ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 106/2015
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 106/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Asupra recursurilor de față;
Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului,
constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 16409 din 2 noiembrie 2012 pronunțată de
Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a admis excepția de
inadmisibilitate și s-a respins capătul 1 din cererea reclamantului astfel cum
a fost modificată, prin care se solicita constatarea unui abuz pretins a fi
săvârșit de pârâtă în lunile noiembrie și decembrie 2007, ca inadmisibil. S-a
admis excepția lipsei calității procesuale active cu privire la capetele de
cerere prin care se solicita constatarea caracterului abuziv al unor clauze din
Convenția de credit și s-au respins capetele de cerere prin care se solicita
constatarea caracterului abuziv al unor clauze din convenția de credit ca fiind
promovată de o persoană fără calitate procesuala activă. S-a respins ca
prematur formulat capătul 3 din cererea modificatoare prin care se solicita
restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de risc.
S-au respins ca neîntemeiate capetele 4, 5, 6 și 7 din
cererea modificată, privind pe reclamantul O.B.F. în contradictoriu cu pârâta SC
V.R. SA. A fost obligat reclamantul la plata către pârâtă a cheltuielilor de
judecată în cuantum de 2.480 lei.
Pentru a hotărî astfel instanța a reținut că prin
cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată și completată,
reclamantul O.B.F. a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC V.R. SA să se
dispună:
În principal:
- constatarea abuzului săvârșit în lunile noiembrie și
decembrie 2007, în care a fost raportat negativ în C.R.B. și stoparea
comisioanelor de penalizare percepute fără temei legal, respectiv stornarea
înregistrărilor negative din C.R.B./ BC;
- constatarea ca abuzivă și eliminarea clauzei
prevăzută la pct. 5 lit. a) (comision de risc, redenumit comision de
administrare) din Condițiile Speciale și a clauzei 3.5 din Condițiile Generale;
- calcularea și restituirea sumei percepută ca și
comision de risc (denumit comision de administrare) de la data de 12 octombrie 2007
până în prezent;
- calcularea dobânzii în conformitate cu indicele LIBOR
CHF 3 luni de la data acordării creditului + marja băncii. Marja băncii va fi
stabilită prin scăderea din valoarea de 4.25% / an a indicelui LIBOR CHF 3 luni
la data acordării creditului, respectiv 12 octombrie 2007 (marja băncii -
aproximativ 1.3%). De asemenea refacerea planului de rambursare ținând cont de
indicatorii din perioada 12 octombrie 2007 până în prezent, calcularea corectă
a tuturor ratelor și restituirea sumelor deținute de către bancă din dobânda
nediminuată în toată această perioadă;
- asupra sumelor deținute de către bancă prin clauzele
abuzive și dobânda nediminuată să se calculeze dobânda legală, iar sumele să
fie actualizate în funcție de rata inflației de la data restituirii;
- pronunțarea unei sentințe prin care contractul de
credit se desființează, părțile se repun în situația anterioară semnării
actului, apartamentul care face obiectul contractului de credit trece în proprietatea
băncii, toate datoriile prezente și viitoare la care ar fi supus reclamantul să
fie stinse și considerate achitate la data pronunțării sentinței, fără
pretenții viitoare cu plata de daune interese de către bancă în valoare de
100.000 RON;
- stornarea tuturor înregistrărilor negative făcute de
bancă în Biroul de Credit și Centrala Riscurilor Bancare în defavoarea
reclamantului;
- obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de
judecată, inclusiv onorariu avocat/experți/mediator.
În subsidiar, reclamantul a solicitat:
- constatarea ca abuzivă și eliminarea clauzei
prevăzută la pct. 5, lit. a) (comision de risc, redenumit comision de
administrare) din Condițiile Speciale și a clauzei 3.5 din Condițiile Generale;
- calcularea și restituirea sumei percepută ca și
comision de risc (denumit comision de administrare) de la data de 12 octombrie 2007
până în prezent;
- calcularea dobânzii în conformitate cu indicele LIBOR
CHF 3 luni de la data acordării creditului + marja băncii. Marja băncii va fi
stabilită prin scăderea din valoarea de 4.25% / an a indicelui LIBOR CHF 3 luni
la data acordării creditului, respectiv 12 octombrie 2007 (marja băncii
aproximativ 1.3%). De asemenea refacerea planului de rambursare ținând cont de
indicatorii din perioada 12 octombrie 2007 până în prezent și mai departe până
la finalitatea contractului; calcularea corectă a tuturor ratelor și
restituirea sumelor deținute de către bancă din dobânda nediminuată în toată
această perioadă;
- asupra sumelor deținute de către bancă prin clauzele
abuzive și dobânda nediminuată să se calculeze dobânda legală, iar sumele să
fie actualizate în funcție de rata inflației de la data restituirii;
- constatarea ca abuzivă și anularea clauzei prevăzută
la pct. 3 lit. d) din Condițiile Speciale „Data ajustării dobânzii” din
convenția de credit nr. 0131006/12 octombrie 2007;
- constatarea ca abuzivă și anularea clauzei prevăzută
la pct. 4 lit. a) din Condițiile Speciale din convenția de credit din 12
octombrie 2007 „comision de penalizare
”
;
- constatarea ca abuzivă și anularea clauzei prevăzută
la pct. 5 lit. f) din Condițiile Speciale din convenția de credit din 12
octombrie 2007 „comision monitorizare polițe” și pct. 3.9 din Condițiile
Generale;
- constatarea ca abuzivă și anularea clauzei prevăzută
la pct. 8.1 lit. a) liniuța a doua și a treia; lit. b), lit. c) și lit. d). din
Condițiile Generale din convenția de credit din 12 octombrie 2007;
- constatarea ca abuzivă și anularea clauzei prevăzută
la secțiunea 10 din Condițiile Generale din convenția de credit din 12
octombrie 2007;
- stornarea tuturor înregistrărilor negative din Biroul
de Credit și Centrala Riscurilor Bancare efectuate de bancă în defavoarea
reclamantului.
- obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de
judecată, inclusiv onorariu avocat/ experți/ mediator.
În motivarea în fapt a cererii sale reclamantul a
susținut că a încheiat cu pârâta V. România, convenția de credit la data de 12
octombrie 2007.
