ÎCCJ, decizie (scj.ro #86714)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #86714) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Marcă. Semn distinctiv. Înțeles. Încălcarea
dreptului la marcă. Modalitatea de calcul a prejudiciului.
Cuprins pe materii
.
Drept de proprietate intelectuală. Marcă. Încălcarea dreptului la marcă. Modalitatea de calcul a prejudiciului.
Index alfabetic
.
Drept de proprietate intelectuală.
-
marca
-
prejudiciu
-
modalitate de calcul
Legea nr. 84/1998: art 5
OUG nr. 100/2005: art 14
Art.5 din Legea nr.84/1998 exclude de la
înregistrare semnele care
sunt
nedistinctive, descriptive ori devenite uzuale, însă nu în mod abstract,
ci
privite în conexiune cu produsele sau serviciile a căror marcare se urmărește.
Sintagma „Copilul meu" ar putea fi considerată
descriptivă, prin
reducere la absurd, numai
dacă „produsul" vizat ar fi copilul însuși.
Or, în speță, marca
„Copilul meu" a fost înregistrată de pârâtă pentru
periodice,
publicații, produse de hârtie și carton imprimat, redactare, publicitate,
difuzare, tipărire, publicare și publicare on-line, creare și menținere de
site-uri web, iar în raport de acestea, corect au reținut
instanțele anterioare că s-au respectat la
înregistrare prevederile art.5 din
Legeanr.84/1998.
În determinarea daunelor datorate
titularului mărcii, beneficiul realizat pe nedrept de contrafacător, ca și
beneficiul de care este lipsit
titularul ca
urmare a faptei de contrafacere reprezintă criterii pertinente, prevăzute ca
atare de art.14 alin. (2) lit.a din O.U.G. nr. 100/2005 adoptată
pentru
transpunerea în dreptul intern a Directivei 2004/47/CE a Parlamentului European
și a Consiliului
.
Î.C.C.J, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 7041
din 12 iunie 2009.
Prin sentința civilă nr.1390 din 31 octombrie 2006,
Tribunalul
București - secția a IV-a civilă
a respins ca neîntemeiată acțiunea principală formulată de reclamanta S.C.
BURDA ROMÂNIA S.R.L. în contradictoriu
cu pârâta S.C. WESTACO S.R.L.,
având ca obiect anularea înregistrării
mărcii
„Copilul meu" nr. 54446 din 10 februarie 2003 pentru clasele de produse
și
servicii 15,35,39,40,41 și 42, în temeiul art.5 lit. b,, lit. c și lit. d și
art.48 alin. 1 lit. a din Legea nr.84/1998; a admis în parte cererea
reconventională formulată de pârâtă, astfel cum a fost precizată; a interzis
reclamantei
utilizarea mărcii „Copilul
meu" pentru clasele de produse și servicii 16, 35,
39, 40,41 și 42; a obligat-o pe reclamantă ca, în
termen de 15 zile de la data
rămânerii
definitive a hotărârii, să retragă de pe piață toate publicațiile,
documentele
și orice alte materiale care poartă această marca ori face
referire la ea, sub sancțiunea achitării de daune
cominatorii de 500 lei/zi de
întârziere
și, totodată, a obligat-o pe reclamantă la plata către pârâtă a sumei
de
3.410.050,6 lei, cu titlu de despăgubiri.
Prin decizia civilă nr. 205A din
16 septembrie 2008, Curtea de Apel
București, secția a IX-a civilă și pentru
cauze privind proprietatea
intelectuală a
respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva
sentinței.
Pentru a decide astfel, curtea de
apel a reținut aceeași situație de fapt
și de drept ca și
prima instanță și a înlăturat criticile aduse de pârâtă primei
hotărâri.
Astfel, s-a reținut că pârâta este titulara mărcii
„Copilul meu",
conform certificatului
de înregistrare nr.54446 din 10 februarie 2003 eliberat de O.S.I.M., pentru
clasele de produse și servicii 16,35,39,40,41 și 42.
Tribunalul a considerat, iar curtea de apel a
confirmat, că la îmegistrarea mărcii nu au fost încălcate prevederile art. 5
lit. b, lit. c și lit. d din
Legea
nr.84/1998, așa cum a susținut reclamanta prin cererea de chemare în
judecată.
În acest sens s-a arătat că
sintagma „Copilul meu" are un caracter
distinctiv în raport
de produsele și serviciile pe care tinde să le protejeze.
