răspunderea contractuală, iar dispozițiile art.

998-999 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală nu sunt incidente în

cauză, așa cum s-a arătat.

Prima instanță

a apreciat și că reclamanții nu pot pretinde mai mult decât diminuarea

patrimoniului lor, astfel încât pârâții pot fi obligați doar la valoarea

lucrărilor de construire și mansardare efectuate de reclamanți la imobilul în

litigiu, raportat la momentul efectuării acestor lucrări, reținând în plus că

este îndeplinită și condiția inexistenței unui temei juridic pentru mărirea

patrimoniului pârâților pe seama patrimoniului reclamanților.

În ce privește

incidența dispozițiilor art. 25 din contract, astfel cum a fost modificat prin

actul adițional încheiat la 04 aprilie 2001, instanța a constatat că prin

această clauză, în forma inițială, părțile au convenit că reclamanții nu au

dreptul să solicite despăgubiri doar dacă întrerup definitiv lucrările, însă în

considerentele hotărârilor judecătorești menționate s-a reținut că reclamanții

au efectuat lucrările la care s-au obligat necorespunzător, nu că au întrerupt

aceste lucrări.

În ceea ce

privește modificarea prin actul adițional, tribunalul a constatat că este

adevărat că reclamanții au renunțat la beneficiul principiului îmbogățirii fără

justă cauză, însă, fiind vorba despre o modificare a art. 25, a apreciat că

această renunțare are în vedere doar situația în care reclamanții ar fi

întrerupt lucrările, nu și în cazul efectuării necorespunzătoare a lucrărilor.

Față de

expertizele efectuate în cauză, instanța a considerat că reclamanții sunt

îndreptățiți să solicite obligarea pârâților să le achite suma de 265.395 lei,

reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate.

De asemenea,

instanța a constatat că, deși prin hotărârile judecătorești menționate s-a

dispus evacuarea reclamanților din imobil, la dosar nu există nici o probă din

care să rezulte că aceștia l-au predat pârâților, caz în care a considerat că

reclamanții au dreptul să rețină bunul până la data achitării de către pârâți a

sumei datorate.

În ceea ce

privește capătul de cerere având ca obiect plata sumei de 5.900 lei,

reprezentând contravaloarea bunurilor mobile, instanța l-a considerat

neîntemeiat, reclamanții având posibilitatea să preia aceste bunuri sau să

solicite predarea lor de către pârâți.

Prin Decizia

civilă nr. 692/A din 5 septembrie 2014, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a

respins ca nefondat apelul declarat de pârâți împotriva hotărârii de primă

instanță. A respins cererea de obligare a intimaților la plata cheltuielilor de

judecată.

Pentru a decide

astfel, instanța de prim control judiciar a reținut în esență următoarele:

Apelanții au

arătat că instanța de fond, pe mai multe pagini, a copiat considerentele și

dispozitivul sentinței care s-a pronunțat în Dosarul nr. 8503/211/2006 al

Judecătoriei Cluj-Napoca, ca apoi doar pe două pagini să analizeze acțiunea

reclamanților.

Curtea a

reținut că acest motiv de apel este nefondat, pentru că în circumstanțele

particulare ale cauzei o astfel de expunere era necesară cât timp sentința

pronunțată în Dosarul nr. 8503/211/2006 al Judecătoriei Cluj-Napoca și decizia

din recurs au dezlegat aspecte hotărâtoare privind prezenta pricină, iar

indicarea punctuală a acestora era indicată pentru a lămuri situația din

prezenta cauză.

A reținut apoi

faptul că, deși anumite referiri la acțiunea reclamanților au fost analizate

doar pe două pagini, acesta nu este un viciu al hotărârii, cât timp în fapt

motivarea propriu-zisă are mai mult de șase pagini, cuprinde susținerile

părților, analiza acestora și argumentele care au dus la admiterea sau

respingerea pretențiilor, astfel cum sunt acestea expuse la art. 261 C. proc.

civ.