La data încheierii convenției de credit și pe toată
durata raporturilor contractuale, banca nu a respectat prevederile Legii nr. 193/2000,
stabilind în mod unilateral dobânda și comisionul de risc, folosind contracte
standard preformulate, nelăsând nicio posibilitate de negociere reclamantului
cu privire la conținutul clauzelor cuprinse în contractul de creditare. Astfel,
în opinia reclamantului această convenție de credit face parte din categoria
contractelor de adeziune întrucât acesta nu a avut decât opțiunea de a accepta
sau de a refuza încheierea ei, fără a exista posibilitatea reală și efectiv de
a influența în orice mod condițiile convenției de împrumut, iar pentru a se
ajunge la echivalența prestațiilor părților contractante ori în vederea
ocrotirii intereselor celor puși în situația de a adera la încheierea unor
asemenea contracte, legiuitorul a recurs la reglementarea acestor raporturi
juridice prin norme preponderent imperative.
Reclamantul a mai arătat că, potrivit art. 77 din Legea
nr. 294/2000, în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale,
acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului.
Reclamantul a învederat că plecând de la adresa din 11
noiembrie 2010, emisă de către Autoritatea Națională pentru Protecția
Consumatorilor A.N.P.C., prin Comisariatul pentru Protecția Consumatorilor a
Municipiului București CPCMB, instituția a apreciat ca întemeiate reclamațiile
depuse de reclamant la sediul acestora (din 04 octombrie 2010, reînregistrată
intern cu numărul x din 11 octombrie 2010 și din 27 mai 2010), prin care
solicita constatarea clauzelor abuzive din contractul de credit. A.N.P.C. a
încheiat un proces verbal de constatare a contravenției, a obligat pârâta să
restituie sumele încasate nelegal după data de 21 iunie 2010 și de asemenea a
obligat pârâta să sisteze comisionul de risc. în ceea ce privește introducerea
noului comision de administrare, A.N.P.C. a apreciat ca ilegală această măsură,
motiv pentru care a sancționat banca și de asemenea i-a expus reclamantului
posibilitatea acționării în instanță a V. România.
S-a susținut de către reclamant și faptul că de la data
încheierii convenției de credit și până la data introducerii acțiunii și-a
achitat toate obligațiile de plată fără nicio zi de întârziere.
Astfel, în data de 06 noiembrie 2007 a plătit prima
rată, iar în data de 22 noiembrie 2007 a mai depus una de 2.160 lei pentru a
acoperi rata ce devenea scadentă la data de 10 decembrie 2007.
Cu toate acestea pe data de 27 decembrie 2007 i-a fost
adusă la cunoștință prin notificarea nr. 7808, neîndeplinirea parțială a
obligației de plată a contravalorii comisionului de nominalizare a poliței de
asigurare asupra imobilului, în cuantum de 60,08 CHF, ce ar fi trebuit să
acopere diferența până la 80 CHF.
Cu privire la plata acestui comision, reclamantul
menționează că nu a fost înștiințat sub nicio formă de necesitatea plății lui
la data acordării creditului, cu toate că polița de asigurare a fost încheiată
și predată la sediul băncii de un reprezentant al Companiei de asigurări C.A.
Mai mult, în mod normal aceste comisioane se regăsesc în contractul de credit
și, de obicei, sunt incluse în scadențarul de plată.
Astfel, pârâta fără a înștiința reclamantul de
necesitatea plății acestui comision, a recurs la inserarea sa ca rău platnic în
Centrala Riscurilor Bancare în luna decembrie 2007.
Ca urmare a acestui fapt, în luna ianuarie a constatat
că îi sunt aplicate două comisioane de depășire a termenului limită de plată în
cuantum de 25 CHF fiecare, pe motiv că a depășit termenul de plată de 2 ori:
primul termen în noiembrie 2007 și al doilea în decembrie 2007, cu toate că a
achitat ratele conform graficului de rambursare. Imediat după sesizarea acestor
nereguli, respectiv la data de 10 septembrie 2009, a solicitat băncii anularea
sa din CRB, însă această cerere nu a primit niciun răspuns.
Totodată reclamantul a arătat că banca a perceput
ilegal un comision de monitorizare poliță, prin faptul că reclamantului i-a
fost impus un anume asigurător, și pentru că nu a dorit să încheie asigurarea
facultativă de locuință cu firma agreată de bancă, V. i-a perceput un comision
de 80 CHF, încălcându-se art. 18 din Legea nr. 34/2006 „Contractele de
asigurare prevăzute la art. 16 și 17 se vor încheia cu o societate de
asigurări, iar împrumutătorul un anumit asigurător”.
De asemenea, din raportul CRB IBC depus la dosarul
cauzei a rezultat că V. a recurs la inserarea reclamantului ca rău platnic,
aducându-i-se prin aceasta un prejudiciu de imagine în fața oricărui consultant
al sistemului. Mai mult, banca a făcut false raportări în perioada 12 octombrie
2007 - 29 iunie 2010, prin faptul că a indus în eroare prin consultant al
sistemului, raportându-se alte sume decât cele datorate, iar începând cu data
de 29 iulie 2010, odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. 50/2010, banca a
remediat această problemă.
Referitor la comisionul de risc, reclamantul afirmă
caracterul abuziv al acestei clauze, stabilite unilateral și fără a prezenta în
cuprinsul contractului care sunt riscurile acoperite, o asemenea omisiune nu
permite nici unei persoane, instituții sau instanței de judecată verificarea
sau probarea unor asemenea riscuri, în cazul în care s-ar produce.
Comisionul de risc în modul în care este prezentat în
contractul de credit, reprezintă de fapt o dobândă ascunsă, neclară care nu
oferă consumatorului o informație corectă și completă.
Reclamantul a mai susținut că întregul contract de
credit nu respectă reglementările în vigoare la data semnării (12 octombrie 2007)
și nici la data modificării contractului prin actul adițional nr. 1 din 28
octombrie 2008, iar cu privire la rata dobânzii nu este menționat dacă aceasta
este fixă sau variabilă. Or, dobânda nu poate fi fixă și variabilă în același
timp.
În partea de Condiții Speciale ale contractului mai sus
menționat, se specifica că dobânda este de 4.25 % p.a., iar în următorul
paragraf se specifica că Banca poate modifica rata dobânzii în cazul unor
schimbări semnificative pe piața monetară, de unde rezultă că dobânda este
variabilă (deși această formulare nu este suficientă pentru a arăta faptul cum
se calculează dobânda variabilă).