Distinctivitatea se
analizează, pe de o parte, în raport cu produsul sau
serviciul vizat,
iar pe de altă parte, în raport cu publicul căruia i se adresează.
Deși reclamanta a susținut că
marca este alcătuită din două cuvinte
provenite din limbajul uzual, instanțele au
arătat că această alăturare este aptă a distinge în cadrul segmentului de
public relevant, bunurile și serviciile protejate, în privința provenienței
lor.
Având în vedere că marca pârâtei a
fost înregistrată pentru periodice,
publicații, produse de hârtie și carton
imprimat, redactare, publicitate,
difuzare,
tipărire, publicare și publicare on-line, creare și menținere de site-
uri web, nu se poate reține că sintagma „Copilul
meu" reprezintă o definire
sau
o desemnare a acestor produse și servicii sau că ar fi uzuală în aceste
operațiuni.
Curtea de apel a mai reținut că,
prevederile art.48 lit.c și art.6 lit.d din
Legea nr.84/1998 nu
pot fi analizate în calea de atac, deoarece nu au fost
invocate
prin cererea de chemare în judecată, iar în apel nu se pot formula
cereri noi conform
art.294 Cod procedură civilă.
Referitor la cererea reconventională, instanțele au
reținut că
reclamanta fără a avea acordul
pârâtei, a editat, tipărit și difuzat o publicație
utilizând marca „Copilul
meu".
A fost înlăturată
apărarea reclamantei în sensul că dreptul de a utiliza
marca
pentru serviciile menționate rezultă din certificatul de înregistrare
nr.67591
eliberat de O.S.I.M., cu motivarea că acest titlu de protecție a fost
emis pentru alte
produse și servicii decât cele pentru care s-a acordat protecție mărcii pârâtei
și anume: legătorie, papetărie, adezivi pentru papetărie și menaj, materiale
pentru artiști, pensule, mașini de scris -și articole de birou, materiale
plastice pentru ambalare, necuprinse în alte
clase,
cărți de joc, telecomunicații și în special internet, educație, instruire,
divertisment,
activități sportive și culturale.
În ceea ce privește
modalitatea de determinare a prejudiciului calculat
la
3.410.050,6 RON, instanțele au avut în vedere datele concrete privind
tarifele percepute
de către reclamantă pentru activitatea de publicitate
desfășurată în paginile publicațiilor sale, acestea fiind expuse chiar
pe site-ul
reclamantei și deci, fiind însușite de către aceasta.
În acest sens, curtea de apel a arătat că este adevărat
că la determinarea prejudiciului nu s-au luat în calcul datele concrete din
documentele contabile ale reclamantei, dar că
acest fapt s-a datorat numai
atitudinii
sistematice a reclamantei, de împiedicare a administrării probei cu
expertiză
contabilă.
De asemenea, a mai arătat că
atitudinea reclamantei a îmbrăcat forma
abuzului de drept, din moment ce chiar în
apel a susținut că nu avea
obligația de a
depune la dosar înscrisurile necesare expertizei, câtă vreme nu i se indicau în
concret datele de identificare ale documentelor contabile.
De asemenea, și în
faza apelului, reclamanta a împiedicat vreme de 7
luni efectuarea de
către expertul desemnat a unui nou raport de expertiză
prin repetate amânări a depunerii documentelor ori prin depunerea lor
incompletă.
În atare situație, în
mod corect s-au avut în vedere datele referitoare la
veniturile
realizate de reclamantă prin publicitatea efectuată în publicația
incriminată,
modalitatea de calcul a prejudiciului prin raportare la patrimoniul reclamantei
fiind una din posibilitățile pe care le avea la îndemână pârâta ce a formulat
cererea reconvențională.
Tot pe aspectul capătului de
cerere vizând repararea prejudiciului, curtea de apel a înlăturat ca nefondată
excepția lipsei de obiect a acesteia,
arătând că petitul
cererii îndeplinește cerințele art. 112 pct. 3 Cod procedură civilă, valoarea
obiectului pricinii urmând a fi indicată atunci când este cu
putință.
Or, câtă vreme urmau a se
administra probe ce se aflau în posesia
reclamantei pentru determinarea cuantumului
pretențiilor pârâtei, este
evident că
valoarea obiectului nu putea fi indicată la data depunerii cererii
reconventionale.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta
solicitând
admiterea acesteia, casarea
deciziei și în principal, trimiterea cauzei spre
rejudecare, iar în
subsidiar, modificarea deciziei, admiterea apelului, modificarea sentinței,
admiterea cererii de chemare în judecată și respingerea cererii
reconventionale.
