ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 106/2015

Asupra recursurilor de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 16409 din 2 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a admis excepția de inadmisibilitate și s-a respins capătul 1 din cererea reclamantului astfel cum a fost modificată, prin care se solicita constatarea unui abuz pretins a fi săvârșit de pârâtă în lunile noiembrie și decembrie 2007, ca inadmisibil. S-a admis excepția lipsei calității procesuale active cu privire la capetele de cerere prin care se solicita constatarea caracterului abuziv al unor clauze din Convenția de credit și s-au respins capetele de cerere prin care se solicita constatarea caracterului abuziv al unor clauze din convenția de credit ca fiind promovată de o persoană fără calitate procesuala activă.

S-a respins ca prematur formulat capătul 3 din cererea modificatoare prin care se solicita restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de risc. S-au respins ca neîntemeiate capetele 4, 5, 6 și 7 din cererea modificată, privind pe reclamantul O.B.F. în contradictoriu cu pârâta SC V.R. SA. A fost obligat reclamantul la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.480 lei. Pentru a hotărî astfel instanța a reținut că prin cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată și completată, reclamantul O.B.F. a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC V.R. SA să se dispună: În principal: - constatarea abuzului săvârșit în lunile noiembrie și decembrie 2007, în care a fost raportat negativ în C.R.B.

și stoparea comisioanelor de penalizare percepute fără temei legal, respectiv stornarea înregistrărilor negative din C.R.B./ BC; - constatarea ca abuzivă și eliminarea clauzei prevăzută la pct. 5 lit. a) (comision de risc, redenumit comision de administrare) din Condițiile Speciale și a clauzei 3.5 din Condițiile Generale; - calcularea și restituirea sumei percepută ca și comision de risc (denumit comision de administrare) de la data de 12 octombrie 2007 până în prezent; - calcularea dobânzii în conformitate cu indicele LIBOR CHF 3 luni de la data acordării creditului + marja băncii. Marja băncii va fi stabilită prin scăderea din valoarea de 4.25% / an a indicelui LIBOR CHF 3 luni la data acordării creditului, respectiv 12 octombrie 2007 (marja băncii - aproximativ 1.3%).

De asemenea refacerea planului de rambursare ținând cont de indicatorii din perioada 12 octombrie 2007 până în prezent, calcularea corectă a tuturor ratelor și restituirea sumelor deținute de către bancă din dobânda nediminuată în toată această perioadă; - asupra sumelor deținute de către bancă prin clauzele abuzive și dobânda nediminuată să se calculeze dobânda legală, iar sumele să fie actualizate în funcție de rata inflației de la data restituirii; - pronunțarea unei sentințe prin care contractul de credit se desființează, părțile se repun în situația anterioară semnării actului, apartamentul care face obiectul contractului de credit trece în proprietatea băncii, toate datoriile prezente și viitoare la care ar fi supus reclamantul să fie stinse și considerate achitate la data pronunțării sentinței, fără pretenții viitoare cu plata de daune interese de către bancă în valoare de 100.000 RON; - stornarea tuturor înregistrărilor negative făcute de bancă în Biroul de Credit și Centrala Riscurilor Bancare în defavoarea reclamantului; - obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată, inclusiv onorariu avocat/experți/mediator.

În subsidiar, reclamantul a solicitat: - constatarea ca abuzivă și eliminarea clauzei prevăzută la pct. 5, lit. a) (comision de risc, redenumit comision de administrare) din Condițiile Speciale și a clauzei 3.5 din Condițiile Generale; - calcularea și restituirea sumei percepută ca și comision de risc (denumit comision de administrare) de la data de 12 octombrie 2007 până în prezent; - calcularea dobânzii în conformitate cu indicele LIBOR CHF 3 luni de la data acordării creditului + marja băncii. Marja băncii va fi stabilită prin scăderea din valoarea de 4.25% / an a indicelui LIBOR CHF 3 luni la data acordării creditului, respectiv 12 octombrie 2007 (marja băncii aproximativ 1.3%).

De asemenea refacerea planului de rambursare ținând cont de indicatorii din perioada 12 octombrie 2007 până în prezent și mai departe până la finalitatea contractului; calcularea corectă a tuturor ratelor și restituirea sumelor deținute de către bancă din dobânda nediminuată în toată această perioadă; - asupra sumelor deținute de către bancă prin clauzele abuzive și dobânda nediminuată să se calculeze dobânda legală, iar sumele să fie actualizate în funcție de rata inflației de la data restituirii; - constatarea ca abuzivă și anularea clauzei prevăzută la pct. 3 lit. d) din Condițiile Speciale „Data ajustării dobânzii” din convenția de credit nr. 0131006/12 octombrie 2007; - constatarea ca abuzivă și anularea clauzei prevăzută la pct. 4 lit. a) din Condițiile Speciale din convenția de credit din 12 octombrie 2007 „comision de penalizare ” ; - constatarea ca abuzivă și anularea clauzei prevăzută la pct. 5 lit. f) din Condițiile Speciale din convenția de credit din 12 octombrie 2007 „comision monitorizare polițe” și pct. 3.9 din Condițiile Generale; - constatarea ca abuzivă și anularea clauzei prevăzută la pct. 8.1 lit. a) liniuța a doua și a treia; lit. b), lit. c) și lit. d). din Condițiile Generale din convenția de credit din 12 octombrie 2007;

- constatarea ca abuzivă și anularea clauzei prevăzută la secțiunea 10 din Condițiile Generale din convenția de credit din 12 octombrie 2007; - stornarea tuturor înregistrărilor negative din Biroul de Credit și Centrala Riscurilor Bancare efectuate de bancă în defavoarea reclamantului. - obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată, inclusiv onorariu avocat/ experți/ mediator. În motivarea în fapt a cererii sale reclamantul a susținut că a încheiat cu pârâta V. România, convenția de credit la data de 12 octombrie 2007. La data încheierii convenției de credit și pe toată durata raporturilor contractuale, banca nu a respectat prevederile Legii nr. 193/2000, stabilind în mod unilateral dobânda și comisionul de risc, folosind contracte standard preformulate, nelăsând nicio posibilitate de negociere reclamantului cu privire la conținutul clauzelor cuprinse în contractul de creditare.