În partea de Condiții Generale ale contractului mai sus
menționat, la pct. 3.1.2 se specifică că rata dobânzii este fixă sau variabilă;
aceasta fiind o clauză abuzivă, în condițiile în care rata dobânzii nu este
precizată expres în Condițiile Speciale (dacă este fixă sau variabilă și dacă
este fixă, perioadă în care ea se aplică).
Rata dobânzii variabile din contractul mai sus
menționat, nu este legată de un indicator de referință (în cazul de față LIBOR
CHF) ceea ce nu respecta dispozițiile Legii 34/2006 (pentru modificarea și
completarea Legii 190/1999), art. 14.
Termenul de LIBOR - CHF în cuprinsul contractului este
specificat doar ca termen general, fără să se facă referire la el în formarea
ratei dobânzii, (de exemplu LIBOR CHF la 3 luni + 1.3% marja contractuală a
băncii).
La data modificării contractului de credit prin actul
adițional precizat mai sus, DAE a fost modificată fără să se precizeze din ce a
fost compusă, de asemenea nu se specifică dacă rata dobânzii este fixă sau
variabilă.
în condițiile în care dobânda variabilă era la valoarea
de 4.25%, iar LIBOR CHF la acea perioadă se încadra între 2.8 % - 3.00 %, de
aici rezultă că marja băncii în alcătuirea dobânzii era de aproximativ 1.3%.
Este de reținut faptul că de la acordarea creditului și
până acum dobânda nu s-a redus în nicio perioadă, în condițiile în care
indicatorii LIBOR CHF au scăzut continuu, de aici rezultă că aceste riscuri au
fost transferate către reclamant, iar banca nu doar că și-a menținut profitul,
ba mai mult l-a și sporit.
Referitor la clauzele menționate la punctul 5 din
cererea sa precizatoare, reclamantul a afirmat următoarele:
Clauza prevăzută la art. 3 lit. a) din Condițiile
Speciale, prin care banca își rezervă dreptul de revizui simetria ratei
dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața
monetară”, pune problema sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că
oferă băncii dreptul de a revizui rata dobânzii curente, fără ca noua rată să
fie negociată cu clientul. Acesta fiind doar înștiințat de noul cuantum al
dobânzii.
Așa cum s-a arătat în art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr.
193/2000, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii
financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu
condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut și în
contract și, totodată, cu condiția informării grabnice a clientului care să
aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.
- Este abuzivă și clauza prevăzută la pct. 4 lit. a)
din Condiții Speciale prin care s-a stabilit plata unei dobânzi penalizatoare
în cazul în care rata nu este achitată în termen, însă pe lângă această dobândă
penalizatoare banca încasează în mod nejustificat și un comision necuvenit de
25 CHF.
- Este abuzivă și clauza prevăzută în art. 8.1 din
Condițiile generale lit. a) liniuța a doua și a treia, conform căreia banca
poate declara scadența anticipată a contractului în cazul în care împrumutatul
nu și-ar îndeplini obligațiile asumate față de bancă sau față de alte societăți
financiare prin alte convenții de credit.
În mod normal o obligație nu poate să se răsfrângă
asupra altor obligații asumate individual prin contracte distincte.
- Art. 8.1 lit. b) din Condițiile Generale conține o
clauză abuzivă din moment ce prin formularea „alte obligații” banca are
libertatea de a stabili în mod unilateral care sunt obligațiile la îndeplinirea
cărora reclamantul ar fi supus. Această formulare este nelegală, atâta timp cât
nu sunt descrise exact obligațiile pe care orice persoană sau instanță să le
poată analiza în cazul în care ele s-ar solicita de către bancă.
- Art. 8.1 lit. c) și d) din Condițiile Generale oferă
băncii dreptul exclusiv și discreționar de a declara soldul creditului scadent
anticipat, fără ca instanța investită cu verificarea legalității unei astfel de
măsuri să aibă posibilitatea de a verifica îndeplinirea condițiilor pe care le
cuprinde.
- Art. 10.2 din Condițiile Generale arată că in oricare
din cazurile in care, din diferite motive, arătate in art. 10.1, costurile
Băncii legate de acordarea sau de punerea la dispoziție a oricărui credit
cresc, împrumutatul va plăti acesteia, in termen de 15 zile de la data la care
a fost modificate în scris, sumele suplimentare, astfel încât să compenseze
banca pentru creșterile costurilor, sau altor rambursări.
Cu alte cuvinte, conform acestei clauze, in situațiile
in care, din diferite motive, arătate, de aceasta data, intr-un mod ceva mai
clar, costurile băncii (in general, nu doar cele legate de împrumutul ce face
obiectul contractului analizat) cresc, această creștere este suportata exclusiv
de client. O astfel de clauza creează, in detrimentul consumatorului si contrar
cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si
obligațiile părților, astfel încât este abuzivă, din perspectiva art. 4 alin. (1)
din Legea nr. 193/2000. Practic, în loc ca eventuala creștere a costurilor
Băncii cu creditul acordat să fie suportată de aceasta sau, cel mult, riscul să
fie împărțit între Bancă și client, acesta din urmă este obligat să o acopere
integral.
După intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 și a
Legii nr. 188/2010 banca a inițiat modificarea Convenției de credit, a emis un
proiect de act adițional semnat de către reclamant din cauza refuzului băncii
de a-l prezenta spre studiu, deși a solicitat acest lucru în repetate rânduri.
Oferta băncii din 07 septembrie 2010 a fost refuzată
conform adresei nr. x din 15 septembrie 2010.
Astfel, nu se poate susține faptul că a fost modificat
contractul de credit prin acceptare tacită, în condițiile în care actul
adițional nu are un număr, nu este semnat de părți, nu a fost prezentat spre
studiu.
Constatarea caracterului abuziv al unei clauze
contractuale atrage sancțiunea nulității acesteia, sancțiune general aplicabilă
oricărui act juridic încheiat cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legii.
Ca și consecință a nulității, clauzele contractuale vizate sunt lipsite de
efecte juridice, retroactiv, de la data încheierii lor, urmarea fiind repunerea
părților în situația anterioară încheierii actului lovit de nulitate și
restituirea prestațiilor efectuate în temeiul clauzei nule.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 82, 112 și
113, 274 C. proc. civ. și pe dispozițiile Legii nr. 190/1999, Legii nr. 193/2000,
Legii nr. 34/2006, Legii nr. 296/2004, O.G. nr. 21/1992, O.G. nr. 9/2000, O.U.G.
nr. 50/2010, O.U.G. nr. 174/2008.