Recurenta a mai solicitat
modificarea în tot a încheierii de ședință din
9 septembrie 2008 și în consecință,
admiterea cererii de recuzare a
expertului
C.I., cât și cererea de efectuare a unui nou raport de
expertiză, precum și suspendarea executării
silite a deciziei recurate până la
soluționarea recursului.
Această din urmă cerere a fost
încuviințată provizoriu prin încheierea
din 13 noiembrie 2008
și cu depunerea unei cauțiuni în valoare de 346.000
RON.
În
motivarea cererii de recurs, recurenta a susținut următoarele:
Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra cererii de
recuzare a d-
nei judecător C.M., formulată
la data de 15 septembrie 2008, în baza art.29 alin.2 Cod procedură civilă,
pentru motivul prevăzut de art.27
pct.7 Cod procedură civilă.
Î*n acest sens, recurenta arată
că același judecător a pronunțat sentința
civilă nr.513/2006, ce
avea ca obiect existența dreptului de proprietate intelectuală pe baza căruia
reconvenienta din prezenta cauză și-a formulat
pretențiile, ceea ce înseamnă că
judecătorul și-a spus public poziția cu privire la existența dreptului dedus
judecății.
Dat fiind că, încălcându-se principiul
continuității și stabilității
completului
de judecată reglementat de art. 52 alin. (1) din Legea nr.304/2004,
componența completului a fost schimbată de mai
multe ori pe parcursul
judecării apelului, acest motiv de recuzare nu a
fost cunoscut de către recurentă și în consecință, a formulat cererea în
condițiile art. 29 alin. (2),
instanța de
apel omițând cu desăvârșire să se pronunțe asupra ei, ceea ce a
avut drept consecință judecarea cauzei de către
un judecător incompatibil.
De asemenea, instanța
s-a pronunțat cu privire la cererea de recuzare a
expertului
I.C., fără a-l audia, așa cum se decisese inițial, în sensul
respingerii
cererii, aspect care s-a datorat tot schimbării componenței completului de
judecată.
În drept, recurenta și-a
întemeiat acest motiv pe dispozițiile art.304
pct.l Cod procedură civilă.
2.În mod greșit, instanța de apel
a respins excepția lipsei de obiect a
capătului de cerere 2.6 al cererii
reconvenționale.
În opinia recurentei, această
excepție trebuia admisă, deoarece acest
capăt de cerere nu
întrunea exigențele art.112 pct.3 Cod procedură civilă,
ceea
ce atrăgea aplicabilitatea art. 133 alin. 1 Cod procedură civilă.
Nu poate fi reținută opinia
instanței de apel în sensul că evaluarea
obiectului cererii nu era cu putință.
Evaluarea în linii mari a obiectului
cererii este posibilă numai în anumite situații aparte, ca de exemplu valoarea
unor urmări deosebit de ample a unei fapte ilicite.
Evaluarea estimativă a pagubei suferite de
pârâta-reclamantă era posibil de aproximat.
3.
În mod eronat a respins instanța
de apel cererea de anulare a înregistrării mărcii „Copilul meu" aparținând
pârâtei.
Marca „Copilul meu" este compusă din
cuvinte uzuale, cu un pronunțat caracter descriptiv, raportat la clasele de
produse pentru care a fost înregistrată.
În opinia recurentei,
înregistrarea acestei mărci împiedică folosirea de
către
o persoană a cuvintelor uzuale „copilul meu" pentru a face referire la
propriul copil.
În ipoteza în care această marca
s-ar menține ca fiind legală, s-ar crea
o situație contrară
legii, în care, pentru clasele de produse vizate nu ar mai putea fi utilizat de
către nicio persoană termenul arhiuzual și definitoriu
„copilul meu".
Mai mult, s-ar crea
situații aberante în care o persoană interesată să
publice
un articol referitor la copilul propriu, să nu se poată referi la acesta
cu termenul uzual
„copilul meu", trebuind să găsească tot felul de
înlocuitori ai acestei definiții pentru a nu încălca marca reclamantei.
Recurenta își
întemeiată acest motiv de recurs pe dispozițiile art.304
pct.8 și 9 Cod
procedură civilă.
4.
Î
n
legătură cu probatoriul administrat, recurenta susține că, atât în
primă instanță cât și în apel, au fost încălcate
prevederile legale, ceea ce face necesară trimiterea cauzei spre rejudecare în
vederea refacerii probatoriului.