Instanța de

fond a reținut că nu sunt incidente în cauză dispozițiile legale invocate de

reclamanți, respectiv plata nedatorată și nici răspunderea civilă delictuală,

aceasta nefiind o critică din partea apelanților, care arată apoi că în mod cu

totul nelegal a reținut că este incident în cauză principiul îmbogățirii fără

justă cauză, reclamanții nemaiavând la dispoziție o altă acțiune în justiție

pentru recuperarea contravalorii lucrărilor efectuate. Susțin apelanții că

instanța a reținut că, întrucât cererea reclamanților nu e corect întemeiată în

drept, a trebuit să găsească o cale pentru a-i mulțumi pe aceștia, în dauna

apelanților, deși familia C. a fost găsită în Dosarul nr. 8503/211/2006 al

Judecătoriei Cluj-Napoca de rea-credință și în culpă contractuală, fapt care a

provocat prejudicierea gravă a apelanților.

Curtea reține

că acest motiv de apel este nefondat, deoarece chiar apelanții arată că în

motivarea acțiunii reclamanții au invocat și principiul îmbogățirii fără justă

cauză, iar acest aspect se poate constata de fapt din simpla lecturarea a

acțiunii, unde au fost indicate mai multe temeiuri de drept, printre care și

îmbogățirea fără justă cauză. Prin urmare, reține curtea de apel, nu a fost

vorba despre o cale pentru a-i mulțumi pe reclamanți în dauna apelanților, ci a

fost vorba doar de încadrarea în drept a acțiunii și de analiza dacă o astfel

de acțiune, după încadrarea în drept, este întemeiată.

A reținut

instanța de apel, în acord cu instanța de fond, că în ceea ce privește

îmbogățirea fără justă cauză, deși nu există nici o dispoziție legale care să

consacre principiul restituirii îmbogățirii fără justă cauză (dispozițiile art.

1345-1348 N.C.C. nefiind incidente raportat la data introducerii acțiunii),

pornind de la textele speciale care fac aplicarea acestui principiu în diferite

domenii, în doctrină și jurisprudență s-a stabilit că dacă patrimoniul unei

persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru

aceasta să existe un temei juridic, cel care și-a mărit patrimoniul este obligat

să restituie, în limita măririi, către cel care și-a diminuat patrimoniul; prin

urmare, temeiul de drept există, chiar dacă a fost extras pornind de la textele

speciale care fac aplicarea acestui principiu în diferite domenii și, chiar

dacă acesta este o creație a doctrinei și jurisprudenței, nu a fost contestat

până la apariție textelor care consacră și legal acest principiu în prezent:

art. 1345-1348 N.C.C.

în ce privește

faptul că în Dosarul nr. 8503/211/2006 al Judecătoriei Cluj-Napoca familia C. a

fost găsită de rea-credință și în culpă contractuală, fapt care a provocat

prejudicierea gravă a apelanților, curtea a constatat că prima instanță a

reținut din sentința pronunțată în acel dosar doar că „Din același motiv a fost

înlăturată și susținerea pârâților referitoare la pretinsa rea credință a

reclamantei întemeiată pe aceea că a invocat nerespectarea obligațiilor de

către pârâți numai după o perioadă îndelungată de timp", iar în ce

privește culpa contractuală se reține că instanța a apreciat că pârâții nu

și-au îndeplinit integral obligațiile prevăzute în anexa 1 la contractul

încheiat la data de 10 mai 1999, astfel că a respins ca neîntemeiată cererea

reconvențională prin care pârâții au solicitat dobândirea acestui drept de

proprietate și a dispus evacuarea pârâților din imobil.

A subliniat

instanța de apel că în aceste limite au fost analizate reaua-credință și culpa

contractuală, însă în prezenta cauză se analizează dacă o acțiune în îmbogățire

fără justă cauză este întemeiată.