Astfel, în opinia reclamantului această convenție de credit face parte din categoria contractelor de adeziune întrucât acesta nu a avut decât opțiunea de a accepta sau de a refuza încheierea ei, fără a exista posibilitatea reală și efectiv de a influența în orice mod condițiile convenției de împrumut, iar pentru a se ajunge la echivalența prestațiilor părților contractante ori în vederea ocrotirii intereselor celor puși în situația de a adera la încheierea unor asemenea contracte, legiuitorul a recurs la reglementarea acestor raporturi juridice prin norme preponderent imperative. Reclamantul a mai arătat că, potrivit art. 77 din Legea nr. 294/2000, în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului.

Reclamantul a învederat că plecând de la adresa din 11 noiembrie 2010, emisă de către Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor A.N.P.C., prin Comisariatul pentru Protecția Consumatorilor a Municipiului București CPCMB, instituția a apreciat ca întemeiate reclamațiile depuse de reclamant la sediul acestora (din 04 octombrie 2010, reînregistrată intern cu numărul x din 11 octombrie 2010 și din 27 mai 2010), prin care solicita constatarea clauzelor abuzive din contractul de credit. A.N.P.C. a încheiat un proces verbal de constatare a contravenției, a obligat pârâta să restituie sumele încasate nelegal după data de 21 iunie 2010 și de asemenea a obligat pârâta să sisteze comisionul de risc.

în ceea ce privește introducerea noului comision de administrare, A.N.P.C. a apreciat ca ilegală această măsură, motiv pentru care a sancționat banca și de asemenea i-a expus reclamantului posibilitatea acționării în instanță a V. România. S-a susținut de către reclamant și faptul că de la data încheierii convenției de credit și până la data introducerii acțiunii și-a achitat toate obligațiile de plată fără nicio zi de întârziere. Astfel, în data de 06 noiembrie 2007 a plătit prima rată, iar în data de 22 noiembrie 2007 a mai depus una de 2.160 lei pentru a acoperi rata ce devenea scadentă la data de 10 decembrie 2007. Cu toate acestea pe data de 27 decembrie 2007 i-a fost adusă la cunoștință prin notificarea nr. 7808, neîndeplinirea parțială a obligației de plată a contravalorii comisionului de nominalizare a poliței de asigurare asupra imobilului, în cuantum de 60,08 CHF, ce ar fi trebuit să acopere diferența până la 80 CHF.

Cu privire la plata acestui comision, reclamantul menționează că nu a fost înștiințat sub nicio formă de necesitatea plății lui la data acordării creditului, cu toate că polița de asigurare a fost încheiată și predată la sediul băncii de un reprezentant al Companiei de asigurări C.A. Mai mult, în mod normal aceste comisioane se regăsesc în contractul de credit și, de obicei, sunt incluse în scadențarul de plată. Astfel, pârâta fără a înștiința reclamantul de necesitatea plății acestui comision, a recurs la inserarea sa ca rău platnic în Centrala Riscurilor Bancare în luna decembrie 2007. Ca urmare a acestui fapt, în luna ianuarie a constatat că îi sunt aplicate două comisioane de depășire a termenului limită de plată în cuantum de 25 CHF fiecare, pe motiv că a depășit termenul de plată de 2 ori: primul termen în noiembrie 2007 și al doilea în decembrie 2007, cu toate că a achitat ratele conform graficului de rambursare.

Imediat după sesizarea acestor nereguli, respectiv la data de 10 septembrie 2009, a solicitat băncii anularea sa din CRB, însă această cerere nu a primit niciun răspuns. Totodată reclamantul a arătat că banca a perceput ilegal un comision de monitorizare poliță, prin faptul că reclamantului i-a fost impus un anume asigurător, și pentru că nu a dorit să încheie asigurarea facultativă de locuință cu firma agreată de bancă, V. i-a perceput un comision de 80 CHF, încălcându-se art. 18 din Legea nr. 34/2006 „Contractele de asigurare prevăzute la art. 16 și 17 se vor încheia cu o societate de asigurări, iar împrumutătorul un anumit asigurător”. De asemenea, din raportul CRB IBC depus la dosarul cauzei a rezultat că V. a recurs la inserarea reclamantului ca rău platnic, aducându-i-se prin aceasta un prejudiciu de imagine în fața oricărui consultant al sistemului.

Mai mult, banca a făcut false raportări în perioada 12 octombrie 2007 - 29 iunie 2010, prin faptul că a indus în eroare prin consultant al sistemului, raportându-se alte sume decât cele datorate, iar începând cu data de 29 iulie 2010, odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. 50/2010, banca a remediat această problemă. Referitor la comisionul de risc, reclamantul afirmă caracterul abuziv al acestei clauze, stabilite unilateral și fără a prezenta în cuprinsul contractului care sunt riscurile acoperite, o asemenea omisiune nu permite nici unei persoane, instituții sau instanței de judecată verificarea sau probarea unor asemenea riscuri, în cazul în care s-ar produce. Comisionul de risc în modul în care este prezentat în contractul de credit, reprezintă de fapt o dobândă ascunsă, neclară care nu oferă consumatorului o informație corectă și completă.

Reclamantul a mai susținut că întregul contract de credit nu respectă reglementările în vigoare la data semnării (12 octombrie 2007) și nici la data modificării contractului prin actul adițional nr. 1 din 28 octombrie 2008, iar cu privire la rata dobânzii nu este menționat dacă aceasta este fixă sau variabilă. Or, dobânda nu poate fi fixă și variabilă în același timp. În partea de Condiții Speciale ale contractului mai sus menționat, se specifica că dobânda este de 4.25 % p.a., iar în următorul paragraf se specifica că Banca poate modifica rata dobânzii în cazul unor schimbări semnificative pe piața monetară, de unde rezultă că dobânda este variabilă (deși această formulare nu este suficientă pentru a arăta faptul cum se calculează dobânda variabilă).

