ÎCCJ, decizie (scj.ro #122551)

Admisibilitatea recursului formulat împotriva deciziei pronunțată în recurs ca urmare a greșitei calificări de către instanță a căii de atac exercitată de părțile litigante. Acțiune formulată împotriva actelor emise în aplicarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Natura civilă a litigiului. Căi de atac.

Cuprins pe materii :

Drept procesual civil. Căi extraordinare de atac. Recursul

Index alfabetic :

apel

-recurs

-admisibilitate

-comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995

-imobil

-proces-verbal de punere în posesie

C.proc.civ. din 1865, art.282

1

alin. (2), art. 304 pct. 1, pct. 9

Legea nr. 304/2004, art. 54 alin. (2)

Legea nr. 112/1995, art. 18

Astfel, având în vedere regula instituită de art. 18 din Legea nr. 112/1995, concluzia ce se impune este aceea că hotărârile pronunțate în primă instanță în exercitarea controlului judecătoresc asupra actelor emise de comisiile de aplicare a Legii nr. 112/1995 sunt supuse atât apelului, cât și recursului. Dacă legiuitorul ar fi intenționat să limiteze numărul căilor de atac la una singură, respectiv cea a recursului, ar fi prevăzut-o expres și nu ar fi utilizat sintagma generică „potrivit legii civile”.

În acest context, curtea de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 282

1

alin. (2) C.proc.civ. și, calificând calea de atac exercitată de părți, ca fiind recurs, în loc de apel, a pronunțat hotărârea cu încălcarea normei imperative privind compunerea instanței ale art. 54 alin. (2) teza I din Legea nr. 304/2004 (potrivit cărora apelurile se judecă în complet de 2 judecători).

Secția I civilă, decizia nr. 401 din 11 februarie 2015

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, reclamantul Prefectul municipiului București a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Primarul General al municipiului București și C.G.M.B., să se constate nulitatea absolută a Hotărârii nr. 2755/1999 emisă de C.G.M.B., precum și a procesului-verbal de punere în posesie din data de 9 decembrie 2002 emis de C.G.M.B., prin Administrația Fondului Imobiliar, privind  restituirea a două apartamente către fostul proprietar, în temeiul Legii nr. 112/1995.

În cauză au formulat cerere de intervenție principală intervenienții S.T.M. și L.E., care au solicitat, în contradictoriu cu pârâții, anularea actelor juridice indicate în acțiunea introductivă.

Prin încheierea din 4 noiembrie 2010, Tribunalul București, Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței funcționale și a înaintat cauza conducerii instanței, în vederea repartizării către una dintre secțiile civile ale acesteia.

Prin decizia civilă nr. 1242 din 30 mai 2011, Curtea de Apel București, Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de intervenienți împotriva încheierii din 4 noiembrie 2010 a tribunalului.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a V-a civilă, ulterior, atât reclamantul cât și intervenienții depunând precizări la cererile formulate.

De asemenea, în cursul judecății la această instanță, au fost introduși în cauză, în calitate de pârâți, moștenitorii defunctei N.I.E. (beneficiara actelor juridice a căror nulitate s-a solicitat a se constata), respectiv: P.L.A., L.D., M.E. și P.F.

Prin sentința civilă nr. 814 din 22 aprilie 2013 a Tribunalului București, Secția a V-a civilă, astfel cum a fost lămurită prin sentința civilă nr. 1384 din 5 iulie 2013 a aceleiași instanțe, s-au respins excepțiile privind lipsa calității procesuale active a reclamantului, lipsa calității procesuale pasive a pârâtului C.G.M.B., tardivitatea cererii de intervenție și prescripția dreptului la acțiune, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamant și în parte cererea de intervenție în nume propriu formulată de intervenienți, în contradictoriu cu pârâții Primarul General al municipiului București, P.F., P.L.A., L.D. și M.E. și s-a constatat nulitatea absolută parțială a Hotărârii nr. 2755/1999 emisă de pârâtul C.G.M.B., în legătură cu apartamentele  nr. 1 și nr. 2, cu terenul aferent de sub construcție.