Cât privește

pretinsa interpretare eronată a prevederilor art. 25 din contractul încheiat de

părți, așa cum a fost modificat prin actul adițional din data de 04 aprilie

2001, precum și hotărârile irevocabile, intrate în autoritate de lucru judecat,

pronunțate în Dosarul nr. 8503/211/2006 al Judecătoriei Cluj-Napoca, prin care

s-a reținut, atât de către instanța de fond, cât și de către instanța de recurs

că reclamanții din acest dosar au fost în culpă și de rea-credință în ceea ce

privește îndeplinirea obligațiilor ce le reveneau în temeiul contractului civil

încheiat la 10 mai 1999 și că apelanții au dat întotdeauna dovadă de

bună-credință și de indulgență în ceea ce-i privește pe aceștia, curtea a

apreciat că acest motiv de apel este nefondat, deoarece instanța de fond a reținut

corect că prin această clauză, în forma inițială, părțile au convenit că

reclamanții nu au dreptul să solicite despăgubiri doar dacă întrerup definitiv

lucrările, însă în considerentele hotărârilor judecătorești menționate s-a

reținut că reclamanții au efectuat lucrările la care s-au obligat

necorespunzător, nu că au întrerupt aceste lucrări. Acest aspect, al

neîntreruperii lucrării a intrat în puterea lucrului judecat, curtea reținând

că executarea necorespunzătoare, calitativă sau prin omisiunea unor lucrări nu

echivalează în intenția părților cu întreruperea lucrărilor, că întreruperea

înseamnă oprirea lucrărilor, nu executarea acestora defectuoasă și omiterea

unor lucrări și că din modul de redactare a contractului, care prevede doar ca

excepție acordarea de despăgubiri numai pentru întreruperea lucrărilor, rezultă

că aceasta este o excepție, de strictă aplicare și nu poate fi extinsă și la

alte cazuri, cum ar fi cel de efectuare necorespunzătoare a lucrărilor.

În ce privește

culpa contractuală și reaua credință, instanța de prim control judiciar a

reiterat limitele în care aceste aspecte au fost reținute prin hotărârile

intrate în puterea lucrului judecat, ca și condițiile pentru existența u

îmbogățirii fără justă cauză: să existe o legătură între sporirea unui

patrimoniu și diminuarea celuilalt, adică ambele fenomene să fie efectul unei

cauze unice, iar cel care și-a micșorat patrimoniul să nu aibă la dispoziție un

alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite.

Sub același

aspect, s-a reținut și că faptul că prin cele două hotărâri pronunțate în

Dosarul nr. 8503/211/2006 instanțele au stabilit tocmai că familia C. nu a

realizat toate lucrările la care s-au obligat, iar cele executate au fost

parțial executate și în mod necorespunzător, este un motiv pentru care a fost

respinsă cererea reconvențională prin care aceștia au solicitat dobândirea

dreptului de proprietate asupra mansardei și au dispus evacuarea lor din

imobil, întrucât nu dețin un titlu locativ valabil asupra mansardei, însă

același aspect nu poate duce și la respingerea acțiunii de îmbogățire fără

justă cauză, dacă din analiza stării de fapt se conturează că sunt îndeplinite

condițiile de admisibilitate a acesteia.

Interpretarea

dată cu privire la neîntreruperea lucrărilor a fost găsită de curte ca fiind

valabilă și cu privire la susținerea apelanților în ce privește semnificația

dată notificării din data de 25 octombrie 2010, transmisă prin B.E.J., Ș.A.,

instanța conchizând că, atâta timp cât nu se poate reține întreruperea

lucrărilor, art. 25 din contract nu este incident.

A apreciat că,

în condițiile constatate de instanța de fond, este posibilă instituirea unui

drept de retenție, reclamanții având calitatea de creditor, iar creanța

retentorului fiind certă, lichidă și exigibilă, chiar dacă este constată prin

chiar hotărârea prin care se dispune și retentia; cât privește posesia bunului,

care să aparțină creditorului, curtea a reținut că aceasta exista la data

introducerii acțiunii - 30 septembrie 2010, reclamanții fiind evacuați doar la

15 iunie 2011, însă acest aspect nu a fost invocat de către apelanți nici în

fața instanței de fond nici în fața instanței de apel, iar curtea nu l-a luat

în analiză, având în vedere principiul disponibilității părților.