Prin întâmpinarea depusă în ședința publică din 06 mai 2011,
pârâta SC V. SA a solicitat instanței să constate lipsa de temeinicie a cererii
formulate de reclamant, să se dispună respingerea ei ca nefondată și obligarea
reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
Pe cale de excepție, pârâta a invocat necompetența
materială a Judecătoriei Sectorului 2 București, excepția nulității cererii de
chemare în judecată pentru lipsa de obiect, excepția prematurității față de
neefectuarea de către reclamant a procedurii prealabile a concilierii directe,
prevăzute de art. 720
1
C. proc. civ., pentru toate capetele de
cerere invocate prin acțiune și excepția inadmisibilității capătului de cerere
privind desființarea contractului de credit și repunerea părților în situația
anterioară.
Pe fondul cauzei, pârâta a formulat următoarele
apărări:
1) Clauza contractuală ce reglementează dreptul băncii
de a percepe comisionul de risc nu este o clauză abuzivă în înțelesul art. 4
din Legea nr. 193/2000.
Astfel, riscul se generează prin simpla acordare a unui
credit și trebuie în permanență evaluat, riscul bancar fiind inerent
activității de creditare care are la rândul său sorginte economică și se
transpune în variate tehnici juridice, precum împrumutul, descoperitul de cont,
scont, acceptare, aval, garanție autonomă, cauțiune.
Prin dispozițiile art. 3 alin. (1), lit. g) din Normele
Băncii Naționale Române (B.N.R.) nr. 17 din 18 decembrie 2003, riscul de credit
ca principal risc bancar este definit ca fiind riscul înregistrării de pierderi
sau al nerealizării profiturilor preconizate, ca urmare a neîndeplinirii de
către clienți a obligațiilor contractuale constând în rambursarea creditului și
a costurilor aferente acestuia.
Conform art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru ca o
clauză să poată fi calificată ca fiind abuzivă trebuie îndeplinite în mod
cumulativ următoarele condiții:
- să nu fi fost negociată, și
- să creeze un dezechilibru semnificativ între
drepturile și obligațiile părților ca o consecință a abuzului,
- să nu se refere la obiectul principal al contractului
sau la prețul datorat pentru prestarea serviciului.
Prin urmare, pentru ca instanța să poată sancționa
conform dispozițiilor legale o clauză ca fiind abuzivă, aceasta trebuie pe de o
parte să fie parte integrantă dintr-un contract de adeziune, și pe de altă
parte, să fie excesivă, ținând cont că nici clauzele abuzive la rândul lor nu
reprezintă instituții inovatoare, ci pot fi circumscrise noțiunii de clauze
excesive amintite și descrise anterior.
Clauza cuprinsă în contractul de credit încheiat între
pârâtă și reclamant reglementând perceperea comisionului de risc nu
îndeplinește doua din cele trei condiții cumulative, după cum urmează:
a) Clauza reglementată la art. 5 din Convenția de
Credit nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.
Pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între
drepturile și obligațiile părților ar trebui să fie incidență lipsa unei
contraprestații pentru dreptul corelativ al uneia dintre părți. în situația
dedusă judecății, reclamanții invocă tocmai lipsa unei obligații/prestații
corelative pârâtei față de obligația acestora de a achita comisionul de risc
astfel cum s-a stipulat prin clauzele contractuale agreate de părți.
Concluzionând, pârâta arată că (i) acest comision de
risc a fost inclus încă de la momentul acordării creditului în calculul
dobânzii anuale efective („DAE”), conform art. 3 lit. e) din Condiții speciale,
astfel că face parte din prețul datorat pentru contractarea creditului în sumă
de 126.300 CHF și nu poate face obiectul aprecierii caracterului abuziv așa cum
prevede și Directiva nr. 93/13/CEE (ii) iar perceperea acestui comision de risc
a fost reglementata și consimțită contractual de către ambele părți, fără
existența vreunei constrângeri și se realizează potrivit principiului
consfințit de art. 969 C. civ. conform căruia „convențiile legal făcute au
putere de lege între părțile contractante”. De asemenea, Banca a acordat
creditul în baza unei structuri de costuri predefinite, astfel încât să poată
fi asigurat atât profitul acesteia (acționând în baza principiilor aplicabile,
potrivit Decretului-lege nr. 31/1954, persoanelor juridice) cat si
solvabilitatea acesteia.
2) De asemenea, în opinia pârâtei modalitatea de calcul
a dobânzii prevăzută de convenția de credit este conformă cu legislația
pozitivă aplicabilă creditelor de consum.
Pe de o parte, nivelul ratei dobânzii este determinat
de premise economice.
Astfel, în art. 3 din Condițiile Speciale ale
Convenției, se prevede, pe de-o parte cuantumul ratei dobânzii curente (art. 3 lit.
a) și, pe de altă parte posibilitatea Băncii de a acoperi eventualele majorări
semnificative ale costurilor de atragere a sumelor necesare creditului (art. 3 lit.
d)).
Prin Condițiile Speciale ale fiecărei Convenții,
părțile au stabilit un anumit tip de rată a dobânzii curente. Conform acestora,
rata dobânzii curente de fixă sau variabilă în funcție de anumiți indici. Chiar
și pentru situațiile în care s-a stabilit o anumită rată a dobânzii fixe prin art.
3 lit. a), aceasta nu urma să fie nemodificată pentru întreaga durată a Contractului
de Credit (care este, în medie, de 25 de ani). Nicio instituție de credit nu
poate prevedea care sunt costurile pe care le va avea pentru un termen mediu de
25 de ani, evoluțiile costurilor, astfel cum au fost acestea descrise mai sus,
fiind imposibil de prevăzut uneori chiar pe perioade foarte scurte.
Din această cauză a fost necesară introducerea unei
alte clauze, în dispoziția imediat următoare a Condițiilor Speciale, art. 3 lit.
d), care să permită Băncii să adapteze această rată la variațiile semnificative
ale costurilor pieței interbancare.
Pe de altă parte, determinarea unilaterală a
cuantumului dobânzii este permisă de prevederile Legii nr. 193/2000 care
prevede două condiții negative și una pozitivă, a căror îndeplinire cumulativă
poate conduce la constatarea existenței unei clauze abuzive:
- să creeze un dezechilibru semnificativ între
drepturile și obligațiile părților ca o consecință a abuzului;
- să nu fi fost negociată;
- să nu se asocieze cu definirea obiectului principal
al contractului.