S-a reținut că, prin hotărârea menționată, au fost restituite cele două apartamente, în proprietate și posesie, fostei proprietare N.E.I., în condițiile în care la momentul adoptării hotărârii, cele două apartamente se aflau în proprietatea intervenienților și nu a pârâtului C.G.M.B.

Împotriva sentinței au declarat apel reclamantul, pârâtul Primarul General al municipiului București, pârâții moștenitori P.L.A., L.D. și M.E. și intervenienții S.T.M. și L.E.

Prin încheierea din 13 ianuarie 2014, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a calificat căile de atac declarate de părți ca fiind recursuri, reținând, în raport de obiectul litigiului (anularea unei hotărâri de restituire și a procesului-verbal de punere în posesie emise în temeiul Legii nr. 112/1995), că sunt incidente prevederile art. 282

1

alin. (2) C.proc.civ., potrivit cărora hotărârile instanțelor judecătorești prin care se soluționează plângerile împotriva hotărârilor autorităților administrație publice cu activitate jurisdicțională nu sunt supuse apelului.

Prin decizia civilă nr. 396/R din 24 februarie 2014, aceeași instanță a constatat nulitatea recursului declarat de recurenții L.D. și  M.E., a respins excepția nulității recursului declarat de Primarul General al municipiului  București și a respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul Prefectul municipiului București, pârâții P.L.A., Primarul General al municipiului București și recurenții intervenienți L.E. și S.T.M.

În privința recursului declarat de pârâții M.E. și L.D., s-a constatat că acesta nu a fost motivat, astfel încât, în baza art. 306 alin. (1) C.proc.civ., a fost constatat nul.

Cu privire la recursul declarat de intervenienții S.T.M. și L.E., curtea de apel a reținut că, prin contractele de vânzare-cumpărare nr. xx792/1998 și nr. xx755/1998 încheiate în baza Legii nr. 112/1995, intervenienții au cumpărat apartamentul în litigiu. Cu toate acestea, prin Hotărârea nr. 2755/1999, ulterior înstrăinării apartamentului, C.G.M.B. a restituit defunctei N.E.I., în proprietate, aceleași apartamente, deși acestea nu se mai aflau în patrimoniul său și în pofida faptului că un demers al defunctei în revendicarea imobilului fusese respins irevocabil prin sentința civilă nr. 9639/1997 a Judecătoriei Sector 5 București, constatându-se regularitatea titlului statului.

Faptul că judecătorul fondului a antamat aspecte ce implică efectul legii speciale de reparație în raport cu dreptul comun este justificat de specificul speței în raport de încheierea de declinare a competenței funcționale, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1242/2011 a Curții de Apel  București, Secția contencios administrativ și fiscal.

În cauză, nu s-au încălcat prevederile privind autoritatea de lucru judecat, în raport de dispozitivul sentinței civile nr. 9639/1997, în condițiile în care prin sentința amintită s-a statuat în legătură cu drepturile părților implicate prin raportare la normele de drept comun, spre deosebire de prezenta speță în care se verifică legalitatea unei proceduri prevăzută de legea specială de reparație - Legea nr. 112/1995.

Aceleași considerente au fost reținute de curte și în legătură cu drepturile defunctei N. asupra imobilului.

Critica referitoare la terenul aferent apartamentelor în litigiu a fost lămurită prin sentința nr. 1384/2013, în cuprinsul căreia s-a clarificat întinderea drepturilor aferente proprietății asupra apartamentelor nr. 1 și nr. 2.

În ce privește recursul declarat de pârâta P.L., instanța a reținut că prevederile generice invocate de recurentă în legătură cu dreptul prefectului de a ataca hotărâri ale consiliilor județene și locale și competența de soluționare a acestora, sunt corecte la nivel de principiu. În speță însă, calea de urmat pentru soluționarea cererii formulate de prefect este instituită de art. 18 din Legea nr. 112/1995, fapt certificat și prin decizia irevocabilă a Curții de Apel  București nr. 1242/2011.