Referitor la

susținerea apelanților că, prin împrejurarea că reclamanții au solicitat

instituirea unui drept de retenție, au recunoscut practic că mansarda le

aparține, instanța de apel a apreciat că acest aspect nu a fost contestat de

către reclamanți, iar aspectul privind proprietatea asupra mansardei în favoarea

apelanților a fost reținut cu putere de lucru judecat prin sentința civilă nr.

2727/2010.

În ce privește

incidența art. 25 din contract, astfel cum a fost modificat prin actul

adiționali, curtea de apel a apreciat că nici acest motiv de apel nu este fondat,

deoarece reclamanții au renunțat la beneficiul principiului îmbogățirii fără

justă cauză, însă doar pentru ipoteza prevăzută de art. 25, anume în cazul

întreruperii lucrărilor, pentru că este vorba doar despre o modificare a art.

25, iar modificarea poate privi doar ipoteza expres prevăzută în textul

modificat și a considerat că o renunțare la alte cazuri de îmbogățire fără

justă cauză trebuie să fie prevăzută expres, ca și orice altă renunțare la

drepturi, însă o atare prevedere nu există. Prin urmare renunțarea a avut în

vedere doar situația în care reclamanții ar fi întrerupt lucrările, nu și în

cazul efectuării necorespunzătoare a lucrărilor, instanța de prim control

judiciar considerând că nu se poate extinde aplicabilitatea renunțării la

beneficiu în raport de toate situațiile generate de desfășurarea contractului

și nu doar la cele legate de întreruperea lucrărilor, întrucât art. 25 se

referă doar la această ipoteză, iar în actul adițional nu se face o astfel de

referire la toate ipotezele, ci doar la cea prevăzută de art. 25.

În ce privește

critica formulată de apelanți în raport de prevederile art. 29 din contract,

curtea de apel a apreciat că acest motiv de apel este nefondat, pentru că este

real că reclamanții, așa cum s-a reținut în Dosarul nr. 8503/211/2006, nu au la

îndemână o acțiune pe temei contractual, dar aceasta constă în însăși condiția

de admisibilitate a acțiunii în îmbogățire fără justă cauză, anume ca partea să

nu aibă la îndemână nici o altă acțiune, în afară, desigur, de cea întemeiată

pe îmbogățirea fără justă cauză.

A reținut că

este de domeniul evidenței că apelanții nu au avut în vedere posibilitatea ca

intimații să efectueze lucrări de foarte slabă calitate, însă referirea cu

privire la neacordarea despăgubirilor a fost menționată în contract doar pentru

ipoteza întreruperii lucrărilor, nu și pentru efectuarea lor necorespunzător

din punct de vedere calitativ și că, dacă părțile ar fi vrut să insereze și o

astfel de ipoteză, aveau posibilitatea să o facă, după cum de altfel au procedat

pentru cazul întreruperii lucrărilor; în această logică, a apreciat instanța de

apel, neacordarea despăgubirilor fiind o excepție, rămâne să fie aplicată doar

pentru ipoteza prevăzută expres de părți, anume pentru întreruperea lucrărilor

iar nu și pentru executarea necorespunzătoare.

Față de cele

expuse în precedent, curtea de apel a constatat că nu se poate reține că

instanța de fond nu a analizat și nu a înlăturat motivat decât apărările

apelanților cu privire la faptul că reclamanții au renunțat la acest beneficiu,

fără să înlăture motivat faptul că ei au invocat că nu sunt îndeplinite

condițiile juridice ale acțiunii în restituire, respectiv aceea că îmbogățirea

și însărăcirea corespunzătoare să fie lipsite de o cauză justă, adică de un

temei juridic care să le justifice.

Prima instanță

a arătat că reclamanții sunt îndreptățiți să invoce principiul restituirii

îmbogățirii fără justă cauză, deoarece au efectuat lucrări de construire la

imobilul aflat în proprietatea pârâților și, în temeiul hotărârilor

judecătorești menționate mai sus, nu mai pot solicita transmiterea dreptului de

proprietate asupra construcției rezultate, fiind evident că patrimoniul

pârâților s-a mărit pe seama patrimoniului reclamanților, ambele fenomene fiind

efectul unei cauze unice.

Prin urmare

acest aspect invocat de apelanți ca fiind nemotivat de prima instanță nu a

putut fi reținut.