În partea de Condiții Generale ale contractului mai sus menționat, la pct. 3.1.2 se specifică că rata dobânzii este fixă sau variabilă; aceasta fiind o clauză abuzivă, în condițiile în care rata dobânzii nu este precizată expres în Condițiile Speciale (dacă este fixă sau variabilă și dacă este fixă, perioadă în care ea se aplică). Rata dobânzii variabile din contractul mai sus menționat, nu este legată de un indicator de referință (în cazul de față LIBOR CHF) ceea ce nu respecta dispozițiile Legii 34/2006 (pentru modificarea și completarea Legii 190/1999), art. 14. Termenul de LIBOR - CHF în cuprinsul contractului este specificat doar ca termen general, fără să se facă referire la el în formarea ratei dobânzii, (de exemplu LIBOR CHF la 3 luni + 1.3% marja contractuală a băncii).

La data modificării contractului de credit prin actul adițional precizat mai sus, DAE a fost modificată fără să se precizeze din ce a fost compusă, de asemenea nu se specifică dacă rata dobânzii este fixă sau variabilă. în condițiile în care dobânda variabilă era la valoarea de 4.25%, iar LIBOR CHF la acea perioadă se încadra între 2.8 % - 3.00 %, de aici rezultă că marja băncii în alcătuirea dobânzii era de aproximativ 1.3%. Este de reținut faptul că de la acordarea creditului și până acum dobânda nu s-a redus în nicio perioadă, în condițiile în care indicatorii LIBOR CHF au scăzut continuu, de aici rezultă că aceste riscuri au fost transferate către reclamant, iar banca nu doar că și-a menținut profitul, ba mai mult l-a și sporit.

Referitor la clauzele menționate la punctul 5 din cererea sa precizatoare, reclamantul a afirmat următoarele: Clauza prevăzută la art. 3 lit. a) din Condițiile Speciale, prin care banca își rezervă dreptul de revizui simetria ratei dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară”, pune problema sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că oferă băncii dreptul de a revizui rata dobânzii curente, fără ca noua rată să fie negociată cu clientul. Acesta fiind doar înștiințat de noul cuantum al dobânzii. Așa cum s-a arătat în art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut și în contract și, totodată, cu condiția informării grabnice a clientului care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.

- Este abuzivă și clauza prevăzută la pct. 4 lit. a) din Condiții Speciale prin care s-a stabilit plata unei dobânzi penalizatoare în cazul în care rata nu este achitată în termen, însă pe lângă această dobândă penalizatoare banca încasează în mod nejustificat și un comision necuvenit de 25 CHF. - Este abuzivă și clauza prevăzută în art. 8.1 din Condițiile generale lit. a) liniuța a doua și a treia, conform căreia banca poate declara scadența anticipată a contractului în cazul în care împrumutatul nu și-ar îndeplini obligațiile asumate față de bancă sau față de alte societăți financiare prin alte convenții de credit. În mod normal o obligație nu poate să se răsfrângă asupra altor obligații asumate individual prin contracte distincte.

- Art. 8.1 lit. b) din Condițiile Generale conține o clauză abuzivă din moment ce prin formularea „alte obligații” banca are libertatea de a stabili în mod unilateral care sunt obligațiile la îndeplinirea cărora reclamantul ar fi supus. Această formulare este nelegală, atâta timp cât nu sunt descrise exact obligațiile pe care orice persoană sau instanță să le poată analiza în cazul în care ele s-ar solicita de către bancă. - Art. 8.1 lit. c) și d) din Condițiile Generale oferă băncii dreptul exclusiv și discreționar de a declara soldul creditului scadent anticipat, fără ca instanța investită cu verificarea legalității unei astfel de măsuri să aibă posibilitatea de a verifica îndeplinirea condițiilor pe care le cuprinde.

- Art. 10.2 din Condițiile Generale arată că in oricare din cazurile in care, din diferite motive, arătate in art. 10.1, costurile Băncii legate de acordarea sau de punerea la dispoziție a oricărui credit cresc, împrumutatul va plăti acesteia, in termen de 15 zile de la data la care a fost modificate în scris, sumele suplimentare, astfel încât să compenseze banca pentru creșterile costurilor, sau altor rambursări. Cu alte cuvinte, conform acestei clauze, in situațiile in care, din diferite motive, arătate, de aceasta data, intr-un mod ceva mai clar, costurile băncii (in general, nu doar cele legate de împrumutul ce face obiectul contractului analizat) cresc, această creștere este suportata exclusiv de client.

O astfel de clauza creează, in detrimentul consumatorului si contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile părților, astfel încât este abuzivă, din perspectiva art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. Practic, în loc ca eventuala creștere a costurilor Băncii cu creditul acordat să fie suportată de aceasta sau, cel mult, riscul să fie împărțit între Bancă și client, acesta din urmă este obligat să o acopere integral. După intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 și a Legii nr. 188/2010 banca a inițiat modificarea Convenției de credit, a emis un proiect de act adițional semnat de către reclamant din cauza refuzului băncii de a-l prezenta spre studiu, deși a solicitat acest lucru în repetate rânduri.