În dezvoltarea acestui motiv,
recurenta susține următoarele:
Cererea de recuzare a expertului
C.I. și cererea de efectuare a
unui nou raport de expertiză au
fost greșit respinse de către instanța de apel,
cu încălcarea
regulamentului de funcționare al CECCAR emis în baza art. 26
și
art. 30 lit. b din O.G. nr.65/1994, republicat în Monitorul Oficial
nr.601/2008.
Î
ncălcând standardul profesional
conținut în actele normative indicate,
expertul
C.I. nu și-a îndeplinit obligațiile de efectuare a expertizei contabile,
antepronunțându-se prin depunerea unui raport de imposibilitate de efectuare a
expertizei, care nu se bazează pe niciun document real sau
demers de
expertizare.
Expertul nu a evaluat nici
documentele puse la dispoziție de către
recurentă la sediul său și nu a comparat
facturile fiscale primite cu contractele de publicitate puse la dispoziție.
Fără să studieze în
mod culpabil actele contabile necesare expertizei,
acesta
a întocmit un raport de imposibilitate de efectuare a lucrării pe care
recurenta
l-a învederat ca fiind fals, iar instanța a omis să se pronunțe asupra
falsului conform
art. 182 alin. (2) Cod procedură civilă.
În opinia recurentei,
raportul preliminar de expertiză este nul de drept
ș-i nu poate servi
ca probă.
În cadrul aceluiași
motiv, recurenta mai susține că în cauză nu a fost
dovedită
existența contractelor de publicitate și a contractelor de barter,
neadministrându-se
niciun interogatoriu cu privire la aceste contracte.
De asemenea, instanța nu a ținut seama de clauzele de
confidențialitate cuprinse în aceste contracte
supuse reglementărilor art.172
Cod procedură civilă.
În atare situație, în mod greșit
instanța de apel a considerat că sunt
întrunite condițiile art. 174 Cod procedură
civilă. Acest motiv de recurs a
fost
întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.7, pct. 8 și pct. 9 Cod procedură civilă.
Instanța de apel a reținut în
mod eronat că sunt îndeplinite în ceea ce
o privește pe
recurentă condițiile atragerii răspunderii civile delictuale.
În acest sens, recurenta arată că
modalitatea de calcul a prejudiciului
avută în vedere de
instanță, nu ține seama de experiența mult mai bogată pe
care
o au unele țări în diferite materii de drept și că despăgubirile acordate
pârâtei
reclamante nu pot fi nicidecum egale cu veniturile recurentei, ci pot
constitui
doar un procent din acestea de maxim 5% din venitul net.
Solicitând despăgubiri vădit
disproporționate față de pretinsul prejudiciu, intimata înfăptuiește un abuz de
drept.
Recurenta mai susține că este un lider mondial în
domeniul publicațiilor și că, chiar în situația în care nu ar fi existat
revista „Ioana copilul meu", ar fi realizat aceleași venituri.
Recurenta consideră că veniturile
obținute de ea nu se datorează în
nicio măsură titlului
care dă tematica revistei „Ioana copilul meu", o dovadă
în
acest sens fiind aceea că deși a încetat să folosească sintagma „Copilul
meu"
încă din luna noiembrie 2006, încasările din publicitate ale revistei nu
au scăzut, ci au
crescut.
În acest context nu se
poate admite ideea că, dacă recurenta nu ar fi
folosit
cuvintele „Copilul meu" în publicația „Ioana", pârâta reclamantă ar
fi
obținut
automat aceleași venituri ca și recurenta.
De altfel, pârâta-reclamantă nici
nu a dovedit faptul că editează vreo
publicație, iar întreținerea unui site de
internet ce are un număr mediu de
3,61
vizitatori pe zi nu este de natură a dovedi faptul că ar avea măcar
capacitatea
de a beneficia de aceleași contracte de publicitate ca și recurenta.
Și acest motiv de recurs a fost
întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.7, pct. 8
și pct. 9 Cod procedură civilă.
Intimata S.C. Westaco
S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, solicitând
respingerea
recursului ca nefondat și menținerea hotărârii curții de apel, ca
fiind legală.
Recursul este
într-adevăr nefondat și va fi respins pentru următoarele
considerente:
1.Din completul care a pronunțat decizia recurată nu a
făcut parte
niciun judecător incompatibil,
nefiind incidente dispozițiile art.304 pct.1
C.pr.civ.