Curtea de apel

a subliniat faptul că condițiile îmbogățirii fără justă cauză nu se referă

decât la ipoteza ca partea care invocă îmbogățirea fără justă cauză a

celeilalte părți să nu aibă la îndemână nici o altă acțiune, deci nici cea în

temeiul răspunderii civile contractuale, că îmbogățirea fără justă cauză are la

bază un fapt juridic licit, însă condiția culpei nu este cerută, pentru cele

arătate mai sus, mai ales că în cauză răspunderea delictuală a fost respinsă,

iar cea contractuală a fost exclusă în Dosarul nr. 8503/211/2006.

Faptul că

reclamanții nu au respectat dispozițiilor contractuale a dus la respingerea

acțiunii prin care ei au cerut valorificarea contractului în favoarea lor

pentru dobândirea dreptului de proprietate, însă, în opinia instanței de apel,

nu duce automat la respingerea acțiunii în îmbogățire fără justă cauză.

Privitor la

incidența dispozițiilor art. 494 C. civ., s-a reținut că aceasta nici nu a fost

analizată, însă se poate stabili ca și condiție de admisibilitate a acțiunii în

îmbogățire fără justă cauză, anume dacă reclamanții aveau la îndemână o altă

acțiune decât cea în îmbogățire fără justă cauză; o acțiune în care să se

invoce ipoteza art. 494 C. civ. se putea face de către reclamanți doar dacă nu

ar fi avut încheiat contractul, or în acest caz ei puteau să solicite doar

aplicarea contractului.

Toate celelalte

critici invocate prin prisma art. 494 C. civ. - cum sunt, exemplificativ, cele

privind creanța, că afectată de modalități, nașterea dreptului de proprietate

al proprietarului terenului, exigibil numai la data realizării condiției,

dreptul de creanță al constructorului supus prescripției extinctive - au fost

apreciate ca nefondate, grefate fiind pe o ipoteză care nu este aplicabilă în

cauză.

În ce privește

dreptul de retenție, s-a apreciat că acesta derivă nu doar din aplicarea art.

494 C. civ., ci, așa cum a reținut instanța de fond, în condițiile în care

reclamanții trebuiau să predea imobilul, iar pârâții urmau că fie obligați să

le achite contravaloarea lucrărilor efectuate la acesta, reclamanții au dreptul

să rețină bunul până la data achitării de către pârâți a sumei datorate.

A reiterat

instanța de prim control judiciar că apelanții consideră că instanța nu a fost

învestită cu o astfel de acțiune și că a acordat reclamanților mai mult decât

au cerut, încălcând principiul disponibilității, în virtutea căruia instanța

trebuie să judece în limitele cadrului procesual cu care a fost investită și a

apreciat că acest motiv de apel este nefondat, cât timp o acțiune întemeiată pe

dispozițiile art. 494 C. civ. exclude incidența acțiunii în îmbogățire fără

justă cauză, iar reclamanții nici nu au invocat dispozițiile art. 494 C. civ.

S-a mai

apreciat că, în aceste condiții, cât timp reclamanții au invocat, printre

altele, îmbogățirea fără justă cauză, iar instanța s-a pronunțat asupra

acesteia și a acordat pretenții reclamanților pe acest temei, nu se poate

susține că s-a acordat de către instanță reclamanților mai mult decât s-a cerut

și nici că s-a încălcat principiul disponibilității.

Cât privește

critica întemeiată pe excepția prescripției dreptului material la acțiune,

curtea de apel a reținut că aceasta este nefondată, deoarece acțiunea în

îmbogățire fără justă cauză se naște la momentul la care partea rămâne fără

orice altă acțiune, pentru că altfel acțiunea în îmbogățire fără justă cauză

este respinsă deoarece partea are la îndemână acea acțiune.

În speță

reclamanții au încercat să își valorifice dreptul în cadrul Dosarului nr.