Oferta băncii din 07 septembrie 2010 a fost refuzată conform adresei nr. x din 15 septembrie 2010. Astfel, nu se poate susține faptul că a fost modificat contractul de credit prin acceptare tacită, în condițiile în care actul adițional nu are un număr, nu este semnat de părți, nu a fost prezentat spre studiu. Constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale atrage sancțiunea nulității acesteia, sancțiune general aplicabilă oricărui act juridic încheiat cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legii. Ca și consecință a nulității, clauzele contractuale vizate sunt lipsite de efecte juridice, retroactiv, de la data încheierii lor, urmarea fiind repunerea părților în situația anterioară încheierii actului lovit de nulitate și restituirea prestațiilor efectuate în temeiul clauzei nule.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 82, 112 și 113, 274 C. proc. civ. și pe dispozițiile Legii nr. 190/1999, Legii nr. 193/2000, Legii nr. 34/2006, Legii nr. 296/2004, O.G. nr. 21/1992, O.G. nr. 9/2000, O.U.G. nr. 50/2010, O.U.G. nr. 174/2008. Prin întâmpinarea depusă în ședința publică din 06 mai 2011, pârâta SC V. SA a solicitat instanței să constate lipsa de temeinicie a cererii formulate de reclamant, să se dispună respingerea ei ca nefondată și obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată. Pe cale de excepție, pârâta a invocat necompetența materială a Judecătoriei Sectorului 2 București, excepția nulității cererii de chemare în judecată pentru lipsa de obiect, excepția prematurității față de neefectuarea de către reclamant a procedurii prealabile a concilierii directe, prevăzute de art. 720 1 C. proc.

civ., pentru toate capetele de cerere invocate prin acțiune și excepția inadmisibilității capătului de cerere privind desființarea contractului de credit și repunerea părților în situația anterioară. Pe fondul cauzei, pârâta a formulat următoarele apărări: 1) Clauza contractuală ce reglementează dreptul băncii de a percepe comisionul de risc nu este o clauză abuzivă în înțelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000. Astfel, riscul se generează prin simpla acordare a unui credit și trebuie în permanență evaluat, riscul bancar fiind inerent activității de creditare care are la rândul său sorginte economică și se transpune în variate tehnici juridice, precum împrumutul, descoperitul de cont, scont, acceptare, aval, garanție autonomă, cauțiune.

Prin dispozițiile art. 3 alin. (1), lit. g) din Normele Băncii Naționale Române (B.N.R.) nr. 17 din 18 decembrie 2003, riscul de credit ca principal risc bancar este definit ca fiind riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor preconizate, ca urmare a neîndeplinirii de către clienți a obligațiilor contractuale constând în rambursarea creditului și a costurilor aferente acestuia. Conform art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru ca o clauză să poată fi calificată ca fiind abuzivă trebuie îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiții: - să nu fi fost negociată, și - să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ca o consecință a abuzului, - să nu se refere la obiectul principal al contractului sau la prețul datorat pentru prestarea serviciului.

Prin urmare, pentru ca instanța să poată sancționa conform dispozițiilor legale o clauză ca fiind abuzivă, aceasta trebuie pe de o parte să fie parte integrantă dintr-un contract de adeziune, și pe de altă parte, să fie excesivă, ținând cont că nici clauzele abuzive la rândul lor nu reprezintă instituții inovatoare, ci pot fi circumscrise noțiunii de clauze excesive amintite și descrise anterior. Clauza cuprinsă în contractul de credit încheiat între pârâtă și reclamant reglementând perceperea comisionului de risc nu îndeplinește doua din cele trei condiții cumulative, după cum urmează: a) Clauza reglementată la art. 5 din Convenția de Credit nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

Pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților ar trebui să fie incidență lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al uneia dintre părți. în situația dedusă judecății, reclamanții invocă tocmai lipsa unei obligații/prestații corelative pârâtei față de obligația acestora de a achita comisionul de risc astfel cum s-a stipulat prin clauzele contractuale agreate de părți.

Concluzionând, pârâta arată că (i) acest comision de risc a fost inclus încă de la momentul acordării creditului în calculul dobânzii anuale efective („DAE”), conform art. 3 lit. e) din Condiții speciale, astfel că face parte din prețul datorat pentru contractarea creditului în sumă de 126.300 CHF și nu poate face obiectul aprecierii caracterului abuziv așa cum prevede și Directiva nr. 93/13/CEE (ii) iar perceperea acestui comision de risc a fost reglementata și consimțită contractual de către ambele părți, fără existența vreunei constrângeri și se realizează potrivit principiului consfințit de art. 969 C. civ. conform căruia „convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante”.

De asemenea, Banca a acordat creditul în baza unei structuri de costuri predefinite, astfel încât să poată fi asigurat atât profitul acesteia (acționând în baza principiilor aplicabile, potrivit Decretului-lege nr. 31/1954, persoanelor juridice) cat si solvabilitatea acesteia. 2) De asemenea, în opinia pârâtei modalitatea de calcul a dobânzii prevăzută de convenția de credit este conformă cu legislația pozitivă aplicabilă creditelor de consum. Pe de o parte, nivelul ratei dobânzii este determinat de premise economice. Astfel, în art. 3 din Condițiile Speciale ale Convenției, se prevede, pe de-o parte cuantumul ratei dobânzii curente (art. 3 lit. a) și, pe de altă parte posibilitatea Băncii de a acoperi eventualele majorări semnificative ale costurilor de atragere a sumelor necesare creditului (art. 3 lit. d)). Prin Condițiile Speciale ale fiecărei Convenții, părțile au stabilit un anumit tip de rată a dobânzii curente.

Conform acestora, rata dobânzii curente de fixă sau variabilă în funcție de anumiți indici. Chiar și pentru situațiile în care s-a stabilit o anumită rată a dobânzii fixe prin art. 3 lit. a), aceasta nu urma să fie nemodificată pentru întreaga durată a Contractului de Credit (care este, în medie, de 25 de ani). Nicio instituție de credit nu poate prevedea care sunt costurile pe care le va avea pentru un termen mediu de 25 de ani, evoluțiile costurilor, astfel cum au fost acestea descrise mai sus, fiind imposibil de prevăzut uneori chiar pe perioade foarte scurte. Din această cauză a fost necesară introducerea unei alte clauze, în dispoziția imediat următoare a Condițiilor Speciale, art. 3 lit. d), care să permită Băncii să adapteze această rată la variațiile semnificative ale costurilor pieței interbancare.