Este real că
reclamanta a formulat o cerere de recuzare, întemeiată pe
dispozițiile
art. 29 alin. (2) cu trimitere la art. 27 pct. 7 C.pr.civ., care nu a fost
soluționată, fără însă ca prin aceasta să se încalce
vreo dispoziție legală.
În primul rând, art. 29 alin. (2) C.pr.civ. este
impropriu invocat de
recurentă față de
motivarea în fapt a cererii de recuzare.
Astfel, s-a susținut că unul din cei doi
membri ai completului își spusese părerea cu privire la pricină într-o altă
cauză, în care se statuase asupra dreptului de proprietate al pârâtei, pe care
aceasta își întemeiază cererea reconventională, pronunțând sentința civilă nr.
513 din 20 aprilie 2006 la Tribunalul București.
Pentru a se putea face o cerere de recuzare după
începerea
dezbaterilor, trebuie ca motivul
de recuzare să se fi ivit după acest moment,
și nu să fie preexistent și doar aflat de parte după începerea
dezbaterilor,
situație în care
intervine decăderea din dreptul de a cere recuzarea.
Or, în speță, motivul de recuzare
invocat era preexistent, iar cererea a
fost făcută nu înainte
de începerea oricăror dezbateri, conform art. 29 alin. (1)
C.pr.civ.
și nici după începerea acestora, conform art. 29 alin. (2), ci după
încheierea
dezbaterilor.
După acest moment
repunerea cauzei pe rol este o facultate lăsată de
legiuitor
la aprecierea instanței, conform art.151 C.pr.civ., și nu o obligație
în acest sens.
În speță s-a
considerat corect că este inutilă repunerea cauzei pe rol,
câtă
vreme cererea de recuzare, tardiv făcută, nu ar fi putut fi admisă.
Critica referitoare la neaudierea
expertului înainte de a se soluționa
cererea de recuzare a
acestuia nu are nicio legătură cu dispozițiile art. 304 pct. (1) C.pr.civ.,
urmând a fi avută în vedere alături de criticile privitoare la
nerespectarea
dispozițiilor procedurale cu ocazia administrării probatoriului.
Nici critica potrivit căreia
curtea ar fi trebuit sa găsească întemeiată
excepția lipsei valorii obiectului nu poate
fi primită.
Art. 112 pct. 3 C.pr.civ. prevede că în cererea de chemare în judecată
trebuie să arate
obiectul acesteia, precum și valoarea sa, când prețuirea este
cu putință.
Chestiunea evaluării obiectului pricinii, respectiv a
existenței unei
atare posibilități, este
una de apreciere, și nu de legalitate.
În speță, tribunalul a
acceptat ca valoarea prejudiciului - pe care
pârâta n-a putut să o indice - să se
stabilească printr-o
expertiză, iar situația
este chiar cea pe care recurenta o consideră de excepție
și anume când nu se poate stabili a priori
valoarea
unor urmări deosebit de
ample a unei fapte ilicite.
3.Referitor la soluția dată
acțiunii principale, critica de nelegalitate
privitoare la încălcarea
dispozițiilor art. 5 din Legea nr.84/1998, este nefondată.
Recurenta pretinde că în speță
marca pârâtei este alcătuită din doi
termeni uzuali și descriptivi și că
înregistrarea de către pârâtă a mărcii
„Copilul
meu" oprește pe orice părinte care vrea să scrie ori să se refere la
copilul
său să-l desemneze cu această expresie.
Vădindu-se a fi într-o totală
eroare cu privire la efectele pe care le
produce înregistrarea
unei mărci, recurenta susține, de fapt, că înregistrarea ca marcă a unor
cuvinte din limbajul curent ar opri pe utilizatorii limbajului
să mai includă în
exprimările lor acele cuvinte.
În realitate, înregistrarea unei
mărci se face pentru anumite produse și/sau servicii și conferă titularului,
potrivit art.35 din Legea nr.84/1998,
dreptul exclusiv de a
utiliza marca în legătură cu respectivele produse și/sau
servicii.
Art.5 din Legea nr.84/1998 exclude de la înregistrare
semnele care
sunt nedistinctive,
descriptive ori devenite uzuale, însă nu în mod abstract,
ci privite în
conexiune cu produsele sau serviciile a căror marcare se urmărește.
Sintagma „Copilul meu" ar putea fi considerată
descriptivă, prin
reducere la absurd, numai
dacă „produsul" vizat ar fi copilul însuși.