3) Clauza cuprinsă în contractul de credit încheiat
între pârâtă și reclamant reglementând posibilitatea Băncii de a ajusta rata
dobânzii în funcție de variațiile semnificative de pe piața financiară, nu
îndeplinește niciuna dintre cele două condiții cumulative, după cum urmează:
Clauza reglementată la art. 3 lit. d) din Condițiile
Speciale a fost negociată.
La încheierea Convenției de Credit, clienților Băncii
li se comunică Condițiile Generale și se discută Condițiile Speciale, care
conțin și obligațiile cele mai importante ale clienților.
Un element important pe care părțile îl negociază este
moneda creditului, aceasta fiind aleasă exclusiv de către Client, și
determinând o mare parte a cuantumului costurilor Băncii, și implicit un anumit
cuantum minim al ratei dobânzii.
Având în vedere că reclamanta a semnat Convenția de
Credit și a stabilit, împreună cu reprezentantul Băncii, Condițiile Speciale
aferente fiecărui contract în parte, nu se poate considera că aceste clauze nu
au fost negociate, fiind obligatorii pentru părți.
Clauza reglementată la art. 3 lit. d) din Convenția de
Credit nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.
Deoarece prevederile clauzei 3 lit. d) stabilesc
posibilitatea Băncii de a modifica rata dobânzii numai în cazul apariției unor
situații semnificative pe piața monetară, Banca fiind de asemenea obligată să
informeze consumatorul, conform art. 7 alin. (2) lit. c) din Condițiile Generale,
nu se va putea reține existența vreunui abuz caracterizat de însăși existența
clauzei.
Prevederile contractuale nu îngrădesc în nici un mod
posibilitatea clienților de a solicita rezilierea contractului, conform
dispozițiilor prevăzute în art. 1020 și 1021 C. civ., cu toate consecințele ce
decurg din exercitarea acestei opțiuni.
În consecință, modalitatea de determinare a acesteia nu
poate fi analizată din perspectiva clauzelor abuzive, în acest sens convergând
atât dispozițiile din legislația națională, cât mai ales prevederile
comunitare.
4) În ceea ce privește solicitarea reclamanților
privind calcularea dobânzii în conformitate cu indicele LIBOR la 3 luni de ia
data acordării creditului + marja băncii, urmează a fi respinsă ca
inadmisibilă, netemeinică și nelegală.
Instanța de judecată nu se poate pronunța cu privire la
stabilirea și definirea calculului dobânzii într-un contract comercial deja
încheiat între părți si, prin care, de la semnarea acestuia au fost stabilite
clauzele contractuale privind calculul dobânzii.
Clauzele reglementate la art. 4 lit. a) și 5 lit. f) din
Convenția de Credit nu sunt clauze abuzive pentru că nu creează un dezechilibru
între drepturile și obligațiile părților:
Garanția imobiliară menționata în convențiile de credit
constituie o sursă subsecventă de recuperare a creditului în cazul în care împrumutatul
se afla in imposibilitate de a rambursa sumele menționate în convenție.
În aceste condiții, Banca trebuie să se asigure și
pentru situații de forța majoră care ar presupune distrugerea/deteriorarea
garanției reale imobiliare. în acest sens, Banca a ales dintre asigurătorii
existenți pe piața din România, companii care pot asigura posibilele riscuri ce
pot apărea pe parcursul derulării Convenției de Credit.
Astfel, prin alegerea unui asigurător agreat de Bancă,
practic se elimină riscurile insuficientei despăgubiri a Băncii sau lipsei
totale a despăgubirii în condițiile în care anumite riscuri nu ar fi acoperite
prin polița de asigurare, sau în cazul în care asigurătorul ales de client ar
fi insolvabil.
Cu privire la costurile asigurărilor încheiate de
împrumutați, nu se poate susține că impunerea unor anumiți asigurători ar crea
un dezechilibru contractual în relația dintre Bancă și clienți. Costurile
legate de polița de asigurare privesc exclusiv relația dintre asigurător și
asigurat, Banca neintervenind în mecanismul stabilirii acestora, pe care nu le
percepe. Conform art. 7 lit. b) din Condițiile Speciale ale Convenției, Băncii
doar i se cesionează polița de asigurare încheiată între asigurat și
asigurător.
Potrivit aceluiași art. 7 lit. b) din Condițiile
Speciale ale convenției de credit, „primele de asigurare se vor achita
semestrial/ anual”, astfel că afirmațiile reclamantului cu privire la
nedatorarea acestui comision despre care nu a avut cunoștință, deși reclamantul
a semnat și și-a însușit prevederile convenției de credit, urmează a fi
respinse.
De altfel chiar reclamantul recunoaște că nu a achitat
comisionul de monitorizare polițe de asigurare, motiv pentru care Banca nu a
făcut nimic altceva decât sa aplice prevederile art. 4 lit. a) din Condițiile
speciale ale convenției, referitoare la aplicarea comisionului de penalizare în
cuantum de „2% flat, dar cel puțin 25 CHF, calculat la valoarea sumelor
datorate si neplătite”.
Având în vedere faptul că termenul de plată a fost
depășit de două ori (în luna noiembrie și în luna decembrie), pârâta a procedat
la aplicarea acestui comision de penalizare în cuantum total de 50 CHF conform
prevederilor contractuale cunoscute și semnate de către reclamant.
- Clauza reglementată la art. 8 din Convenția de Credit
nu este o clauză abuzivă în înțelesul art. 4 din Legea 193/2000 pentru că nu
creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.
Clauza 7.1 din contractul de credit consacră
obligațiile împrumutatului.
Astfel, este unanim adus în doctrină faptul că
rezilierea nu poate interveni decât în cazul în care obligația neexecutării a
fost considerată esențială în momentul încheierii contractului.
În temeiul libertății de voință, părțile au înțeles să
analizeze prin contract această împrejurare, stipulând la momentul încheierii
acestuia care obligații sunt considerate esențiale de către fiecare dintre
părți.