Pe de altă parte, determinarea unilaterală a cuantumului dobânzii este permisă de prevederile Legii nr. 193/2000 care prevede două condiții negative și una pozitivă, a căror îndeplinire cumulativă poate conduce la constatarea existenței unei clauze abuzive: - să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ca o consecință a abuzului; - să nu fi fost negociată; - să nu se asocieze cu definirea obiectului principal al contractului. 3) Clauza cuprinsă în contractul de credit încheiat între pârâtă și reclamant reglementând posibilitatea Băncii de a ajusta rata dobânzii în funcție de variațiile semnificative de pe piața financiară, nu îndeplinește niciuna dintre cele două condiții cumulative, după cum urmează: Clauza reglementată la art. 3 lit. d) din Condițiile Speciale a fost negociată.

La încheierea Convenției de Credit, clienților Băncii li se comunică Condițiile Generale și se discută Condițiile Speciale, care conțin și obligațiile cele mai importante ale clienților. Un element important pe care părțile îl negociază este moneda creditului, aceasta fiind aleasă exclusiv de către Client, și determinând o mare parte a cuantumului costurilor Băncii, și implicit un anumit cuantum minim al ratei dobânzii. Având în vedere că reclamanta a semnat Convenția de Credit și a stabilit, împreună cu reprezentantul Băncii, Condițiile Speciale aferente fiecărui contract în parte, nu se poate considera că aceste clauze nu au fost negociate, fiind obligatorii pentru părți. Clauza reglementată la art. 3 lit. d) din Convenția de Credit nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

Deoarece prevederile clauzei 3 lit. d) stabilesc posibilitatea Băncii de a modifica rata dobânzii numai în cazul apariției unor situații semnificative pe piața monetară, Banca fiind de asemenea obligată să informeze consumatorul, conform art. 7 alin. (2) lit. c) din Condițiile Generale, nu se va putea reține existența vreunui abuz caracterizat de însăși existența clauzei. Prevederile contractuale nu îngrădesc în nici un mod posibilitatea clienților de a solicita rezilierea contractului, conform dispozițiilor prevăzute în art. 1020 și 1021 C. civ., cu toate consecințele ce decurg din exercitarea acestei opțiuni. În consecință, modalitatea de determinare a acesteia nu poate fi analizată din perspectiva clauzelor abuzive, în acest sens convergând atât dispozițiile din legislația națională, cât mai ales prevederile comunitare.

4) În ceea ce privește solicitarea reclamanților privind calcularea dobânzii în conformitate cu indicele LIBOR la 3 luni de ia data acordării creditului + marja băncii, urmează a fi respinsă ca inadmisibilă, netemeinică și nelegală. Instanța de judecată nu se poate pronunța cu privire la stabilirea și definirea calculului dobânzii într-un contract comercial deja încheiat între părți si, prin care, de la semnarea acestuia au fost stabilite clauzele contractuale privind calculul dobânzii. Clauzele reglementate la art. 4 lit. a) și 5 lit. f) din Convenția de Credit nu sunt clauze abuzive pentru că nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților: Garanția imobiliară menționata în convențiile de credit constituie o sursă subsecventă de recuperare a creditului în cazul în care împrumutatul se afla in imposibilitate de a rambursa sumele menționate în convenție.

În aceste condiții, Banca trebuie să se asigure și pentru situații de forța majoră care ar presupune distrugerea/deteriorarea garanției reale imobiliare. în acest sens, Banca a ales dintre asigurătorii existenți pe piața din România, companii care pot asigura posibilele riscuri ce pot apărea pe parcursul derulării Convenției de Credit. Astfel, prin alegerea unui asigurător agreat de Bancă, practic se elimină riscurile insuficientei despăgubiri a Băncii sau lipsei totale a despăgubirii în condițiile în care anumite riscuri nu ar fi acoperite prin polița de asigurare, sau în cazul în care asigurătorul ales de client ar fi insolvabil. Cu privire la costurile asigurărilor încheiate de împrumutați, nu se poate susține că impunerea unor anumiți asigurători ar crea un dezechilibru contractual în relația dintre Bancă și clienți.

Costurile legate de polița de asigurare privesc exclusiv relația dintre asigurător și asigurat, Banca neintervenind în mecanismul stabilirii acestora, pe care nu le percepe. Conform art. 7 lit. b) din Condițiile Speciale ale Convenției, Băncii doar i se cesionează polița de asigurare încheiată între asigurat și asigurător. Potrivit aceluiași art. 7 lit. b) din Condițiile Speciale ale convenției de credit, „primele de asigurare se vor achita semestrial/ anual”, astfel că afirmațiile reclamantului cu privire la nedatorarea acestui comision despre care nu a avut cunoștință, deși reclamantul a semnat și și-a însușit prevederile convenției de credit, urmează a fi respinse.

De altfel chiar reclamantul recunoaște că nu a achitat comisionul de monitorizare polițe de asigurare, motiv pentru care Banca nu a făcut nimic altceva decât sa aplice prevederile art. 4 lit. a) din Condițiile speciale ale convenției, referitoare la aplicarea comisionului de penalizare în cuantum de „2% flat, dar cel puțin 25 CHF, calculat la valoarea sumelor datorate si neplătite”. Având în vedere faptul că termenul de plată a fost depășit de două ori (în luna noiembrie și în luna decembrie), pârâta a procedat la aplicarea acestui comision de penalizare în cuantum total de 50 CHF conform prevederilor contractuale cunoscute și semnate de către reclamant. - Clauza reglementată la art. 8 din Convenția de Credit nu este o clauză abuzivă în înțelesul art. 4 din Legea 193/2000 pentru că nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

Clauza 7.1 din contractul de credit consacră obligațiile împrumutatului. Astfel, este unanim adus în doctrină faptul că rezilierea nu poate interveni decât în cazul în care obligația neexecutării a fost considerată esențială în momentul încheierii contractului. În temeiul libertății de voință, părțile au înțeles să analizeze prin contract această împrejurare, stipulând la momentul încheierii acestuia care obligații sunt considerate esențiale de către fiecare dintre părți. Aceasta este rațiunea pentru care părțile au prevăzut în Contractele de credit articolul 8.1 din Condițiile Generale. Tocmai prin modul de formulare extrem de clar al acestuia, părțile au acceptat și au înțeles să considere că obligațiile asumate prin Contractele de credit de către debitor sunt obligații esențiale, care justifică declararea creditului scadent anticipat.