Or, în speță, marca
„Copilul meu" a fost înregistrată de pârâtă pentru
periodice,
publicații, produse de hârtie și carton imprimat, redactare, publicitate,
difuzare, tipărire, publicare și publicare on-line, creare și menținere de
site-uri web, iar în raport de acestea, corect au reținut
instanțele anterioare că s-au respectat la
înregistrare prevederile art.5 din
Legeanr.84/1998.
4.În ceea ce privește criticile vizând administrarea
probei cu expertiză, Înalta Curte constată următoarele:
Cererea de recuzare a
expertului a fost corect respinsă, pentru că exprimarea opiniei care să atragă
aplicarea art. 27 pct. 7 C.pr.civ. presupune
ca expertul,
în afara cadrului procesual, deliberat sau nu, să-și fi exprimat
deja
public părere cu privire la pricina în care este chemat să se pronunțe ca
specialist,
ceea ce poate acredita ideea că are deja o idee formată, pe care
este
puțin probabil să și-o modifice, privând astfel pe cel puțin una din părți
de o atitudine
imparțială.
Or, în speță, în
cadrul procesului, expertul a întocmit un raport în care
a
arătat care au fost cauzele care l-au împiedicat să desăvârșească lucrarea.
Faptul că nu ar fi
fost citat la judecarea cererii de recuzare, putea fi
invocat, în
condițiile art.105 alin. (2) cu referire la art. 204 alin. (2) de expert, dacă
ar fi fost vătămat prin admiterea cererii.
În ceea ce privește împrejurarea că
expertul a întocmit un raport
privind
imposibilitatea efectuării expertizei, o atare împrejurare nu poate fi
considerată o încălcare a O.G. nr.2/2000 ori a
Standardului profesional.
Raportul doar atestă o situație în legătură
cu care, așa cum reține instanța de apel, reclamanta nu a demonstrat
contrariul.
În rest, criticile referitoare la
necesitatea administrării altor probe, la
interpretarea celor
administrate și la situația de fapt reținută pe baza lor nu pot fi analizate în
recurs, deoarece nu se încadrează în dispozițiile art.304
C.pr.civ.
In
ceea ce privește modalitatea de calcul a
prejudiciului, recurenta face o serie de afirmații de ordin factual, care nu
pot fi verificate în recurs.
În plus, încearcă că acrediteze ideea că la stabilirea
prejudiciului,
criteriul avut în vedere de
instanțe nu este relevant, opinie care însă nu poate
fi primită.
Astfel, s-a reținut, ca situație de fapt, că reclamanta
a editat o
publicație intitulată „Ioana
copilul meu", incluzând în titlu marca „Copilul
meu", înregistrată legal de către pârâtă
pentru produse identice și, respectiv,
similare, fără acordul pârâtei.
Aceasta constituie o încălcare a
dreptului la marcă al pârâtei, în sensul
art.35.alin. (2) lit.
b din Legea nr.84/1998, ceea ce creează pentru reclamantă
premisele
răspunderii civile delictuale.
În determinarea daunelor datorate
titularului mărcii, beneficiul realizat pe nedrept de contrafacător, ca și
beneficiul de care este lipsit
titularul ca
urmare a faptei de contrafacere reprezintă criterii pertinente, prevăzute ca
atare de art.14 alin. (2) lit.a din O.U.G. nr. 100/2005 adoptată
pentru
transpunerea în dreptul intern a Directivei 2004/47/CE a Parlamentului European
și a Consiliului.
În acest context, faptul că
reclamanta a găzduit publicitate în paginile
revistei prin editarea căreia a
încălcat dreptul la marcă al pârâtei a fost corect avut în vedere la
determinarea prejudiciului, câtă vreme o lungă perioada de timp pârâta însăși a
fost împiedicată să-și folosească într-un mod similar propria marcă.
În lipsa altor elemente - lipsă datorată culpei
reclamantei care a zădărnicit efectuarea unei noi expertize în apel, pe baza
propriilor
documente contabile, așa cum se
reține tot ca împrejurare de fapt de către curte - în mod justificat s-au avut
în vedere calculele efectuate la prima
instanță.
Aplicarea unui procent de 5 % la
suma identificată drept beneficiu, pe
care o solicită
recurenta, nu are nicio justificare legală și nu ar face decât să
încurajeze
contrafacerea din moment ce contrafacătorul ar păstra pentru sine
95% din sumele
obținute pe nedrept.
Pentru toate aceste considerente,
în baza art.312 C.pr.civ. Înalta Curte
a menținut decizia și a respins recursul ca
nefondat.