Aceasta este rațiunea pentru care părțile au prevăzut
în Contractele de credit articolul 8.1 din Condițiile Generale. Tocmai prin
modul de formulare extrem de clar al acestuia, părțile au acceptat și au
înțeles să considere că obligațiile asumate prin Contractele de credit de către
debitor sunt obligații esențiale, care justifică declararea creditului scadent
anticipat. Rolul acestei clauze este tocmai acela de a pune în vedere
cocontractantului obligațiile pe care o parte le consideră esențiale,
prevenindu-l asupra importanței executării acestora și pentru a înlesni
interpretarea contractului tocmai în momentul în care s-ar pune problema caracterului
esențial al neexecutării.
Pentru a putea caracteriza existența unui dezechilibru
semnificativ între cele două părți cauzat de existența clauzei de declarare a
soldului creditului scadent, instanța trebuie să demareze analiza prin
stabilirea exactă a obiectului contractului. Fiind un contract de credit,
obiectul acestuia este punerea mierea la dispoziție a unor sume de bani, pentru
o anumită perioadă de timp, în schimbul unui anumit preț.
Deoarece prevederile art. 8.1 stabilesc posibilitatea
băncii de a declara soldul creditului scadent numai în cazul apariției unor
situații semnificative cu privire la capacitatea consumatorului de a rambursa
împrumutul, Banca fiind de asemenea obligată să informeze consumatorul, conform
art. 7 alin. (2) lit. c) din Condițiile Generale, nu se va putea reține
existența vreunui abuz caracterizat de însăși existența clauzei.
Mai mult, declararea scadenței anticipate a creditului,
urmată de executarea silită, intervine în cazul neîndeplinirii obligațiilor
contractuale de către debitor, fiind pe deplin justificată exonerarea de
răspundere a Băncii în aceste cazuri, partea în culpă fiind debitorul care
trebuie să suporte riscul propriei sale neexecutări. Rezultă că art. 8.3 din
Condițiile Generale reglementează situația exact opusă celei consacrate prin
Anexa 1 lit. h) din Legea nr. 193/2000: împrumutatul este cel care încalcă
culpabil prevederile contractuale, Banca fiind exonerată de răspundere pentru
consecințele acestei neexecutări.
5) Prin clauza prevăzută în cadrul art. 10 din
Condițiile generale ale Convenției de credit s-a născut doar vocația băncii de
a putea să își recupereze eventualele cheltuieli suplimentare în mod
necondiționat.
Prin urmare, constatarea nulității acestei clauze,
solicitată de către reclamant este întru-totul neîntemeiată.
6) Cu privire la restituirea sumelor plătite în contul
clauzelor anulate, reclamantul apreciază că anularea clauzelor indicate nu
poate produce efecte retroactive, față de caracterul succesiv al prestațiilor.
Această excepție de la principiul restitutio in
integrum este pe deplin aplicabilă și în cazul contractelor de credit încheiate
de Bancă, debitul neputând restitui echivalentul folosinței sumelor de bani
puse la dispoziție în schimbul clauzei referitoare la comisionul de risc.
În situația în care numai Banca ar fi obligată la
restituirea sumelor deja achitate, s-ar crea o situație inechitabilă,
caracterizată juridic de îmbogățirea fără justă cauză a Clienților. Patrimoniul
acestora s-ar îmbogăți cu sumele de bani echivalente clauzelor eliminate, în
timp ce patrimoniul Băncii nu s-ar întregi cu echivalentul folosinței sumelor
acordate prin contractul de credit.
De altfel, efectul sancțiunilor prevăzute de Legea 193/2000,
în art. 13, este „modificarea clauzelor contractuale, sau desființarea acelui
contract, cu daune-interese”. Deoarece partea nu a solicitat desființarea
contractului (probabil din cauza efectului imediat al necesității rambursării
în totalitate a creditului, în caz de reziliere), în ipoteza în care clauzele
s-ar considera nelegale, singurul efect pe care instanța îl poate da eventualei
sancțiuni pe care ar găsi-o aplicabilă este modificarea pentru viitor a
acestora.
În drept, au fost invocate următoarele acte normative:
principiul aplicabilității directe a Directivei nr. 93/13/CEE, prevederile
Legii 193/2000, art. l din Protocolul nr. 1 al CEDO, Decretul 31/1954.
Prin sentința civilă nr. 7292 pronunțată la data de 27
mai 2011 în Dosarul nr. 22061/200/2010 al Judecătoriei sector 2 București,
raportat la valoarea obiectului capătului principal al cererii care depășește
limita de 100.000 lei, față de dispozițiile art. 158, art. 159 pct. 2 C. proc.
civ. și art. 17, s-a admis excepția necompetenței teritoriale și s-a declinat
competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.
Ca urmare a declinării competenței de soluționare a
cauzei de către Judecătoria Sector 2, în cadrul Tribunalului București s-a
constituit Dosarul nr. 54461/3/2011.
În dosarul mai sus menționat, prin Sentința civilă nr. 25745
din 23 decembrie 2011 instanța a reținut că din interpretarea literală a art. 12
și 13 din Legea nr. 193/2000 rezultă că modificarea clauzelor contractuale
apreciate ca având caracter abuziv, inclusiv eliminarea acestora este posibilă
numai dacă se aplică amenda prevăzută la art. 16 din Legea nr. 193/2000, și cum
prin cererea de chemare în judecată reclamanții au solicitat aplicarea unei
sancțiuni contravenționale complementare pârâtei, litigiul are natură
contravențională, a admis excepția necompetenței materiale, a declinat
competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 2 București
și a constatat ivit conflictul negativ de competență.
Curtea de Apel București prin sentința civilă nr. 17,
pronunțată în Dosarul nr. 865/2/2012 a stabilit competența de soluționare a
cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reținând că
Judecătoria Sectorului 2 București a reținut în mod corect faptul că suma
convenită de părți la momentul încheierii convenției cu titlu de comision de
risc/ administrare este de 48.625,81 CHF, adică aproximativ 150.737 lei, la
cursul BNR de 1 CHF = 3.1051 lei din 23 iunie 2010, sumă ce depășește limita de
100.000 lei.
De asemenea, în pronunțarea acestei soluții s-a avut în
vedere și faptul că nu există nici o cerere a reclamantului privind aplicarea
unei sancțiuni contravenționale, în cauză nefiind aplicabile dispozițiile art. 13
alin. (2) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele
încheiate între comercianți și consumatori.