Rolul acestei clauze este tocmai acela de a pune în vedere cocontractantului obligațiile pe care o parte le consideră esențiale, prevenindu-l asupra importanței executării acestora și pentru a înlesni interpretarea contractului tocmai în momentul în care s-ar pune problema caracterului esențial al neexecutării. Pentru a putea caracteriza existența unui dezechilibru semnificativ între cele două părți cauzat de existența clauzei de declarare a soldului creditului scadent, instanța trebuie să demareze analiza prin stabilirea exactă a obiectului contractului. Fiind un contract de credit, obiectul acestuia este punerea mierea la dispoziție a unor sume de bani, pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul unui anumit preț.

Deoarece prevederile art. 8.1 stabilesc posibilitatea băncii de a declara soldul creditului scadent numai în cazul apariției unor situații semnificative cu privire la capacitatea consumatorului de a rambursa împrumutul, Banca fiind de asemenea obligată să informeze consumatorul, conform art. 7 alin. (2) lit. c) din Condițiile Generale, nu se va putea reține existența vreunui abuz caracterizat de însăși existența clauzei. Mai mult, declararea scadenței anticipate a creditului, urmată de executarea silită, intervine în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către debitor, fiind pe deplin justificată exonerarea de răspundere a Băncii în aceste cazuri, partea în culpă fiind debitorul care trebuie să suporte riscul propriei sale neexecutări.

Rezultă că art. 8.3 din Condițiile Generale reglementează situația exact opusă celei consacrate prin Anexa 1 lit. h) din Legea nr. 193/2000: împrumutatul este cel care încalcă culpabil prevederile contractuale, Banca fiind exonerată de răspundere pentru consecințele acestei neexecutări. 5) Prin clauza prevăzută în cadrul art. 10 din Condițiile generale ale Convenției de credit s-a născut doar vocația băncii de a putea să își recupereze eventualele cheltuieli suplimentare în mod necondiționat. Prin urmare, constatarea nulității acestei clauze, solicitată de către reclamant este întru-totul neîntemeiată. 6) Cu privire la restituirea sumelor plătite în contul clauzelor anulate, reclamantul apreciază că anularea clauzelor indicate nu poate produce efecte retroactive, față de caracterul succesiv al prestațiilor.

Această excepție de la principiul restitutio in integrum este pe deplin aplicabilă și în cazul contractelor de credit încheiate de Bancă, debitul neputând restitui echivalentul folosinței sumelor de bani puse la dispoziție în schimbul clauzei referitoare la comisionul de risc. În situația în care numai Banca ar fi obligată la restituirea sumelor deja achitate, s-ar crea o situație inechitabilă, caracterizată juridic de îmbogățirea fără justă cauză a Clienților. Patrimoniul acestora s-ar îmbogăți cu sumele de bani echivalente clauzelor eliminate, în timp ce patrimoniul Băncii nu s-ar întregi cu echivalentul folosinței sumelor acordate prin contractul de credit. De altfel, efectul sancțiunilor prevăzute de Legea 193/2000, în art. 13, este „modificarea clauzelor contractuale, sau desființarea acelui contract, cu daune-interese”.

Deoarece partea nu a solicitat desființarea contractului (probabil din cauza efectului imediat al necesității rambursării în totalitate a creditului, în caz de reziliere), în ipoteza în care clauzele s-ar considera nelegale, singurul efect pe care instanța îl poate da eventualei sancțiuni pe care ar găsi-o aplicabilă este modificarea pentru viitor a acestora. În drept, au fost invocate următoarele acte normative: principiul aplicabilității directe a Directivei nr. 93/13/CEE, prevederile Legii 193/2000, art. l din Protocolul nr. 1 al CEDO, Decretul 31/1954. Prin sentința civilă nr. 7292 pronunțată la data de 27 mai 2011 în Dosarul nr. 22061/200/2010 al Judecătoriei sector 2 București, raportat la valoarea obiectului capătului principal al cererii care depășește limita de 100.000 lei, față de dispozițiile art. 158, art. 159 pct. 2 C. proc.

civ. și art. 17, s-a admis excepția necompetenței teritoriale și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Ca urmare a declinării competenței de soluționare a cauzei de către Judecătoria Sector 2, în cadrul Tribunalului București s-a constituit Dosarul nr. 54461/3/2011.

În dosarul mai sus menționat, prin Sentința civilă nr. 25745 din 23 decembrie 2011 instanța a reținut că din interpretarea literală a art. 12 și 13 din Legea nr. 193/2000 rezultă că modificarea clauzelor contractuale apreciate ca având caracter abuziv, inclusiv eliminarea acestora este posibilă numai dacă se aplică amenda prevăzută la art. 16 din Legea nr. 193/2000, și cum prin cererea de chemare în judecată reclamanții au solicitat aplicarea unei sancțiuni contravenționale complementare pârâtei, litigiul are natură contravențională, a admis excepția necompetenței materiale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 2 București și a constatat ivit conflictul negativ de competență.

Curtea de Apel București prin sentința civilă nr. 17, pronunțată în Dosarul nr. 865/2/2012 a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reținând că Judecătoria Sectorului 2 București a reținut în mod corect faptul că suma convenită de părți la momentul încheierii convenției cu titlu de comision de risc/ administrare este de 48.625,81 CHF, adică aproximativ 150.737 lei, la cursul BNR de 1 CHF = 3.1051 lei din 23 iunie 2010, sumă ce depășește limita de 100.000 lei. De asemenea, în pronunțarea acestei soluții s-a avut în vedere și faptul că nu există nici o cerere a reclamantului privind aplicarea unei sancțiuni contravenționale, în cauză nefiind aplicabile dispozițiile art. 13 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.