Excepția tardivității cererii de intervenție a fost corect soluționată de judecătorul fondului, prin respingere, apreciindu-se că momentul de la care urmează a fi calculat termenul de atacare a unei hotărâri este determinat prin actul procedural de comunicare a respectivei hotărâri, act care în speță nu s-a dovedit a se fi efectuat.

În legătură cu existența sau nu a unui titlu valabil al statului asupra apartamentelor în litigiu, curtea de apel a apreciat că aspectul este nerelevant, în condițiile în care judecătorul cauzei nu a fost învestit cu analiza legalității celor două contracte încheiate în baza Legii nr. 112/1995.

Pentru aceleași argumente au fost respinse și recursurile formulate de Prefectul municipiului  București și Primarul General al municipiului București.

Împotriva deciziei civile nr. 396/R/2014 a Curții de Apel București au declarat recurs S.T.M. și L.E., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1 și 8 C.proc.civ.

În dezvoltarea primului motiv de recurs s-a arătat că, în mod nelegal, instanța a calificat calea de atac ca fiind recursul.

De asemenea, s-a reținut în mod greșit că, în cauză, s-a contestat un act administrativ, în condițiile în care, potrivit art. 18 din Legea nr. 112/1995, judecarea cauzei este supusă strict normelor de drept civil.

Conform practicii judiciar unitare și fără excepție, toate actele emise în baza Legii nr. 112/1995 sunt supuse controlului judecătoresc pe calea dreptului comun, sentința primei instanțe fiind atacabilă pe calea apelului și, ulterior, a recursului.

Recurenții au mai susținut și faptul că în mod legal cauza ar fi trebuit să fie soluționată de un complet format din doi judecători, însă, prin greșita calificare a căii de atac, s-a soluționat de către trei judecători.

Decizia pronunțată de către curtea de apel în aceste circumstanțe încalcă normele legale imperative privind compunerea instanței, fiind incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 1 C.proc.civ.

Instanța a făcut aplicarea greșită a prevederilor art. 282

1

alin. (2) C.proc.civ.,  text care se referă la litigiile soluționate în baza legii contenciosului administrativ, sau la alte acte administrative care de drept nu se supun Legii nr. 112/1995.

Raportat la obiectul și cauza dosarului cu care a fost învestită instanța, recurenții consideră că instanța de "recurs" a pronunțat o hotărâre criticabilă din perspectiva art. 304 pct. 8 C.proc.civ., în sensul că instanța a interpretat greșit actele a căror nulitate se solicită, schimbând natura acestora.

Intimata pârâtă P.L.A. a invocat excepția tardivității recursului, față de împrejurarea că acesta a fost depus la data de 23 mai 2014, deși recurenții aveau cunoștință de hotărâre din data de 24 martie 2014, când au formulat cerere de revizuire împotriva aceleiași decizii.

Examinând cu prioritate excepția invocată, Înalta Curte constată că acesta nu este întemeiată,

deoarece hotărârea recurată nu a fost comunicată recurenților, astfel încât termenul pentru exercitarea căii de atac nu a început să curgă.

Potrivit art. 284 alin. (1) C.proc.civ., text aplicabil și în recurs, conform art. 316 din același cod, termenul pentru exercitarea căii de atac curge de la comunicarea hotărârii. Luarea la cunoștință a unei hotărâri în alt mod decât cel prevăzut de lege nu echivalează cu o comunicare în vederea curgerii termenului de exercitare a căii de atac, în afara cazurilor de excepție (echipolență) limitativ prevăzute de art. 284 alin. (2) și (3), care nu pot fi extinse prin analogie.