După soluționarea conflictului negativ de competență,
instanța prin încheierea pronunțată în ședința publică din 11 iulie 2012 a
admis excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a semnatarului
întâmpinării și a anulat întâmpinarea pârâtei motivat de faptul că întâmpinarea
depusă de SC V.R. SA a fost semnată de d-na M.I., în calitate de șef al
departamentului juridic retail și de dl. C.S., în calitate de consilier
juridic. Nici una din aceste persoane nu are calitatea de reprezentant legal,
respectiv de administrator al pârâtei și nici nu a probat că au primit dreptul
de a formula apărări în justiție în numele și pe seama pârâtei de la unul din
reprezentanții legali ai pârâtei.
Drept urmare, instanța a admite excepția lipsei dovezii
calității de reprezentant și în baza art. 161 C. proc. civ., a anulat
întâmpinarea.
Ca efect al anulării întâmpinării, instanța nu a mai
analizat excepțiile invocate de pârâtă prin acest act procedural.
- De asemenea, cu privire la primul capăt din cererea
modificatoare formulată de reclamant la data de 27 mai 2011 (filele 238-261
dosarul Judecătoriei Sector 2), prin care s-a solicitat constatarea unui abuz pretins
a fi fost săvârșit de pârâtă în lunile noiembrie și decembrie 2007, prin
încheierea din data de 03 iulie 2012, instanța a admis excepția inadmisibilității,
invocată din oficiu, reținând următoarele:
Art. 111 C. proc. civ. prevede dreptul părții care are
interes de a formula o cerere pentru constatarea existenței sau a inexistenței
unui drept în cazul în care nu are la dispoziție o acțiune în realizarea
dreptului.
Reclamantul a solicitat, astfel cum a indicat în
cererea de modificare a cererii de chemare în judecată, constatarea unui fapt,
respectiv a unui pretins abuz săvârșit de pârâtă.
Cum în raport de dispozițiile art. 111 C. proc. civ.
prin hotărâre judecătorească se poate constata doar existența sau inexistența
unor drepturi, cererea având ca obiect constatarea unui fapt, nu este
admisibilă.
- De asemenea, la data de 03 iulie 2012 instanța a
admis excepția lipsei calității procesuale active cu privire la capătul de
cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al unor clauze înscrise
în convenția de credit încheiată între părți la data de 12 octombrie 2007,
pentru următoarele considerente:
Calitatea procesuală activă este o condiție esențială
pentru exercitarea acțiunii civile în justiție ce presupune existența unei
identități între titularul dreptului dedus judecății și cel care are calitatea
de titular al cererii de chemare în judecată.
Art. 12 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive
din contractele încheiate între comercianți și consumatori, prevede:
„Procesul-verbal (încheiat de reprezentanții
împuterniciți ai Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, n.
red.) se transmite, după caz, la judecătoria în a cărei rază teritorială s-a
săvârșit fapta sau în a cărei rază teritorială contravenientul își are
domiciliul sau după caz, sediul.”
Art. 13 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 prevede:
„Instanța, în cazul în care constată existența
clauzelor abuzive în contract, aplică sancțiunea contravențională conform art. 16
și dispune, sub sancțiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale, în măsura
în care contractul rămâne în ființă, sau desființarea acelui contract, cu
daune-interese, după caz.”
În aceste condiții, pot solicita instanței să modifice
existența unor clauze contractuale, constate ca fiind abuzive, numai organele
de control competente, consumatorii putând, raportat la prevederile art. 14 din
Legea nr. 193/2000, să formuleze numai o acțiune civilă numai pentru repararea
prejudiciilor ce le-au fost cauzate prin inserarea clauzelor abuzive în
contracte.
Pentru identitate de rațiune și pentru aceleași motive
instanța a respins capătul 5 din cererea precizatoare prin care reclamantul a
solicitat, în subsidiar, constatarea caracterului abuziv și anularea clauzelor
prevăzute la pct. 3 lit. d), pct. 4 lit. a), pct. 5 lit. f) din Condițiile
Speciale și la art. 3.9., 8.1. lit. a) liniuța a doua și a treia, lit. b), c),
d) și Secțiunea 10 din Condițiile Generale ale Convenției de credit din 12
octombrie 2007.
- Cu privire la capătul 3 din cererea precizatoare prin
care reclamantul a solicitat restituirea sumelor pe care Ie-a achitat cu titlu
de comision de risc, instanța a reținut următoarele:
Având în vedere că instanța de judecată a admis
excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, în ceea ce
privește solicitarea acestuia de constatare a caracterului abuziv al clauzelor
prevăzute la pct. 5, lit. a) din Condițiile Speciale și a clauzei 3.5. din
Condițiile Generale ale Convenției de credit din 12 octombrie 2007, ca o
consecință logică a admiterii acestei excepții, instanța a respins ca prematur
formulată cererea prin care reclamantul solicită restituirea sumelor achitate
cu titlu de comision de risc, reclamantul neputând solicita restituirea acestor
sume atâta vreme cât clauza ce reglementează comisionul de risc nu a fost
anulată.
- Prevederile legale trebuie interpretate prin prisma
regulilor de drept civil referitoare la încheierea contractului între părțile
prezente și care negociază clauzele contractuale, încheierea contractelor
civile fiind guvernată în dreptul românesc de principiul autonomiei de voință.
Într-adevăr, principiului autonomiei de voință i-au
fost aduse o serie de limitări, ca expresie a voinței legiuitorului de a impune
un echilibru între prestațiile și contraprestațiile ce formează obiectul
contractelor încheiate între părți.
Ca o transpunere în practică i-a fost recunoscut
judecătorului posibilitatea de a interveni în contractele legal încheiate,
dispunând modificarea, suspendarea sau limitarea efectelor acestora.
Deoarece în convenția de credit nu s-a prevăzut
posibilitatea instanței de a suplini voința părților prin impunerea unui
criteriu de calcul apreciat ca rezonabil și justificat, tribunalul a respins
aceste pretenții ca nefondate.
Pentru aceste considerente, instanța a respins ca
neîntemeiate și capetele 4 și 5 din cererea precizatoare, prin care reclamantul
a solicitat calcularea dobânzii în conformitate cu indicele LIBOR CHF la trei
luni de la data acordării creditului și restituirea sumelor reținute în mod
abuziv, apreciindu-se, pe de o parte, că acest mod de calcul nu a fost prevăzut
în convenția de credit, iar pe de altă parte, că instanța nu se poate substitui
voinței părților în cea ce privește determinarea modului de calcul al dobânzii,
deoarece clauza referitoare la rata dobânzii se asociază cu obiectul principal
al contractelor de credit și constituie un element cheie al convenției de
creditare ce trebuie stabilit de către părți, prin negociere.