După soluționarea conflictului negativ de competență, instanța prin încheierea pronunțată în ședința publică din 11 iulie 2012 a admis excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a semnatarului întâmpinării și a anulat întâmpinarea pârâtei motivat de faptul că întâmpinarea depusă de SC V.R. SA a fost semnată de d-na M.I., în calitate de șef al departamentului juridic retail și de dl. C.S., în calitate de consilier juridic. Nici una din aceste persoane nu are calitatea de reprezentant legal, respectiv de administrator al pârâtei și nici nu a probat că au primit dreptul de a formula apărări în justiție în numele și pe seama pârâtei de la unul din reprezentanții legali ai pârâtei. Drept urmare, instanța a admite excepția lipsei dovezii calității de reprezentant și în baza art. 161 C. proc.

civ., a anulat întâmpinarea. Ca efect al anulării întâmpinării, instanța nu a mai analizat excepțiile invocate de pârâtă prin acest act procedural. - De asemenea, cu privire la primul capăt din cererea modificatoare formulată de reclamant la data de 27 mai 2011 (filele 238-261 dosarul Judecătoriei Sector 2), prin care s-a solicitat constatarea unui abuz pretins a fi fost săvârșit de pârâtă în lunile noiembrie și decembrie 2007, prin încheierea din data de 03 iulie 2012, instanța a admis excepția inadmisibilității, invocată din oficiu, reținând următoarele: Art. 111 C. proc. civ. prevede dreptul părții care are interes de a formula o cerere pentru constatarea existenței sau a inexistenței unui drept în cazul în care nu are la dispoziție o acțiune în realizarea dreptului.

Reclamantul a solicitat, astfel cum a indicat în cererea de modificare a cererii de chemare în judecată, constatarea unui fapt, respectiv a unui pretins abuz săvârșit de pârâtă. Cum în raport de dispozițiile art. 111 C. proc. civ. prin hotărâre judecătorească se poate constata doar existența sau inexistența unor drepturi, cererea având ca obiect constatarea unui fapt, nu este admisibilă. - De asemenea, la data de 03 iulie 2012 instanța a admis excepția lipsei calității procesuale active cu privire la capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al unor clauze înscrise în convenția de credit încheiată între părți la data de 12 octombrie 2007, pentru următoarele considerente: Calitatea procesuală activă este o condiție esențială pentru exercitarea acțiunii civile în justiție ce presupune existența unei identități între titularul dreptului dedus judecății și cel care are calitatea de titular al cererii de chemare în judecată.

Art. 12 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, prevede: „Procesul-verbal (încheiat de reprezentanții împuterniciți ai Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, n. red.) se transmite, după caz, la judecătoria în a cărei rază teritorială s-a săvârșit fapta sau în a cărei rază teritorială contravenientul își are domiciliul sau după caz, sediul.” Art. 13 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 prevede: „Instanța, în cazul în care constată existența clauzelor abuzive în contract, aplică sancțiunea contravențională conform art. 16 și dispune, sub sancțiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale, în măsura în care contractul rămâne în ființă, sau desființarea acelui contract, cu daune-interese, după caz.” În aceste condiții, pot solicita instanței să modifice existența unor clauze contractuale, constate ca fiind abuzive, numai organele de control competente, consumatorii putând, raportat la prevederile art. 14 din Legea nr. 193/2000, să formuleze numai o acțiune civilă numai pentru repararea prejudiciilor ce le-au fost cauzate prin inserarea clauzelor abuzive în contracte.

Pentru identitate de rațiune și pentru aceleași motive instanța a respins capătul 5 din cererea precizatoare prin care reclamantul a solicitat, în subsidiar, constatarea caracterului abuziv și anularea clauzelor prevăzute la pct. 3 lit. d), pct. 4 lit. a), pct. 5 lit. f) din Condițiile Speciale și la art. 3.9., 8.1. lit. a) liniuța a doua și a treia, lit. b), c), d) și Secțiunea 10 din Condițiile Generale ale Convenției de credit din 12 octombrie 2007. - Cu privire la capătul 3 din cererea precizatoare prin care reclamantul a solicitat restituirea sumelor pe care Ie-a achitat cu titlu de comision de risc, instanța a reținut următoarele: Având în vedere că instanța de judecată a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, în ceea ce privește solicitarea acestuia de constatare a caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la pct. 5, lit. a) din Condițiile Speciale și a clauzei 3.5.

din Condițiile Generale ale Convenției de credit din 12 octombrie 2007, ca o consecință logică a admiterii acestei excepții, instanța a respins ca prematur formulată cererea prin care reclamantul solicită restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de risc, reclamantul neputând solicita restituirea acestor sume atâta vreme cât clauza ce reglementează comisionul de risc nu a fost anulată. - Prevederile legale trebuie interpretate prin prisma regulilor de drept civil referitoare la încheierea contractului între părțile prezente și care negociază clauzele contractuale, încheierea contractelor civile fiind guvernată în dreptul românesc de principiul autonomiei de voință. Într-adevăr, principiului autonomiei de voință i-au fost aduse o serie de limitări, ca expresie a voinței legiuitorului de a impune un echilibru între prestațiile și contraprestațiile ce formează obiectul contractelor încheiate între părți.

Ca o transpunere în practică i-a fost recunoscut judecătorului posibilitatea de a interveni în contractele legal încheiate, dispunând modificarea, suspendarea sau limitarea efectelor acestora. Deoarece în convenția de credit nu s-a prevăzut posibilitatea instanței de a suplini voința părților prin impunerea unui criteriu de calcul apreciat ca rezonabil și justificat, tribunalul a respins aceste pretenții ca nefondate.

Pentru aceste considerente, instanța a respins ca neîntemeiate și capetele 4 și 5 din cererea precizatoare, prin care reclamantul a solicitat calcularea dobânzii în conformitate cu indicele LIBOR CHF la trei luni de la data acordării creditului și restituirea sumelor reținute în mod abuziv, apreciindu-se, pe de o parte, că acest mod de calcul nu a fost prevăzut în convenția de credit, iar pe de altă parte, că instanța nu se poate substitui voinței părților în cea ce privește determinarea modului de calcul al dobânzii, deoarece clauza referitoare la rata dobânzii se asociază cu obiectul principal al contractelor de credit și constituie un element cheie al convenției de creditare ce trebuie stabilit de către părți, prin negociere.