Sub aspectul admisibilității recursului, se constată că recurenții invocă greșita calificare a

căii de atac de către curtea de apel, ceea ce a condus la soluționarea cauzei de către un complet format din trei judecători, cu consecința răpirii unei căi de atac prevăzute de lege, această critică încadrându-se în prevederile art. 304 pct. 1 C.proc.civ. O astfel de critică nu ar putea fi soluționată și pretinsa greșeală a instanței nu putea fi îndreptată decât prin recunoașterea admisibilității în principiu a recursului.

Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Din analiza de ansamblu a prevederilor Legii nr. 112/1995 reiese fără dubiu concluzia că legiuitorul a înțeles să caracterizeze ca fiind de natură civilă toate litigiile apărute în legătură cu aplicarea acestui act normativ, chiar dacă actele emise în acest sens de organele abilitate să aplice legea specială ar putea fi calificate, într-o interpretare mai largă a legii, ca fiind acte administrative.

Această concluzie se bazează pe prevederile exprese ale art. 18 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, potrivit cărora: ”Hotărârile comisiilor județene, ale comisiei municipiului București și ale comisiei sectorului agricol Ilfov sunt supuse controlului judecătoresc, potrivit legii civile, și pot fi atacate în termen de 30 de zile de la comunicare”.

Din moment ce legiuitorul a stabilit expres că legea civilă este cea care se aplică în această materie, nu se mai poate considera că ar fi incidente alte norme de drept material sau procesual, neavând nicio relevanță sub acest aspect aprecierile ce s-ar putea face asupra naturii activității comisiilor constituite pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, asupra modului de constituire sau a competenței lor.

Având în vedere regula instituită de art. 18 din Legea nr. 112/1995, concluzia ce se impune este aceea că hotărârile pronunțate în primă instanță în exercitarea controlului judecătoresc asupra actelor emise de comisiile de aplicare a Legii nr. 112/1995 sunt supuse atât apelului, cât și recursului. Dacă legiuitorul ar fi intenționat să limiteze numărul căilor de atac la una singură, respectiv cea a recursului, ar fi prevăzut-o expres și nu ar fi utilizat sintagma generică „potrivit legii civile”.

În materia analizată nu sunt incidente prevederile art. 282

1

alin. (2) C.proc.civ., deoarece actele contestate, respectiv hotărârea de restituire a imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995 și procesul-verbal de punere în posesie nu sunt acte administrative cu caracter jurisdicțional. Aceste acte nu constituie rezultatul unei activități jurisdicționale, nu sunt emise în soluționarea unui conflict juridic în care să fie parte un alt organ administrativ, ci reprezintă rezultatul verificării cererii de restituire și  a actelor doveditoare depuse de persoana interesată, procedura de soluționare a acestei cereri neavând caracter contencios în fața Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995.

În plus, se constată că textul legal menționat, în partea finală, exclude aplicarea sa în ipoteza în care prin lege se prevede altfel. Astfel, textul prevede că: „Hotărârile instanțelor judecătorești prin care se soluționează plângerile împotriva hotărârilor autorităților administrației publice cu activitate jurisdicțională și ale altor organe cu astfel de activitate nu sunt supuse apelului, dacă legea nu prevede altfel”. Or, art. 18 din Legea nr. 112/1995 cuprinde dispoziții speciale cu privire la exercitarea controlului judecătoresc asupra actelor emise în temeiul Legii nr. 112/1995, ceea ce exclude incidența normei procedurale menționate.

Ca atare, instanța a aplicat greșit prevederile art. 282

1

alin. (2) C.proc.civ., fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

Calificând greșit calea de atac exercitată în cauză, ca fiind recurs, în loc de apel, curtea de apel a pronunțat hotărârea în complet format din trei judecători, în loc de doi, cum prevede art. 54 alin. (2) teza I din Legea nr. 304/2004 (potrivit cărora apelurile se judecă în complet de 2 judecători), încălcând normele imperative privind compunerea instanței.

În raport de cele constatate, se impune, în temeiul art. 312 alin. (3)  raportat la art. 304 pct. 1 și 9 C.proc.civ., casarea deciziei, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, ca instanță de apel.