S-a considerat neîntemeiată și cererea reclamantului
prin care a solicitat instanței desființarea convenției de credit și repunerea
părților în situația anterioară în sensul în care apartamentul ce face obiectul
contractului de credit să devină proprietatea băncii, cu plata unor
daune-interese în cuantum de 100 000 lei.
După cum însuși reclamantul a susținut, rezilierea
contractului poate interveni la cererea consumatorului, în condițiile art. 7
din Legea nr. 193/2000, numai în măsura în care contractul nu își mai poate
produce efectele după înlăturarea clauzelor abuzive, putându-se acorda, după
caz, și daune-interese.
Cum în cauză de față, s-a respins cererea de constatare
a caracterului abuziv al clauzelor contestate și cum reclamantul nu a invocat
alte motive care ar impune desființarea convenției de credit, instanța a
înțeles să respingă și cererea de repunere în situația anterioară și de
acordare a unor daune-interese, aceasta neputând interveni decât ulterior
desființării actului juridic.
Ca o consecință a respingerii cererii de constatare a
caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de risc și fixarea ratei
dobânzii, instanța a respins și cererea de stornare a înregistrărilor efectuate
în baza comisionului de risc și a dobânzilor nediminuate inserate de către
bancă în baza sa de date.
Prin decizia civilă nr. 130 din 3 aprilie 2013, Curtea
de Apel București, secția a V-a civilă, a admis apelul declarat de reclamantul O.B.F.
împotriva sentinței nr. 16409 din 2 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul
București, secția a VI-a civilă, și a anulat sentința apelată reținând cauza
pentru evocarea fondului.
Pentru a hotărî astfel instanța de apel a apreciat că
în mod nelegal și contradictoriu prima instanță a admis excepția lipsei
calității procesuale active a reclamantului, în raport de solicitarea
constatării caracterului abuziv al unor clauze din convenția de credit
contestată, pentru ca apoi să respingă alte capete de cerere derivând din
principal, ca prematur formulate(capătul 3),ori ca neîntemeiate (capetele 4, 5,
6 și 7 din cererea modificată).
În această situație s-a considerat că devin aplicabile
prevederile art. 297 teza întâi C. proc. civ., potrivit cărora,dacă se constată
că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în
judecata fondului (…) Instanța de apel va anula hotărârea atacată și va judeca
procesul, evocând fondul.
În urma acestei hotărâri instanța de apel a procedat la
judecata pricinii iar prin decizia nr. 150 din 26 februarie 2014 a admis
acțiunea astfel cum a fost formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta SC
V. SA și a constatat nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la pct. 3 lit. d)
din contract (referitoare la modificarea dobânzii, în mod unilateral de către
bancă) pct. 5 lit. a) (referitoare la comisionul de risc), pct. 5 lit. f)
(comision referitor la monitorizarea poliței de asigurare, art. 3.10 (comision
de administrare garanții), precum și art. 8.1 lit. a) din condițiile generale
(referitoare la dreptul băncii de a declara creditul scadent anticipat atunci
când împrumutatul nu-și îndeplinește obligația de plată a sumei dobânzilor și
oricăror altor costuri). A fost obligată intimata SC V. SA la plata sumei de 6.200
lei cheltuieli de judecată (onorariu de avocat, mediator și onorariu expertiză)
către apelant.
Pentru a hotărî astfel instanța de apel a reținut că
prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București,
așa cum a fost precizată ulterior, reclamantul O.B.F., în contradictoriu cu pârâta
SC V.R. SA, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se
constate ca abuzive și, implicit, să se constate nulitatea absolută a clauzelor
prevăzute în contractul de împrumut încheiat între părți, la : pct. 3 lit. d
din contract-condiții speciale, referitoare la modificarea dobânzii în mod
unilateral, de către bancă; pct. 5 lit. a) - referitoare la comisionul de risc
și restituirea sumei achitată cu acest titlu, la pct. 5 lit. f) (comision
referitor la monitorizarea poliței de asigurare), art. 3.10 (comision de
administrare garanții), precum și art. 8.1 lit. a) din condițiile generale
(referitoare la dreptul băncii de a declara creditul scadent anticipat atunci
când împrumutatul nu-și îndeplinește obligația de plată a sumei dobânzilor și
oricăror altor costuri).
În raport de motivarea în fapt și în drept a cererii de
chemare în judecată a reclamantului, expusă pe larg anterior cu ocazia
analizării sentinței apelate, și în considerarea întâmpinării formulată de
pârâtă, instanța de apel a apreciat ca întemeiată acțiunea pentru următoarele:
Art.1 și art. 3 din Legea nr. 193/2000 prevăd cele două
obligații ce incumbă comercianților (implicit pârâtei) în contractele încheiate
cu consumatorii: obligația pozitivă de transparență și obligația negativă de a
nu stipula clauze abuzive.
Cu privire la obligația de transparență, instanța de
apel a constatat, în privința contractului de credit încheiat între părți, că
acesta este împărțit în două secțiuni: Condiții speciale și Condiții generale,
primele clauze contractuale vizând prețul creditului, respectiv, dobânda anuală
și spezele contractuale, tipul de comision perceput și cuantumul acestuia.
Claritatea clauzelor contractuale trebuie raportată la
posibilitatea de înțelegere a omului obișnuit, astfel încât părțile să fie la
adăpost de abuzuri.
Obligația de a nu stipula clauze abuzive este
reglementată prin art. 1 și explicată prin art. 4 din Legea nr. 193/2000, care
stabilesc criteriile generale în conformitate cu care se va cerceta caracterul
abuziv al clauzelor contractuale.
În speță, între reclamantul O.B.F. și pârâta SC V.R. SA
s-a încheiat convenția de credit din 12 octombrie 2007.
Pe durata derulării acestei convenții, banca a încălcat
prevederile legale menționate mai sus, în sensul că a folosit contracte
standard preformulate, lipsind reclamantul de orice posibilitate de negociere
cu privire la conținutul clauzelor inserate.
Instanța de apel a constatat că în privința clauzelor
invocate de reclamant ca fiind nule, sunt pe deplin aplicabile dispozițiile
Legii nr. 193/2000 care, la art. (2) arată că „(1) Prin consumator se înțelege
orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituită în asociații
care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi,
acț