S-a considerat neîntemeiată și cererea reclamantului prin care a solicitat instanței desființarea convenției de credit și repunerea părților în situația anterioară în sensul în care apartamentul ce face obiectul contractului de credit să devină proprietatea băncii, cu plata unor daune-interese în cuantum de 100 000 lei. După cum însuși reclamantul a susținut, rezilierea contractului poate interveni la cererea consumatorului, în condițiile art. 7 din Legea nr. 193/2000, numai în măsura în care contractul nu își mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor abuzive, putându-se acorda, după caz, și daune-interese.

Cum în cauză de față, s-a respins cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzelor contestate și cum reclamantul nu a invocat alte motive care ar impune desființarea convenției de credit, instanța a înțeles să respingă și cererea de repunere în situația anterioară și de acordare a unor daune-interese, aceasta neputând interveni decât ulterior desființării actului juridic. Ca o consecință a respingerii cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de risc și fixarea ratei dobânzii, instanța a respins și cererea de stornare a înregistrărilor efectuate în baza comisionului de risc și a dobânzilor nediminuate inserate de către bancă în baza sa de date. Prin decizia civilă nr. 130 din 3 aprilie 2013, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a admis apelul declarat de reclamantul O.B.F.

împotriva sentinței nr. 16409 din 2 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, și a anulat sentința apelată reținând cauza pentru evocarea fondului. Pentru a hotărî astfel instanța de apel a apreciat că în mod nelegal și contradictoriu prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, în raport de solicitarea constatării caracterului abuziv al unor clauze din convenția de credit contestată, pentru ca apoi să respingă alte capete de cerere derivând din principal, ca prematur formulate(capătul 3),ori ca neîntemeiate (capetele 4, 5, 6 și 7 din cererea modificată). În această situație s-a considerat că devin aplicabile prevederile art. 297 teza întâi C. proc.

civ., potrivit cărora,dacă se constată că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului (…) Instanța de apel va anula hotărârea atacată și va judeca procesul, evocând fondul.

În urma acestei hotărâri instanța de apel a procedat la judecata pricinii iar prin decizia nr. 150 din 26 februarie 2014 a admis acțiunea astfel cum a fost formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta SC V. SA și a constatat nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la pct. 3 lit. d) din contract (referitoare la modificarea dobânzii, în mod unilateral de către bancă) pct. 5 lit. a) (referitoare la comisionul de risc), pct. 5 lit. f) (comision referitor la monitorizarea poliței de asigurare, art. 3.10 (comision de administrare garanții), precum și art. 8.1 lit. a) din condițiile generale (referitoare la dreptul băncii de a declara creditul scadent anticipat atunci când împrumutatul nu-și îndeplinește obligația de plată a sumei dobânzilor și oricăror altor costuri).

A fost obligată intimata SC V. SA la plata sumei de 6.200 lei cheltuieli de judecată (onorariu de avocat, mediator și onorariu expertiză) către apelant. Pentru a hotărî astfel instanța de apel a reținut că prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, așa cum a fost precizată ulterior, reclamantul O.B.F., în contradictoriu cu pârâta SC V.R.

SA, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate ca abuzive și, implicit, să se constate nulitatea absolută a clauzelor prevăzute în contractul de împrumut încheiat între părți, la : pct. 3 lit. d din contract-condiții speciale, referitoare la modificarea dobânzii în mod unilateral, de către bancă; pct. 5 lit. a) - referitoare la comisionul de risc și restituirea sumei achitată cu acest titlu, la pct. 5 lit. f) (comision referitor la monitorizarea poliței de asigurare), art. 3.10 (comision de administrare garanții), precum și art. 8.1 lit. a) din condițiile generale (referitoare la dreptul băncii de a declara creditul scadent anticipat atunci când împrumutatul nu-și îndeplinește obligația de plată a sumei dobânzilor și oricăror altor costuri).

În raport de motivarea în fapt și în drept a cererii de chemare în judecată a reclamantului, expusă pe larg anterior cu ocazia analizării sentinței apelate, și în considerarea întâmpinării formulată de pârâtă, instanța de apel a apreciat ca întemeiată acțiunea pentru următoarele: Art.1 și art. 3 din Legea nr. 193/2000 prevăd cele două obligații ce incumbă comercianților (implicit pârâtei) în contractele încheiate cu consumatorii: obligația pozitivă de transparență și obligația negativă de a nu stipula clauze abuzive. Cu privire la obligația de transparență, instanța de apel a constatat, în privința contractului de credit încheiat între părți, că acesta este împărțit în două secțiuni: Condiții speciale și Condiții generale, primele clauze contractuale vizând prețul creditului, respectiv, dobânda anuală și spezele contractuale, tipul de comision perceput și cuantumul acestuia.

Claritatea clauzelor contractuale trebuie raportată la posibilitatea de înțelegere a omului obișnuit, astfel încât părțile să fie la adăpost de abuzuri. Obligația de a nu stipula clauze abuzive este reglementată prin art. 1 și explicată prin art. 4 din Legea nr. 193/2000, care stabilesc criteriile generale în conformitate cu care se va cerceta caracterul abuziv al clauzelor contractuale. În speță, între reclamantul O.B.F. și pârâta SC V.R. SA s-a încheiat convenția de credit din 12 octombrie 2007. Pe durata derulării acestei convenții, banca a încălcat prevederile legale menționate mai sus, în sensul că a folosit contracte standard preformulate, lipsind reclamantul de orice posibilitate de negociere cu privire la conținutul clauzelor inserate.

Instanța de apel a constatat că în privința clauzelor invocate de reclamant ca fiind nule, sunt pe deplin aplicabile dispozițiile Legii nr. 193/2000 care, la art. (2) arată că „(1) Prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituită în asociații care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acț