8503/211/2006, însă doar la respingerea irevocabilă a acțiunii lor

reconvenționale în acel dosar, prin Decizia nr. 1099 din 22 septembrie 2010, li

s-a născut dreptul la acțiune în îmbogățire fără justă cauză; dreptul de

retenție fiind accesoriu, are aceeași soartă, în ce privește prescripția, ca și

cea a dreptului principal.

Instanța de

apel a apreciat că se poate discuta și dacă posesia bunului cu privire la care

se pretinde ulterior îmbogățirea fără justă cauză poate duce la întreruperea

prescripției și a remarcat faptul că, atâta timp cât partea are posesia

bunului, iar cealaltă parte nu îl reclamă, rezultă că interesul nu este actual,

deci nu există nici acțiune dacă nu există interes; în cauză posesia a fost

pierdută abia la 15 iunie 2011, deci până la acel moment partea nu avea un

interes, iar prescripția nu începea să curgă.

Cu privire la

acest motiv de apel referitor la prescripția dreptului la acțiune, curtea a

subliniat faptul că reclamanții au solicitat respingerea acestei excepții

întrucât nu a fost invocată în apărările pe care pârâții le-au făcut în fața

primei instanțe, solicitând a se face aplicarea art. 136 alin. (1) C. proc.

civ., raportat la art. 115 și la art. 132 C. proc. civ.

Această

susținere a intimaților nu a fost primită, deoarece procesul a început sub

imperiul Decretului nr. 167/1958, care prevede la art. 18 obligația instanței

judecătorești ca, din oficiu, să cerceteze dacă dreptul la acțiune sau la

executarea silită este prescris, instanța de apel reținând că acest text legal

a fost abrogat doar la 01 octombrie 2011, prin art. 230 din Legea nr. 71/2011,

iar prin art. 3 din același act normativ se prevede că „Actele și faptele

juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în

vigoare a C. civ. nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de

legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii

lor.", prin urmare, drepturile reclamanților și acțiunea ce le însoțește

sunt supuse legii în vigoare la data la care s-au născut, anume 22 septembrie

2010.

Critica

apelanților referitoare la faptul că instanța nu Ie-a acordat posibilitatea să

își manifeste opțiunea între a achita prețul materialelor și al muncii sau sporul

de valoare, în condițiile în care dreptul de a opta pentru plata despăgubirii

celei mai mici este acordat în mod expres de către legiuitor, în cuprinsul art.

494 alin. (3) C. civ., a fost apreciată ca nefondată, deoarece instanța fost

învestită cu o acțiune în îmbogățire fără justă cauză, nu cu o acțiune

întemeiată pe dispozițiile art. 494 C. civ., astfel că nu exista nici o

obligație de a acorda posibilitatea de opțiune pe un text legal cu privire la

care instanța nu a fost învestită; prin urmare, instanța de apel a constatat că

nici expertiza tehnică de evaluare nu trebuia să aibă obiectivele stabilite

prin prisma dispozițiilor art. 494 C. civ.

Referitor la

motivul de nelegalitate al hotărârii dat de faptul că nu s-a răspuns la

obiecțiunile privind stadiul de degradare avansată a mansardei și riscul

iminent de prăbușire, instanța de apel l-a găsit ca nefondat, deoarece experții

au stabilit valoarea lucrărilor efectuate, acesta fiind petitul acțiunii, iar

instanța trebuie să stabilească probațiunea potrivit petitelor formulate. Sub

acest aspect, s-a reținut că faptul că pârâții afirmă că mansarda este în stare

de degradare, ca și restul imobilului, din cauza lucrărilor efectuate de

reclamanți și că sunt nemulțumiți de aceasta, le dă un eventual drept la acțiune,

însă este fără sens stabilirea unei stări de fapt în acest sens, cu probațiunea

aferentă, cât timp instanța nu a fost învestită cu un petit referitor la

aceasta.

În temeiul

prevederilor art. 296 C. proc. civ., cât și al art. 282 și următoarele C. proc.

civ., curtea a respins ca nefondat apelul declarat.

În temeiul

prevederilor art. 274 raportat la art. 150 și la art. 167 alin. (1) și (2) C.

proc. civ., a respins cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată,

deoarece, deși prin întâmpinare reclamanții-intimați au solicitat obligarea

apelanților la plata cheltuielilor de judecată, acestea sunt cereri accesorii,

iar dovedirea lor trebuia să se facă până la închiderea dezbaterilor, însă

chitanța prin care se face această dovadă s-a depus după închiderea

dezbaterilor, motiv pentru care nu a fost luată în considerare ca probă

referitoare la cheltuielile de judecată.

Împotriva

acestei decizii, în termen legal au declarat recurs motivat pârâții, cauza

fiind înregistrată sub același număr unic la 3 noiembrie 2014 pe rolul Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă.

În motivarea

recursului au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.,

solicitându-se în principal modificarea deciziei recurate, în sensul

respingerii cererii ca inadmisibilă ori ca prescrisă, iar în subsidiar casarea

deciziei cu trimitere spre rejudecare în vederea suplimentării probatoriului.

Recurenții-pârâți

au susținut că hotărârea este nelegală, întrucât încalcă principiul

disponibilității, care cuprinde dreptul părților de a determina limitele

acțiunii sau pe cele ale apărării, principiul legalității, principiul dreptului

la un proces echitabil și pe acela al dreptului la apărare.

În ce privește

excepția inadmisibilității, recurenții-pârâți au arătat că, în motivarea

acțiunii, intimații-reclamanți au invocat principiul echității, principiul

ocrotirii bunei-credințe, principiul îmbogățirii fără justă cauză, iar în

subsidiar, pentru situația în care instanța va reține reaua-credință a părților

adverse, au invocat răspunderea civilă delictuală, arătând și că singurul temei

juridic invocat au fost prevederile art. 992 C. civ. referitoare la plata

nedatorată.

Au susținut

recurenții-pârâți că instanțele de fond au reținut în mod corect că nu sunt

întrunite condițiile răspunderii civile delictuale și nici cele privind plata

nedatorată, însă în mod nelegal au apreciat că sunt îndeplinite condițiile

îmbogățirii fără justă cauză, fiind vorba sub acest aspect de greșita aplicare

a legii.

În argumentarea

acestei critici, recurenții-pârâți au susținut că instanțele de fond au greșit

atunci când au apreciat că nu au relevanță sub aspectul admisibilității

acțiunii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză următoarele aspecte: că

între părți a fost semnat un contract; că intimații-reclamanți au fost singurii

în culpă pentru imposibilitatea valorificării contractului, fiind găsiți în

culpă și de rea-credință în Dosarul nr. 8503/211/2006 al Judecătoriei

Cluj-Napoca; că acțiunea în îmbogățire fără justă cauză are caracter subsidiar,

însărăcitul putând recurge la acest tip de acțiune numai atunci când nu are și

nu a avut o altă cale de drept pentru valorificarea dreptului său la reparație.

Recurenții-pârâți

au făcut inventarul condițiilor materiale și juridice de admisibilitate a

acțiunii în îmbogățire fără justă cauză, au evocat prevederile art. 29 din

contractul încheiat între părți și au susținut că însărăcitul trebuie să nu fie

în culpă și să săvârșească un fapt juridic licit, în caz contrar ilicitul

contractual fiind în contradicție cu faptul juridic licit, excluzându-l pe

acesta din urmă.

În această

logică, recurenții-pârâți au susținut că, în conformitate cu dispozițiile art.

32 din actul adițional, intimații-reclamanți aveau la îndemână, pentru

recuperarea investiției contractuale, acțiunea întemeiată pe contract, care

exclude calea promovării unei actio de in rem verso.

În ce privește

excepția prescripției dreptului material la acțiune, recurenții-pârâți au

criticat decizia pronunțată de instanța de apel sub aspectul momentului de la

care începe să curgă termenul de prescripție, susținând în esență că acesta

este momentul la care titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după

împrejurări, trebuia să cunoască atât însărăcirea fără justă cauză, cât și pe

îmbogățit.

Cu privire la

fondul cauzei, recurenții-pârâți au susținut în esență că s-a aplicat greșit

instituția îmbogățirii fără justă cauză în raport de cadrul juridic incert

stabilit, de obiectivele încuviințate de inst